Capitolul XXIV.Închisorile Argentinei

Nu trebuie să cunoşti limba spaniolă ca să ştii ce înseamnă Buenos Aires. Deocamdată, echipajul, îmbulzit pe punte, nu simţea vreo mireasmă nouă, căci vântul bătea dinspre nord-est, aducându-le aerul de la Montevideo, care le stătea în gât, ceea ce nu trebuie să ne mire.

Buenos Aires înseamnă, deci, Aer-Bun, aer plăcut!

„De unde naiba aer bun?!” ar fi zis oamenii, dacă ar fi ştiut ce boli cumplite bântuiseră în acest oraş, paradisul înşelător al nefericiţilor emigranţi! În 1871, adică unsprezece ani înaintea celor povestite aici, febra galbenă şi holera secerase la Buenos Aires 26.000 de vieţi omeneşti şi asta nu însemna că oraşul devenise imun. În schimb, emigrarea era mai puternică decât orice boli; zece mureau, o mie veneau în loc. Dacă în 1869, adică doi ani înaintea holerei, oraşul avea 180.000 de locuitori, douăzeci şi cinci de ani mai târziu, locuitorii atingeau 700.000 şi numărul lor continua să crească, necontenit.

Buenos Aires înflorea prin strădania bancherilor londonezi. În 1882, Speranţa urma să acosteze în fundul estuarului, la un fel de ponton împotmolit în mâl; zece ani mai târziu, marile cargoboturi şi pacheboturi transatlantice găseau aici un port modern, bine dragat, cu diguri apărătoare, cu cheiuri largi şi cu docuri ca la New York, prilejuind un trafic de 300.000 tone lunar. Dar atunci goeleta românească naviga pe alt ocean…

Acum ea se îndrepta spre vest, străbătând estuarul, posomorât şi cenuşiu de mâlul La Platei, în timp ce bucătarul stătea în hambar, aplecat peste fonograf şi asculta necontenit gazelul, visând la îndepărtatul Stambul.

Estuarul La Platei este un golf adânc de peste două sute de kilometri, larg de patruzeci şi cinci, în care fluviul se varsă prin câteva guri, formând o deltă obişnuită, ca mai toate fluviile. Geografii socotesc că fluviul nu se termină la vărsarea lui în acest estuar, ci tocmai unde estuarul se pierde în ocean. Astfel că, în clipa de faţă, deşi navigau pe o apă căreia abia îi zăreau marginile, căpitanul scrise în Jurnalul de Bord: „8 noiembrie. Ora 11 antemeridian, părăsit Montevideo cu aceeaşi încărcătură şi vechiul echipaj. Navigăm pe Rio de La Plata spre Buenos Aires, vest un cart spre nord, vânt din tribord, înapoia traversului, curent din pupa!”

Speranţa ajunse la Buenos Aires în dimineaţa următoare, nu mult înainte de răsăritul soarelui, adică atunci când abia se lumina, şi trase sondând mereu, ca să nu se împotmolească în mâl, la un ponton primitiv, pus pe stâlpi, ca un debarcader sărăcăcios de pescari. Alături însă portul nou se lucra, aşa cum şi în oraş, semnul înnoirilor se vedea la fiecare pas.

Buenos Aires fusese croit de la început cu bulevarde drepte şi largi, care se încrucişau perpendicular, ca pe o vastă tablă de şah. Unele străzi însă, deşi înscrise în acelaşi paralelogram, fuseseră tratate mai puţin generos, de aceea, cu toată larga perspectivă care ţi se deschidea la fiecare colţ, de la o vreme îngustimea lor te cam înăbuşea.

Dar ce-are a face! Dacă voiai să-ţi îndestulezi plămânii cu aerul mult lăudat, aveai la îndemână douăsprezece pieţe mari, două promenade unde întâlneai, seara, lumea cea mai elegantă din toată America de Sud, precum şi cele două parcuri, Recoleta şi Palermo, unde într-adevăr miresmele copacilor înfloriţi justificau promiţătorul nume dat acestui oraş.

La timpul când goeleta românească sosea acolo, atât portul cât şi oraşul fierbeau, din trei pricini care n-aveau nimic de-a face una cu alta: prima, străzile se canalizau, a doua, soseau emigranţi din peninsula Iberică şi din Italia, iar a treia, o sumă de aventurieri, veniţi din toate colţurile Pământului, se pregăteau să plece spre sud, în Ţara de Foc, unde cică se găsea aur să-l strângi cu lopata. Chiar guvernul republicii pregătea expediţii în acest scop, căci la urma urmei, poate avea mai multă nevoie de aur decât un particular.

Pe lângă aceste trei pricini mari, lumea mai forfotea, dând buzna spre prăvălia unui negustor, în Piaza General Lavalle, fiindcă acesta vestise sfârşitul Pământului, prin ciocnirea lui cu o cometă, a cărei imagine pusese să-i fie pictată pe geam – şi îşi desfăcea marfa cu mare rabat.

Îndată ce se aruncă schela, Anton Lupan se repezi la Căpitănie, şi, cu toată ora nepotrivită, tot zgâlţâind uşa şi bătând în geam, izbuti să trezească un slujbaş. Din păcate, registrul vaselor nu avea înscrisă nicăieri o goeletă franţuzească purtând numele L'Esperance.

Căpitanul se întoarse pe bord, încruntat, întrebându-se de ce îşi făcuse nădejdi absurde – dar poate că era mai bine aşa, decât să fi plecat mai departe ducând cu el remuşcarea că nu l-a căutat pe Pierre Vaillant pas cu pas.

În lipsa lui, Ismail debarcase, din porunca lui Martin Stricland şi, însoţit de Mihu, plecase în oraş. Într-un târziu, adică tocmai la ora când oraşul somnoros se trezea, izbuti să găsească prăvălia lui senor Barabal, pe Calle de Rivadavia, cum fusese învăţat.

Senor Barabal nu avea nici un neam în Scoţia, dar vindea cel mai bun whisky scoţian; nu era înrudit cu Scaraoţchi, dar pe lângă whisky vindea cele mai solide sicrie de stejar. Butoaiele cu whisky se aflau în stânga prăvăliei, sicriele în dreapta; între ele rămânea o cărăruie pe care abia te puteai mişca. Nu-i o născocire: acest iscusit negustor a existat şi mulţi călători pomenesc de el, până pe la 1892, când i s-a pierdut numele, fie că şi-a strămutat negoţul aiurea, fie că a repauzat şi, după ce ani la rând şi-a încercat whisky-ul, a trebuit, în fine, să-şi încerce şi sicriele de stejar.

Când deschise uşa prăvăliei, Ismail simţi că i se face părul măciucă în cap.

— Poftim, senor! îl primi negustorul, măsurându-l din ochi, ca şi cum ar fi vrut să-i ia înălţimea.

— Allah-Allah! îngăimă bucătarul, tremurând ca trestia în faţa sicrielor, el care nu tremurase în faţa lui Spânu şi încă a altor piraţi.

În sfârşit, ca să nu mai lungim vorba, după ce se dezmetici, Ismail cumpără, aşa cum îi poruncise stăpânul, şaizeci de lăzi cu whisky, a zece sticle fiecare, căci Martin Stricland nu avea încredere în whisky-ul din butoi, plăti cu bani peşin, urcă marfa într-un camion uriaş, pe care îl găsi la colţ, îl îndreptă spre port, sub privegherea lui Mihu, iar el porni să se plimbe prin oraşul scormonit de săpători.

