CAPITOLUL XIX. Sub coasta africană

O corabie care merge de la Gibraltar la Pernambuco, în Brazilia, traversând pe drumul cel mai scurt Atlanticul de Sud, urmează ca îndată ce părăseşte apele strâmtorii să pună capul spre sud-vest, spre a întâlni insulele Canare. Acestea se află pe a 28-a şi a 29-a paralelă nordică, între al 13-lea şi al 18-lea meridian vestic, adică destul de aproape de coasta africană, de care nu le desparte decât un canal de 50-60 de mile, infim faţă de imensitatea oceanului.

Pe la ceasul două după prânz, în ziua de 22 august, când părăsise portul Gibraltar, Speranţa lăsă în stânga Capul Spartel, de pe coasta marocană, şi din clipa aceea avu în faţă oceanul Atlantic.

Întreg echipajul se afla pe punte, cuprins de o tulburare uşor de înţeles. Sub numele ei vechi, Speranţa mai brăzdase aceste ape în drum spre Marea Mânecii – şi Gherasim îşi amintea cu mândrie că pe atunci făcuse parte din echipajul ei; ceilalţi însă vedeau prima oară oceanul.

— Mihule! porunci Anton Lupan, la fel de tulburat şi el. Treci la pavilion; se cuvine să salutăm!

Oamenii întoarseră capul, şi fără voia lor luară poziţii ostăşeşti, în vreme ce pavilionul românesc cobora şi se ridica încet pe catarg, salutând intrarea Speranţei în ocean.

— Băieţi! urmă căpitanul, încercând zadarnic să alunge un anumit tremur din glas. N-aş vrea să nutrim în sufletele noastre simţământul trufiei prosteşti, dar de data asta trebuie cu adevărat să ne mândrim, fiindcă Speranţa este prima corabie care duce pavilionul românesc peste Atlantic!

Cum vorbea el aşa, o pală de vânt se abătu năprasnic dinspre nord, culcând corabia pe bordul stâng. Oamenii alunecară până în parapet.

— Oho! Zi aşa ne primeşti? strigă Ieremia, pe jumătate speriat, pe jumătate învrăjbit.

— Nu vă fie teamă! interveni Anton Lupan, văzând că şi ceilalţi oameni aruncau priviri speriate în jur. Oceanul nu-i mai rău decât Marea Neagră; ba chiar aş putea spune că-i mai blând. A fost o rafală, cu care ne-a răspuns la salut.

Iar după ce zise acestea, trase cu urechea, fără voia lui, spre tambuchiul de la pupa, ca şi când, după rafală, s-ar fi aşteptat să audă acolo pe cineva scâncind.

Nu scâncea nimeni sub tambuchi – iar Speranţa îşi continua drumul spre vest, cu velele în bordul stâng, bandată puternic sub vântul de nord, care mai departe în larg ridica valuri cât munţii. Dar, în chip ciudat, pe măsură ce se apropia de ei, corabia îi străbătea, legănându-se falnic, fără să pară speriată de înălţimea lor.

— Într-adevăr, Gherasime, e un vas fără pereche! exclamă Anton Lupan, apropiindu-se de cârmă.

— Păi eu ce spuneam, domnule? Dar nu e timpul să schimbăm drumul, spre sud-vest?

— Nu; să mai mergem un timp aşa, să ne îndepărtăm de coastă; căpitanul remorcherului m-a sfătuit să ţinem drumul cât mai în larg, ca să n-avem de lucru cu piraţii mauri.

Nu-şi sfârşi bine vorba, când îl auziră pe Mihu, strigând:

— Domnule, se văd nişte bărci; vin după noi! într-adevăr, la sud de Capul Spartei, care se pierdea în zare acoperit de spuma valurilor, se vedea o îngrămădire de pânze cenuşii, luptându-se cu oceanul.

— Oare să fie piraţi? întrebă cârmaciul. Căpitanul se uită prin ochean.

— Da; sunt şapte sau opt feluci maure. Nu încape îndoială că vor să ne ajungă şi să ne prade.

— Să îndrăznească! strigă Ieremia, mângâindu-şi flinta pe care i-o ştim.

— Numai dac-or putea să ne ajungă! adăugă Gherasim.

Anton Lupan clătină din cap, neliniştit.

— Să nu te mire, Gherasime! Felucile astea au o viteză foarte mare, iar maurii sunt marinari îndemânatici şi plini de îndrăzneală. Mi-ar fi venit mai la îndemână să nu ne fi întâlnit cu ei.

— Lasă, domnule, c-am înfruntat noi pe alţii!

— Spânu avea câţiva oameni, înarmaţi doar cu iatagane. Iar cu cei de pe insula Musarah nici n-am apucat să ne luptăm – aşa că nu se ştie cu ce pierdere de sânge i-am fi învins până la sfârşit.

— Acolo aveam tun, bum-bum! zise Ismail, vărsându-şi în aceste vorbe o veche nemulţumire.

Fiindcă la Suez stăruise pe lângă Gherasim să nu vândă tunurile, lăsându-l fără împuternicirea de mai-mare peste artilerişti.

— Într-adevăr! încuviinţă căpitanul. Să fi avut tunurile acum, m-aş fi simţit mai liniştit. Cred că sunt foarte mulţi, pe puţin douăzeci într-o felucă şi mai toţi trebuie să aibă puşti…

În acest timp, distanţa care despărţea corabia de bărcile maurilor se micşora cu repeziciune. Cu toată primejdia, era peste putinţă să nu te minunezi de curajul şi iscusinţa urmăritorilor. Bărcile lor, înguste şi nepuntate, fără alt lest decât lestul viu al echipajului, purtau o pânză primejdios de mare, pe care vântul o înclina până deasupra valurilor. Se cerea o iscusinţă nemaipomenită din partea cârmaciului, ca să nu se răstoarne şi să manevreze printre crestele înspumate, astfel ca nici un val să nu se năpustească peste copastie, inundând barca şi făcând-o să se răstoarne într-o clipă.

Speranţa naviga cu velele obişnuite – şi-a încerca, pe vântul acesta de furtună, să mai ridici altele, ar fi însemnat să pui în primejdie sarturile şi catargele, care de pe acum vibrau, zbârnâitul lor întrecând uneori mugetul valurilor.

Anton Lupan lăsă ocheanul şi porunci, fără să-şi poată ascunde îngrijorarea:

— Gherasime, ia drumul sud-vest! Băieţi, slăbiţi scotele!

