Capitolul XVIII.Invizibilul Martin Stricland

Era în anul când Ferdinand de Lesseps, care unise Marea Roşie cu Mediterana, înlesnind navigatorilor mult ocolitul drum spre Indii, se străduia, în altă parte a lumii, să lege Atlanticul de Pacific. Din nenorocire canalul Panama, început de el în 1881, avea să fie terminat de alţii, după moartea lui, abia treizeci şi trei de ani mai pe urmă.

Până atunci singura cale de trecere dintr-un ocean în altul rămânea drumul lui Magellan, care ocolea America de Sud prin cea mai sălbatică şi mai neprimitoare dintre strâmtorile cunoscute de corăbierii lumii. Furtunile năprasnice care izbucneau din senin, stâncile presărate pretutindeni, în locuri unde nu le-ai fi putut bănui, ploile reci, ninsorile, curenţii potrivnici şi atacurile băştinaşilor făceau, azi, după trei sute şaizeci de ani, tot atât de primejdioasă această cale, ca atunci când o străbătuse Magellan întâia oară.

Ţinuturile înconjurătoare, insulele îngrămădite de la ţărmul Patagoniei, care mărgineşte strâmtoarea la nord, până la Capul Horn erau şi astăzi tot atât de necunoscute ca la timpul când trecuse pe aici primul european. Vapoare şi corăbii străbăteau strâmtoarea, se adăposteau în golfuri, ca să se apere de furtunile năpustite din munţi, apoi, când timpul redevenea cât de cât prielnic, călătorii ridicau ancora şi plecau mai departe, fără să fi pus piciorul pe uscat, fără să fi căutat prieteşugul băştinaşilor, de care se fereau, ca de cel necurat.

Într-un ţinut de peste 70.000 de kilometri pătraţi existau numai câteva aşezări statornice, dar niciunul din aceste oraşe, întemeiate de albi nu depăşea 2-300 de locuitori, Restul locurilor rămâneau necunoscute, necălcate de picior omenesc, ca pe vremea când nu se ştia de existenţa noului continent.

Sălbatic şi lipsit de bogăţii, pământul Ţării de Foc nu era un ţinut al huzurului; iată pricina pentru care lumea civilizată îl ocolea. Dar tocmai de aceea, astăzi, după atâţia ani Anton Lupan tot mai visa să ajungă acolo unde plănuise cu prietenul său, unde nu putuse ajunge Darwin şi unde îşi lăsaseră oasele alţi cercetători, printre care şi tatăl lui Pierre Vaillant.

Care erau mijloacele cu care pornise la acest drum, le ştim; altceva, în afară de o corabie şi şase oameni dornici să meargă cu el, nu mai avea. Ca să cari marfă, de la Sulina la Stambul, de la Stambul la Pireu, la Marsilia, la Gibraltar, nu-i un mijloc de lepădat. Din nefericire, pe drum se întâmplaseră oarecare minuni; la un moment dat echipajul Speranţei crezuse că a găsit calea bogăţiei – şi chiar căpitanul, cu toată reţinerea lui, socotea că îşi asigurase drumul până la capăt. Altfel, ar fi fost mai cu grijă faţă de bani, mai chibzuit, mai cumpătat. Căci minunea, ca orice minune, se spulberase în vânt – şi oamenii se pomeniseră dezbrăcaţi de poleiala din sipetul lui Agop, mincinoasă ca toate poleielile de basm. Se pomeniseră în hainele lor de marinari, într-un port străin, cu punga goală şi cu cambuza la fel, pradă rechinilor de pe mal.

Totuşi, după un an de navigaţie în Mediterană, între Marsilia, Beirut şi Port-Said, trudindu-se din greu şi cheltuind cumpătat, poate ar fi adunat atâţia bani ca să poată duce drumul până la cap; asta însemna însă pânze rupte, stricăciuni, fire de păr alb în cap – dar mai ales pentru Anton Lupan însemna să-l piardă din nou pe Pierre Vaillant, care desigur acum ierna într-un port, la nordul strâmtorii lui Magellan, pregătindu-se să ridice ancora îndată ce în sud se va desprimăvăra; deci, dacă vroia să-l mai găsească acolo, trebuia să plece neîntârziat… Cadă blestemul pe sipetul lui Agop! Dacă n-ar fi fost el, echipajul Speranţei ar fi chibzuit mai bine şi nu s-ar fi găsit în acest impas.

Aşa gândea Anton Lupan în după-amiaza când venise pe bord Martin Stricland.

Acum Martin Stricland dormea în cabină, beat, iar corabia naviga spre Gibraltar, grăbindu-se să câştige timpul pierdut şi să iasă în Atlantic înainte ca pasagerului care îi asigura călătoria să nu-i vină alt gând în cap.

