Capitolul XXVII.Uiliaul

Nu se poate spune că la Punta Arenas ar îi fost frig. Vara acolo temperatura măsoară cam cincisprezece grade, dar se întâmplă să ajungă până la douăzeci şi cinci, iar iarna, prea rar coboară sub minus două – ceea ce ne-ar îndreptăţi să credem că prin părţile acelea clima e mai blândă decât pe la noi.

Cu toate astea, deşi în decembrie, plină vară în emisfera de sud, echipajul Speranţei dârdâia toată ziua, iar Negrilă căpăta o pasiune din ce în ce mai vădită pentru coteţul lui Ismail.

Noroc că lemne se găseau din belşug, un fel de cedru pipernicit şi fagul antarctic, răşinos ca moliftul de la noi, care ardea chiar verde, cu trosnituri vesele, răspândind în cabine mirosul sărbătorilor. Sobele duduiau mai tot timpul, spre mirarea lui Black Pedro, care se plimba pe punte în picioarele goale, deşi căpătase de la Martin Stricland o pereche de cizme noi; metisul se întreba, pe bună dreptate, cum se vor descurca în iulie oamenii aceştia friguroşi, dacă în decembrie ardeau un maldăr de lemne pe zi?

Adevărul este că nu era frig; termometrul arăta la prânz aproape douăzeci de grade, iar noaptea nu cobora sub zece, dar ploua în fiecare zi şi umezeala pătrundea până în măduva oaselor, făcându-i să dârdâie chiar pe cei mai tari la măduvă şi la os.

Trecuseră două săptămâni de la intrarea în strâmtoare şi acum, după ce făcuse trei zile escală la Punta Arenas, spre a îmbarca merinde pentru mult timp, Speranţa naviga spre sud, între insulele Clarence şi Dawson, căutându-şi drumul spre canalul Beagle, printr-un arhipelag pustiu şi plin de primejdii.

La 16 decembrie, când Capul Froward rămăsese înapoia tribordului, părăsise strâmtoarea lui Magellan, unde mai întâlnise câte un vapor, câte un schooner din când în când. Acum nu se mai vedeau decât nori, apă cenuşie şi stânci tăcute care parcă se răsuceau pe furiş la trecerea corăbiei, urmărindu-i drumul până ce se pierdea în negurile plumburii sau în ploaia rece şi lipicioasă ca zeama de murături. Numai departe, în urmă, puteai cu greu desluşi cele câteva pirogi cu fuegieni, care se ţineau pe urmele Speranţei cu o strădanie de neînţeles.

Prima se ivise încă din strâmtoare, la Capul Valentin, punctul cel mai nordic al insulei Dawson… Era o pirogă lungă, dintr-un trunchi cioplit, mânată de vreo opt alcalufi, toţi scunzi, cocârjaţi, goi, cu figuri lătăreţe, purtând pe umeri un fel de mantăi ponosite, roase şi murdare, din blană de bursuc. La trecerea corăbiei ieşiră de după stânci şi se apropiară scoţând un fel de strigăte, între care se putea desluşi articulat un singur cuvânt:

— Iamerşuner! Iamerşuner!

Văzându-i înarmaţi cu suliţe şi arcuri, Ieremia puse mâna pe flintă, dar Black Pedro îi făcu semn să stea liniştit. Nu era un strigăt războinic; după spusele metisului, oamenii cerşeau, nărav căpătat o dată cu venirea străinilor, fiindcă altminteri aveau deprinderea să trăiască numai din ceea ce le dădea natura – şi să moară de foame când natura se arăta vitregă cu ei. Şi-apoi, de la străini nici nu cereau de mâncare, ci zorzoane cu care să se fudulească, precum le e dat multor oameni, nu numai în Ţara de Foc.

Aşa îşi recrută Martin Stricland prima echipă de alcalufi sălbatici, pe care se gândea să-i facă spălători de aur. Black Pedro nu-i lăsă să vină pe punte, ci coborî în pirogă, şi după ce-i dărui celui mai vârstnic o basma roşie, din bagajul noului său stăpân, se apucă să le vorbească repede, în limba lor, care era o înşiruire de strigăte şuierate, ca nişte piuituri. După ce-l ascultară, răbdători deşi plini de nedumerire, căci probabil din zece vorbe ale metisului nu înţelegeau mai mult decât una, alcalufii părură să-i dibuiască gândul şi repezindu-se la el începură să-l lovească îndesat, în spinare şi în coşul pieptului, ceea ce era semn de încredere şi încuviinţare.

Piroga se îndreptă spre mal şi băştinaşilor nu le trebui mai mult de câteva minute ca să-şi îmbarce femeile, copiii şi câinii, şi să pornească după Speranţa, pe care de atunci înainte o urmară cu statornicie. Pe ţărm, în marginea pădurii, rămâneau grămezi imense de scoici golite, singurul semn care dovedea că aici făcuseră popas alcalufii.

— Şi cum, domnule, îl întrebară oamenii pe căpitan, ei nu au case, bordeie, ceva, un adăpost acolo, ca oamenii? Piroga asta le e toată averea?

Anton Lupan nu avea nevoie să-i ceară în această privinţă lămuriri lui Black Pedro; viaţa şi obiceiurile fuegienilor îi erau cunoscute din jurnalul lui moş Léon şi din cartea lui Darwin – numai că de data asta vedea cu proprii săi ochi faptele şi stările de lucruri descrise cu cincizeci de ani în urmă.

— Nu, nu au nici un fel de aşezare statornică, răspunse, privind pe apă, la alcalufii care vâsleau posomoriţi, deşi nu-i silise nimeni să plece la drum. Dar n-au nici măcar corturi, ca tot nomadul. Singurul lor bun sunt pirogile şi câinii; cât priveşte femeile şi copiii, pentru ei nu preţuiesc mare lucru.

În zilele următoare întâlniră alte triburi de alcalufi, care la îndemnul metisului porniră pe urmele Speranţei. Fireşte, viteza corăbiei era mult mai mare decât a pirogilor; acestea rămâneau adesea atât de departe în urmă, încât le pierdeai din vedere şi puteau crede c-au luat-o la sănătoasa. Dar noaptea, târziu, uneori după ce clopotul de cart bătea ceasul douăsprezece, ultima dintre ele sosea la locul de ancorare – şi băştinaşii, deşi istoviţi de drum, se apucau, la lumina torţelor, să caute scoici pe pietre, singura lor hrană în timpul călătoriei.

Până a doua zi, în zori, când goeleta ridica ancora, nu aveau decât un răgaz de câteva ore; altfel, ar fi coborât cu câinii pe uscat şi ar fi încercat să prindă bursuci, care le-ar fi dat mai multă vlagă decât scoicile. Dar ei se mulţumeau şi cu atâta şi îşi continuau drumul, vrăjiţi de cine ştie ce pământ al făgăduinţei, căci nimeni nu înţelegea vorbele cu care îi ademenea Black Pedro.