Schimbând drumul cu patru carturi mai la sud, Speranţa primea acum vântul înapoia traversului şi îşi mărise viteza în chip simţitor. Valurile care veneau din urmă abia izbuteau să o întreacă; uneori, corabia se întâmpla să gonească zeci de metri pe o creastă, până ce, în sfârşit, valul i se rostogolea domol sub etravă, ca să lase locul altuia.

Câteva clipe piraţii şovăiră, apoi schimbară şi ei drumul. Numai una din bărci rămăsese în urmă, rotindu-se dezorientată între valuri; dar după un timp îşi reluă drumul, deşi la oarecare distanţă de grupul celorlalte.

În frunte gonea o felucă parcă mai mare, cu pânza albită de spuma valurilor. Omul de la cârmă putea fi văzut acum cu ochii liberi, cu o mână încleştată pe eche, cu alta ţinându-se strâns de copastie; din când în când îşi arunca ochii în urmă şi făcea semne învrăjbite, desigur îndemnându-i pe ceilalţi să nu se dea bătuţi în faţa furtunii; de bună seamă, acesta era şeful expediţiei şi se vedea cât de colo că ştia să-şi stăpânească oamenii.

Cu aceeaşi îngrijorare pe faţă, Anton Lupan îşi roti privirea de jur împrejurul oceanului, răscolit de valuri; nu se vedea venind nici un vapor, nici o corabie. Situaţia se arăta limpede: trebuia să primească această luptă inegală, fără a nădăjdui vreun ajutor de aiurea.

Între timp, nemaiaşteptând un ordin, oamenii din echipaj, afară de Gherasim, care nu putea lăsa cârma, coborâseră în cabină, de unde se întorseseră cu puştile şi cu cutiile de cartuşe şi acum aşteptau palizi în faţa parapetului, gata să deschidă focul asupra maurilor.

Prima felucă ajunsese atât de aproape, încât se vedeau oamenii, pe puţin cincisprezece, întinşi la fund, pe panouri; erau toţi cu capetele goale şi în creştet aveau un smoc de păr negru, care le dădea o înfăţişare războinică; vreo trei sau patru se aţineau la prova, cu puştile întinse peste copastie.

— Domnule, zise Ieremia, văzând că suta de metri care mai rămăsese până la prima barcă se micşora repede, eu cred că-i vremea să-l ating la mir pe cârmaci; altminteri au să deschidă ei focul – şi mi-e că noi preţuim mai mult decât dânşii.

Anton Lupan se frământa, chinuit de nehotărâre; îşi dădea seama că în câteva minute feluca va fi sub pupa Speranţei urmată de celelalte şapte, care purtau cu toatele pe puţin o sută de oameni, şi ei, şase – pe cârmaci neputându-l pune la numărătoare, n-ar fi izbutit să-i înfrângă, oricât de mare le-ar fi fost curajul şi dibăcia. Pesemne oamenii săi nu-şi dădeau seama de primejdie, se socoteau mai tari, dispreţuind puterea maurilor.

— Aşteptaţi! strigă, frământându-şi gândul să caute o scăpare.

Fără să ţină seama de vorba lui, Ismail îşi duse puşca la ochi – şi ca urmare, toţi ceilalţi, ba chiar şi Mihu, îi imitară gestul, nemaiputând să-şi stăpânească încordarea.

— Staţi! strigă iarăşi căpitanul.

Apoi se apropie de Ieremia şi-i puse mâna pe umăr. Era ultima clipă când se mai putea lua o hotărâre. Prima felucă ajunsese atât de aproape, încât i se vedeau cele mai mici detalii: cusăturile pânzei, scotele, funga. Pe chipul piraţilor înţepeniseră rânjete triumfătoare.

Anton Lupan arătă vârful catargului arcuit peste valuri.

— Să-l atingi la mir pe cârmaci nu e greu, îi spuse lui Ieremia. Dar aşa, n-am face decât să-i învrăjbim mai tare, şi suntem prea puţini la număr ca să ducem lupta până la urmă. Mai bine ocheşte în fungă!

O clipă Ieremia îl privi nedumerit – apoi, înţelegându-i gândul, chipul i se lumină într-un zâmbet plin de mulţumire.

— Dacă n-o nimeresc, să nu-mi mai spui Ieremia! strigă, ducând la ochi vechea lui flintă.

Văzându-i gestul, maurii din prova felucii, care acum se aflau la o aruncătură de piatră, deschiseră focul asupra Speranţei, într-o răpăială care se pierdea în vuietul mării, făcându-te să crezi că nu sunt împuşcături adevărate, ci numai o glumă, o joacă. Dar gloanţele începură să piuie pe deasupra punţii; fesul lui Ismail făcu o săritură comică, apoi vântul îl prinse şi-l aruncă pe gura tambuchiului de la prova, peste cratiţele care se răsturnară, zdrăngănind pe podele.

Bucătarul rămase descumpănit câteva clipe, cu părul pleşuv răvăşit de furtună, apoi scoase un răcnet şi se aplecă peste parapet, cu puşca întinsă, alături de Negrilă care lătra cuprins de furie.

Un alt glonţ lovi vela mare, într-o cusătură şi în pânză se ivi o ruptură de câteva şchioape, pe care vântul începu s-o scarmene cu duşmănie.

În acest timp, aşezat în genunchi în faţa parapetului, Ieremia, fără să-i pese de gloanţele maurilor care-i şuierau pe la ureche, ochea cu grijă, urmărind mişcările smintite ale catargului, aşteptând clipa prielnică.

Alături, în scândura parapetului se ivi o spărtură, iar glonţul care o făcuse, se rostogoli pe punte.

— Haide, Ieremie, că ne dau gata! strigă Haralamb. Spărtura din parapet era numai la o palmă de dânsul. Ieremia apăsă trăgaciul; nimeni nu auzi detunătura – dar în clipa următoare, din feluca maurilor se ridicară douăzeci de glasuri într-un singur strigăt. Vela uriaşă, cu funga ruptă, căzu zbătându-se în valuri – şi barca, răsucindu-se în loc ca o sfârlează, se răsturnă, înainte ca echipajul Speranţei să-şi fi dat seama limpede ce se întâmplase.

În jurul bărcii răsturnate se ridicau braţe deznădăjduite, se frământau capete lucioase cu moţurile ude, în vreme ce căpetenia piraţilor, agăţat de cârmă, continua să facă semne şi mai învrăjbite spre felucile din urmă.

Pe puntea goeletei, oamenii săriră în picioare, cu strigăte de bucurie.

— Staţi, că n-am terminat încă! îi potoli căpitanul. Ieremie, pregăteşte-ţi flinta!