— Nene Ismail! strigă musul, după câţiva paşi. Vezi să nu întârzii, că peste un ceas plecăm!

— Nu băteam la cap!

Băiatul ridică din umeri şi îşi văzu de drum, privindu-şi din când în când cizmele noi, care, în sfârşit, nici nu-l strângeau, nici nu-i erau largi.

Rămas singur, Ismail porni pe strada desfundată, sărind peste şanţurile făcute în vederea canalizării, uitându-se cu ifos la rarii trecători matinali şi aruncând câte o privire în vitrinele prăvăliilor care se ţineau lanţ. Aşa merse bucătarul, fără să se întâmple ceva demn de relevat, până aproape de gara centrală, când, aruncându-şi ochii într-o vitrină, rămase ţeapăn, cu mustaţa zburlită, ca şi când i-ar fi căzut o cărămidă în cap.

În vitrină se vedea, se vedea limpede, colea, la jumătate de pas cu mâner, cu ţilindru, cu pâlnia vopsită în cel mai frumos albastru de cobalt, o maşină de cântat.

Bucătarul se frecă la ochi, îşi lipi nasul de geam, se ciupi de mână să se încredinţeze că-i treaz, pe urmă deschise uşa şi se năpusti în prăvălie, spre spaima negustorului care era obişnuit cu muşterii năvalnici, dar nu chiar aşa de desperaţi.

— Senor, asta marafet cântam? întrebă Ismail, pocind puţinele cuvinte spaniole pe care le cunoştea.

— Da, senor, este un fonograf.

— Şi cât costam?

— Cinci argentinos, senor, dar să nu vi se pară scump, căci numai vama şi transportul costă o mulţime de bani.

— Cinci argentinos? În pesos, ca la Uruguai, cât făceam?

— Cam tot atât. Dacă-mi daţi cinci pesos, îl puteţi lua.

Din albastră, Ismail văzu pâlnia fonografului făcându-se roşie, pe urmă neagră, liliachie, vânătă – numai la prima culoare nu mai vru să vină neam.

— Per Baco! Cabalero am păcălit! Mare pezevenghi, siktir măgar!

Dar cum de nu-i dăduse prin minte ceea ce era mai important?

— şi gazel cântam?

— N-am înţeles, senor; dacă vreţi să repetaţi!

— Aveam cilindru care cântam gazel? A-a-a-a, gazel, Istambul, sultan?

— Nu; avem însă Marsilieza, O Tannenbaum şi un marş…

— Dacă gazel n-aveam, rahat!

Ajuns în stradă, Ismail scuipă cu dispreţ pe trotuar, cum ar fi scuipat pe fonograful argentinian, şi porni mai departe, plin de mândrie din vârful cizmelor până în turban.

Se făcuse ceasul zece şi de unde până atunci străzile fuseseră mai mult goale, acum lumea se îndesa, şi pe un trotuar şi pe celălalt. După un timp bucătarul se pomeni înconjurat de o gloată gălăgioasă, fel de fel de oameni, femei, copii, bărbaţi – spanioli, portughezi, italieni, franţuji, fiecare vorbind în alt grai, unii mai frumos, alţii mai sărăcăcios îmbrăcaţi, dar toţi mergând înfriguraţi în acelaşi pas.

Ca unul care ai fi zis că n-are nici un zor, Ismail se lăsă purtat de acest val, din ce în ce mai înţesat, până ce, dincolo de gara centrală, ajunse în marginea unui fel de maidan. Atâta lume adunată şi atâta însufleţire nu putea fi văzută decât la luptele de tauri, în Spania. Curat bairam!

Ismail îşi scoase turbanul şi, rotindu-şi-l pe deasupra capului, într-un gest larg, se adresă unui cabalero din stânga sa:

— Aici estem corida, senor, iertam întrebam?

Per Baco! Nu erau lupte de tauri, ci de cocoşi! Ismail cunoştea cocoşii numai de la bucătărie, nu bănuise că se pot şi lupta. Dar nu cumva cabalerul îşi bătea joc de el? Hai?

Bucătarul cumpără un bilet de doi centavos, din banii lui Martin Stricland, şi, înghesuindu-se prin mulţime, intră într-un mare cort circular, care avea în mijloc o arenă cu nisip, cum văzuse la circ, la Brăila şi la Galaţi, Stambulul fiind în această privinţă mult mai înapoiat. Allah-Allah! Cabalerul nu minţise! Erau lupte de cocoşi, cu adevărat!

E ciudat că luptele acestea nu vin dintr-o ţară cu oameni focoşi, cum vin cele de tauri, ci de undeva unde oamenii sunt recunoscuţi prin placiditatea lor – adică din Anglia. Şi e cu atât mai ciudat cu cât o luptă de cocoşi e mult mai sângeroasă, într-un anumit fel, decât cea mai încrâncenată corida. Căci măsura nu trebuie să ne-o dea cantitatea de sânge vărsat, fireşte mai mare la un taur decât la un cocoş, ci furia, înverşunarea, sălbăticia cu care două vietăţi nevinovate se încaieră, se sfâşie, se ciopârţesc şi se răpun, în ochii privitorilor îmbătaţi.

Când Ismail intră în cort, lupta începuse, se vede, mai demult; îngrijitorii tocmai ridicau din arenă un ghem de carne însângerată, care, după cele câteva pene rămase ici-colea, părea să fi fost chiar un cocoş. Învingătorul, la fel de ciopârţit şi jumulit – şi nu cu mai multă viaţă în el decât celălalt, era prezentat mulţimii, de către proprietar, într-o dezlănţuire de strigăte, de aplauze şi huiduieli, care dovedea fierbinţeala poporului adunat.

Spaniolilor emigraţi peste ocean le-a fost mai uşor să împrumute cocoşii din Englitera, decât să care cu ei taurii sevilieni – însă asta n-a dus la o scădere a pasiunii lor, căci în curând, luptele înverşunatelor zburătoare i-au câştigat mai vârtos decât cea mai sângeroasă torida.

Tot făcându-şi loc cu coatele, Ismail ajunse până la parmaclâcul care despărţea arena de spectatori şi se înfipse cu ifos între doi cabaleros îmbrăcaţi amândoi la fel, cu veste şi pelerine negre, cu pantaloni largi jos, strânşi pe mijloc sub chimire late, bătute cu ţinte de argint.

După ce îngrijitorii adunară fulgii şi penele risipite pe nisip, un alt cabaleros, pesemne directorul circului, veni în mijlocul arenei, ridică mâna spre a se face linişte, apoi vesti:

— Senor, senora, urmează disputa între Nelson, cocoşul Excelenţei Sale sir Percy, consulul Marii Britanii la Buenos Aires, şi Gracia d'Oro, al senoritei Michaela y Diaz, marchiză de Santa Fe.

Spectatorii izbucniră în strigăte şi fluierături, care le arătau mulţumirea. În tribună, cei doi proprietari se ridicară, se înclinară spre popor, consulul sărută mâna marchizei, apoi amândoi făcură un semn, spre o perdea din fund. Managerii se iviră cu cocoşii în braţe şi trecură de jur împrejur, prin faţa parmaclâcului, dând prilej doritorilor să-şi aleagă favoritul pe care vor paria.

Nelson era un cocoş alb, de mărimea unui curcan obişnuit, alb ca o ninsoare proaspătă, numai cu creasta roşie, singur simbol al măcelului care se pregătea. Când ajunse în faţa lui, văzându-i ciocul hrăpăreţ, ochii sălbatici şi ghearele ca de vultur, Ismail se trase un pas înapoi.