Iar Speranţa îşi urma drumul printre insule, urmată de bizara ei escortă care creştea de la o zi la alta, luând proporţiile unei expediţii, fiindcă numărul alcalufilor trecuse de şaizeci, cifră uriaşă pentru ţinuturile acestea. Şi iarăşi se desprindea o pirogă de pe ţărmuri, şi iarăşi, prin ploaia măruntă, se auzea strigătul, milogeala:

— Iamerşuner! Iamerşuner!

De bună seamă ţara aceasta nu cunoscuse niciodată un asemenea exod, cu toate pornirile nomade ale poporului.

De la Punta Arenas, timpul se păstrase mohorât şi liniştit, cu o briză care bătea de la apus; erau probabil puţinele zile ale anului când ţinutul rămânea nebântuit de furtuni. Încetul cu încetul, echipajul se obişnuise şi cu frigul şi cu alcalufii, numai cu cerul posomorit nu se putea obişnui; când nu ploua, norii coborau şi mai jos, mişcându-se în valuri tumultuoase, fugărindu-se, încălecându-se, spulberându-şi crestele fumurii şi aproape că se auzeau mugind, ca oceanele dezlănţuite.

Navigaţia în strâmtoare nu se potrivea cu aceea de până aici. Un om la cârmă şi un om de veghe nu mai erau de ajuns. Acum, din zori, când se ridica ancora, şi până la căderea nopţii, când o aruncau din nou, echipajul rămânea pe punte, împărţit în cele două borduri, cercetând apa, fiecare cu ochii aţintiţi să nu se ivească pe neaşteptate un colţ de stâncă, ascuns sub apele plumburii.

Erau zile grele de încordare neîntreruptă, deşi cele mai multe se scurgeau liniştit; dar pe aceste coridoare înguste, împletite printre istmuri şi insule posomorite, nu ştiai niciodată ce primejdie te aşteaptă şi de unde se poate ivi Fiecare trebuia să fie gata, în orice clipă, să ia puşca, spre a întâmpina un atac din partea vrăjmaşului necunoscut, sau să se repeadă la fungi, să coboare pânzele, spre a se feri de furtunile năprasnice care oricând puteau să se prăvălească din munţi.

Seara, când lăsau ancora, în vreun golf ferit de vânt, la adăpostul vreunui perete de stânci, un om de vardie pe punte, iarăşi nu mai era socotit de ajuns. De obicei acum rămâneau doi, unul la prova, altul la pupa, cu puşca alături, cu auzul şi cu privirea treze, necontenit, dar nici ceilalţi nu dormeau liniştiţi, cu toată truda de peste zi.

În aceste zile, niciunul nu mai avea timp pentru un gând al lui; dacă n-ar fi fost înfăţişarea fizică să-i deosebească între ei, n-ai fi ştiut care-i Gherasim, Haralamb, Mihu, Ieremia sau Cristea Busuioc. Nici pe Adnana, cu gluga cerată în cap, cu mantaua de ploaie lungă până la pământ, n-ai mai fi luat-o acum drept primejdioasa sirenă de care se temuseră aproape cu toţii la început. Ea stătea la cârmă, ore în şir, apoi trecea de veghe, în bordul drept, în bordul stâng şi nu mai avea timp să stea de vorbă cu cineva, oricare ar fi fost numele lui.

Speranţa naviga astfel de două săptămâni; în acest timp ceasuri întregi nu se auzea nici un cuvânt, în afară de poruncile pe care căpitanul sau primul cârmaci le dădeau din când în când.

Anton Lupan stătea pe punte tot timpul, cu aceeaşi glugă cerată, cu aceeaşi manta de ploaie folosită de toţi, fiindcă altfel aerul umed te pătrundea până la os, şi cerceta încordat, cu ocheanul, ţărmurile pustii. Nu se mai aştepta să-l întâlnească pe Pierre Vaillant acum, dacă intrase prin partea cealaltă a canalului. L'Esperance nu avea ce să caute aici. Probabil, dacă avusese timp prielnic, prietenul său ajunsese şi ancorase la locul ştiut. Acum nu mai avea altă dorinţă decât să ajungă şi el, cât mai curând, înainte ca expediţia lui să pornească în munţi.

Navigaţia lor acum era o încordare neîntreruptă – nici căpitanul nu mai avea timp să schimbe o vorbă cu cineva, cu Adnana de pildă, nici măcar în gând…

Rămăsese în urmă amintirea serilor liniştite, când luna arginta pânzele întinse de vânt, şi echipajul, după cină se tolănea pe bocaport la taifasuri lungi; Mihu nu mai avea timp nici de cărţi, nici de caval – şi chiar Negrilă, simţind încordarea tuturora, nu mai zburda printre picioarele lor, ci stătea cuminte într-un loc, ridicat pe parapet, cercetând ţărmurile din jur, uitându-se, cu urechile ciulite, la alcalufi şi la câinii lor, gata să mârâie când o pirogă se apropia prea mult.

Şi totuşi, în această încordare obştească, când oamenii nu mai aveau gânduri şi griji pentru ei, ci păreau contopiţi într-o singură fiinţă, una cu Speranţa lor pe care o mânau în necunoscut, unul singur, dincolo de îndatoririle îndeplinite conştiincios, trăia numai cu necazul lui – şi acesta era nefericitul Ismail.

De la intrarea în strâmtoare, bietului bucătar nu-i mai pria nici somnul, nici veghea, atât era de neliniştit. Cele trei zile petrecute la Punta Arenas stătuse cu frica-n sân, tot aşteptând ca Anton Lupan să-l arunce pe chei, cu boarfe şi cu gazel. Dacă scăpase acolo, nu însemna că la următoarea escală avea să scape din nou. Pesemne căpitanul îl cruţa deocamdată, aşteptând ca el să-şi aleagă singur portul, cum îl vestise de la început. „Bine, n-ai ales unul, n-ai ales două, dar până când vrei s-o întinzi aşa?” avea să-l întrebe într-o bună zi. Dar lui Ismail locurile acestea îi erau necunoscute – şi nici pe cine să întrebe nu ştia, ce porturi sunt aici şi unde ar fi mai nimerit pentru el să debarce, ca să găsească o corabie cu care să se întoarcă la Stambul.

Aşa că, pe când oamenii făceau cele ce ştim, bucătarului, ce-i dădu în gând? Hai să cerceteze harta, că doar la fel făcea şi căpitanul, când navigau pe mări necolindate de el până atunci. Într-o zi, Ismail se strecură în cabină, îşi vârî nasul în harta Ţării de Foc şi rămase îngrozit: primul port de la Punta Arenas spre sud era Port Famine, pitit după capul Santa Ana, faţă în faţă cu Capul Valentin, de pe insula Dawson.

Port Famine, adică Portul Foametei!