— Şi vezi ce faci, vere! adăugă Haralamb, cuprins de spaimă cu întârziere. Dacă greşeşti ţinta, aşa cum sunt de furioşi ei acum, nu ne mai lasă cu viaţă!

— Atunci fă bine de strică şi tu un glonţ pe dânşii; doar n-oi fi uitat cum se trage! Ocheşte în cea din stânga, că eu am grijă de ailaltă.

Două feluci veneau una după alta – şi parcă mai iute decât prima, ca şi când în pânze nu mai împingea numai vântul, ci şi furia piraţilor. Cei căzuţi în apă se agăţaseră de barca răsturnată şi se luptau înverşunaţi s-o întoarcă. În clipa când una din cele două feluci trecu pe alături, căpetenia maurilor se aruncă peste bordul ei dintr-o săritură, îl îmbrânci pe cârmaci, puse mâna pe eche şi, aplecându-se înainte, începu să scoată strigăte înspăimântătoare.

— Vere, cu ăsta nu-i glumă! zise Haralamb, mângâindu-şi puşca.

— Ţine-ţi gura şi ocheşte, dacă ţi-e aşa teamă de dânsul! Anton Lupan îl văzu pe bucătar îndreptându-şi puşca asupra căpeteniei maure.

— Ce faci, Ismaile? Nu ţi-am spus că aşa nu câştigi nimica?

Abia apucase să-şi termine vorba, când un glonţ îi smulse ocheanul din mână şi se înfipse pârâind în arborele mare, deasupra ghiului.

— Vedeam?! strigă bucătarul, cuprins de indignare. Ei câştigam, noi stam! Ah, Allah! Allah!

Şi puse furios puşca la umăr.

Un alt răcnet, mai înspăimântător decât primul, se ridică din urmă. Ieremia şi Haralamb trăseseră aproape în aceeaşi clipă; una din feluci se răsturnă, alta veni de-a curmezişul, iar o a treia, care se apropia fulgerător din urmă, se propti în ea, cu o buşitură care se auzi până pe puntea Speranţei. Oamenii văzură pupa ridicându-se în aer, apoi rostogolindu-se în valuri, în timp ce bordajul bărcii lovite zbura pe sus, prefăcut în surcele.

Ismail scoase un chiot, ca ghiaurii, şi se ridică în picioare. Haralamb şi Ieremia se ridicară şi ei, cu mişcări mai domoale.

— Ce te umfli în pene, turcule? întrebă primul, neînţelegând fudulia bucătarului. Ce, nu cumva crezi că tu ai făcut isprava?

— Dar cine am făcut?

— Eu cu Ieremia!

— Voi două, eu una! stărui bucătarul, încă sub stăpânirea încordării cu care ochise feluca maură.

— A treia s-a răsturnat singură; tu nici n-ai apucat să tragi, viteazule! Ia miroase-ţi ţeava puştii! Dar vezi să nu-ţi găureşti nasul, că ai glonţul înăuntru!

Ismail îşi apropie nasul de gura ţevii şi pe chipul lui se zugrăvi dezamăgirea, cu un amestec de nedumerire. Puşca mirosea a fier rece – nu se simţea câtuşi de puţin urma pulberii.

— Nu fii necăjit, Ismaile! îl linişti Anton Lupan, stăpânindu-şi un zâmbet. Se mai întâmplă şi de astea în fierbinţeala luptei.

Într-adevăr, nimeni să nu-l bănuiască pe bucătar de împăunare deşartă! În clipa când felucile se răsturnaseră, el strângea puşca în mâini cu atâta înverşunare, ochind atât de încordat într-una din ele, încât n-avusese cum să-şi dea seama că glonţul lui nici măcar nu pornise din ţeava. Dar apucă-te să le explici asta ghiaurilor care râd de tine! Bietul Ismail se îndreptă ruşinat spre bucătărie, târând cu scârbă puşca netrebnică – şi se făcu nevăzut pe gura tambuchiului.

Locul luptei rămânea repede în urmă; cele patru feluci nevătămate se rotiră o vreme în jurul celorlalte, apoi îşi reluară urmărirea, de bună seamă sub îndemnul aceleiaşi căpetenii învrăjbite, care sărise pe bordul uneia din ele. Dar între timp Speranţa ajunsese departe, şi maurii, după ce o mai urmăriră fără sorţi de izbândă, câtăva vreme, începură să şovăie, apoi luară calea întoarsă ducându-se spre Capul Spartei uzi şi cu coada între picioare.

Anton Lupan se aplecă şi luă de jos ocheanul făcut ţăndări.

— Păcat! zise, cu ciudă. Îl aveam de multă vreme!

— Ochean mai estem unul, dar alt fes de unde luam? se văicări Ismail, apropiindu-se amărât dinspre bucătărie.

Frumosul lui fes roşu, cu ciucure negru, dăruit de Laleli la despărţire, nu mai putea căpăta nici o întrebuinţare, nici măcar pe aceea de trofeu, fiindcă, pe lângă gaura glorioasă tăcută de glonţ, purta urmele slinoase ale cratiţelor cu mâncare rostogolite peste el.

Tocmai când Anton Lupan căuta cuvintele cu care să ogoiască amărăciunea bucătarului, pe spiraiul cabinei de la pupa se auzi un glas dogit, răzbind ca din fundul butoiului:

— Căpitane, eşti pe aici?

— Da, domnule, ce doreşti? răspunse căpitanul, mirat să audă glasul lui Martin Stricland.

— Mi s-a părut mie, sau aţi tras cu puştile?

— S-a tras, într-adevăr.

— Aţi vânat albatroşi?

— Nu; ne-am luptat cu nişte piraţi mauri.

— Aha! Ceva răniţi aveţi?

— Din fericire nu; dar fără iscusinţa ochitorilor mei, în clipa asta de bună seamă am fi fost cu toţii hrană pentru rechini.

— Bine! Nădăjduiesc că niciuna din sticlele mele n-a avut de suferit cu prilejul acestei încăierări.

— Nu, domnule; norocul a făcut ca sticlele dumitale să scape întregi.

— Foarte bine; veghează asupra lor. Mai avem mult de mers?

— Abia azi-dimineaţă am plecat de la Gibraltar.

— Aha! Atunci aştept să mă trezeşti când om ajunge în Ţara de Foc.

Aveau să treacă iarăşi zile şi săptămâni întregi, până ce Martin Stricland să deschidă gura din nou, de data asta cu un prilej nefericit, care avea să pună în grea cumpănă soarta întregului echipaj, fapt ce va fi povestit la timpul lui.

