Capitolul VII.Cherestea pentru Pireu

Se întâmpla o ciudăţenie…

Mihu se trezi, în spaimă. Visase că se dădea într-un scrânciob pe care însă nu-l vedea – şi nu-l învârteau oameni, ci nişte zmei cu aripi de liliac; nu vedea scrânciobul, însă pe zmei, da.

Băiatul se frecă la ochi şi o clipă rămase buimac: cum stătea întins în pat, îşi văzu picioarele cu cinci şchioape mai sus decât capul. Cabina era goală, pieriseră şi Gherasim, şi Ismail, şi ceilalţi, iar pe spirai, în locul Lunei, pătrundea soarele, de te orbea.

— Ei comedie! zise musul, sărind din pat, fără să înţeleagă de ce picioarele îi stătuseră mai sus de cap.

Dar deodată alunecă pe o parte, ca şi cum jumătate de trup i s-ar fi îngreuiat şi până să se agate de ceva, se prăvăli cu capul în bordaj, într-unul din paturile folosite peste noapte de nehotărâtul Ismail.

— Ei, comedie! repetă, încă buimac. Să ştii că tot sticla aia cu rom mi-a făcut ceva!

Afară se auzea un vâjâit ciudat, de parcă un scoc de moară s-ar fi vărsat peste bordaj. Băiatul rămase aşa, câteva clipe, pân' ce deodată i se făcu lumină în cap.

— Am plecat pe mare! strigă, repezindu-se la uşă, mâhnit şi îngrijorat că nu se trezise o dată cu ceilalţi.

Când scoase capul afară, pe gura tambuchiului, văzu deasupra o apă cenuşie, învolburată, care în prima clipă i se păru că-i apa cerului, cu nori îngrămădiţi, luptându-se să se învingă unii pe alţii; nu erau decât pânzele din faţă, ridicate pe straiuri, fluturându-i deasupra capului. Nu se mai vedeau în jur nici catargele vapoarelor, nici cheiul, cu Căpitănia şi cu magaziile, ci numai marea, aplecată într-o parte, ca un talger beat.

Mihu se frecă la ochi, se uită în jur, buimac; nici urmă de pământ nu se mai desluşea, nu puteai şti dacă eşti pe lângă Sulina sau pe lângă Ţarigrad – iar apa mării, aşa culcată pe o parte, se mai şi legăna, ridicându-se când în faţă, când în spate, într-un uriaş talaz, cumpănit şi larg. O ştiuse că e mare, trei luni de zile o tot privise de pe mal, dar de unde să-şi închipuie că dănţuieşte aşa?

— Bună-dimineaţa! auzi din spate glasul lui Anton Lupan.

Glasul i-l auzi, dar pe el, de văzut nu-l vedea… Musul urcă încă două trepte, până ce orizontul ieşi întreg la iveală de sub parapetul înalt, şi-atunci îşi dădu seama că marea era dreaptă, cum o ştiuse totdeauna, numai corabia mergea aplecată pe o coastă – ea se legăna. Dar era oare corabia de aseară, corabia la care meşterise şi el, laolaltă cu ceilalţi, erau aceleaşi catarge, acelaşi bompres sub care abia ieri întinsese plasa – sau o schimbase peste noapte un vrăjitor minunat? Fiindcă toate în alcătuirea ei căpătaseră acum viaţă, şi puntea, şi catargele, şi pânzele care fremătau. Piuiau scripeţii, scotele groase (prinse în tacheţii pe care de altminteri îi recunoştea) se legănau sub vântul slab, sarturile şi straiurile urzeau o împletitură mişcătoare pe cerul înalt, ca şi cum ar fi vrut să coasă, unele de altele, marginile norişorilor destrămaţi.

— Ei, bună-dimineaţa, Mihule! se auzi încă o dată glasul lui Anton Lupan.

Căpitanul era în spatele lui, la prova, şi se uita cu binoclul încotrova. Musul întoarse capul spre el, speriat:

— Nu cumva am pornit spre Ţarigrad? Că voiam să trimit carte acasă, să afle şi ei…

— Fii pe pace! Nu ştii că a fost vorba să ieşim astăzi în larg?

Pe punte, fiecare avea de făcut câte ceva, iar el dormise până acum, buştean! Şi barem dacă Anton Lupan l-ar fi mustrat! Ce să-l mustre! Se uita la el şi-i zâmbea. Numai Negrilă, alături, cu picioarele de dinainte deasupra parapetului, cu coama umflată de vânt, întoarse capul o clipă şi îl privi, fără să se gudure – pesemne foarte supărat.

Mihu îşi lăsă capul în pământ şi îşi ceru iertare, vorbind parcă pentru câine, parcă pentru căpitan:

— Eu nu-s de vină, da' ce să fac dacă nu m-a sculat nimeni?