Dar Speranţa trecu de capul Santa Ana şi nu se opri; la ce să se oprească, dacă malul era pustiu? Pesemne un corăbier ancorase odată în acest golf ferit de furtuni şi botezase locul aşa cum se vedea pe hărţi, în amintirea postului pe care, cine ştie din ce pricini, fusese nevoit să-l ducă aici; poate îşi sfârşise proviziile, iar pe mal nu găsise nimic.

Acum corabia naviga mai departe spre sud, de-a lungul insulei Clarence – şi la douăzeci de mile mai departe, în gâtuirea dintre această insulă pustie şi peninsula Brecknok, se afla Ideal Harbor… Dacă Port Famine ar fi fost într-adevăr un port, încai acolo bietul Ismail ar mai fi avut un temei să ceară mila lui Anton Lupan. Cum să debarci un matelot, şi tocmai pe bucătar, în Portul Foametei? Dar cu Portul Ideal, ce te faci?

— Bine, debarcam! îşi zicea bucătarul, resemnat şi trist, continuând să cugete în graiul ghiaur, cu toate că ghiaurii voiau să se descotorosească de el.

Pentru el, portul ideal ar fi fost Stambul.

La 19 decembrie Muntele Sarmiento, de pe peninsula Brecknok, ieşi din nori, în stânga provei, şi curând Speranţa schimbă drumul la vest, urmând cursul strâmtorii, fără să se vadă urmă de port – numai un golf adânc şi liniştit, care într-adevăr putea oferi la nevoie un adăpost ideal, împotriva oricărei furtuni.

Ismail răsuflă uşurat: de aici înainte, pe hartă nu se mai vedea nici un port – şi dacă nu le găsiseră acolo unde scria, negru pe alb, atunci cu atât mai vârtos n-aveau să găsească vreunul acolo unde harta căpitanului tăcea mâlc, parcă ţinând partea nefericitului bucătar.

Speranţa navigă toată ziua de-a lungul peninsulei, printre puzderie de insule acoperite de păduri şi de neguri, mereu în acelaşi decor plumburiu. Seara, lăsă ancora la adăpostul unui istm înalt, în locul unde canalul se îndrepta spre sud-vest, căutându-şi ieşirea la ocean.

Răsuflarea Pacificului se simţea până aici, mai largă, mai profundă, ca a unei vietăţi uriaşe, cât o treime de Pământ, care dormea tihnită, cu coada la Sidney în Australia şi cu capul pe stâncile din Ţara de Foc.

A câta oară aruncau oamenii ancora, în drumul lor de la Sulina până aici? Am putea să numărăm: o dată la Stambul, pe urmă la Gallipoli, la insula Skantsura (de asta mai bine să nu-i spunem lui Ismail, tocmai acum când e necăjit), de-acolo pe coasta Africii, o dată – şi încă o dată mai spre vest, la Bir-Sanjé, apoi la Pireu, la Messina, pe urmă înapoi, la Port Said, la Suez, la Musarah, şi iar Suezul, şi iar Port-Saidul, şi Gallipoli, şi Marsilia şi Gibraltarul… Pe celelalte ni le amintim mai uşor… Escale mici şi escale mari, unele liniştite, altele legate de necazuri şi peripeţii, dar la toate ne gândim cu bucurie acum… Escale mari sau escale mici, dar pe toate, aproape, le poţi număra, pe degetele celor două mâini.

De-am sta însă să numărăm locurile de ancorare de la Punta Arenas spre sud, ne-am zăpăci, afară doar dacă nu ne-am preface capul în Jurnal de Bord. Speranţa arunca ancora în fiecare seară şi o ridica a doua zi în zorile plumburii…

După ce găsea din ochi locul potrivit, căpitanul întorcea prova în vânt, aştepta până ce corabia, cu vântul în faţă, se oprea pe loc şi atunci făcea un semn:

— Funda ancora!

Lanţul începea să zornăie, stropi de apă săreau peste parapet, gheara ancorei se înfigea în fund şi câteva clipe mai târziu goeleta se legăna ostenită pe valuri, ca un cal priponit la păscut.

Nimic prea greu până acum – deşi, să nu se creadă că o corabie poate ancora oriunde şi oricând. Lasă că locul trebuie ales în aşa fel ca pe de o parte să fii la adăpost de furtuni, pe de alta să nu-ţi împiedice nimic plecarea, oricând ai vrea să pleci, peste un ceas, peste o zi sau peste două săptămâni. Pe lângă asta, cată ca fundul să nu fie prea adânc, că altfel n-ajunge lanţul, să n-aibă stânci, că laşi ancora zălog şi n-o mai răscumperi decât dacă vii cu scafandri, să nu fie prea moale, că atunci ghearele nu ţin, ancora se preface în grapă şi, de unde te ştiai într-un loc, a doua zi te pomeneşti într-altul, sau poate chiar aruncat pe stânci.

Când locul e cunoscut sau însemnat pe hartă de alţi corăbieri, poţi ancora chiar şi cu ochii închişi – deşi mai bine este să te uiţi, măcar cu unul, dacă nu cu amândoi. Treaba se schimbă, dacă ajungi prima oară la un ţărm pe care nu-i cunoşti şi despre care nici harta nu spune nimic; atunci, ca să nu paţi vreun bocluc, e bine să sondezi fundul înainte de a ancora, şi dacă ai de unde, să te uiţi cu zece ochi, nu numai cu doi.

Până acum, spuneam, nimic prea greu. Dar iată că venea dimineaţa – şi atunci începea viratul ancorei… Să faci asta din când în când, mai merge – vai de lume dacă trebuie să tragi ancora în fiecare zi!

Am vorbit despre multe în cursul acestei călătorii, numai despre ancoră nu. Corăbierii care au fost şi poeţi de mult ar fi trebuit să-i închine un imn.

Fireşte, nu-i om pe lume să nu ştie ce-i aceea o ancoră, fie că a văzut în viaţa lui o corabie sau un vapor, fie că nu. Copiii o poartă de mici pe costumele marinăreşti, domnişoarele şi-o brodează la piept, iar fabricanţii de ţesături colorate o iau adesea ca motiv decorativ.

În realitate, ancora este un instrument greoi, care dă multă bătaie de cap echipajului. Dar, cu toate astea, şi cu toate că nu ajută la mers ci la stat pe loc, are o însemnătate mai mare decât bunăoară pânzele la o corabie sau motorul la un vapor. Nu vorbesc de vapoarele de azi, ale căror maşini pot înfrunta şi depăşi forţa celui mai năprasnic uragan – şi care maşini prea rar se întâmplă să nu funcţioneze cum trebuie, la momentul dorit. Dar dacă nici măcar acestea nu se pot lipsi de ancoră, ce să mai vorbim de corăbiile şi vapoarele din timpul lui Anton Lupan? În apropierea ţărmului, când vântul ameninţa să le pună pe uscat, ele nu aveau să încerce decât o singură scăpare: aruncatul ancorei.

