Capitolul XXV.Capul celor Unsprezece Mii de Fecioare

— Şi-acum, Ismaile, alege-ţi portul unde vrei să te debarcăm! Mai mult să nu aştepţi de la noi!

Aşa spusese Anton Lupan, ieri – în Ioc să se bucure, cum era firesc. Ce, aşa primeşti un om care iese din închisori?

Speranţa cobora la vale, pe Rio de la Plata, şi bucătarul, învârtind trist în oală, părea că nu înţelege nimic, deşi se silea din răsputeri.

— De ce supăram?

În cele optsprezece luni de când vedea numai ghiauri în preajma sa, aproape că-şi uitase graiul, şi chiar gândurile şi le spunea pe graiul ghiauresc, stricat.

— De ce supăram? Estem vinovat Ismail dacă Nelson nu băteam?

Oamenii nu-i mai adresau cuvântul decât atunci când n-aveau încotro, dar abia după câteva zile observă bucătarul că în privirea lor se schimbase ceva: măcar dacă ar fi fost ură! Din nenorocire, era dispreţul cel mai curat! Iar după alte câteva zile, văzând că nimic nu se îmblânzea în ochii lor şi-n felul cum îi vorbeau, Ismail începu să se întrebe dacă nu cumva avea într-adevăr vreo vină pe care el unul nu şi-o cunoştea.

Şi când într-un târziu îşi dădu seama ce întemeiată era supărarea întregului echipaj, se simţi aşa de mâhnit, încât mai multe zile în şir nu mâncă decât pesmeţi goi, până începu să se sugă şi să se usuce la faţă, ca un ţâr de Pireu – fiindcă ţârii de Pireu sunt cei mai slabi ţâri din câţi se pescuiesc în apele greceşti.

În acest timp goeleta românească străbătea ultima mie de mile din drumul ei spre Ţara de Foc. La 15 noiembrie, după prânz, fiindcă dimineaţa fusese de lucru, la judecător şi la penitenciar, cu eliberarea lui Ismail, părăsise Buenos Aires, cu un vânt potrivnic, dar ajutată de curent, a doua zi seara dubla punctul de nord al capului San Antonio şi se afla în plin ocean.

Anton Lupan luase hotărârea înţeleaptă să nu se mai apropie de ţărm, socotind că acum era prea târziu să-l găsească pe Pierre Vaillant undeva. Mai cuminte i se părea să câştige timp navigând fără escală până la Punta Arenas, unde, dacă avea noroc, putea să ajungă curând după L'Esperance.

Aşa trecu Speranţa pe la Bahia Blanca, fără să se apropie de uscat, trecu golful San Mathias, apoi nesfârşitul golf San Jorge, până mai la sud de Puerto Deseado, care înseamnă Portul Dorit. Dorit de cine? Ferească-ne Allah de ceasul rău! Ismail îşi simţea inima cât un purice, dar, din fericire pentru el, Speranţa nu aruncă ancora nicăieri.

De aici înainte, fiindcă Instrucţiunile Nautice vorbeau de curenţi potrivnici care bântuie cu violenţă coasta Patagoniei, primejduind navigaţia corăbiilor mici la fel cu a celor mari, goeleta luă drumul direct către sud, îndepărtându-se peste şaizeci de mile de uscat, şi astfel, ocoli pe departe micul golf San Julien, unde în iarna anului 1520, primul navigator prin aceste locuri, nobilul portughez Magallaes, de-i mai zice şi Magellan, avu de luptat sângeros cu echipajele escadrei sale, descurajate şi răzvrătite că nu mai ajungeau la un liman.

Limanul, adică trecerea în celălalt ocean, despre a cărui existenţă oamenii lui Magellan se îndoiau, se afla numai la o sută de mile mai la sud de locul acestui nefericit popas – şi acum Speranţa naviga molcom către el, în timp ce soarele, răsărind cu statornicie în babord, scotea zilele din ocean, de-ai fi zis că-i cupa unui excavator uriaş – şi, după ce le trecea peste catarge, le răsturna pe uscat, câte o cupă la fiecare grad.