Dar nu, să nu ne facem griji de prisos! Orice ar fi fost să i se năzărească lui Martin Stricland, căpitanul Speranţei avea contract în buzunar, iscălit şi parafat. Iată, pentru lămurirea cititorului, şi ce cuprindea acest act:

 „Între subscrişii Martin Stricland, supus canadian, în vârstă de 44 ani – şi Anton Lupan, reprezentând echipajul goeletei Speranţa, sub pavilion român, s-a încheiat astăzi, 30 iulie 1882, următorul contract, pe care amândouă părţile ne obligăm să-l îndeplinim până la cap:

A. Eu, Anton Lupan, împreună cu tot echipajul, ne angajăm să transportăm de la Marsilia la Punta Arenas, în Ţara de Foc, pe domnul Martin Stricland, împreună cu mărfurile şi uneltele ce domnia sa va găsi necesar a îmbarca, fără a depăşi tonajul înscris în registrele Lloyd-ului, unde vasul este asigurat.

B. Toate cheltuielile călătoriei, precum şi costul reparaţiilor, privind stricăciunile ivite pe drum, mă privesc pe mine, Martin Stricland.

C. Căpitanul Speranţei se angajează să ridice ancora mâine 31 iulie, la ora 7 post meridian, şi să navigheze fără escală până la Gibraltar, unde se vor încărca toate proviziile ce domnia-sa va găsi necesar, urmând ca ele să fie plătite fără zăbavă şi fără împotrivire de către mine, Martin Stricland.

D. Pe deasupra, eu, Martin Stricland, mă oblig să comand, chiar în seara asta, telegrafic, casei Pratt and Wattson de la Gibraltar, velele de rezervă şi cele de furtună, după nota întocmită de căpitan, a cărei copie face parte din contract, având grijă să asigur funcţionarului de la telegraf un pourboire de una sută franci ca să transmită dimensiunile exact; aceste vele urmează să fie gata, prin stăruinţa mea, până la 20 august, data presupusă a sosirii noastre la Gibraltar. De asemenea, mă oblig ca până mâine, la ora 5 post meridian, să îmbarc, la alegerea căpitanului sau a împuternicitului său, următoarele materiale şi instrumente trebuitoare unei navigaţii sigure peste Atlantic:

1. Un cronometru de bord, fabricaţia cea mai bună ce se va găsi la Marsilia.

2. Un sextant modern, cel al căpitanului fiind un instrument vechi, de lemn, pe alocuri mâncat de cari, ceea ce eu, Martin Stricland, ţin să se specifice în contract.

3. Un loch automat, cu elice şi cu contor.

4. Hărţi marine pentru Atlanticul de Sud, Ţara de Foc şi strâmtoarea lui Magellan, tipărite în ultimul an.

5. Instrucţiuni nautice privind regiunile în care vom naviga.

6. Efemeride astronomice pe anul în curs.

7. Una sută metri pânză de vele, necesară reparaţiilor, împreună cu aţa potrivită şi cu ace de cusut în număr îndestulător.

8. Un lanţ de ancoră, de rezervă, în lungime de 90 metri.

9. 300 kilograme cabluri de oţel zincat, de diferite grosimi, pentru repararea sau întărirea greementului.

10. 400 kilograme de parâme felurite.

11. 100 bidoane de vopsea a 25 kilograme unul, cu totul 250 kilograme.

12. 50 kilograme smoală.

13. Felurite unelte de dulgherie, la alegerea dulgherului numit de căpitan.

E. Pentru restul de materiale a căror lipsă se va observa după semnarea prezentului contract, căpitanul are timp să-mi notifice în scris nevoile sale, până mâine ora 10 antemeridian, adică două ore înainte de închiderea prăvăliilor de unde sus-arătatele materiale se pot cumpăra.

F. Subsemnatul, Martin Stricland, mă oblig să plătesc căpitanului şi echipajului său suma de 500 lire sterline, ca preţ total al călătoriei; jumătate din această sumă o achit la semnarea contractului, în chipul următor:

1. 50 de lire sterline, adică 1500 franci, în mâna căpitanului, pentru nevoile sale şi ale echipajului.

2. Din restul de 200 lire, împărţit în şapte părţi egale, a 28,5 lire sau 855 franci, o parte va trebui să ajungă, prin grija consulatului Canadei şi prin stăruinţa mea, în mâna femeii Elena G. Hortopan, soţia cârmaciului, în satul Liopese de lângă Pireu; a doua parte, urmând aceeaşi cale, se va înmâna femeii Ghiulsum I. Geafer, la Stambul, urmând ca la rugămintea mea consulul Canadei să vegheze ca susnumita femeie să împartă banii în chip cinstit cu femeile Mufidé, Validé şi Laleli, toate după numele soţului, Geafer, fără să nedreptăţească pe vreuna, mai cu seamă pe cea numită la sfârşit; următoarele cinci părţi a 855 franci se vor depune de către mine, până mâine ora 12 antemeridian, la Banca Franţei, pe numele celorlalţi oameni din echipaj, scăzându-l pe bucătar şi pe primul-cârmaci şi urmând ca tot mâine, un ceas înaintea plecării, subsemnatul să înmânez titularilor chitanţele respective, fără de care echipajul nu va ridica ancora şi va fi în drept să mă socotească un încurcă-lume, bun de scuipat în obraz. A doua jumătate din suma totală, adică 250 lire, o voi achita la sfârşitul călătoriei, în monedă englezească, americană sau argentiniană, după dorinţa căpitanului, sfârşitul călătoriei luat în sensul specificat mai jos.