Dacă ancora este destul de grea, cu un lanţ destul de lung şi de zdravăn, atunci te poţi încrede în ea. Greutatea ei trebuie chibzuită în legătură cu tonajul corăbiei, iar lanţul trebuie să aibă în lungime de cel puţin trei ori adâncimea apei în locul unde vei ancora, ca o bună parte din el să se poată întinde pe fund. În chipul acesta, smuciturile valurilor, înainte de a ajunge la ancoră, trebuie să întindă lanţul, să-l ridice de pe fund, şi cum el însuşi e destul de greu, smuciturile îşi pierd cea mai mare parte din puterea lor. Un lanţ scurt, care ar cădea vertical, sau chiar oblic, fără să se întindă pe fund, ar face ca ancora să fie smulsă şi târâtă de primul val.

Speranţa avea două ancore, zestrea ei străveche, găsită la Sulina, una de o sută cincizeci de kilograme, alta de două sute cincizeci, fiecare cu o sută de metri de lanţ. Lanţurile, la rândul lor, cântăreau cel de la ancora mică şase kilograme pe metru, celălalt zece şi ceva, adică, în toată lungimea lor, primul şase sute de kilograme, al doilea peste o mie, ceea ce-i o greutate cu care nu te poţi juca.

De obicei, în porturi sau în rade, pe timp liniştit, se lăsa ancora mică; de altfel, până în strâmtoarea lui Magellan, cea mare rămăsese nemişcată „la post”, cum se numeşte locul de pe punte unde ea se amarează zdravăn, ca balansul corăbiei să n-o poată clinti.

Găsesc prilejul să adaug că nici lanţul nu stă slobod, ci, printr-o gură anume făcută în punte, e lăsat să cadă în „puţ”, un fel de compartiment, la prova, unde poate rugini liniştit; altfel, dacă ar rămâne pe punte, nu numai c-ar încurca locul fără nici un folos, dar, pe timp de furtună, ar zornăi din parapet în parapet, sau chiar ar sări peste bord, ca să nu spun că ar putea să rupă atâtea în dansul lui, chiar şi picioarele oamenilor.

Dacă fundul pe care ancorau într-o radă era de zece, cincisprezece sau douăzeci de metri, cum se întâmpla de obicei, se arunca, se „fila” cum se spune în lumea corăbierilor, de trei ori atâta lungime de lanţ. Ca să învârteşti apoi la cabestan, să tragi din fundul mării şaizeci de metri de lanţ şi o ancoră grea cât cincisprezece duble de porumb, nu-i un lucru prea uşor; totuşi, cum nu făceau asta în fiecare zi, oamenii nu-l socotiseră niciodată pricină de griji şi de nemulţumiri. Cabestanul fusese tot timpul călătoriei în sarcina lui Ieremia şi a lui Haralamb, că fiecare la bord avea, cum se spune, specialitatea lui.

De la intrarea în strâmtoare, când chiar pe vreme liniştită te puteai aştepta să izbucnească fără veste năprasnicul uiliau, venise rândul ancorei mari să răscolească fundul apelor în Ţara de Foc, în vreme ce ancora mică se odihnea la postul ei. Acum Ieremia şi Haralamb năduşeau, învârtind din greu cabestanul – şi de la o vreme începuseră să se uite cam chiorâş la tovarăşii lor:

— Ia, măi vere Busuioace, măi frate Gherasim, veniţi încoa' săi mai împingeţi şi voi!

— Lăsam, învârteam eu! sărea bucătarul, care nu mai ştia ce să facă să-l îmbuneze pe căpitan şi pe ceilalţi, şi să-şi răscumpere greşelile din trecut.

Şi sărmanul Ismail împingea în manela cabestanului până ce simţea că nu mai are duh în el, întrebându-se în sinea lui, că altfel cu glas tare de mult nu mai îndrăznea să spună un cuvânt, întrebându-se ce nevoie să arunci o ancoră atât de mare, când ancora mică îşi făcuse treaba cinstit?

E drept însă că asta nu se întreba numai bucătarul, cu firea lui cârtitoare, ci şi ceilalţi, de felul lor ascultători şi supuşi. Ba până şi căpitanul, care nu pregeta să învârtească la cabestan în rând cu toţi, se întreba dacă treaba asta nu era o precauţiune de prisos… Până în seara aceea, când ancorară către colţul de nord-vest al peninsulei Brecknok, şi uiliaul le răspunse tuturor.

Locul nu avea un nume ştiut; spre nord harta arăta un canal îngust Acwalisnan, care tăia insula Clarence în două şi răspundea în strâmtoarea lui Magellan. Ţărmurile, şi cel dinspre nord şi cel dinspre sud, dantelate de istmuri înguste cu golfuri adânci, îşi ridicau povârnişurile stâncoase, de granit, până în nori şi după cum mergeau, păreau să treacă mult deasupra lor. Pe alocuri, între copacii răzleţi, jumuliţi de furtuni, se vedeau, ca nişte oglinzi aburite, feţele albe ale gheţarilor adormiţi. Era locul unde lanţul Anzilor, care de pe coasta vestică a Americii de Sud se întind până la Capul Horn, fusese fărâmiţat de cataclisme geologice şi granitul lor, într-o furie deznădăjduită, îşi lăsase la fiecare pas colţi ameninţători şi vicleni.

Speranţa aruncă ancora – ancora cea mare, acum ştim! – într-un mic golf pe ţărmul de nord al peninsulei Brecknok. O creastă de munte, spre vest, pierdută în nori, o apăra de vântul cel mai primejdios. Apa golfului era amorţită, vânătă în lumina amurgului ceţos; în curând întunericul se întinse asupra ei, adormindu-i ultimul clipocit.

Poate niciodată un corăbier nu întâlnise un colţ de mare atât de neclintit şi de tainic. Corabia părea prinsă de uscat cu rădăcini adânci, părea că nu este apă în jur, ci o pastă vâscoasă din care n-ai mai fi putut să te smulgi.

Într-un târziu se văzură şi torţele alcalufilor, care soseau, vâslind din greu. Aceste torţe nu erau altceva decât ramuri de fag răşinos, care ardeau molcom, scoţând mult fum şi mistuindu-se încet, ca nişte luminări. Acum chibriturile nu mai erau o taină pentru ei şi, când căpătau de la corăbieri câte o cutie, o foloseau bucuroşi. Dar înainte de a cunoaşte această născocire, care trebuie spus că nu-i mirase de loc, sau când chibriturile le lipseau, ceea ce se întâmpla adesea, păstrau necontenit o torţă sau un foc nestins.

Lemnul aici nu era niciodată destul de uscat ca să se aprindă prin frecare, decât poate după cine ştie cât timp, şi fuegienii, care probabil folosiseră cândva acest mijloc, ca alţi sălbatici, socoteau mai uşor, când rămâneau fără foc, să pribegească zile întregi sau săptămâni, de la o insulă la alta, de la ţărm la ţărm, până să găsească un trib mai chivernisit şi să-şi aprindă torţele de la rugurile lor.