Martin Stricland amuţi – şi deodată oamenii, care abia acum îşi reveneau după crâncena lor încăierare cu piraţii mauri, îşi dădură seama că se făcuse seară, fără să ştie când. Orizontul spre apus era acoperit de nori înroşiţi, care răspândeau peste ocean culoarea unui aliaj ciudat, nefolosită de nici un turnător, nicicând – aramă cu plumb topit. Spre răsărit, ţărmul pierise de mult şi nici felucile maure nu se mai vedeau, dar în aer plutea un suflu ameninţător şi trist.

După ce se orânduiră schimburile de noapte, ceilalţi oameni căzură zdrobiţi în paturile lor, înainte de a se mai osteni să îmbuce ceva. La prima întâlnire cu oceanul, acesta se dovedise neprimitor.

Vântul furtunos de nord suflă până la miezul nopţii, când lăsă pe neaşteptate locul unei brize de est, vestind apropierea alizeului – dar Speranţa fu chinuită toată noaptea de o hulă rea, care nu se potoli decât în zori. În schimb, la răsăritul soarelui, oceanul era la fel de albastru ca Mediterana şi răsufla liniştit, ca o vietate blândă, de care nu se cuvine să te temi. Pe sus zburau albatroşi, descriind gânditori spirale largi deasupra corăbiei. Jos, apa fierbea în dansul zvăpăiat a mii şi mii de peşti feluriţi, care se roteau în toate chipurile, ca la un ciudat bal submarin care începea nu seara, ca îndeobşte balurile pe pământ, ci dimineaţa, o dată cu ivirea soarelui la orizont. Două şiruri de marsuini escortau goeleta, alunecând câte unul în fiecare bord – şi aveau să meargă mai multe zile aşa, fără să se sperie de oamenii care se aplecau curioşi spre ei, peste parapet.

— Ăştia-s delfini, domnule? întrebă Mihu.

— Nu, dar se înrudesc şi seamănă, precum vezi, numai că au botul mai ascuţit. Sunt marsuini, un animal de apă din neamul balenelor. Cei de aici nu ating mai mult de un metru, un metru şi jumătate; alţii însă, în apele mai reci, din nord, ajung până la opt metri şi pot să atace chiar balenele.

— Balenele?! se miră musul. Eu credeam că pe balene nu e chip să le atace nimeni!

— Ba uite că marsuinii cei mari le atacă. Se năpustesc mai mulţi asupra uneia şi, după ce o omoară, îi mănâncă limba – restul nu le place, sunt mofturoşi!

Musul îşi scutură un fior:

— Fie, domnule, dar amarnică e viaţa şi în apă, nu numai pe pământ!

O oră mai târziu, în vreme ce echipajul, care sfârşise de spălat puntea, îşi bea ceaiul, lângă bocaport, Mihu, de veghe la prova, văzu în faţa bompresului o vietate ciudată, să fi zis că-i peşte, cam de mărimea unei scrumbii, ţâşnind argintie din valuri şi luându-şi zborul spre sud-vest, plină de lumină şi de sclipiri, ca o flacără bengală care întregea balul oceanului. Băiatul rămase cu gura căscată – şi numai după ce vietatea ciudată se scufundă în valuri, câteva zeci de metri mai departe, izbuti să se întoarcă spre căpitan şi să-l întrebe mirat:

— Domnule, ce-o fi asta? Am văzut o comedie, dar n-am luat seama bine ce era: un peşte care zboară sau o pasăre care înoată?

— Aşa?! Trebuie să fi fost un peşte zburător.

— Peşte zburător? Se poate una ca asta?

— Se poate; numai să nu-ţi închipui că zboară chiar ca păsările. Au un fel de aripi, în locul înotătoarelor, dar nu se pot ţine multă vreme în aer; cel mult o sută de metri. Zborul lor seamănă mai degrabă cu ai lăcustelor.

— Pesemne sunt foarte rari, observă musul. N-am văzut decât unul.

— Mai la sud o să-i întâlnim cu duiumul. Deocamdată însă, nu te aştepta să-i vezi: acela de adineauri trebuie să fi fost unul rătăcit.

Într-adevăr, în zilele care urmară, nici Mihu nici ceilalţi nu mai văzură vreun asemenea peşte năzdrăvan, cu toate că îşi zgâiau tot timpul ochii pe întinderea oceanului; o parte din echipaj era din ce în ce mai înclinată a crede că Mihu visase cai verzi pe pereţi, iar căpitanul, pus pe glumă, îi ţinea isonul ca să râdă de el.

Dar iată că într-o bună dimineaţă, a patra de când începuse călătoria pe Atlantic, Ismail, care era în bucătărie şi încingea untdelemnul în tigaie, auzi un fâlfâit ciudat în aer, apoi o greutate udă îi căzu în creştet, făcându-l să se cocoşeze, cuprins de cea mai cinstită spaimă. Un peşte zburător abătut deasupra punţii nimerise pe gura tambuchiului de la prova, se lovise în peretele de scânduri, căzuse în capul bucătarului şi de-acolo alunecase drept în tigaie, unde îndată untdelemnul încins începu să sfârâie. Până ce bucătarul să-şi revină, nenorocosul peşte era gata prăjit, cu măruntaie cu tot.

De atunci înainte, peştii zburători se înmulţiră. Ţâşneau din unde, în stoluri, unii mai mici, de o şchioapă, alţii de aproape jumătate de metru, toţi argintii, cu spinarea albă, cu coada şi cu pieptul de un albastru adânc, ca al cerului noaptea. În lumina soarelui culorile acestea scoteau sclipiri ameţitoare – şi zborul feeric nu contenea decât scurte răstimpuri. Adesea, dimineaţa, echipajul găsea pe punte câte opt-zece peşti dintr-o dată, rătăciţi în zborul lor de noapte, şi cum pe lângă culorile ameţitoare mai aveau şi-o carne deosebit de gustoasă, prânzurile la bordul Speranţei deveniseră foarte ademenitoare.

Briza din primele zile se rotise şi bătea acum de la nord-est, cu o statornicie care dovedea prezenţa alizeului, vântul atât de plăcut navigatorilor. Corabia noastră, cu capul pe insulele Canare, îl primea exact din pupa, ceea ce îl obliga pe cârmaci la o atenţie continuă, dar în schimb, făcea zilnic între o sută şi o sută patruzeci de mile, fără nici un fel de trudă din partea echipajului. Oamenii aveau acum timp să viseze… Visele lor erau uneori domoale, alteori mai repezi, unele îi făceau să zâmbească, altele le aduceau pe chip o mică întristare.