G. Căpitanul Speranţei şi echipajul său se angajează ca, timp de una lună, adică treizeci de zile, din clipa când coasta Ţării de Foc va fi în vedere, să rămână la dispoziţia mea, Martin Stricland, navigând acolo unde le voi cere, fără a-şi pune în primejdie corabia, pentru a-mi da prilejul să găsesc locul cel mai potrivit pentru debarcare – şi numai după scurgerea acestui termen va fi îndreptăţit să pretindă preţul întreg al călătoriei.

H. Căpitanul este liber să aleagă drumul şi să navigheze după priceperea sa, fără ca eu, Martin Stricland, să fac vreo opunere, obligaţia lui fiind însă să ajungă la Capul celor Unsprezece Mii de Fecioare, în faţa strâmtorii, până la data de 1 decembrie, dându-mi prilejul să folosesc timpul prielnic al verii pentru debarcare.

I. Nimeni din echipaj nu-mi poate pretinde mie, Martin Stricland, să iau parte la treburile bordului, oricare ar fi împrejurarea, nici chiar în caz de primejdie, eu fiind îndreptăţit să rămân în cabina căpitanului după dorinţa mea.

J. Echipajul este dator să se poarte cu bună-cuviinţă, să-mi spună „domnule” şi „domnia-voastră”, şi să nu se atingă de băuturile mele personale, specificate în inventarul alăturat.

K. În legătură cu specificaţiile de la punctul J. numai căpitanului îi este îngăduit să mă facă „porc” ori de câte ori i-aş murdări podelele, şi „măgar” sau „dobitoc” în caz de furtună sau de enervare în lipsa vântului – fără însă ca aceasta să îndreptăţească echipajul să-şi ia nasul la purtare.

Făcut la Marsilia, azi, 30 iulie 1882…”

În chipul acesta, Anton Lupan nu numai că se vedea pornit spre strâmtoarea lui Magellan, dar, din partea oamenilor, avea şi drumul asigurat, cu document în buzunar; rămânea ca să mai dea piept numai cu oceanul şi cu furtunile, care, oricât ar fi fost ele de năprasnice, înfăţişau o primejdie mult mai uşor de înfruntat.

Vântul bătea de la nord şi Speranţa naviga spre sud-vest, cu velele în bordul stâng, făcând între 4 şi 5 mile pe ceas. Viaţa pe corabie îşi luase ritmul vechi, numai că echipajul era mai tăcut – şi parcă tot trăgea cu urechea să audă un glas argintiu, ridicându-se de undeva.

Dimineaţa oamenii păreau miraţi că nu mai găsesc pe punte cearceaful Adnanei, întins între sarturi şi catarg. Negrilă nu se mai zbenguia, ci se plimba abătut, de la unul la altul, uitându-se întrebător la ei; apoi se ducea la pupa, se căţăra cu picioarele de dinainte pe parapet şi privea la dâra înspumată pe care corabia o lăsa în urmă, ca să se piardă departe, spre orizont.

Nu că puntea era acum murdară, dar nu mai strălucea cum strălucise într-un timp; alămurile nu se mai frecau aşa de des şi parâmele zăceau uneori grămadă, pentru că nimeni nu mai simţea îndemnul să le strângă colac.

Nu că oamenii umblau răpănoşi, dar nu se mai bărbiereau, nu se mai ferchezuiau ca altădată, iar Gherasim nu-şi mai răsucea mustăţile, fălos.

Cratiţele lui Ismail rămâneau adesea nespălate de la prânz până a doua zi, iar bucatele ieşeau când afumate, când nesărate, când sărate prea mult şi cu prea mult piper. Dar corabia mergea mereu către sud-vest…

A treia zi dimineaţă, la orizont, în dreapta bompresului, ţâşni din apă un con cenuşiu, care părea vârful unui vulcan. Anton Lupan îşi cercetă harta şi păru mulţumit de felul cum navigase Speranţa. Câteva ceasuri mai târziu se iviră alte piscuri, făcându-te să crezi că era o îngrămădire de insule, netrecute pe hartă. Dar către seară, piscurile care crescuseră necontenit începură să se unească la bază, până ce, la apusul soarelui, insula Minorca apăru întreagă, punând o imensă pată crenelată pe cerul adumbrit.