Adesea în drumul prin strâmtoare, echipajul Speranţei văzuse, la orizont, dâre de fum alunecând pe apă, împletindu-se cu negurile; acum ştiau că erau fuegienii care purtau focul cu ei, necontenit, ziua şi noaptea…

După ce îşi traseră pirogile pe uscat, alcalufii flămânzi porniră să caute scoici pe stânci şi intrară în apă până la brâu, în timp ce femeile aprindeau focuri pe ţărm, iar copiii, cu desăvârşire goi, se hârjoneau în jurul lor. Câinii, la fel de flămânzi ca şi oamenii, se adânciră în pădure, hămăind, nădăjduind poate să scoată din culcuş vreun bursuc.

Anton Lupan nu avea căderea să se amestece în treburile lui Martin Stricland – şi dacă ar fi făcut asta, n-ar fi câştigat nimic, dar ar fi vrut să-l întrebe de ce nu se îngrijea câtuşi de puţin de soarta acestor oameni pe care îi târa după el? Black Pedro dăruise câte o basma fiecărui şef de trib, din când în când le mai împărţea chibrituri şi încolo nu-şi mai bătea capul cu ei.

Dar iarăşi, se gândea căpitanul Speranţei, ce-ar fi putut să le dea? Ca să-i hrăneşti pe toţi şi nu o singură zi, ci săptămâni în şir, ar fi trebuit vagoane de provizii. Înţelegea că sălbaticii aceştia nu duceau astăzi o viaţă mai grea decât duceau înainte de a porni la drum. Şi totuşi, dacă ar fi ştiut să se chivernisească măcar cât de cât, să ia de la natura zgârcită în mijlocul căreia trăiau mai mult decât luau acum, poate n-ar fi fost greu să-şi facă un trai mai ca lumea.

Pentru asta însă nu trebuiau să-l aştepte pe Martin Stricland, de la care desigur n-aveau să câştige nimic…

Nu era prima oară când Anton Lupan îşi frământa mintea cu asemenea gânduri, care se adăugau gândurilor lui vechi. Venea aici, dintr-un îndemn păstrat în suflet de la douăzeci de ani, să cerceteze un ţinut necunoscut de nimeni, pe care nu-l putuse străbate Darwin cu Léon Vaillant şi în taina căruia pierise, mai târziu, tatăl lui Pierre. Ani nenumăraţi el cu prietenul său visaseră să împlinească ei ceea ce nu izbutiseră alţii, viaţa lor nu mai cunoscuse decât acest ţel. Astăzi, căpitanul Speranţei avea ţelul în faţă, se apropia de locul necunoscut şi probabil Pierre Vaillant se apropia şi el, sau chiar sosise, pe alt drum.

Dar iată că lucrurile îşi arătau o faţă la care nu se gândise niciunul din ei la început: cu îndrăzneală, cu stăruinţă, cu pricepere, cu bravură aveau să străbată ţinutul dintre canalul Beagle şi Ocean, aveau să ducă lumii veşti despre el, să şteargă pata albă care stăruia pe harta acestui vechi pământ, până în pragul celui de al douăzecilea veac. Şi apoi? Să se întoarcă în ţările lor, să capete recunoaştere şi onoruri, să se socotească mulţumiţi… Iar în urma lor, nefericitele făpturi omeneşti care veneau după Speranţa acum, şi semenii lor din păduri să-şi ducă mai departe traiul de sălbăticiuni, răbdând de foame fiindcă nu ştiau ce să ceară naturii din jur, tremurând de frig, în ploaie, în ninsoare şi în grindină, fiindcă nu ştiau să-şi facă acoperiş şi să-şi pună haine pe trup? Nu, Anton Lupan începea să simtă abia acum, când vedea cu ochii lui cele scrise de moş Léon şi de Darwin, că avea o datorie în plus – şi mult mai grea decât datoria pentru care venise aici. Dacă voia să nu-şi trădeze visele de la douăzeci de ani, trebuia să se apropie de aceşti nefericiţi indigeni, să le câştige încrederea şi să caute un mijloc ca să-i ridice pe altă treaptă de viaţă decât aceea a câinilor lor!

Acestea erau gândurile care îl frământau în ultimul timp, pe lângă gândul de a-l întâlni pe Pierre Vaillant şi de a pleca împreună în călătoria peste munţi. Planul acestei explorări îl făcuseră de mult, îi lua mai puţin timp acum; pentru rest nu avea încă un plan, impresiile noi ale zilei de azi dărâmau hotărârile luate ieri – ştia numai că, după ce făcuse atâta drum ca să vină aici, nu putea să părăsească aceste locuri fără a împlânta în ele jalonul civilizaţiei – după cum, pe de altă parte, nu se putea întoarce fără să aibă nimic de împărtăşit lumii civilizate, al cărei trimis se socotea, deşi n-avea nici o învestitură din partea ei…

În noaptea aceea avea să se năpustească uiliaul, din munţi; până atunci, căpitanului îi fu dat să vadă ceva mai îngrozitor.

Echipajul se culcase, rămăseseră afară numai oamenii de vardie, Haralamb la prova, Cristea Busuioc la pupa; mai era şi Black Pedro, dar acesta dormea, pe scândura goală a punţii, învelit într-un fel de haină de blană, luată de la alcalufi.

Lui Anton Lupan, metisul nu-i plăcea, deşi îşi dădea seama că nu era nici el altceva decât unui din acei copii vitregi ai lumii care, când săvârşesc o nelegiuire, nu fac decât să plătească o mică parte din nedreptatea cu care viaţa i-a copleşit. Atât că victimele lor nu sunt niciodată cei care ar trebui să plătească pe drept, ci tocmai nişte dezmoşteniţi ai vieţii, la fel de nefericiţi ca şi ei.

Văzându-l întins pe scândura umedă, căpitanul socoti că procedase nedemn lăsându-l nopţi întregi afară, în loc să-i asigure un adăpost lângă oamenii săi. Şi, deşi era încredinţat că aceştia nu vor fi mulţumiţi, îl strigă:

— Pedro!

Metisul scoase capul din blană şi răspunse prin acel muget al lui care, pe hotarul dintre viaţa civilizată şi viaţa sălbaticilor, înlocuia o bună parte din cuvintele folosite de un om spre a-şi exprima gândurile:

— Hummm?

Căpitanul îi cunoştea mugetul şi-l luă drept o întrebare. De aceea îl îndemnă, blând:

— Du-te şi te culcă jos, Pedro! Aici e frig!

— Hummm! mugi metisul, mai scurt, trăgându-şi capul la loc.

Şi Anton Lupan înţelese că era un refuz hotărât.