Chiar şi acum, după atâtea zile, Negrilă se mai ducea uneori la pupa şi, urcându-se cu picioarele deasupra parapetului, privea stăruitor în urmă, cu ochii îngreuiaţi de o tristeţe aproape ca a oamenilor. Apoi se întorcea pe punte, o cerceta cu stăruinţă, mirosind prin toate colţurile şi scâncind cu nedumerire. Atunci gândul echipajului, cu căpitan, cu tot, cu cârmaci şi om de veghe, se ducea departe, străbătând drumul înapoi peste Atlantic şi Mediterană, până la Marsilia. Nimeni nu spunea nici un nume, niciodată, dar când se aflau laolaltă cuprinşi de aceeaşi tăcere, fiecare ştia că între ei sălăşluieşte, blândă şi plină de farmec, amintirea Adnanei.

Atunci căutau să-şi îndrepte gândurile tot în altă parte…

Haralamb se gândea când la Ghiocica, fata sacagiului, când la vădane, când la dulcea Laleli cea gingaşă, când la grecoaica de la Pireu, la cafenea şi la giubeaua albastră pe care o aruncase în praful cheiului.

Gherasim se gândea la copii, la nevastă şi la caprele afurisite care nu voiau să mănânce iarba uscată.

Ismail se gândea la cea mai tânără dintre neveste, fără să ştie că aici gândul i se încrucişa cu al ghiaurului care-i ridicase acelei neveste iaşmacul – şi pe chip zâmbetul îi înflorea cum se dezboboceşte trandafirul; apoi îşi amintea fesul găurit – şi trandafirul îşi lepăda, una câte una, petalele ofilite.

Cristea Busuioc privea catargele, visa la codrii împăduriţi, şi uneori, în legănarea largă a oceanului, i se părea că alunecă pe Bistriţa, cu plutele la vale. Ceilalţi, uneori, se mai opreau din vise, se strângeau laolaltă, la umbra pânzelor, şi se mai apucau de sporovăit, în timp ce Mihu cânta încetişor, din fluier sau din caval, punându-şi în cântec dorurile. Numai plutaşul se ţinea deoparte, tăcut, părând că visează.

În capul fiecăruia erau destule sipetele cu amintiri, frumos orânduite sau aruncate alandala, după firea omului, şi ei le deschideau câteodată, în văzul tuturora, afară de plutaş, care îşi ţinea sipetul închis.

Anton Lupan privea orizontul pustiu cu zilele şi se gândea că pe aici trecuse poate Pierre Vaillant, cu L'Esperance, acum mai multe luni. Dacă oceanul ar fi avut glas, dacă ar fi vrut să-i spună – unde era acum, unde ajunsese prietenul lui?! Şi tot pe aici, pe acest ocean mut, dar cu patru secole în urmă, Santa Maria lui Columb naviga în necunoscut, căutând pe la apus drumul Soarelui Răsare. Şeful expediţiei socotea atunci că Pământul e rotund; însă câţi din însoţitorii lui puteau socoti la fel – şi câţi nu îl credeau nebun? Prin locurile acestea pe care acum Speranţa le străbătea atât de liniştită, la bordul caravelelor lui Cristofor Columb se iveau nemulţumiri; oamenii începeau să se teamă de necunoscut, voiau să se întoarcă, puneau la cale cum să strice cârmele şi revolta mocnea, gata a izbucni.

Ia stai: oare în echipajul goeletei româneşti nu erau nemulţumiri? Căpitanul se ridică de pe parapet, unde visase până atunci, şi aruncă ochii spre oamenii săi, mirat că acest gând neliniştitor îi venise aşa de târziu. Oamenii îşi vedeau de treburi, în chipul cel mai paşnic. Numai în ochii lui Ismail, de cart la cârmă, Anton Lupan surprinse o căutătură piezişă, care nu-i plăcu.

— Ce-i, Ismaile? îl întrebă, apropiindu-se de el. Te supără ceva?

Bucătarul îşi feri ochii, lăsându-i în pământ.

— Nu estem nimic! răspunse, bosumflat.

Dar Anton Lupan nu se lăsă înşelat de acest răspuns, aşa că de acum înainte mai avu încă un gând: ce s-o fi petrecând cu Ismail? Căci, în mod neîndoios, ceva se petrecea. Şi într-adevăr, într-o zi…

Dar până atunci trecură aproape două săptămâni, în care bucătarul mocni – aşa cum pare-se mocneau şi anumite forţe ale oceanului, încercând să izbucnească, din când în când. În ultima zi de august, Speranţa naviga, după cum dovedeau calculele, în canalul dintre coasta Africii şi Lazarete, cea mai de nord insulă din grupul Canarelor, dar niciuna din coaste nu se vedea, fiindcă deşi sus cerul era limpede, orizontul de jur împrejur stătea înăbuşit sub nori plumburii, nemişcaţi şi sterpi, care nu vesteau nici furtună, nici timp frumos – ci îţi umpleau sufletul de îndoieli.

Norii aceştia nemişcaţi şi nevorbitori îţi dau uneori mai multă osteneală decât o furtună izbucnită în plin, cu fulgere, tunete şi năprasnice dezlănţuiri de vânt. În asemenea clipe cel mai încercat marinar se gândeşte cu sufletul greu la casa lui, dacă o are pe undeva, la o grădiniţă cu flori, la o fereastră plină de soare, la patru pereţi albi şi la o podea care să stea nemişcată pe pământ – să nu se mai legene atât!

Oceanul era blând, dar aducea atâta nelinişte cu întinderea lui ascunsă înşelător sub perdeaua de nori!

Speranţa navigă toată ziua în acest cazan îngust; seara, cerul se lumină până la două palme deasupra orizontului; zidul apăsător părea că se va nărui… Steaua polară răsări jos – în fiecare zi cobora mai mult, pregătindu-se să dispară ca să facă loc stelelor din cealaltă jumătate a cerului şi magnificei Cruci a Sudului, visată cu atâta nostalgie de navigatori.

A doua zi la prânz, la câteva mile în tribord, deasupra norilor se ivi un pisc înalt. După ce îşi cercetă harta, căpitanul îşi dădu seama că era vârful muntelui Muda, de pe insula Fuerteventura. Jumătate de oră mai târziu, norii se risipiră până jos, aducând liniştea în sufletul echipajului; numai Ismail mocnea închis în el, cu neputinţă de pătruns. Ţărmurile insulei se arătară paşnice, ademenitoare, cu coline împădurite, cu sate risipite printre livezi, atestând prezenţa vieţii omeneşti şi izbutind să încredinţeze tocmai la timp echipajul goeletei că nu navigau pe apele altei planete, lipsite de semenii lor.