În zorii zilei următoare, goeleta se afla în dreptul Majorcei, al cărei ţărm muntos, cu piscurile învăluite în zăpezi şi cu poalele scăldate în verdeaţă, defilă în bordul drept toată ziua, fără să se fi sfârşit. Din loc în loc se vedeau sate cu acoperişurile caselor răsfirate printre copaci, în faţa golfurilor roiau flotile întregi de bărci pescăreşti şi deasupra cerul era plin de zborul pescăruşilor albi.

Viaţa la bord îşi reluase ritmul obişnuit; oamenii îşi făceau cartul, de veghe sau la cârmă, spălau puntea, matisau parâmele rupte, reparau velele sfâşiate la cusături, totul sub îndrumarea lui Gherasim, ale cărui răni făgăduiau să fie întremate până la Gibraltar, ca să nu intre în Atlantic cu mâna în eşarfă şi cu bandaj la cap.

Mihu îşi reluase în sfârşit învăţătura, şi după luni de zile în care tânjise după ea, mintea parcă i se deschisese cât se deschide altora în câţiva ani. Primăvara trecută, când debarcase la Sulina, ştia despre lume numai cât văzuse cu ochii lui: drumul din Muscel la Bucureşti, de-acolo la Urziceni, la Brăila şi pe Dunăre în jos. Nu auzise de Mihai Viteazul, nici de Ştefan cel Mare, ci numai de Osman Paşa, cu care oameni de la el din sat se luptaseră la Plevna; acum cunoştea istoria Ţărilor Române, istoria Bizanţului, a Atenei, a Romei şi citea într-una prin cărţi, dornic să afle istoria lumii întregi.

Nu văzuse o hartă în viaţa lui şi acum cunoştea hărţile Pământului, cu toate tainele pe care în şcoli nu le învaţă nici şcolarii cei mai inimoşi. Nu ştia să citească decât în abecedar – şi acum învăţa astronomie, ca să citească mersul stelelor de pe cer. Nu ştia decât să adune şi să scadă, mai greu să împartă şi să înmulţească – şi-acum învăţa algebră şi trigonometrie, ca să pătrundă jocul cifrelor în ascunzişurile lor cele mai adânci.

Când venise la Bucureşti nu cunoştea cuţitul, ci numai custura, ştia de uliţă, nu de stradă, nici de alee sau de bulevard, ştia ce-i aceea opincă, obială şi nojiţe, dar nu văzuse gheată, ciorap sau şiret… Cizme mai văzuse el, dar aceste încălţări aveau să rămână marele necaz al vieţii lui: fiindcă, dacă la Stambul nimerise unele strâmte, cele de la Pireu îi erau largi aşa cum ştim, şi-i juca piciorul în ele, ca într-un hârdău… Toate pomenite mai sus fuseseră cuvinte noi pentru limba lui – şi-acum învăţa, câte puţin în fiecare zi, limba oamenilor din alte ţări.

După-amiaza, când oamenii care nu erau de cart se întindeau la taifas pe punte, Mihu cobora în cabina căpitanului, se aşeza la masă, în faţa lui Anton Lupan, cu spatele la patul în care sforăia Martin Stricland, şi se dăruia cărţilor.

E uşor să înveţi despre cele ce se văd, despre existenţa cărora te poţi încredinţa privindu-le cu ochii tăi sau dând crezare oamenilor care le-au văzut şi le-au cercetat înaintea ta. Chiar şi despre îndepărtatul soare e uşor să înveţi, şi despre lună – şi despre stelele din jurul ei, căci, dacă le urmăreşti mersul pe cer, seară de seară, săptămâni şi luni întregi, îţi dai seama că se întorc la locul de unde au plecat – făcând de fiecare dată drumul în aceiaşi fel, ceea ce dovedeşte că totul se petrece înăuntrul unor orânduiri fireşti.

Dar ca să pătrunzi sub învelişul acestor legi, care fac să se mişte astrele în univers cu preciziunea pe care nici ceasornicul cel mai bun nu o poate avea, ochiul nu mai e de ajuns şi atunci trebuie să chemi ochiul minţii în ajutor, din două adevăruri cunoscute să dovedeşti existenţa unui al treilea, unui al patrulea, unui al cincilea – şi aşa până se luminează totul în jur, să pui lumea într-o ecuaţie şi s-o calculezi. Un cap nedeprins cu cifrele, va refuza să creadă că doi de minus fac plus; acesta e începutul ştiinţei care poate dezvălui tainele infinitului, până unde mintea omenească, fără cifre, nu poate ţinti.

— Mihule, întrebă Anton Lupan, într-o zi, dacă ai o datorie de cinci franci, cum se cuvine să-i notezi în caietul tău de socoteli?