Marea în jur dormea, vâscoasă, şi văzduhul rămânea încremenit. Pe ţărm, femeile aţâţau focul, iar copiii alergau pe malul apei, în sus şi în jos, aşteptându-şi părinţii duşi după scoici; în lumina focurilor, trupurile lor goale, de un roşcat murdar, ca arama coclită, scoteau sclipiri metalice – şi astfel păreau nişte pui de diavol, dar nu din infernul închipuit de noi, ci din unul adevărat.

În sfârşit, bărbaţii, pesemne înţepeniţi de frig, cu mâinile sfârtecate de cochiliile înfipte cu îndărătnicie în stânci, începură să vină unul câte unul la mal, întâmpinaţi de ţipetele copiilor flămânzi.

Pentru adunat scoici, fiecare alcaluf avea un fel de coş în forma obişnuită a găleţilor de la noi, împletit grosolan din ramuri de cedru sau de fag. Îndată începu să se audă trosnetul cochiliilor fărâmate şi lipăitul cu care poporul hămesit le înghiţea conţinutul gelatinos. Unii, chirciţi la pământ, cu genunchii osoşi daţi în lături, zdrobeau scoicile cu pietre, alţi le desfăceau în dinţi, ca pe seminţe, şi după ce le sugeau, scuipau crustele pe nisip, unde câinii, întorşi din pădure pesemne fără să fi vânat nimic, le luau în primire şi le măcinau cu colţii, nădăjduind să mai aleagă ceva din ceea ce aruncaseră stăpânii lor. Tot ţărmul era numai trosnet şi lipăit.

Şi-atunci, lui Anton Lupan îi fu dat să vadă cea mai cumplită şi mai întristătoare întâmplare din viaţa lui, una din acele întâmplări care-ţi umple sufletul de deznădejde şi-ţi preface somnul în coşmar, nopţi în şir, săptămâni, luni – până ce crezi că ai uitat-o, ca apoi, într-un târziu, să te trezeşti din nou cu ea în gând, la fel de chinuitoare ca la început.

Un alcaluf întârziat se întorcea dintre stânci, cu coşul plin – şi ai săi, întărâtaţi de lipăitul celorlalţi, îl aşteptau pe ţărm, ţopăind ca nişte maimuţe scoase din minţi, Mai nerăbdător decât ceilalţi, un copilaş, de cinci sau de şase ani cel mult, se repezi în calea lui, să-l ajute, sau să se îndestuleze mai curând, şi-i smulse coşul din mâini, dar se împiedică şi căzu, vărsând în apă scoicile adunate atât de trudnic.

Întreaga familie de pe ţărm – erau încă doi copii, două femei şi un bătrân – începură să scoată bocete sfâşietoare, lovindu-se cu pumnii în cap. Din pieptul tatălui ieşi un singur răcnet scurt, răscolitor, de animal lovit; apoi sălbaticul îşi luă copilul de un picior, îl târî la mal şi, după ce-l învârti pe deasupra capului ca să-şi facă vânt, îl izbi cu ţeasta de un pietroi.

Anton Lupan auzi trosnetul osului sfărâmat ca al unei scoici strivite între dinţi. Iar puiul de sălbatic rămase întins pe nisip, cu trupul lui de aramă coclită sclipind în lumina flăcărilor; de câteva ori picioarele i se mai mişcară, în spasmuri mici, apoi se liniştiră, ca şi cum copilul ar fi adormit.

Abia după câteva clipe se dezmetici Anton Lupan şi îşi dădu seama ce fapt înspăimântător se petrecuse în faţa lui. Prima lui mişcare, după ce putu să-şi descleşteze mâinile de pe parapet, fu să se repeadă spre cabină, să ia puşca, dar după un pas se opri. Ce putea să facă, în numele cui şi cum să pedepsească şi pentru ce crimă, dacă niciunul din oamenii de pe ţărm nu socoteau că părintele ucigaş trebuie pedepsit?

Ceilalţi alcalufi îşi continuau mizerabila cină, strivind şi lipăind scoicile, netulburaţi de întâmplarea petrecută la zece paşi de ei. Numai ici-colo câte unul întoarse capul spre ţărm şi, după ce aruncă o privire nepăsătoare spre leşul micuţ chircit pe nisip, îşi reluă trosnetul şi lipăitul, cu mai mult sârg.

Atraşi de mirosul sângelui, câţiva câini începură să dea târcoale copilului ucis. Câinele familiei îşi arătă colţii şi mârâi, cu părul zbârlit; după ce ceilalţi se traseră înapoi, se apropie, cu mişcări ferite, de leşul nerăcit, îl mirosi, aruncă o privire întrebătoare spre stăpân, apoi începu să lingă şovăitor sângele prelins pe nisip, încă neştiind dacă e în dreptul lui şi dacă i se îngăduie mai mult. Dar îndată, gustul sângelui începu să se lupte cu nehotărârea din el – şi Anton Lupan, văzându-i în lumina focului colţii lucind, îşi duse puşca la ochi…

În clipa aceea, mama copilului, în al cărei suflet poate se aprinsese scânteia unui simţământ omenesc, îşi uită foamea şi, repezindu-se, alungă fiara, cu lovituri în pântece, făcând-o să se îndepărteze, mârâind. Şi atunci, capul familiei, care ucisese copilul pentru un coş cu scoici, sări asupra femeii şi o luă în pumni fiindcă pentru el câinele, bun prinzător de bursuci, preţuia mai mult decât femeia şi copilul lui.

Anton Lupan înţelese totul şi îşi cuprinse capul în mâini. Pe ţărm, cina alcalufilor continua, în acelaşi trosnet şi lipăit.

— Ai văzut, domnule? întrebă plutaşul, înţepenit lângă parapet.

Altceva nu putea spune, el atât de tăcut mereu, dar aceste vorbe seci cuprindeau tot zbuciumul unui suflet omenesc, neputincios în faţa nefericirii şi mizeriei altor suflete, clădite ca şi al lui.

Căpitanul îl privi rătăcit, o clipă, apoi o luă la fugă pe punte, coborî în cabina unde Martin Stricland sforăia, nepăsător, cu sticla de whisky la căpătâi şi deschizând sertarele mesei începu să-şi răscolească hârtiile. Avea aici note luate în timpul călătoriei, după care se gândea să întocmească mai târziu rapoarte pentru societăţile geografice. Smulse carnetul privitor la Ţara de Foc şi i se păru că tot ce scrisese în el era idilic şi nefolositor; la ce-i folosea lumii să ştie întinderea acestui pământ, clima, vegetaţia, obiceiurile oamenilor care-l populau, la ce ajutau zece, cincizeci, o sută de amănunte necunoscute până atunci şi notate de el, dacă aici, în văzul lui, un alcaluf nefericit îşi putea ucide copilul fiindcă răsturnase un coş cu scoici şi îşi putea bate femeia, fiindcă nu-i lăsase câinele flămând să se îndestuleze din trupul micuţului?

Anton Lupan răsfoi carnetul, descurajat, apoi îi smulse foile, le rupse în bucăţi şi le aruncă pe jos, călcându-le în picioare în prada unei porniri pe care nu şi-o putea stăpâni.