Gracia d'Oro avea penele lucioase, parcă nu suflate, ci turnate în aur greu – şi în mişcările cu care-şi rotea capul, cătând învrăjbit în jur; nu se vedea nimic din graţia prevestită de un nume atât de frumos, ci o pornire de fiară, ceea ce pe Ismail iarăşi îl îngrozi.

După ce managerii sfârşiră ocolul arenei, veniră la mijloc, unde îi aşteptau ajutoarele lor – şi împreună cu aceştia, trecură la punctul următor al ritualului sângeros.

Bucătarul Speranţei, care văzuse multe în viaţa lui, scoase un strigăt:

— Allah-Allah!

Cei doi cabaleros din dreapta şi din stânga îi aruncară o privire mirată – şi nu răspunseră nimic, căci pregătirile din arenă îi interesau mai mult decât turcul dintre ei.

Ismail văzu limpede cum de picioarele cocoşilor, între gheare, se legau strâns, cu sfoară răsucită dibaci, nişte lame de oţel, lucioase, ascuţite şi ameninţătoare, ca vârful cuţitului.

Alături, pe nisip se afla un mic ring circular, înalt de vreo patru palme, cu diametrul cam de două ori cât roata unei trăsuri. Spun ring circular, deşi ar putea să pară de prisos, dar din păcate s-au mai văzut şi ringuri pătrate, de pildă la box.

— Senor, senora, lupta începe! Cine doreşte să arbitreze, e rugat să poftească!

Vreo douăzeci de inşi săriră în aceeaşi clipă peste parmaclâc, dar numai primii doi care ajunseră mai repede fură opriţi; ceilalţi se îndepărtară, unii ruşinaţi, alţii ameninţând cu pumnii şi vociferând.

Între timp, managerii, tot mângâind cocoşii, se aşezară de o parte şi de alta a ringului, apoi începură să-i asmuţă unul asupra altuia, fără să-i slăbească din mâini, spunându-le cuvinte întărâtătoare la urechi, ca nişte descântece şuierate într-un grai necunoscut. În sfârşit, după ce aşteptă destul, arbitrul făcu un semn şi managerii aruncară, amândoi deodată, cocoşii în cerc.

Fiecare cocoş se luptă după temperamentul şi tactica lui: unii sunt mai iuţi, alţii mai greoi, unii mai năvalnici, ceilalţi mai prevăzători.

Gracia d'Oro şi Nelson se dovediră la fel de furioşi. Înainte de a cădea pe nisip, se prefăcură într-un singur ghem care prinse să se învârtească vijelios, aruncând o ploaie de pene, albe şi aurii până în parmaclâc. Deocamdată mulţimea aştepta, cu răsuflarea oprită, cu ochii înţepeniţi, fără să desluşească nimic în acest vârtej. Până ce, deodată, ghemul se rupse în două bucăţi, proiectate afară din cerc. Cel doi manageri se repeziră, fiecare după cocoşul lui, să-l aducă la loc. Dar vai, abia acum văzu Ismail că Nelson nu mai era alb, ci roşu, parcă vopsit cu cârmâz.

În jur lumea începu să se frământe, agitând pumnii, strigând.

— Trei argentinos pe Gracia d'Oro! gâfâi cabalerul din stânga lui Ismail.

— Primesc şi mai pun încă trei! răspunse celălalt cabaleros. Trei argentinos pe Nelson.

— Pe Nelson? strigă alt cabaleros, mai din fund. Îi ţin eu, senor, dar să ştii că-i pierzi!

Ismail îşi rotea capul, de la unii la alţii, fără să înţeleagă limpede ce se întâmpla, căci în acelaşi timp urmărea cu înfrigurare lupta cocoşilor. Deasupra ringului zburau pene roşii, în vreme ce dincolo de parmaclâc, pariurile se împleteau, la stânga, la dreapta, spre fund, ţesând peste spectatori o plasă de argentinos în care bucătarul se îneca, năuc.

— Zece argentinos pe Gracia d'Oro!

— Cincisprezece pe Nelson!

Sărăcimea paria pe sume mai mici, trei, cinci, şapte, hai zece centavos, că nu le dădea mâna mai mult, oricât s-ar îi înfierbântat ei.

Iar cocoşii, între timp, săreau în mijlocul cercului, ca într-o maşină de vânturat, cădeau unul asupra altuia, scuturând din aripi, lovind cu ciocul, sfârtecându-se cu lamele de oţel, făcând să ţâşnească fulgii şi sângele – până ce, deodată, în mulţime se auzi un strigăt prelung.

Unul din luptători – Ismail nu-l mai recunoştea, amândoi fiind la fel de jumuliţi şi de însângeraţi – se lăsase în marginea ringului şi picotea, prostit; numai ochii îi rămăseseră vii, privind cu spaimă la vrăjmaşul care frământa nisipul în picioare, pregătindu-se să se năpustească ultima oară asupra lui.

— Per Baco! înjură cabalerul din dreapta. E Nelson! Am pierdut!

Managerul marchizei se repezi la Gracia d'Oro şi-l apucă de aripi, ţinându-l în loc, în vreme ce arbitrul, aplecat peste Nelson, număra rar, mişcând braţul, cum face arbitrul la box când unul din luptători este doborât. Atât că, la luptele de cocoşi, regula spune să se numere nu numai până la nouă, ci până la patruzeci.

Treizeci de secunde arena vui de strigăte, fluierături şi huiduieli. În tribună, consulul Angliei privea scena, flegmatic, iar marchiza de Santa Fe îşi muşca buzele, ca să-şi stăpânească strigătul de triumf.

În secunda a treizeci şi una, Nelson închise ochii, îşi întinse gâtul însângerat pe nisip, ca şi când şi-ar fi dat duhul – şi rămase aşa, nemişcat, până ce arbitrul ajunse cu numărătoarea la treizeci şi opt. Atunci, când nimeni nu se mai aştepta, sări în picioare, bătu din aripi, scoase un cârâit prelung, răguşit, fioros – şi în secunda a treizeci şi noua, Garcia d'Oro, izbit în piept, sări peste ring, până în parmaclâc, aruncând o ploaie de fulgi în jur.

Marchiza de Santa Fe îi aruncă lui sir Percy o privire mai străpungătoare decât lamele de la picioarele lui Nelson, dar când consulul ridică ochii spre ea, întâlni numai un zâmbet sfios.

— Scuzele mele, marchiză! zise consulul, înclinându-se adânc.

— Adversarii sunt demni unul de altul, sir! răspunse marchiza, aplecându-se tot atât de adânc, dar cu o graţie pe care un bărbat nu şi-o poate însuşi nicicând.

Cabalerul din stânga lui Ismail întoarse capul spre celălalt, scrâşnind printre dinţi:

— Aşteaptă, nu te bucura prea curând, senor!

— Fireşte, senor, aştept să mă bucur la sfârşit! Bucătarul Speranţei îi urmărea, zăpăcit, şi aproape că auzi zăngănitul lamelor pornite din ochii lor, care se încrucişau peste turbanul lui, făcându-l să se lase în parmaclâc. Dar tot circul era acum numai scrâşnete şi înjurături şi încrucişări fulgerătoare de priviri.

— Nelson, senor, ai să vezi!

— Ahaha, Gracia d'Oro s-a repezit!

Iar bietul Ismail, care nu avea nimic de împărţit cu nimeni aici, se uita când la unii, când la ceilalţi, din ce în ce mai năuc.