— Cu minus! răspunse musul, privindu-l mirat.

Oare voia să-i pună cizmele la socoteală? Păi atunci căpitanul se păcălea, fiindcă dăduse pe ele mai mulţi bani!

— Şi dacă din acea datorie, însemnată cu minus, scazi zece franci, atunci ce se va întâmpla?

— Păi întâi voi scăpa de datorie şi voi mai rămâne şi cu cinci franci câştig!

— Ei, vezi cum doi de minus îţi dau plus?

Chipul băiatului se lumină – slavă Domnului, nu era vorba de cizme, ci de altceva! – şi din ziua acea lecţiile de algebră începură, cu o uşurinţă la care nici profesorul nici şcolarul nu se aşteptau.

Ca să ajungă de la un loc la altul, o corabie de pe vremea aceea avea trei mijloace de a naviga: să ţină drumul de-a lungul ţărmului, când împrejurările o îngăduiau, orientându-se după faruri, după piscuri, capuri şi alte semne de la uscat; mijlocul se cheamă navigaţie costieră sau cabotaj, şi nu este atât de simplu pe cât ar putea să pară unul neiniţiat; înfăţişarea coastei izbuteşte adesea să înşele ochiul căpitanului, dacă el nu este un navigator destul de dibaci, făcându-l să creadă că a ajuns într-un anumit loc, altul decât acela unde se află de fapt. De-aici se pot trage o seamă de necazuri, dacă nu chiar nenorocirea unui naufragiu, prin aruncarea corăbiei pe bancuri de nisip, pe stânci sau pe uscat.

Mai cu seamă când e vorba de coaste inospitaliere, corăbierilor adevăraţi le vine mai la îndemână să se ştie în larg, fiindcă stâncile sunt mai primejdioase decât cel mai năprasnic val. În acest caz ei se folosesc de hartă şi de busolă, pentru a urma drumul ales, şi de loch, pentru a vedea cât din acest drum a fost străbătut, la un moment dat şi cit din el a mai rămas. Acest mijloc de a călători pe mări se cheamă navigaţie estimată – şi, după cum chiar denumirea o arată, nu are la bază un calcul exact, iar rezultatul ei e mai degrabă o presupunere decât o certitudine pe care să te bizui total. Despre toate acestea Mihu aflase de multă vreme şi chiar noi ne amintim să fi auzit câte ceva.

Până la Marsilia, Speranţa nu folosise alt mijloc de navigaţie – dar, iacătă, căpitanul ei se dovedise un mare meşter în a estima, adăugând sau scăzând derivele, ţinând seama de direcţia vântului şi de curenţi, căci toate „aterizările” îi ieşiseră la ţanc. Aici nu mai poate fi vorba de o ştiinţă anume, cu legile şi cu regulile ei, poate nici de o rutină care se câştigă anevoie, după ani şi ani, ci mai degrabă de un simţ special, care la drept vorbind nu-i un dar supranatural, ci o însuşire firească, pe care oamenii nu o posedă în acelaşi grad, aşa cum se întâmplă cu toate însuşirile omeneşti, începând cu auzul, cu văzul şi sfârşind cu mintea din cap.

Corabia noastră ar fi putut merge şi mai departe folosind acelaşi mijloc de a naviga, ar fi putut să iasă în Atlantic, să ţină drumul spre vest, neîncetat – şi oricare ar fi fost vântul şi curenţii, oricât ar fi derivat, până la urmă tot ar fi atins undeva coasta Americii, care se întinde aproape de la un pol până la celălalt. În acest caz n-ar fi fost nevoie decât ca pânzele să fie zdravene, catargele înţepenite în draci, apa şi proviziile să ajungă pe trei luni de zile şi echipajul să se arate brav.

Dar de ce să ajungi în Bermude sau la New Orleans, când vrei să te vezi la Pernambuco, în Brazilia, drumul cel mai scurt şi mai firesc, ca de acolo s-o ţii pe lângă coasta Americii de Sud până la strâmtoarea lui Magellan?

La Marsilia, zestrea Speranţei se mărise şi acum căpitanul avea la îndemână mijloace cu care să poată ţine drumul ales, milă cu milă, pas cu pas, cum ar spune oamenii de la uscat. Bineînţeles, busola rămânea la locul ştiut, cu rostul ei neschimbat, oricare ar fi fost mijlocul de a naviga. Lochul îşi păstra şi el rolul lui, numai că de data asta era un loch automat, o maşinărie alcătuită dintr-o elice pe care corabia o trăgea după ea, cu o saulă lungă de treizeci de metri şi care, deasupra copastiei, la pupa, era legată de axul unui fel de ceas, pe numele lui adevărat contor. Alunecând prin apă elicea se învârtea, mai repede sau mai încet, după viteza corăbiei, învârtind şi saula care o trăgea – iar aceasta la rândul ei învârtea axul contorului, făcându-i să înregistreze fiecare milă străbătută, pe cadran.