Când, peste câteva clipe ciocăni la uşa cabinei de la prova, avea obrazul împietrit.

— Adnana, am venit să vorbesc cu tine; poate tu ai sufletul cel mai curat dintre noi toţi.

Era întuneric, dar parcă o văzu, ducându-şi mâna la piept, cu gestul ei întrebător.

— Eu?

Nu părea buimăcită de somn; poate pe bordul Speranţei la ora aceasta mai veghea şi ea, cu gândurile ei, nu numai oamenii de vardie şi Anton Lupan.

Acesta se apropie; intra prima oară în cabina ei, şi poate s-ar fi simţit tulburat să se ştie atât de aproape de ea, dacă sufletul nu i-ar fi fost răscolit de revolte şi deznădejdi.

— Am venit să mă destăinuiesc ţie, Adnana. Cunoşti suferinţa omenească, fiindcă ai împărtăşit-o de copil, dar fiindcă sufletul tău nu s-a asprit, tu poate ai să mă înţelegi mai bine decât m-ar înţelege oamenii mei.

— Eşti nedrept; sunt sigură că te-ar înţelege toţi, oricând.

— Nu; ei au gândurile, necazurile lor.

— Şi eu nu?

Căpitanul ridică ochii, dar n-o văzu. O ghicea numai, în întuneric, undeva mai sus, stând pe marginea patului, patul de deasupra, şi fără voie se gândi: „Ăsta e patul lui Mihu”.

Deci iată că în clipa asta putea să aibă şi alte gânduri, chiar el! Era omenesc, sau dezerta, ca un luptător de rând?

Anton Lupan îşi trecu mâna pe faţă, dezorientat, apoi se aşeză pe patul de jos – şi în vorbe întretăiate îi povesti în noaptea aceea Adnanei viaţa lui, nu atât prin faptele trăite, cât prin gândurile care-l chinuiseră din clipa când începuse să înţeleagă statornicirile din jur.

Auzea sus, pe punte, paşii lui Haralamb, parcă mai pripiţi, dar acum nu-i mai păsa de neliniştea lui. Ce însemnătate avea faptul că un om din echipaj ar fi putut să gândească rău despre Adnana şi despre el, când în seara asta, la câteva zeci de paşi, se petrecuse, în văzul lor, un fapt atât de îngrozitor? Îşi simţea şi acum capul plesnindu-i, când îi povestea Adnanei întâmplarea de pe ţărm. Fata îşi scutură un fior:

— Da! E cumplit! Crezusem că am cunoscut marginile suferinţei omeneşti!

— Le-ai cunoscut, Adnana! Dar oamenii care te-au făcut să suferi, Huseim şi ceilalţi erau, chiar pentru lumea înapoiată din jurul vostru, nişte ticăloşi! Ceea ce te îngrozeşte aici, este cruzimea fără zbucium, cruzimea fără conştiinţă, ridicată la rangul de obicei obştesc, ca în lumea animalelor unde fiara ucide fără să cugete şi fără să dea socoteală nimănui din lumea ei. În lumea noastră Huseimii sunt pedepsiţi, măcar uneori – şi asta salvează ideea de omenie şi de om. Aici nu poţi pedepsi, fiindcă în oameni nu există conştiinţa crimei săvârşite de un tată care-şi ucide copilul, ca pe un pui de căţel.

— Sunt nişte fiare! Ce-ai putea face pentru ei?

— Dar au chip omenesc, ca şi noi, au grai, au urechi, îşi pot spune gândurile, te pot auzi dacă le vorbeşti. Adnana, trebuie să facem ceva pentru ei.

— Cum?

— Nu ştiu; simţeam nevoia să mă destăinuiesc. Trebuie să ne sfătuim, să vorbim şi cu oamenii, dacă n-o să mă înţeleg cu ei, ajută-mă tu…

Aici căpitanul făcu o pauză, apoi izbucni, transfigurat, apucând mâna Adnanei:

— Dar mă jur, mă blestem să n-am linişte nici în mormânt, dacă n-am să fac tot ce mi-o sta în puteri! – şi chiar mai mult!

În clipa aceea corabia începu să tremure ca şi cum apa din jur ar fi dat în clocot; catargul mic, care trecea pe lângă peretele cabinei, trosni, făcând să vibreze chila într-un geamăt înăbuşit. Lanţul ancorei se smuci, cu scrâşnet de fier rupt şi, de la şaptezeci de metri depărtare, transmise râcâitul adânc, ca de pământ înţelenit brăzdat de cuţitul plugului, al ancorei târâte pe fund.

Adnana se pomeni aruncată din pat şi ar fi căzut în braţele lui Anton Lupan, dacă, o clipă mai devreme, acesta nu s-ar fi repezit pe scări, în sus.

Ajuns pe punte, căpitanul se simţi apucat de umeri şi aruncat tocmai pe bocaport, de o forţă căreia nu i se putuse împotrivi. Haralamb zăcea alături, cu mâinile încleştate în marginea tenzii, înjurând neauzit, căci vântul îi lua vorbele şi i le băga înapoi pe gât.

Nu era vânt, ci mase de aer greu, rostogolite din munţi şi căzând pe ţărm, sfâşiate în stânci, ca nişte bolovani desprinşi de pe piscuri, ca nişte avalanşe, ca nişte gheţari treziţi din somnul lor geologic, într-o răzvrătire de cataclism.

Pe ţărm se auzeau ţipetele oamenilor, ca mugetele unei cirezi gonite de foc sau de înec, şi câinii urlau, luându-se la întrecere cu ei.

— Toată lumea pe punte! strigă Anton Lupan, cu spatele în vânt. Filaţi tot lanţul ancorei!

Oamenii ieşiră din hambar, în brânci, şi se târâră de-a buşilea spre prova, agăţându-se de parapet, de parâme, încercând să se ţină unul de piciorul celuilalt, orbecăind pe întuneric, într-un lanţ şerpuitor şi zvârcolit.

Nu era furtună, ci o răscoală anarhică a firii, căci nesocotea toate legile vântului, bătea dintr-o direcţie, dar te prindea de ceafă şi de piept în aceiaşi timp, se arcuia după toate obstacolele întâlnite în cale, mătura puntea în toate ungherele ei, pătrundea după parapet, după tambuchi, printre butoaiele cu apă, neîngăduindu-ţi să-ţi alegi un adăpost împotriva lui.

De pe ţărm zburau, învălătucite, ramuri aprinse şi tăciuni smulşi din focurile alcalufilor şi după ce măturau faţa apei, se înecau în larg, sfârâind. Malurile nu se mai vedeau, dar se auzeau câinii urlând. Văzduhul semăna cu un cotlon negru, uriaş, în care vântul, după ce răscolea totul jos, se înşuruba în falduri bezmetice, şuierând în sus, să răscolească şi cerul.