Managerul marchizei îşi prinsese cocoşul şi-l aruncase iarăşi în cerc, unde lupta continua, mai înverşunată ca la început, numai că pene săreau acum mai puţin. Nici Gracia d'Oro, nici Nelson nu se dădeau învinşi. Mulţimea, care până acum urlase, părea că a obosit.

Şi în liniştea aproape deplină care se lăsase peste circ, de se auzeau numai bătăile de aripi, buşiturile şi cârâitul jalnic al celor doi cocoşi, iată că izbucni, aşa din senin şi fără să ştii din ce îndemn, glasul lui Ismail:

— Băteam Nelson! strigă bucătarul, în spaniola lui, izbind cu pumnul în parmaclâc.

Cabalerul din dreapta înclină din cap, încordat, cu ochii la ring. Cel din stânga, însă, se întoarse spre turc, îl apucă de braţ şi scrâşni printre dinţi, aproape ameninţător:

— Pariezi?

— Pariam! răspunse bucătarul, semeţ şi totdeodată năuc.

— Pun cinci argentinos contra lui Nelson! Îi ţii, senor?

— Ţineam!

Cei din jurul lor se însufleţiră pe rând:

— Ţii şi cu mine trei argentinos, senor?

— Ţineam!

— Pun şi eu trei!

— Şi eu şase!

— Senor, hai zece cu mine! Primeşti?

— Primeam!

În vreme ce pariurile curgeau pe capul lui Ismail, iar el le primea fudul, cocoşii se moleşeau, vlăguiţi, se repezeau unul în altul tot mai nehotărâţi, mai blegi, până ce se lăsară amândoi deodată pe nisipul însângerat, străpungându-se numai cu ochii încă aprigi.

Mulţimea izbucni în strigăte şi huiduieli, care se adresau atât cocoşilor, cât şi managerilor, dacă nu chiar şi celor doi stăpâni.

Managerii se repeziră la luptătorii istoviţi, îi luară în braţe şi începură să le mângâie crestele sfârtecate până la os, întărâtându-i iarăşi, ca la început. Între timp, îngrijitorii aduseră un alt ring, mai mic, cu diametrul pe jumătatea celui dintâi, şi-l puseră înăuntrul acestuia. În unele oraşe din America de Sud, cercului mai mic i se spune „disperado” – nume care nu cere nici o lămurire în plus.

— Senor, senora, strigă arbitrul, lupta continuă!

Ajutorul său măsură diametrul cercului, văzu că nu depăşea optzeci de centimetri, atât cât era îngăduit, şi înclină din cap, încuviinţător.

Un nou val de urlete se ridică deasupra mulţimii:

— Disperado, Nelson!

— Disperado, Gracia d'Oro!

— Senor, mai ţii încă un argentinos? Am pariat pe trei.

— Ţineam!

— Patru în total! Să nu uiţi!

— Nu uitam!

Nelson se dovedise un luptător vajnic, dar de data asta, cum se pomeni aruncat în cercul îngust, cioc în cioc cu vrăjmaşul întărâtat din nou, prima lui mişcare fu o scurtă săritură peste ring, după care se repezi în lături, cârâind, încercând să scape printre spectatori. Ismail nu-i dădu timp; roşu în obraz, gâfâind, sări la rândul lui peste parmaclâc şi îi ţinu calea, cu mâinile date în lături, cu genunchii desfăcuţi, gesticulând indignat, pe bun motiv:

— Huşşş! înapoi! Huşşş!

Managerul îi sări în ajutor şi Nelson fu aruncat din nou în cerc, unde de data asta se arătă hotărât să ţină piept vrăjmaşului înfricoşător. Înghesuiţi în ringul îngust, câteva clipe cocoşii se învălmăşiră iarăşi ca la început, sărind şi rotindu-se împreună, ca un ghem jumulit, până ce Gracia d'Oro se desprinse şi căzu pe nisip.

Urlete cumplite se auziră în circ, în timp ce arbitrul număra la căpătâiul cocoşului ameţit.

— Cine mai pariam? strigă Ismail, aruncându-şi turbanul în sus.

Turbanul se duse până în acoperiş, rămase o clipă aşa, parcă plutind, apoi o luă în jos şi căzu pe nisip. Ochii bucătarului nu mai erau la turban: în clipa când acesta şovăia sus, Gracia d'Oro făcuse un salt neaşteptat, viclean, fulgerător, de neoprit, şi căzuse în capul lui Nelson.

Un murmur de teamă, de mirare, de nedumerire străbătu arena – şi în murmurul acesta se auziră limpede, rare, cadenţate, loviturile ciocului hrăpăreţ, care fărâma capul adversarului înfrânt.

Arbitrul ridică mâna către spectatori:

— Senor, senora, Gracia d'Oro a învins!

În tribună, consulul Angliei săruta, palid şi demn, mâna marchizei de Santa Fe.

— Sper că nu eşti prea mâhnit, sir!

— Nu, marchiză! Am pariat o sută de argentinos pe Gracia d'Oro!

— Urmează categoria grea: Barbaroza contra lui Destroyer! strigă directorul circului.

Iar Ismail clătina din turban şi privea în jur, parcă bătut în cap şi încă mai rău decât bietul Nelson…

Uneori, pe drum sau în porturi, când echipajul era plecat în oraş, Anton Lupan stătea pe punte, în hamac, şi urmărea cu mintea drumurile făcute, pe cele ce mai avea de făcut, apoi se pomenea zicând în gând:

— Adnana!

Atunci ea, care stătea rezemată de parapet, în bordul celălalt, sau mai departe, spre prova, aruncând firimituri de pâine pescăruşilor, se întorcea, îşi ducea mâna la piept, cu gestul cunoscut, şi aplecându-se înainte, clipea întrebător din genele-i lungi:

— Eu?

El tresărea, surprins:

— Te-am strigat?

— Aşa mi s-a părut.

— Crezusem că te-am strigat în gând.

Şi pe urmă, minute întregi nu-şi mai spuneau nimic. Dar se gândeau. El: „Oare am strigat-o, într-adevăr?” Ea: „Poate că nu m-a strigat, ci am visat eu!”

Apoi, după ce treceau acele minute lungi, el întreba:

— Dacă zici că te-am strigat, de ce nu vii?

Adnanei, după atâta tăcere, glasul i se părea dur.

— Ai să-mi dai porunci? Te-ascult!

Cu aceste vorbe se apropia, prea blândă ca să i se vadă micile scântei de furie ale ochilor şi se aşeza pe un colac de parâme, lângă el.

— Ţi-e gândul plecat? o întreba Anton Lupan, văzând că nu-i poate atrage privirea.

— Da.

— Ţi-e dor de ceva?

— Uneori.

— De ce?

— De zilele când mi-era dor de tine. El râdea.

— Şi-acum?

— Acum eşti căpitan, iar eu sunt matelot…

— Ce-ai dori altceva?

— Să fii cu mine mai rău decât eşti şi mai puţin rău decât vrei să pari.

— Adnana, de la cine ai învăţat să vorbeşti aşa de… aşa de… neprevăzut?

— De la mama şi de la tatăl meu. Uiţi că m-am născut în ţara proverbelor?

— Dacă inima ta n-ar fi atât de gingaşă, aş fi aşa cum doreşti tu.

— De unde ştii cum e inima mea? El se ridica într-un cot, tulburat:

— Adnana!