Acum căpitanul şi musul său nu mai erau nevoiţi să arunce de zece ori pe zi lochul celălalt, să vadă cam ce viteză au la un moment dat – şi apoi, după numărul orelor scurse să afle câte mile a făcut corabia de la cutare până la cutare ceas; asta nu mai fusese navigaţie, ci contabilitate de comersant.

Acum navigaţia Speranţei se moderniza; lochul rămânea fixat pe copastie, îşi făcea treaba netulburat, şi căpitanul sau musul n-aveau decât să se uite pe cadran, dimineaţa şi seara, ca să înscrie în Jurnalul de Bord drumul străbătut – şi asta fără nici cea mai mică bătaie de cap.

Dar noile mijloace de navigaţie ale Speranţei nu se sfârşeau cu lochul automat.

Mihu învăţa algebră şi astronomie, nu atâta câtă se cere unui savant, ci cât să cunoască legile de bază după care se mişcă astrele pe cer şi să poată socoti raportul dintre mişcările lor şi mişcarea Pământului.

Astronomul ştie, prin observaţii şi prin socoteli, că, din locul unde se află observatorul lui, la o anumită oră, minut şi secundă, o anumită stea sau planetă trebuie să se afle într-un punct al cerului, măsurat cu precizie, atâtea şi atâtea grade, minute şi secunde deasupra orizontului. Pentru folosul navigatorului el întocmeşte table, care arată pentru cutare an, pentru cutare zi, poziţia planetelor şi astrelor pe cer. Navigatorului nu-i rămâne decât să pună problema în felul celălalt: măsurând poziţia cutărui astru pe cer, la o oră pe care cronometrul de la bord trebuie să i-o arate cu o precizie astronomică, el poate, consultând tablele de navigaţie şi făcând anumite calcule, să afle locul unde se găseşte corabia în acel moment. Desigur, operaţiunea nu e chiar atât de simplă pe cât a fost arătată în cele câteva rânduri de mai sus, dar nici atât de complicată, încât un tânăr dornic de învăţătură să nu şi-o poată însuşi în aproape un an de şcoală – şi să n-o poată apoi deprinde practic în două săptămâni de zile cât durează drumul cu o corabie de la Marsilia la Gibraltar.

Insulele Baleare rămăseseră în urmă, şi cum zile întregi Speranţa pluti între cer şi apă, pe o mare liniştită, cu briza caldă de la est, lui Mihu nu-i rămânea altceva de făcut decât să măsoare înălţimea soarelui de douăzeci de ori pe zi între un răsărit şi un apus, deprinzându-se astfel să umble cu sextantul cum ar fi umblat cu fluierul lui de la oi.

Sextantul sperie numai pe un începător. În linii mari, el se compune dintr-un cadran împărţit în grade şi subdiviziuni. Cu ajutorul unei lunete care pivotează în centrul acestui cadran gradat şi cu o oglindă care îi îngăduie să vadă în acelaşi timp şi orizontul, şi corpul ceresc urmărit, observatorul poate măsura, cu o precizie îndestulătoare, înălţimea astrului la un moment dat.

Dimineaţa, cum făcea ochi şi ieşea pe punte, după ce citea lochul ca să înscrie în Jurnalul de Bord drumul parcurs peste noapte, ceea ce intrase definitiv în îndatoririle lui, Mihu se căţăra pe tambuchiul de la pupa, ca locul de observaţie să fie cât mai sus, căci în felul acesta erorile devin şi ele mai mici, şi, îndreptându-se cu faţa la Soare, îşi potrivea luneta sextantului la ochi. Prin acest instrument năzdrăvan marea se vedea deasupra, cu cerul şi cu Soarele dedesubt. Apoi, cu ajutorul unul şurub demultiplicator, mişca luneta, apropiind Soarele răsfrânt în oglindă, până ce acesta ajungea la orizont. Bineînţeles, asemenea treabă nu e prea uşor de făcut când stai pe puntea unei corăbii care se leagănă, fără să te poţi ţine de nimic, de vreme ce amândouă mâinile sunt ocupate cu instrumentul preţios. Unde mai pui că orizontul legănându-se într-una în faţa ta, trebuie să lucrezi repede, şi să prinzi clipa când nu-l acoperă nici un val. Noroc că musul Speranţei îşi făcea ucenicia pe un timp cum nu se putea mai prielnic – marea dovedea încă o dată că poartă de grijă ucenicilor-marinari.