La poalele muntelui Muda se vedea un mic port. Anton Lupan ar fi vrut să se abată puţin din drum şi să acosteze aici măcar pentru o jumătate de zi, încredinţat că va găsi oameni care să merite această escală, dar drumul era încă lung şi trebuia să se grăbească, dacă voia să-l ajungă pe Pierre Vaillant, plecat cu atâta vreme înaintea lui.

Insula Fuerteventura rămase toată ziua în bordul drept şi abia după căderea nopţii depăşiră colţul ei de sud-vest. Atunci răsuflarea largă a oceanului se simţi iar; el pulsă astfel până a doua zi la răsărit, ridicând talazuri rare şi întinse ca nişte podişuri. O dată cu răsăritul soarelui, vântul de nord-est, care bătuse zece zile necontenit, începu să şovăie printre pânze, apoi alunecă peste parapet şi se întinse să doarmă pe podişul oceanului, ca un animal mai curând leneş decât ostenit.

Marinarii numesc această stare a mării „calm plat”; asta e ceva mai mult decât leşinul şi ceva mai puţin decât moartea. Pânzele atârnă amorţite în fungi, pavilioanele se pleoştesc, totul pe bord apare ca neavând nici un sens. Şi în timp ce totul dormitează în jur, sufletul marinarului, furios pe neputinţa lui, se zbuciumă mai vârtos ca oricând. Răscoalele la bord izbucnesc mai degrabă în timpul unei asemenea acalmii, decât pe cel mai dezlănţuit uragan.

Ismail se învârti vreun ceas pe punte, uitându-se în zare şi pufnind, coborî în cabina de la pupa, pentru anumite îndatoriri, apoi, după ce mai mocni iarăşi vreun sfert de ceas, se apropie de căpitan, spumegând:

— Domnule, ala pezevenghi, Stricland, de ce stam, nu făceam nimic? Eu trebuie caram ţucal fiecare zi?

La Marsilia, Martin Stricland voise să-şi îmbarce un servitor personal. Temându-se de prezenţa a încă unui om necunoscut, despre care nici măcar nu ştia cum ar putea arăta la chip şi care n-ar fi fost de mirare să aducă cine ştie ce năravuri şi să strice astfel viaţa armonioasă a unui echipaj vrednic şi inimos, Anton Lupan îl sfătuise să renunţe la acest gând, cu atât mai mult cu cât el însuşi, căpitanul corăbiei, nu simţea nevoia unui servitor.

Totuşi, la stăruinţa pasagerului, se învoise ca un om din echipaj să se ocupe de trebuinţele lui personale, contra unei remunerări globale de zece lire sterline, pe tot timpul călătoriei. Suma într-adevăr nu era de dispreţuit, şi cum dintre toţi Ismail se dovedise cel mai încolţit de nevoi, cu cele patru neveste de la Stambul, îl recomandase lui Martin Stricland. Amândouă părţile se învoiseră numaidecât. Înţelegerea aceasta nefăcând obiectul unei clauze din contract, n-a mai fost pomenită la început – şi poate niciodată nu s-ar fi amintit de ea, dacă între timp n-ar fi intervenit nemulţumirea lui Ismail.

Anton Lupan înţelegea revolta bucătarului, totuşi trebuia să recunoască deschis că, dacă Martin Stricland era un pasager trândav, nu era şi unul prea pretenţios. În afară de umilitoarea îndeletnicire pomenită mai sus, care ce-i drept nu fusese precizată iniţial, dar la care orice servitor s-ar fi putut aştepta din partea stăpânului său râzgâiat, pe o corabie lipsită de anumite amenajări – cum spuneam, în afară de această îndeletnicire la rândul ei destul de trecătoare, Ismail nu mai avea de făcut altceva decât să care zilnic din hambar în cabina de la pupa numărul de sticle de whisky estimate că vor încăpea în pântecele lui Martin Stricland.

Ce-ar fi putut face într-o situaţie ca asta orice alt căpitan, oricât de omenos şi oricât scaun ar fi avut la cap?

Anton Lupan ridică din umeri, încurcat:

— De, Ismaile! N-ai decât să-i dai înapoi cele zece lire, şi cu asta scapi de orice belea.

— De unde dam? Alea zece lire la Stambul am plecat…

Dac-ar fi putut, căpitanul l-ar fi răscumpărat cu banii lui pe sărmanul bucătar, dar în clipa de faţă nu avea nici un ban asupra sa, tot avutul său personal, ca şi al celorlalţi, fiind depus la Bancă, aşa cum ne amintim cu toţii că se făcuse, încă de la Marsilia.

— Atunci caram mereu?

— De, Ismaile… Caram!

— Aşa? Siktir, Stricland!

Ca urmare, în ziua aceea Ismail săvârşi un gest necugetat, gestul despre care am spus că avea să pună la un moment dat în grea cumpănă soarta întregului echipaj.

Nu atât dornic să bea, cât să se răzbune pe Martin Stricland, bucătarul coborî în magazie, luă din ladă o sticlă cu whisky, o ascunse în şalvari, apoi se strecură în bucătărie, îi scoase dopul şi începu s-o deşerte, strâmbându-se după fiecare pahar. Într-un sfert de oră sticla fu goală; afară oceanul dormea, calm plat. Odată această ispravă săvârşită, în loc să se îmbete, Ismail îşi simţi capul mai limpede ca oricând şi îşi dădu seama, că fapta lui va aduce proaste urmări, cunoscută fiind ţicneala pasagerului şi grija ce-o arăta băuturilor sale depozitate în hambar.

Dezmeticit, bucătarul se repezi asupra dopului şi-a capsulei de zinc, care din fericire nu se vătămase prea mult şi deci, cu oarecare iscusinţă, putea fi pusă la loc; mai departe, dacă în loc de whisky Martin Stricland avea să găsească în sticlă apă chioară, asta nu mai era treaba lui Ismail, de vreme ce el putea să arate capsula pusă deasupra dopului de însuşi fabricantul scoţian.

În clipa în care îşi simţi astfel conştiinţa liniştită şi se pregătea să pună sticla la robinetul rezervorului cu apă, aflat lângă maşina de gătit, un diavol mai afurisit decât cel ce-l îndemnase prima oară să cadă în păcat, se strecură la urechea lui şi începu a-i şoşoti.

La început bucătarul făcu ochii mari şi rămase cu mâna înţepenită pe robinet. În clipa următoare se pomeni chicotind, un chicotit vesel şi totodată crud.