Dar se oprea. Şi ea îi spunea în gând: „Pesemne tu nu bănuieşti ce ameţitoare a fost clipa când m-ai luat în braţe pe chei! Eu n-am cunoscut dragostea, dar se vede m-am născut cu ea, am purtat-o fără să ştiu, pe mări, sub soare, în vânt, fiindcă în clipa când mi s-a arătat, am recunoscut-o fără să şovăi, am ştiut că-i desprinsă din fiinţa mea. De aceea m-am urcat pe vapor…”

Adnana îşi privea mâinile şi continua: „Am tăiat morcovi şi-am curăţat cartofi, trei săptămâni! Dar mă gândeam: el n-o să-mi vadă mâinile, o să-mi vadă inima. Şi tu ce ai văzut? Că aveam tricoul lui Mihu şi te-ai încruntat. Pe-al cui aş fi putut să-l pun, că toate mi-erau largi? Pe urmă insă m-ai luat în braţe şi eu am plâns. Şi-mi ziceam: o, ce bine să tai morcovi, să cureţi cartofi, dacă asta-i răsplata!”…

Aici, pe chipul Adnanei părea că trece un nor: „Dar parcă tu m-ai luat în braţe? Dacă nu m-aş fi repezit eu!”

Şi tăcea, coborându-şi genele peste cugetul posomorit.

Iar Anton Lupan, cu fruntea încruntată, îi răspundea în acelaşi fel, în gând, frământând cu mâinile marginea hamacului: „De, Adnana, e uşor să spui, tu, care stăteai cu spatele spre prova. Dar eu… Vezi, era Gherasim, era Ismail cu mustaţa aia a lui, erau ceilalţi… O, cum te-aş fi luat în braţe, cum te-aş fi mângâiat! Eşti atât de blândă, de bună, de curată, e atâta gingăşie în fiinţa ta!”

Ea ridica ochii şi clipea speriată. Oare nu era prada visului? Putea căpitanul Speranţei să gândească aşa?

„Dar vezi tu, continua Anton Lupan, vezi tu, Adnana, nu suntem singuri. Ei toţi te-au aşteptat. O, ştiu, niciunul nu jinduieşte la tine mai mult decât la o stea de pe cer… Dar se cuvine oare să întind mâna eu, fiindcă sunt căpitan, să iau steaua şi să le las cerul întunecat?”

Aici Adnana nu mai ştia ce să-i răspundă şi tăcea îndelung, cu ochii înlăcrămaţi. Într-un târziu căpitanul tresărea şi se ridica din hamac.

— La ce te gândeai? o întreba, de data asta cu viu grai.

— Aşa, nelămurit, poate la morcovi, poate la cartofi, mai ştiu eu?

— Îţi pare rău că te-ai angajat matelot la noi? Îţi pare rău că ne-ai urmat?

— Asta nu, nu-mi pare rău azi, n-o să-mi pară nici mâine, niciodată, toţi anii câţi mi-or fi daţi! Aş veni de oriunde, de oricâte ori m-ai chema. Aş merge cu tine… cu voi, până la capul Pământului!

Atunci căpitanul Speranţei râdea:

— Asta nu-i prea departe, ai să vezi în curând!

Aşa vorbeau ei în porturi, sau uneori pe drum, că nu spuneau totul deodată, cum s-a înşiruit mai sus. Dar ultimele cuvinte, e bine să ştim, Anton Lupan se întâmpla să le rostească la 9 noiembrie, după prânz, când întreg echipajul alerga prin oraş, să-l caute pe bucătar. Întocmai aşa le rosti el, deşi în clipele acelea avea destulă pricină să fie îngrijorat – trecea timpul şi ei nu plecau.

Adnana ridică ochii spre el:

— Da, însă Pământul nu are numai un cap!

— Senor! se auzi în clipa aceea un glas de pe mal.

Căpitanul întoarse capul şi în faţa schelei văzu un guard orăşenesc, însoţit de un civil înalt, cu o geantă sub braţ. Guardul salută şi făcu un pas:

— Bună ziua, senor! Îl cunoaşteţi pe numitul Nail Ismail Geafer?

Răsărea a patra oară soarele pe ocean… Mihu mergea amărât spre penitenciar, cu o boccea la spinare, cu fonograful într-o mână, iar în mâna cealaltă cu frânghia care-l ţinea pe Negrilă de grumaz, fiindcă în oraşul acesta câinii cică trebuiau să umble legaţi.

Ah, câtă amărăciune era în sufletul musului pe când mergea aşa! Ismail la închisoare şi Negrilă în laţ!

Aseară, după ce trei zile alergaseră, se zbătuseră, se loviseră cu capul de pereţi încercând să găsească o ieşire din noul impas, echipajul ţinuse sfat.

Treizeci şi cinci de cabaleros depuseseră plângere la judecător, împotriva lui Nail Ismail Geafer, matelot pe goeleta Speranţa, precum dovedea cartea de marinar găsită asupra sa; cei treizeci şi cinci de reclamanţi pretindeau sume felurite, mai mici sau mai mari, la un loc două sute şaptezeci şi trei de argentinos, total care îl speriase chiar şi pe judecător. Cu cele şaptezeci de lire sterline plătite în plus de Martin Stricland, pentru nefasta escală prilejuită de el, se liniştiseră numai o treime din datornici iar alţi bani echipajul Speranţei nu mai putuse afla.

Drumul, de jos din La Boca, până în partea cealaltă a oraşului, în Belgrano lângă Hipodrom, unde se afla închisoarea, era lung şi întortocheat, fiindcă trebuia să tai în diagonală tabla de şah şi să coteşti mereu, când pe o stradă, când pe alta, mergând în zig-zag.

Dar lui Mihu nu de drum ii păsa, nu-l făcea prima oară azi, îl făcuse de nenumărate ori, ca şi ceilalţi, îl învăţase pe dinafară – acum îl făcea ultima oară, vai! Nu, nu-i păsa de drum, ci îl durea inima că de data asta se ducea să-şi ia rămas bun de la Ismail, care-i era atât de drag: Speranţa pleca azi.

Aşa hotărâse Anton Lupan aseară, după ce văzuse că nu se mai putea aştepta. Martin Stricland, care plătise o sumă nebunească pentru escala la Buenos Aires, refuza, cu încăpăţânarea a zece catâri din cei mai încăpăţânaţi, să mai dea încă o sută de lire, din cele două sute cincizeci datorate la sfârşitul călătoriei, cum se arăta în contract. Şi chiar dacă le-ar fi dat, puteau oare oamenii să se despoaie până la cămaşă, să rămână în voia lui Dumnezeu şi-a oceanului, la mii de mile depărtare de ţară, ca să plătească atât de scump oalele sparte de bucătar?

Şi blândeţea, şi bunătatea, şi înţelegerea, şi mărinimia au o margine, îşi spunea fiecare, gândindu-se la necazurile îndurate de pe urma lui Ismail.

— Dar are patru neveste, nefericitul! zicea Anton Lupan, frământându-se de parcă ar fi fost nevestele lui.

— Şi eu am doi copilaşi, ca să nu mai vorbesc de nevastă şi de ăi bătrâni! răspundea Gherasim, încruntat.

— Da, ai dreptate, dragul meu! Dar noi, ăştilalţi, suntem mai slobozi; ne-am mai strâmtora, am mai suci-o, am mai învârti-o, şi poate c-am ieşi la cap.

— Şi la ce bun, domnule? Ca peste o zi, două, să ne bage în alt impas? Nu vezi că la el ticăloşiile au început să se ţină lanţ?