Peste vreun ceas, când Anton Lupan ieşea pe punte, Mihu lăsa exerciţiul şi se apucau amândoi „să facă punctul”, de data asta nu ca exerciţiu, ci pentru nevoile navigaţiei. Băiatul rămânea la locul lui, viza Soarele, şi în clipa când îl prindea la orizont, îl vestea pe căpitan, cu un strigăt scurt, ca acesta să noteze ora după cronometru. Pe urmă coborau amândoi în cabină, cercetau tablele, se adânceau în socoteli – şi cu toate că tânărul ucenic calcula şovăitor, într-o jumătate de oră aflau latitudinea şi longitudinea, pe care nu mai rămânea decât să o treacă pe hartă şi în Jurnalul de Bord.

Nimeni nu poate spune că la data aceea, adică zece zile după plecarea de la Marsilia, Mihu era un navigator desăvârşit. Dacă nu l-ar fi avut alături pe căpitan, care să-l îndrume la fiecare pas, desigur că s-ar fi zăpăcit şi n-ar mai fi putut să ducă nici un calcul până la cap. Dar Anton Lupan ştia să-i deschidă mintea şi băiatul, dacă învăţa azi una, pe urmă n-o mai uita.

În afară de asta, el îşi îndeplinea şi celelalte îndatoriri la bord, spăla puntea în rând cu ceilalţi, îşi făcea cartul, când la cârmă, când de veghe la prova, cosea pânzele rupte, matisa parâmele, se urca în vârful catargelor când trebuia reparat câte ceva – şi nu se dădea în lături nici să-i ajute lui Ismail, la spălatul vaselor. Seara, când ceilalţi se culcau, urmărea mersul stelelor de pe cer, în al cărui păienjeniş se descurca din ce în ce mai dibaci, iar dacă nu era de cart, lua sextantul şi, căţărându-se la locul cunoscut, se apuca să măsoare înălţimea lunii sau a vreunei stele, şi nu o dată, ci de nenumărate ori, ca şi când ar fi vrut să umple bolta albastră cu cifre şi cu socoteli.

După ce lăsase în urmă insulele Ibiza şi Formentera, la sud-vest de Baleare, Speranţa naviga iarăşi aproape două zile între cer şi apă, până ce sub un răsărit de soare acoperit de neguri, în tribord se ivi, topit în depărtări, Capul Palos, de pe coasta spaniolă. Spre amurgul aceleiaşi zile văzură aprinzându-se, exact în bordul drept, farul de la Cartagena, dar ţărmul era prea departe ca să poată zări şi luminile oraşului. Apoi coasta se pierdu iarăşi în valuri, până a treia zi pe la amiază, când Capul Geta îşi ridică piscurile împădurite deasupra orizontului. În fundul golfului care se deschidea spre vest, se puteau vedea, nelimpede, clădirile albe din Almeria, învelite în pânza albăstrie a depărtării. Şi îndată, marea acoperi iarăşi uscatul, punând stăpânire pe întreg cercul orizontului.

Tot timpul acestei navigaţii Speranţa avusese o briză slabă de la est, care o împinsese blând şi statornic către Gibraltar, neîngăduindu-i însă să străbată mai mult de patruzeci de mile pe zi, ceea ce lungise drumul peste aşteptări. De la Capul Geta înainte, vântul blând se mai înăspri puţin, şi în ziua următoare, Mihu citi pe loch treizeci şi cinci de mile parcurse de la apus până la răsărit. Apoi vântul continuă să se întărească treptat şi viteza corăbiei crescu mai mult – era însă prea târziu să poată câştiga timpul pierdut. Abia la 18 august, în zorii zilei, se ivi din valuri stânca monstruoasă, vânătă ca norii de furtună, în inima căreia era săpată fortăreaţa Gibraltarului. Pe la ceasurile două după prânz, când se apropiară destul ca să se poată vedea gurile de tun ieşind din peretele stâncos, oamenii, în afară de Ismail, care rămăsese în bucătărie să termine gătitul bucatelor, se îmbulziră la prova, ca să privească fortul, năuci.

— Domnule, întrebă Ieremia, cu ochii cât cepele, aşa a fost stânca asta de la început? Ai zice că-i tăiată cu ferăstrăul de sus până jos.

— Nu, Ieremie! răspunse Anton Lupan, la fel de năucit ca oamenii săi. O fi făcând natura multe lucruri ciudate, dar unul ca ăsta nu i se poate pune în sarcină. Aici a lucrat mâna omenească – şi pare-se că din greu.

Ieremia se cruci, cum se cruceau şi ceilalţi.

— Măiculiţă, da' ştiu c-a ieşit năduşeala din ei! Barem aduce vreun câştig?

Anton Lupan zâmbi.

— La asta ar putea să-ţi răspundă regina Angliei, că ea are registrele cu socoteli!