Ce-i şoptise diavolul la ureche, se va vedea curând; până una-alta Ismail dosi cu grijă sticla goală între oalele şi cratiţele lui, iar dopul cu capsula le puse bine, ca să le poată folosi la timp. Restul zilei îşi văzu de treburi, bine dispus, chicotind la răstimpuri ca un armăsar răguşit şi năbădăios, fără să-i pese nici de acalmie, nici de armatan, vântul fierbinte, cu nisip, pornit de pe continent, care avea să-şi vestească sosirea curând după prânz.

A doua zi dimineaţa, cu sticla dosită în şalvari şi cu pâlnioara de gaz în buzunar, prevedere şi rafinament de oriental, Ismail coborî în cabină la Martin Stricland, pentru ritualul cunoscut – şi profitând de beţia acestuia, turnă în locul whisky-ului lichidul de sub pat, chicotind mai afurisit ca oricând, de vreme ce săvârşea această ispravă chiar sub nasul păgubaşului adormit.

După ce sticla fu plină până la gât, Ismail se întoarse cu ea în bucătărie, îi îndesă dopul, îl capsulă – şi iarăşi chicoti îndelung. Pe urmă nu-i mai rămase decât să ducă sticla la locul ei şi s-o amestece cu celelalte, ca şi cum ar fi vrut să i se piardă urma definitiv.

Trebuie spus că lucrul fusese făcut cu atâta îndemânare, încât mai târziu nici chiar bucătarul nu mai recunoscu sticla cu bocluc – şi în ziua când o puse pe masă, la căpătâiul lui Martin Stricland, habar nu mai avea de această ispravă din trecut.

Până atunci însă, să ne întoarcem la locul de unde ne-am îndepărtat, pentru Ismail. În ajun, când au început să se petreacă faptele descrise mai sus, nu e greu să ne amintim că Speranţa se afla la sud de Canare, într-un calm plat care începuse să-şi dea roadele, cum de altfel s-a şi văzut. Dacă bucătarul izbucnise cel dintâi avea motivele lui, neobservate până atunci; dar poate şi ceilalţi aveau ascunse pe undeva nemulţumiri.

Anton Lupan îi urmărea îngrijorat cum stăteau pe punte, posomorâţi; nu că s-ar fi temut de vreo răscoală la bord, dar îl durea inima să-şi vadă oamenii atât de pământii. Partea proastă era că el însuşi se simţea apăsat şi nu găsea în suflet destul îndemn ca să purceadă la o faptă, la un gest, sau să găsească măcar o vorbă cu care să-şi învioreze echipajul pleoştit. Şi ăsta era abia un început; la ecuator asemenea zile aveau să se ţină şir!

În cursul dimineţii care se scursese chinuitor de încet, fumul mai multor vapoare se văzu la orizont, înspre apus, pe linia care leagă în chip regulat coasta Braziliei cu Europa; vederea unui vapor însă nu aduce nici o mângâiere în sufletul corăbierului ţintuit pe un ocean adormit, dimpotrivă, îl învrăjbeşte mai mult.

Pe la ceasurile două după prânz, dinspre sud-vest se ridică un tunet atât de îndepărtat, încât nu făcu să tresară pe nimeni la bordul Speranţei. Mai târziu, în aceeaşi direcţie se zăriră nori neclari, care multă vreme semănară cu fumul unui vapor. Abia după un ceas îşi arătară conturul precis, ridicându-se domol pe cer – şi atunci, cu toată încetineala lor, nimeni nu se mai îndoi că pregăteau izbucnirea vântului. Faţa oceanului se învioră şi chipurile oamenilor la fel. Câteva fulgere brăzdară cerul, la orizont. Căpitanul răsuflă uşurat: decât acalmie, mai bine uragan!

Ismail ţopăia vesel pe punte, chicotind, ca şi când ar fi fost flăcău, nu bărbat în toată firea, cu patru neveste la Istambul.

— Hei, Ismaile, ţi-a trecut supărarea?

— De ce suparăm? Lasă, caram, caram!

Norii de la sud înaintară până ce acoperiră jumătate din cer; dedesubt, oceanul se învolburase, iar la orizont părea dezlănţuit pe deplin. Deodată însă furtuna se opri în loc şi câtăva vreme se lăsă o linişte de ţintirim. Oamenii care aşteptau vântul, cu faţa la sud, simţiră toţi în aceeaşi clipă că se întâmplă ceva ciudat şi când întoarseră capul, sub îndemnul unei nelinişti de nedefinit, din partea cealaltă, văzură apropiindu-se repede un fel de ceaţă albicioasă, cuprinsă de pâlpâiri, care acoperea întreg orizontul spre nord-est.

— Armatanul! strigă fără voia lui Anton Lupan, izbind furios cu pumnul în parapet.

Bucătarul îl privi curios, clipind şoltic.

— Domnul, de ce suparam?

— Lasă că ai să vezi tu, Ismaile, acuşi!

Norii negri porniră înapoi, spre sud, ca şi când s-ar fi temut să întâmpine ceaţa aceea ciudată, care se apropia pâlpâind, adusă de vânt. În clipa când pânzele Speranţei începură să fluture sub primele adieri, pe punte se răspândi deodată o boare fierbinte, uscată şi înecăcioasă, de parcă deasupra s-ar fi deschis gura unui uriaş cuptor încins.

— Asta ce-o mai fi, domnule? întrebă Gherasim, cuprins de mirare, dacă nu şi de vreo teamă, cu toate că umblase pe multe mări şi trecuse prin toate încercările lor.

— E armatanul, Gherasime! Pune mâna pe cârmă – şi dacă ne-a prins, barem să ne folosim de el, că de pacostea lui tot nu scăpăm.

Geografii şi navigatorii amintesc rar de acest vânt, dar băştinaşii din vestul Africii îl cunosc prea bine pe însăşi pielea lor, arsă şi scorojită ca de foc. Din fericire, acest pustiitor armatan nu suflă decât de trei-patru ori pe an, în răstimpul din iulie până în octombrie – din fericire, dacă se poate spune aşa, căci de fiecare dată lasă în urmă pârjol. Temperatura lui atinge 40° la prânz şi e atât de uscat, încât în cele câteva zile cât bate de obicei, seacă până şi seva copacilor mai plăpânzi. El poartă dinspre Sahara nisipul mărunt al deşertului, sub chipul unei ceţe alburii-roşcate, prin care lumina soarelui nu mai poate răzbate decât slab. Portocalii, lămâii şi chiar copacii mai vânjoşi, cu ramurile îmbrăcate în acest praf încins, se veştejesc, se usucă şi pier. Apa bătută de vântul încins se evaporă în chip miraculos, lăsând loc uscăciunii stârpicioase şi prafului orbitor.