Cu vorbe spuse mai pe şleau, asta însemna pentru corabia noastră şaizeci de mile între apusul de ieri şi cel de azi, fiindcă un grad din cele trei sute şaizeci în câte se împarte un meridian, măsoară – cine a uitat să-şi reamintească în acest ceas, înainte de a intra în strâmtoarea lui Magellan – măsoară, aşadar, o sută unsprezece kilometri, adică şaizeci de mile în cap.

Într-adevăr, în aceste ultime zile de navigaţie pe ocean, vântul nu fu cel visat; dar nimeni nu arăta vreo nemulţumire, fiindcă, şaizeci de mile ieri, şaizeci de mile azi…

Viaţa la bord decurgea neschimbat, numai că pe chipurile oamenilor fiecare paralelă trecută întipărea un aer mai grav. Soarele îşi pierdea puterea – şi în miezul zilei, când trecea la meridian, umbrele catargelor se lungeau; în schimb Crucea Sudului noaptea stăpânea bolta, din ce în ce mai înalt.

Încetul cu încetul, puntea se golea; încă de la Capul Tres Puntas, oamenii din echipaj începuseră, unul câte unul, să-şi facă culcuşul în hambar, iar dimineaţa, când ieşeau să se spele, simţeau că începe să-i ţină în spinare un cleşte îngheţat.

Ultimul care rezistă în faţa frigului fu Negrilă şi rezistă îndârjit, ca şi când ar fi avut ceva de împărţit cu bietul bucătar. Dar în seara de 2 decembrie, când Speranţa trecea a cincizecea paralelă şi schimba drumul de la sud două caturi spre vest, punând capul drept pe strâmtoarea lui Magellan, câinele, după ce se învârti nehotărât pe punte, preţ de vreun ceas, după ce mai şovăi şi-n uşă timp îndelungat, intră în sfârşit în coteţul pe care Ismail i-l pregătise, cu atâta tragere de inimă, încă de la Sulina.

Din nefericire însă, Ismail nu era de faţă, să se bucure şi el de acest rezultat; în afara orelor de cart şi-a clipelor când trebuia să se ocupe de Martin Stricland, el stătea sub punte, la bucătărie, fie că avea să gătească, fie că n-avea, înţepenit pe scaun, cu ochii în dulap, ceea ce îi mărginea orizontul cam la un sfert de pas. Dar în această lume strâmtă, ce amplu se zbuciuma sufletul bietului bucătar!

— Vrem debarcam? Bine, nu milogeam!

Spre amurgul zilei de 4 decembrie, trei luni şi mai bine de la Gibraltar, omul de veghe strigă:

— Uscat!

Peste zi Speranţa navigase sub un cer atât de albastru, încât ai fi zis că niciodată nu se va mai înnora. În faţă, la un cart în dreapta provei se vedea un pisc înalt, de culoarea fierului ars, care cobora către nord, pierzându-se în ocean.

Căpitanul luă ocheanul şi, după ce privi încordat, înclină din cap:

— Da, e Capul celor Unsprezece Mii de Fecioare! Băieţi, mâine intrăm în strâmtoarea lui Magellan!

Ajungeau cu patru zile după termenul prevăzut în contract, dar întârzierea se datora ocolului cerut de Martin Stricland.

Înainte ca soarele să apună, în stânga se desprinse din neguri alt pisc, ca o copie întoarsă a celuilalt, pierzându-se către sud, pe un orizont care părea crenelat. Şi deodată, între cete două piscuri căzu o perdea neagră şi grea, ca şi cum Fecioarele care păzeau intrarea strâmtorii văzuseră venind corăbierii şi se baricadau. Soarele, apunând departe, pe celălalt ocean, incendia baza acestui hotar – şi aşa, în faţa Speranţei părea că se deschide o poartă de iad…

Dar Speranţa nu avea de plătit nici un tribut Fecioarelor; plătise altcineva pentru ea.