— Dar altminteri are inima aşa de bună, nene Gherasime, zău, nu-i păcat? zicea Mihu, cu sufletul îndurerat.

— Şi marinar priceput! îl lăuda altcineva.

— Şi vrednic când vrea!

— Barem ca bucătar!

Aşa vorbeau oamenii, pe când mai nădăjduiau să-l înduplece pe Martin Stricland – că de la altul, de la cine ar fi putut lua? Încercase căpitanul cu o bancă, apoi cu un exportator, dar în van.

Şi-acum, dacă singura lor nădejde, Martin Stricland, nu se lăsase înduplecat, Mihu se ducea la penitenciar să-i ducă boclucurile lui Ismail şi să-i vestească plecarea, că din partea celorlalţi niciunul nu avusese curaj; stăteau prin colţuri, posomorâţi, şi lăcrimau…

Un ceas mai târziu, musul şi bucătarul Speranţei se aflau faţă în faţă, cu gratiile între ei, la penitenciar. Ismail era palid, nedormit, cu obrazul ţepos, dar parcă prin ochi i se plimba, gata să ţâşnească, un zâmbet şoltic, zâmbet de bătrân ştrengar.

— Ţi-am adus gazelul, nene Ismaile, zise Mihu, cu privirile în pământ.

— Plecam?

Băiatul înclină din cap, gata să izbucnească în plâns. Ismail întinse mâna printre gratii şi luă fonograful.

— Ala pezevenghi portărel, n-am vrut ridicam?

— Ba da, nene Ismaile, dar am dovedit că era al nostru, că noi îl cumpărasem, nu dumneata.

— Atunci de ce-am adus? De ce nu-l păstram?

— Ai noştri au zis să-l iei dumneata, că poate ţi-o mai îndulci zilele… Ţi-l trimit în dar.

— Mulzumim! Ala portărel am mai vrut luam ceva?

— Da; a vrut să ia şalvarii albaştri, de atlas…

— Aman, aman!

— Noroc cu Adnana; a zis că-s ai ei. Uite, ţi i-am adus aici, în boccea.

— Mulzumim Adnana. Cine găteam, ea?

— Ea.

— Găteam bine, hai?

Mihu nu răspunse; cum era să-i spună că oamenii se prăpădeau după mâncarea Adnanei? Nu c-ar fi gătit-o mai bine, dar…

Ismail clătină din cap.

— Şi Stricland, ce făceam?

— Ce să facă? Sforăie şi bea.

— Acum cine caram?

— Încă nu se ştie; parcă nouă ne e gândul la ţucalul lui Stricland?

Iacă apoi că veni şi clipa bunului rămas.

— Nene Ismaile, să ai curaj! Peste şase luni o să fim înapoi şi te-om scăpa noi!

— Asta cine am spus?

— Toţi!

— şi căpitan?

— Şi el.

— Nu eram supărat?

— Ba da… Ei, şi-acum mă duc, că pe la prânz plecăm. Te las cu bine, nene Ismaile, să fii viteaz!

— Umblam cu bine, bre băiat!

Mihu întoarse spatele şi o luă repede la pas, ca să nu-l podidească lacrimile, când se auzi strigat:

— Pst, Mihu, ia stam!

În ochii lui Ismail se aprinsese lumina şoltică de care vorbeam.

— Bre, băiat, vrem făceam hatâr bucătar?

— Da, nene Ismaile; mai ai nevoie de ceva? Bucătarul îi făcu semn cu degetul să se apropie şi vârându-şi capul printre gratii, îi şopti la ureche, chicotind ca un armăsăraş:

— Mergeam la gara, vedeam estem circ unde cocoşi luptam – ni-hi-hi-hi! – întrebam cine băteam ieri – ni-ha-ha-ha! – bătea, Destroyer ori băteam Barbaroza?

Acum musul Speranţei cobora spre La Boca, să se ducă în port. De dimineaţă avusese soarele în ceafă – de data asta soarele îl lovea în obraz; şi-l ustura obrazul, de soare şi de lacrimi, dar n-avea cum să se tragă la umbră şi nici lacrimile nu i se opreau.

Măcar de i-ar fi putut face lui Ismail ultimul hatâr! Fusese la gară, găsise maidanul, şi circul, dar pustii, că vinerea nu erau lupte de cocoşi şi n-avea pe cine întreba.

Aşa străbătu Mihu străzile iarăşi, mergând în zig-zag pe tabla de şah, trecu printr-un parc, în marginea căruia era altă gară şi de acolo înainte se adânci pe nişte uliţe strâmte şi întortocheate, care parcă ţineau de alt oraş. Peste casele scunde şi vechi trecea briza oceanului, se auzeau vapoarele urlând în port… Nu trebuia să întrebe pe unde s-o ia, că îl ducea Negrilă smucindu-l de sfoară, ca şi cum ar fi fost nerăbdător să ajungă mai repede la ei acasă, să scape din laţ.

Blestemat oraş! Să bagi oamenii la închisoare şi să ţii câinii legaţi!

— Hai, Negrilă, hai! Ce te-a apucat?

Mihu simţi sfoara tremurându-i în mână; câinele se oprise pe trotuar şi râcâia pământul în picioare, adulmecând şi mârâind spre trotuarul celălalt. Treceau mulţi oameni, dar pe care naiba îl mârâia? Musul ridică sprâncenele, cu atât mai mirat cu cât era sigur că Negrilă nu avusese toane niciodată, de când îl ştia.

În faţă era o prăvălie mărişoară, care tocmai se spoia; înăuntru se vedeau oameni cu bidinele, pe-afară vopsitorii dădeau cu roşu obloanele şi cercevelele de la geamuri, alţii pictau firma lunguiaţă pusă deasupra uşii, în vreme ce nişte camionagii, opriţi în faţă, descărcau butoaie şi le rostogoleau spre gura de beci care răspundea de-a dreptul pe trotuar.

— Ce-i, Negrilă? întrebă Mihu, îngrijorat.

— Ham, ham!

— Ei, taci!

De bună seamă era ceva la mijloc – Mihu înţelegea asta, după lătrat.

Tocmai atunci, în prăvălie, un om stropit de var trecu prin faţa uşii, rostogolind un butoiaş. Băiatul clipi din ochi, îşi scutură capul, rămase puţin aşa, ca omul beat, în timp ce câinele mârâia şi se smucea în laţ – apoi deodată îşi duse mâna la gură, înăbuşindu-şi un strigăt mirat…

În clipa următoare, Mihu rupea pământul la vale, spre port, trăgându-l pe Negrilă care se tot smucea, mârâind furios, cu ochii roşii, cu colţii scoşi, să scape şi să se repeadă înapoi, la omul stropit de var.

Aşa fugi musul, scăldat în sudori, uitând de lacrimi, uitând de Ismail, trecu peste drumul de fier care ducea în port, se avântă pe străzile din La Boca, noroc că cizmele nici nu-l strângeau, nici nu-i erau largi, înotă în mâlul de pe ţărm de se făcu numai stropi negri până la urechi, sări pe debarcaderul de lemn şi nu se opri decât pe puntea Speranţei, lângă bocaport, gâfâind la urechea lui Gherasim.

— Eşti sigur? întrebă cârmaciul, după ce ascultă totul, de-a fir-a-păr.

— Sunt sigur! gâfâi Mihu. L-am recunoscut dintr-o dată, măcar că şi-a ras mustaţa şi s-a mai îngrăşat!

Gherasim strânse pumnii – şi în colţul gurii i se ivi un zâmbet avan.