Unii călători povestesc că după întâlnirea cu armatanul şi-au găsit cărţile, dosite în cel mai apărat fund al geamantanului, cu scoarţele scorojite ca şi cum ar fi fost scoase dintr-un cuptor.

Dacă vântul se prelungeşte mai mult, spre a cincea sau a şasea zi, cât ajunge să bată uneori, sticla plesneşte, lemnăria crapă şi pereţii caselor se năruiesc. Dar cel mai mult are de suferit corpul omenesc: cerul gurii şi ochii se usucă, pielea se ofileşte, moare, iar după patru-cinci zile începe să cadă, cojindu-se, strat după strat, ca foile ştiuletelui de porumb.

Indigenii se feresc de acest prăpăd ungându-se necontenit cu grăsimi, peste care nisipul se lipeşte într-un strat vâscos. De altminteri însuşi numele dat de ei vântului s-ar părea că se leagă de această practică, armatan venind de la cuvântul aberrahman, adică: a sufla şi de la cuvântul grăsime, pe limba lor tan.

La izbucnirea armatanului Speranţa se afla la sud de Canare, mai exact, după datele Jurnalului de Bord, la 27°15' latitudine nordică şi 14°33' longitudine vestică, adică la vreo patruzeci de mile de ţărmul african. Aici vântul nu mai ajungea atât de arzător şi nici nisipul adus de el nu mai era compact. Totuşi la căderea serii, goeleta, care îşi reluase grăbită drumul spre sud-vest, avea puntea şi catargele albite, parcă date cu var.

O dată cu amurgul, zăpuşeala se potoli, în chip amăgitor, fiindcă a doua zi armatanul avea să-şi arate tăria din nou. Echipajul, care până atunci dormea nopţile pe punte, se refugie în cabină, închise uşile, spiraiul, ca să se ferească de nisip – şi aşa aerul era înăbuşitor. Niciunul nu putea să doarmă decât chinuit, un ceas, două, după care se trezea gâfâind, scăldat în sudori. Cei rămaşi pe punte, de veghe şi la cârmă, simţeau nisipul strecurându-li-se pe nesimţite sub tricouri, intrându-le în păr, în urechi, scrâşnindu-le între dinţi.

Chinul dură astfel toată noaptea, fără ca dimineaţa să aducă vreun alin. Zorile răspândiră o lumină lăptoasă peste oceanul albit, dar soarele rămase nevăzut după nesfârşitele perdele de nisip. Speranţa făcea iarăşi o sută de mile pe zi, fiindcă vântul bătea plin, însă cu ce preţ plătea echipajul hărnicia lui!

Spre prânz zăpuşeala ajunse de nesuferit; oamenii umblau pe jumătate goi, îşi turnau pe rând ghiordele cu apă în cap şi apa se evapora cât ai clipi, apoi îşi ungeau corpul cu untdelemn, în care praful invizibil se topea, dând o năclăială de nesuferit.

Pentru cârmaci era un chin să ţină mai mult timp ochii pe cadranul busolei, albit şi el ca totul în jur; izvoarele lacrimilor nu puteau îndestula lăcomia mistuitoare a acestui vânt secetos, şi ochii, uscaţi ca bulgării de pământ, zgâriau dureros fundul orbitelor.

În jur, cu toate că brăzdat de valuri lungi, oceanul părea mort, dispăruseră şi albatroşii, pe cer, şi peştii zburători, şi marsuinii, şi orice altă urmă a vieţii de până atunci.

Oamenii beau apă, necontenit, luptându-se cu o sete care nu pornea din gâtlej, ci din tot trupul, dar apa aluneca pe gât ca pe un tub de cauciuc întărit şi crăpat, fără să i se simtă gustul, fără să îndestuleze organismul întreg.

— Cât mai ţine asta, domnule? întreba câte unul, din când în când, cu glasul dogit.

— O zi, două, răspundea căpitanul, măcinând nisipul în dinţi.

Altminteri, echipajul nu părea prăpădit şi aştepta cu răbdare sfârşitul acestei încercări.

A treia zi, pe înserat, după ce Speranţa străbătuse 300 de mile şi tocmai trecuse tropicul de nord, armatanul conteni. Peste o jumătate de oră, când căzuse amurgul, văzduhul se limpezi, lăsând să se vadă stelele abia răsărite, cu o strălucire proaspătă, ca a alămurilor frecate cu nisip. Oceanul însă, spre continent, părea încă lăptos – şi rămase aşa până ce întunericul îl acoperi.

În ziua următoare alizeul atât de binevenit începu să sufle din nou, de la nord-est, şi amintirea armatanului se şterse curând, cum se şterg toate amintirile urâte în sufletul oamenilor voioşi. Viaţa la bord îşi reluă cursul ei obişnuit, dar, ce-i drept, deşi echipajul uitase de armatan, nisipul adus de el le mai scrâşnea prin dinţi chiar la sfârşitul primei săptămâni. Ismail, care de la o vreme se vădea plin de bune intenţii, nu scăpase prilejul să adune de pe punte un borcan întreg din acest praf fin.

— Ce faci cu el, Ismaile? îl întrebă Gherasim, mirat de vrednicia lui.

— Frecam oale şi crătiţi, facem lustru frumoz!

Şi bucătarul se apucă într-adevăr de lustruit zestrea bucătăriei, treabă care îi luă mai multe zile la rând. În tot acest timp, cine trecea prin preajma tambuchiului de la prova îl auzea pe bucătar sau cântând încetişor, ca pentru el, sau chicotind bine dispus.

Mihu, în afara orelor când stătea la cârmă sau de veghe, se ocupa de cărţi, scria datele zilei în Jurnalul de Bord şi calcula poziţia corăbiei, sub supravegherea lui Anton Lupan.

La 12 septembrie, adică treisprezece zile după ce depăşise Canarele, Speranţa lăsă în stânga insula San Antonio, cea mai de vest insulă din grupul Capului Verde – şi de aici înainte începea adevărata traversare a Atlanticului. Până la Pernambuco aveau de străbătut, în linie dreaptă, peste o mie trei sute de mile, ceea ce însemna, dacă ţineai seama de vânturi potrivnice şi de acalmii, săptămâni întregi de navigaţie, între cer şi apă. E drept că acum întâlneau vapoare şi corăbii aproape în fiecare zi, pe drumul obişnuit al curselor peste Atlanticul de Sud. Steaua Polară cobora tot mai mult, iar alizeul începea să şovăie, amintind corăbierilor că se apropiau de ecuator, unde în mod obişnuit îi aşteptau alte încercări.

Tocmai în una din aceste zile se produse şi deznodământul isprăvii lui Ismail.