În clipa aceea, vântul, parcă înspăimântat de stânca gigantică aşezată în calea sa, cu gurile ei de tun, începu să se frământe, trimiţând în pânzele Speranţei smucituri de uragan. Când să facă volta spre nord ca să intre în port, a rafală prinse corabia din tribord, culcând-o de-a latul pe bordul celălalt, până ce ghiurile atinseră apa. Echipajul alunecă pe punte ducându-se de-a berbeleacul în parapet. În bucătărie se auziră cratiţele zăngănind, răsturnate pe jos. Ismail, nefiind Mihu acolo ca să-şi pocnească ţeasta de capul lui, ca într-un anumit rând, poate se lovi de perete, fiindcă oamenii îl auziră înjurând. Dar Adnana nu mai era aici, să alunece pe scări, vătămându-şi rotula – şi parcă fiecare îşi amintea de ea, în acel moment, după felul cum se uitară unul la altul, întrebători…

Speranţa trecu, fluturându-şi pavilionul tricolor în vânt, prin faţa câtorva semeţe vase de linie englezeşti, printre care cuirasatul Cormorant, amintind cu numele lui una din faimoasele unităţi ale lui Nelson. Din ordinul căpitanului, Mihu coborî, apoi ridică pavilionul, salutându-le după cuvenitul ritual marinăresc – şi echipajul goeletei româneşti avu mulţumirea să vadă, drept răspuns, pavilionul maiestăţii sale făcând la fel, ca şi când prin faţa lor ar fi trecut un bastiment măcar tot atât de măreţ ca vasele de război englezeşti.

O jumătate de oră mai târziu Speranţa era legată la chei, în portul comercial – gata să primească vizita feluritelor autorităţi. Martin Stricland, care din ziua plecării de la Marsilia rămăsese în cabină, dormind şi nedeschizând decât la răstimpuri câte un ochi, ca să nimerească sticla cu whisky şi arareori să îmbuce câte ceva, nu se ivi pe punte nici cu acest prilej. Aşa că Anton Lupan trebui să se descurce singur cu pregătirile în vederea lungului drum la care porneau. Pânzele comandate erau de altminteri gata – şi fură aduse la bord chiar în prima zi. În următoarele două zile îmbarcară provizii, socotite pentru nevoile a opt oameni, pe timp de şaizeci de zile – adică aproape de două ori mai mult cât se credea că va cere traversarea Atlanticului. Cele două butoaie cu apă de pe punte cuprindeau împreună 800 de litri; în afară de ele mai fură îmbarcate încă două, aşa că provizia de apă se ridica la 1600 de litri, ceea ce asigura fiecărui om mai bine de trei litri pe zi, pentru băut şi pentru bucătărie – punându-l la socoteală şi pe Martin Stricland, deşi el, tot timpul drumului, nu avea să înghită nici o picătură.

Iată înşirate mai jos alimentele care fură aduse pe bord, prin grija lui Ismail, cu ajutorul celorlalţi, după lista întocmită de căpitan:

400 kilograme cartofi, în 8 saci a câte 50 kilograme fiecare.

50 kilograme orez.

300 kilograme carne conservată, în butoiaşe de câte 25 kilograme.

300 kilograme fructe: mere, lămâi şi portocale. 100 kilograme zahăr, în căpăţâni, protejate contra umezelii într-un triplu înveliş de hârtie cerată. 50 borcane de dulceţuri felurite.

Pe deasupra, cambuza Speranţei mai cuprindea, din economiile făcute de Gherasim la Marsilia, peste 300 de litri de untdelemn, care ar fi fost prea îndestulător chiar pentru o călătorie în jurul Pământului. De asemenea se mai găseau pe bord cinci saci cu pesmeţi de mare, din cei fabricaţi, cu o deosebită îngrijire, în brutăria Adnanei.

Odată proviziile îmbarcate, Anton Lupan porunci echipajului să mai verifice o dată starea greementului, se asigură el însuşi că toate obiectele de pe bord erau bine amarate – apoi socoti că puteau începe marea călătorie.

A patra zi, înainte de ivirea zorilor, când remorcherul îşi vesti sosirea printr-un fluier gros care făcu să zbârnâie peretele cabinei, căpitanul, trezit din vreme, se apropie de pasagerul său şi-l zgâlţâi de umeri.

— Domnule! Suntem gata să pornim peste Atlantic. Ai de dat vreo dispoziţie?

Martin Stricland deschise ochiul dinspre masă.

— Whisky! zise, bâjbâind cu mâna după paharul aflat necontenit la capul patului.

— În afară de asta? stărui Anton Lupan, în timp ce remorcherul fluiera a doua oară.

Martin Stricland goli paharul, îl puse la loc pe masă – şi închise ochiul.

— Nimic! Să mă trezeşti cu o oră înainte de a fi la Punta Arenas!

Afară, lanţul ancorei începu să zornăie cu vădită nerăbdare… Şi dacă un obiect neînsufleţit putea să arate o asemenea pornire, se înţelege ce mare era în acea clipă nerăbdarea căpitanului.