— Bine! Ai să nimereşti locul?

— Îl nimeresc! Şi chiar de nu l-aş nimeri, ne duce Negrilă tot într-un trap.

Câinele lătră, cătând spre oraş.

— Ai răbdare până deseară! îl domoli Gherasim. Acum stai cuminte, potaie!

Apoi se duse la căpitan şi vorbi cu el un timp, arătând spre Negrilă şi spre stăpânul lui.

Anton Lupan şedea pe un colac de parâme, lângă cârmă, şi cerceta, preocupat, harta strâmtorii lui Magellan. Ceva mai încolo, Adnana, aplecată spre parapet, urmărea zborul pescăruşilor.

— Dar eşti sigur, Mihule? întrebă căpitanul, ridicându-şi ochii încruntaţi.

Musul se apropie, încă asudat.

— Da, domnule! Pot să pun mâna în foc.

— Atunci merită să ne mai amânăm plecarea cu o zi. Gherasime, ai grijă ce faci!

— Fii pe pace, domnule! răspunse cârmaciul, rânjind. O să lucrăm cu mănuşi.

Restul zilei oamenii îşi văzură de treburi, ca de obicei, atât că vreo două ceasuri stătură nevăzuţi în hambar, la sfat cu Gherasim.

În timpul acesta căpitanul cerceta harta, mereu încruntat, iar Adnana avea grijă de pescăruşii albi. Din când în când ea întorcea capul, mirată că oamenii stau ascunşi.

— Ce se întâmplă cu ei? întrebă, în sfârşit.

— Nimic; socoteli de-ale lor!

— Dar cu tine?

— La fel; socoteli de-ale mele!

— Sunt grele aceste socoteli?

El privi harta şi se încruntă mai mult. Unde era acum Pierre Vaillant? Venea vara în sud – şi deodată căpitanul Speranţei îşi dăduse seama că prietenul său n-ar mai fi avut de ce aştepta. Poate acum L'Esperance ridicase ancora şi se îndrepta spre strâmtoarea lui Magellan.

— Cam grele, Adnana! răspunse într-un târziu, amintindu-şi că fata îl întrebase ceva.

— N-aş putea să te ajut?

— Ba da.

— Cum?

— Să-mi zâmbeşti uneori.

— N-am să ştiu când. N-ar fi mai bine să-mi fixezi nişte ore de cart?

— Astăzi, de la patru la opt.

Adnana se aşeză pe scândura punţii, în faţa lui, şi îi zâmbi. Dar el nu mai zise nimic şi-atunci începură iarăşi să-şi vorbească în gând…

Oamenii ieşiseră din hambar, robotiseră câte ceva pe punte şi între timp amurgul căzuse peste oraş. Nu mai bătea nimeni orele de cart. Pe mal se văzură lampagii, aprinzând pe rând felinarele cu gaz.

— Apoi noi am plecat, domnule! zise Gherasim.

— Bine, ai grijă cum te descurci. Vezi să nu rămân şi fără voi.

— Unde se duc? întrebă Adnana, văzând că pe lângă cârmaci plecau şi ceilalţi, ba chiar şi Mihu, cu Negrilă după el, toţi cu priviri tainice şi cam îngrijoraţi.

— Încearcă să-l scape pe Ismail, răspunse Anton Lupan. Ea îşi duse mâna la gură.

— Ce-aţi pus la cale?

— Ai să vezi; ceva foarte nevinovat.

Adnana urmări oamenii din ochi, cum alunecau tainic pe schela de lemn, în slaba lumină a felinarelor de pe ţărm. Din parc, dincolo de castelul de apă, care se ridica mohorât pe cerul opalin, răzbea muzică îndepărtată, de chitare şi de acordeon. În dreapta, pe mal, spre portul nou, nişte marinari beţi chiuiau răguşit; din când în când, din cabină se auzea sforăitul lui Martin Stricland.

Gherasim şi cu ceilalţi se pierdură printre magazii: atunci Adnana se întinse pe punte, cu mâinile sub cap, şi rămase cu ochii la o stea răzleţită pe cer. Nu ştia ce stea ar putea fi, nu cunoştea bolta în emisfera de sud. Pe punte ardea numai lumina de ancoră la catarg…

Cârmaciul, împreună cu ceilalţi străbătură La Boca şi ajunseră în cartierul de peste drumul de fier.

— Pe aici, nene Gherasime; uite, asta-i strada.

În timpul acela Buenos Aires era luminat slab, cu lămpi de gaz care pâlpâiau sfioase din sută în sută de paşi.

— E cam devreme, zise Gherasim. Să aşteptăm până se mai astâmpără lumea.

Întâlneau încă des trecători, mai cu seamă femei care duceau de braţ marinari beţi. Sub un felinar, o fetiţă cerşea, cu un şal de prinţesă pe umeri şi cu picioarele goale prin praf. Doi inşi, după vorbă italieni, după haine zidari, se înjurau sub felinarul următor… Peste drum, la prăvălia care se spoia, lucrătorii îşi adunau sculele şi se schimbau în haine de oraş.

Oamenii noştri trecură o dată în sus, o dată în jos, trăgând cu ochiul, apoi se opriră la umbra unui gard. Mihu se lupta cu Negrilă, care mârâia, smucindu-se să-i scape la deal.

— El e! Care va să zică, îşi deschide prăvălie! şopti Gherasim, pipăindu-şi revolverul în buzunar. Numai că o să avem cam mult de aşteptat; trebuie să plece toţi vopsitorii, să se mai potolească şi lumea asta pe străzi. Ia, duceţi-vă careva în port şi spuneţi-le să nu ne poarte de grijă, că mai zăbovim, vreun ceas, două, câte, ştiu eu, om vedea.

— Mă duc eu! sări Haralamb.

— Nu, mai bine să se ducă văr-tu; mi-e că tu nu mai vii înapoi!

— Ei, asta-i, la ce să rămân?! Lasă că mă duc eu, zău, măi frate Gherasim!

Cârmaciul îl privi. Într-un chip ciudat:

— Te trage aţa în port, fir-ai tu să fii de cioflingar! Mută-ţi gândul, măi băiete, că nu se uită ea la tine; nu vezi că-i topită după căpitan?

Haralamb se roşi, ca un copilaş.

— Parcă eu zic să se uite la mine? Mi-e de ajuns să mă uit eu la ea!

— Hai, atunci du-te, da' nu te uita prea mult, că-ţi strici ochii la lumina de gaz… Ne găseşti tot pe-aici, pe undeva.

Ieşiseră puzderie de stele pe cer, dar Adnana o urmărea tot pe aceea de la început; şi deodată îşi dădu seama că din vârful catargului mare, steaua trecuse peste cel mic şi se rotea, către apus, pe deasupra bompresului.

— N-au venit? întrebă tresărind.

— Nu; au trimis vorbă că stau mai mult.

— E târziu?

— Miezul nopţii.

N-avea cine să bată clopotul de cart…

— Haideţi, băieţi, şopti Gherasim. Uite-l că trage obloanele.

Pe stradă, abia dacă mai trecea arar câte un om. Undeva, mai departe, la o fereastră neluminată, un copil plângea, trezit din somn şi o femeie încerca să-l împace, cântându-i, cu glasul nespus de trist şi istovit, un cântec de leagăn din cine ştie ce ţară, că nimeni nu înţelegea.

— Multe naţii mai sunt şi-n oraşul ăsta! şopti Ieremia, mâhnit fără să ştie pricina. De ce s-o fi vânturând lumea atât?