A doua zi, către seară, când aruncă ancora în Golful Narrows, la adăpostul ţărmului chilian, negurile se destrămară, dezvelind un peisaj de calvar…

Douăzeci de ore se luptase goeleta necurmat cu furtuna, care o întâmpinase de la sud-vest, vrând s-o arunce înapoi, în ocean. Soarele mai răsărise o dată, în spate, pe Atlantic, dar peste un ceas pierise, în nori – şi de atunci înainte, luni întregi, n-avea să se mai arate decât la răstimpuri, când într-o parte a cerului, când în alta, alungat de fantasme, aruncând priviri temătoare şi fugind speriat.

Douăzeci de ore Speranţa navigase în zig-zag, printre stânci care se iveau din valuri în locul unde nu te aşteptai; strâmtoarea îi arunca în faţă valuri încrucişate, scurte, grele ca plumbul, care se înţepeneau în etravă şi smuceau de ea, mugind, s-o dea peste cap.

Dar nu mugea numai marea, înhăitată cu vântul, mugea şi ţărmul stâncos şi se frământa, scormonit parcă dedesubt de vulcani, gata să se prăvălească în faţa corăbiei, ca un duşman mai înverşunat.

Douăzeci de ore îi trebuise Speranţei ca să străbată o treime de grad şi să ajungă în acest golf, unde să poată înnopta. Marea se liniştise, înfrântă, dar în urmă, Fecioarele încă mugeau şi se frământau, vărsându-şi furia neputincioasă pe epavele care se înşirau jos, pe mal.

Peisaj de calvar! Mai fiecare stâncă îşi avea trofeul său, prada sa: o corabie fărâmată, un vapor răsturnat, răsucit, mutilat, ca nişte jaloane sinistre care arătau, până în depărtare, ieşirea în ocean.

Ismail se apropie de parapet, privi, clipi din ochi şi părul i se făcu măciucă în cap.

— Poftim! zise, căci spaima nu-l împiedica să fie indignat. Poftim! Alegeam port unde debarcam! Bine, debarcam, dar port de unde alegeam?

În faţă, la mai puţin de o sută de paşi, un vapor rupt în două zăcea de-a latul, cu pupa pe o stâncă ascunsă sub valuri, cu prova pe mal. Mormânt proaspăt, fiindcă fierul încă se mai mişca, la fiecare val, legănându-se fantomatic în umbrele serii care cădeau, scrâşnind înfundat, căutându-şi locul pe piatră unde să înţepenească şi viermele ruginii să-l treacă în neant.

Adnana tremura de frig, sau poate înfiorată de acest scrâşnet jalnic, prelung, necurmat.

— De ce-ai plecat din ţara ta caldă, unde totul era suflat cu aur, şi-ai venit aici, unde totul e îngropat în plumb? o întrebă căpitanul, apropiindu-se de ea şi cuprinzându-i umerii îngheţaţi.

Ea ridică ochii şi răspunse – credea că-i răspunde în gând, însă fără să-şi dea seama gândul luă grai adevărat:

— Fiindcă în ţara mea niciodată nu mi-am simţit umerii aşa calzi!

În clipa aceea, cu un scrâşnet prelung, epava alunecă pe stâncă şi se răsuci greoaie, împinsă de valuri, până ce veni cu cârma spre larg. Oamenii ridicară capetele şi la pupa, sub parapetul mutilat, văzură scris…

Da, plătise altcineva pentru ei cumplitul tribut pe care cele Unsprezece Mii de Fecioare îl cer la intrarea strâmtorii lui Magellan.

Scrâşnetul conteni; de aici înainte se întindea liniştea neantului.

Văzură scris: Wotan…