— Aruncaţi a doua ancoră! Filaţi tot lanţul! izbuti să strige Anton Lupan.

Deşi în jur nu se vedea la o jumătate de pas, simţeau cu toţii cum corabia aluneca, spre est, fiindcă prin lanţurile întinse şi smucite se transmitea râcâitul fundului răscolit de ghearele ancorelor. Până la ţărmul opus, de sub vânt, erau aproape două mile, cum văzuseră seara, când ajunseseră aici, dar către mijlocul golfului desigur fundul se adâncea şi în curând, lanţurile nemaifiind destul de lungi, ancorele aveau să se smulgă, lăsând corabia în mâna uiliaulul.

Uiliaul este un vânt care bântuie în Ţara de Foc, în toate anotimpurile, după nici o regulă, neprevestindu-se prin nimic. El cade de pe crestele munţilor, năpustindu-se aproape vertical asupra mării, în rafale atât de vijelioase, încât pot culca o corabie de-a latul, chiar dacă are toate pânzele strânse. Primejdia e şi mai mare în preajma ţărmului, unde adesea aruncă blocuri de granit şi copaci întregi, rupţi din rădăcini, care fărâmă totul în calea lor.

Speranţa aluneca repede spre est, grăpând fundul mării cu ancorele, în timp ce catargele se arcuiau, gata să se rupă, şi sarturile zbârnâiau, întrecând şuieratul vântului. După un timp, care poate nu măsurase mai mult de câteva minute, dar care tuturora li se păru lung cât jumătatea nopţii, simţiră legănarea corăbiei crescând, lanţurile îşi încetară scrâşnetul şi atunci înţeleseră că ancorele se smulseseră de pe fund.

De aici înainte erau în mâna sorţii, nimeni n-ar mai fi putut face nimic, nu rămânea decât să aştepte sfârşitul. A încerca să ridici o pânză acum, însemna s-o dai în fâşii vântului. Şi chiar dacă ai fi întins-o, iar ea ar fi rezistat, ce manevră ar fi fost de închipuit, în ce parte te-ai fi putut îndrepta, când nu se vedea de la un catarg la altul, iar în jur erau insule şi te puteai fărâma de ele, dacă nu în prima clipă, în clipele care urmau?

Între ţărmurile golfului nu se puteau forma valuri mari, dar marea era răscolită de vârtejuri care chinuiau corabia mai rău decât uraganul pe ocean.

— Aruncaţi ancora de furtună! porunci Anton Lupan, hotărât să ţină piept uiliaului, prin toate mijloacele, până la cap.

Ancora de furtună e alcătuită dintr-un sac lung, deschis la amândouă capetele, ca un burlan, făcut din cea mai groasă pânză de vele, şi atât de mare încât ar putea cuprinde întreaga zestre a corăbiei. La unul din capete are un cerc de fier, care îl ţine căscat, şi de acest inel se leagă, în labă de gâscă, o parâmă sau un cablu de oţel, lung de câteva zeci de metri. Când o corabie nu mai poate nici manevra, nici arunca ancora, şi valurile o sucesc în toate chipurile punând-o de-a latul pe creste, de unde nu mai e mult până a se răsturna, singura scăpare rămâne acest sac. Aruncat peste bord el se umple cu apă, se îngreuiază şi astfel cablul, care cu celălalt cap e legat la prova, întoarce etrava în vânt şi frânează în chip simţitor goana corăbiei.

Peste un ceas uiliaul îşi pierduse puterea de la început, dar răsufla încă, în rafale vijelioase, şi goeleta, cu prova în vânt, încă aluneca înspre răsărit. La câteva sute de metri, în pupa, se auzeau valurile, spărgându-se de stânci, ceea ce dovedea că golful fusese străbătut, ţărmul era aici, aproape, acum nimeni nu mai putea face nimic… Venea sfârşitul, îl vedeau toţi, îl simţeau.

Oamenii nu se zăreau unul pe altul, dar între două rafale îşi auzeau răsuflarea istovită şi îşi simţeau privirile încărcate de descurajare şi deznădejde. Crezuseră că primejdia cea mare fusese oceanul, cu întinderea lui fără margini – şi-acum înţelegeau că ţărmul era neînchipuit mai primejdios.

Numai Ismail, în aceste clipe grele, căpătase un curaj nou, răsfrângerea egoistă a unei descurajări mai vechi; şi bucătarul îşi zicea, tot în grai ghiaur, frecându-şi mâinile, aproape bucuros:

— Aha! Vream debarcam? Atunci debarcam toţi!

Dar tocmai când gândea aşa, simţi puntea fugindu-i de sub picioare, într-o smucitură năprasnică – şi se prăbuşi cu nasul în parapet.

— Allah, Allah!

Atât zise bucătarul, apoi se repezi spre parapet, gata să sară în apă, fără să se gândească de fel că un om, căzut între stânci, pe o mare răscolită, nu poate avea o soartă mai bună decât corabia pe care o părăseşte atât de laş.

Ismail laş? Haidade! Numai îndelungata-i amărăciune îl adusese aici, la gânduri şi la fapte nepotrivite cu firea lui.

Iată însă că nu fusese o stâncă, ci ancora mare, care se înfipsese în nisip, smucind. Curând, a doua ancoră prinse şi ea fundul, şi după ce-l răscoli, încă vreo sută de paşi până ce adâncimea scăzu, iar lanţul îşi găsi sprijin, de-a lungul, corabia se opri, la o aruncătură de piatră de ţărmul unde se auzeau valurile mugind. Nu mai era nici o îndoială, amândouă ancorele se prinseseră adânc, statornic, fiindcă nu se mai auzea hârşâitul nisipului răscolit, ci numai scrâşnetul lanţurilor.

Ismail clipi din ochi, buimac; nu ştia dacă să se bucure sau să fie dezamăgit.

— Da' ştiu că desţelenirăm fundul, măi, vere, nu ne-am încurcat! zise Haralamb, ştergându-şi năduşeala de pe obraz.

Ieremia se îndreptă de şale, ca omul care vine de la câmp, ostenit şi asudat.

— L-am şi grăpat, băiete! Ca orice bun gospodar!

Haralamb râse; îi dădea mâna, când simţea corabia legănându-se în lanţ!

— Cum le zice la alea, măi Ismaile, care trăiesc prin fundul mării? Sirene? Acu' să vină să semene de-a gata, că noi le-am arat!

Dar bucătarul, în loc să facă haz de gluma lui, se burzului, arătându-se şi poltron după ce, o clipă mai înainte, fusese egoist şi laş.

— Ruşine vorbeam, Haralamb! Vream spuneam căpitan?

Ismail poltron? Ei aş! Pe bietul bucătar, care era legat cu trup şi suflet de viaţa Speranţei îl îngrozea, îi lua minţile ideea debarcării – şi pentru asta ar fi fost în stare chiar de-o mică ticăloşie, numai să intre în voia lui Anton Lupan.