— Apăi de trai bun nu, măi frate-miu! răspunse Gherasim, cu ochii mai sus, peste drum.

Omul pe care-l văzuse Mihu la prânz, ieşise în stradă şi punea obloanele la ferestre. Înăuntru nu mai era nimeni şi mai ardea numai o lampă, în fund.

— Mihule, zise cârmaciul, în şoaptă, tu rămâi după noi, şi când om intra, pui oblonul la uşă, să nu ne vadă cineva din drum.

— Da, nene Gherasim!

Musul tremura încetişor, parcă de frig. Ca şi când ar fi înţeles cum merg lucrurile şi ar fi fost mulţumit, Negrilă se liniştise şi aştepta cuminte lângă el, scheunând numai, din când în când.

Terminând cu obloanele de la geamuri, stăpânul prăvăliei intră înăuntru, pesemne să stingă lumina. Gherasim, urmat de Ieremia, de Cristea Busuioc şi de Haralamb, că venise şi-acesta între timp, intrară după el, tiptil, încât omul nu-i simţi decât când ajunse în fund, la tejgheaua stropită de var.

— Nu s-a deschis încă, senor, nu vă supăraţi! zise întinzându-se să-şi ia haina din cui. Veniţi duminică, la inaugurare; vă dau de băut fără bani.

Afară, Mihu trase oblonul peste uşă, apoi începu să se plimbe cu paşi repezi în sus şi-n jos, dârdâind, cam speriat.

— Senor, înţelegeţi, nu s-a deschis! Trebuie să plec, duceţi-vă! stărui negustorul, văzând că trei din muşteriii necunoscuţi se aşezau tacticoşi la o masă încă neştearsă de var, în timp ce al patrulea înainta prin umbră, spre fund.

Când fu la un pas de ei, Gherasim îşi ridică boneta de pe ochi.

— Bună seara, palicarule! zise, în greceşte, rezemându-se de tejghea, cu revolverul sub cot.

Negustorul se trase un pas înapoi şi se lovi de raftul proaspăt dat cu vopsea.

— Per Baco! Tu eşti, cârmaciul de pe Speranţa!

— Iar tu, negustorul de bărci de pe Orion!

— Per Baco! Şi n-ai murit?

— Ia ascultă, palicarule, nu mai face pe spaniolul cu mine, că eu te ştiu ce lapte ai supt la Patrida!

— Ce vrei? scrâşni omul încolţit, aruncând priviri desperate în jur.

Doi din muşteriii ciudaţi îşi scoaseră revolverele din buzunare şi le puseră pe masă, domol, cu blândeţe, ca şi când ar fi fost nişte cărţi de rugăciune; al treilea, cu o mână îşi pieptăna barba stufoasă, cu alta îşi mângâia toporişca de la brâu.

— Vreţi să beţi ceva, măi băieţi? îi întrebă cârmaciul, îndatoritor.

— Nu, frate Gherasime, numai dă-i zor să nu ne aştepte copilul ăla prea mult.

— Aşa-i! Ei, negustorule, acum să ne socotim! Da' ştiu c-ai făcut drum de la Marsilia până aici! Şi de ce nevastă vorbeşti, că te ştiam singur? Ori acum te-ai însurat, de, dacă ai pus mâna pe bani!

— Ce vrei? bâigui proaspătul negustor, ca şi când n-ar fi auzit, sau n-ar fi înţeles întrebarea.

— Păi ţi-am spus: să ne socotim.

Gherasim cercetă colţurile umbrite ale prăvăliei, până ce ochii i se opriră la o casă de fier.

— Aha! exclamă, mulţumit. Ţi-ai luat casă de bani, ca bancherii! Asta-i semn bun, pentru noi! Uite ce e, palicarule, să nu pierdem vremea de pomană şi nu încerca s-o încurci, că n-ai cum. Lucrul ar fi fost mai cinstit dacă te luam de gât şi te duceam la judecător, dar vezi tu, asta cere timp, iar noi suntem grăbiţi. Nu vreau decât să-mi dai banii înapoi; că m-ai înjunghiat şi că mi-ai spart capul, te iert. Ai să plăteşti tu altă dată, unuia care o avea timp mai mult. Şi-acum, pune mâna pe cheie, hai, deschide casa de bani, să văd ce-ai făcut cu capitalul meu!

Fostul marinar de pe Orion se mai uită o dată în jur, cu un ochi speriat, cu altul viclean, apoi căzu în genunchi, în faţa lui Gherasim, hohotind:

— Frăţicule, nu mă nenoroci! Azi am scos banii de la Bancă, mâine trebuie să-i duc, am cumpărat o vie, colea, lângă oraş, am făcut şi hârtiile, am dat arvuna. Nu mă nenoroci!

— Uite, măi fraţilor! râse Gherasim, întorcându-se spre ai săi. Cârciuma nu-i ajunge, vrea să fie şi podgorean… ia, hai să vedem câţi bani mai ai!

Omul îngenuncheat îşi frângea mâinile, deznădăjduit:

— Nu mă nenorociţi, măi oameni buni! Nu-s numai banii voştri, că doar adun şi eu, de zece ani! De ce să mi-i luaţi? Mai mi-e şi nevasta bolnavă, v-o jur pe sufletul meu!

Cârmaciul îi făcu vânt cu piciorul, spre casa de fier.

Ceva mai târziu număra banii, pe tejghea, în timp ce Ieremia şi ceilalţi doi aşteptau răbdători; plutaşul încerca scândura mesei cu muchia toporiştei – brad, dar de alt soi, necunoscut în Carpaţi.

— Ia spune, palicarule, cinci mii de franci, cât fac în argentinos d-ăştia, de pe la voi?

Negustorul se ridică de jos, tremurând:

— N-au fost cinci mii…

— Aşa-i, au fost numai patru mii nouă sute, da' ce să ne mai încurcăm socoteala, pentru o sută de franci? Ei, ia zi, un argentinos câţi franci îl pui?

— Treizeci!

Cifra cinstită ar fi fost vreo douăzeci şi doi.

— Aşa o fi, măi fraţilor?

— Păi ştim noi, vere Gherasime?

— Treizeci! stărui negustorul.

— Fie şi treizeci, că şi-aşa ţi-i iau pe toţi! Doar n-o să stau acum la făcut socoteli!

— Mă jefuieşti! Aici am trei sute de argentinos şi treaba noastră face numai nouăzeci.

Socotind cinstit, ar fi făcut vreo două sute treizeci.

— Uite-al naibii, mai vrea să mă şi tocmesc! Da' dobânda n-o pui? Ca să nu mai vorbesc de capul spart şi împunsătura de cuţit – de astea ţi-am spus că te iert!

În uşă Gherasim se opri:

— Ia, ieşiţi unu' înainte şi vedeţi cum e! Apoi se întoarse spre cârciumar:

— Zici că ţi-e nevasta bolnavă?

— Da.

— Şi ce are?

— Febră galbenă. Da' acum poate să şi moară, că mi-e totuna.

Cârmaciul băgă mâna în buzunar, scoase câteva monede de aur şi le aruncă pe podeaua mânjită de var:

— Na, ca să ai cu ce s-o îngrijeşti!

Afară felinarele pâlpâiau, şters. La fereastra întunecată copilul nu mai plângea, dar cântecul femeii se auzea încă, istovit, sfâşietor, într-un grai peste putinţă de înţeles.

Adnana auzi paşi pe schelă şi se ridică; steaua ei străbătuse jumătate de cer…