— Nu-i nimic! răspunse căpitanul, poate din partea lui Negrilă, poate din partea sa. Ieri te-ai trudit mai mult ca niciodată, de aceea nu te-ai trezit când am plecat.

În clipa aceea pânzele foşniră şi catargele Speranţei, arcuindu-se, traseră puntea peste valuri, până ce apa ajunse la parapet, să zici că va sări deasupra şi-i va boteza. Mihu se agăţă repede de marginea tambuchiului şi se uită speriat la căpitan.

— Nu ne răsturnăm? întrebă, în şoaptă, nu fiindcă ar fi socotit întrebarea tainică, ci fiindcă asta-i era toată puterea glasului.

Apoi văzu, cu mirare, că toţi ceilalţi îşi cătau de treburi, ca şi când puntea ar fi fost dreaptă.

— De ce merge aşa, pe o coastă? întrebă, de data asta regăsindu-şi întreg glasul.

— Fiindcă vântul e travers şi n-avem nici un fel de lest.

— Aşa? făcu musul, fără să priceapă.

— Dar ia spune, îl întrebă Anton Lupan, nu ai rău de mare?

— Asta ce înseamnă?

— Nu te doare nimic, nu ţi-e greaţă?

— Nu, domnule, mă simt în toată firea.

— Te pomeneşti că ţi-e chiar foame!

— De ce să mint, parcă mai mult ca niciodată.

— Asta înseamnă că ai urzeală de marinar în tine. De rest, nici să nu-ţi pese! Ismaile, vezi că-ţi mai vine un muşteriu la masă!

Ismail picta barca, scriindu-i la prova numele Speranţei, dar cu toată slăbiciunea sa pentru această îndeletnicire, de data asta picotea cu penelul în mână, încurcând literele şi vopseaua; peste noapte nu se odihnise, fusese un chin cu paturile acelea, căci nici măcar în zorii zilei nu ajunsese la vreo hotărâre.

După ce primi partea de mâncare, şi o înfulecă de parcă mai înainte ar fi postit o săptămână, Mihu porni să ia cunoştinţă de mersul treburilor pe corabie. Primul, fireşte, se cuvenea să fie cercetat cârmaciul, ca unul care ţinea soarta tuturor în mână.

În drum spre pupa, musul se împiedică de Cristea Busuioc, care spăla puntea, împreună cu căprarul său, Ieremia.

— Păzea! strigă plutaşul, aruncând pe jos un ghiordel cu apă albăstrie.

Mihu se feri de-a lungul parapetului, uitându-se chiorâş la valurile care ridicau capul, gata să se repeadă cu gura lor udă şi să-l apuce de picioare.

— Bună-dimineaţa, nene Gherasime! zise, ajungând la cârmă. Spune-mi, te rog, ce-i acela vânt travers?

— Vântul care bate dintr-o coastă, cum îl avem noi acuma.

— Aşa? Mulţumesc pentru lămurire! Dar ia spune-mi, lestul ce e?

— Greutăţi felurite, nisip, piatră, pe care le pui în hambar, când n-ai altă încărcătură, ca să afunzi corabia mai mult în apă; altminteri, pe vânt puternic ar putea să se răstoarne.

Chiar să se răstoarne? Iaca, asta nu era o ştire bună pentru Mihu, care aflase dinainte că n-au lest în magazie…

Noroc că nu era vorba decât de o încercare, căpitanul voise ca oamenii să-şi afle rosturile în timpul drumului, să ştie cum se împart la mânuitul pânzelor, la manevrele de plecare, într-un cuvânt, să se deprindă cu această corabie nouă, cu atât mai mult cu cât unii nu prea făcuseră marinărie. Când insula Şerpilor se arătă, drept în vârful bompresului, dovedind că busola, după care urmaseră drumul, era bună, Anton Lupan socoti că se pot întoarce la Sulina.

— Ştii ce viteză avem, Gherasime? întrebă, apropiindu-se de cârmă. Patru noduri! Şi ţine seama că briza uneori abia adie!

— Eu ţi-am spus, domnule, că e o, corabie cum nu găseşti alta în lume! Dar asta încă nu-i nimic; s-o vezi pe furtună!

Mihu auzea prima oară unele cuvinte; briza, ca briza, îşi mai închipuia el cam ce-ar putea să fie, dar de noduri, pe cine să întrebe, că nimeni n-avea timp de el acuma!

— Toată lumea la posturi! strigă căpitanul.

Oamenii se risipiră pe punte, fiecare la locul pe care de bună seamă îl ştia dinainte, fiindcă nu se văzu nici o îmbulzeală, nici o şovăire.

Apoi urmară alte porunci, repezite, pânzele fluturară, cârma se roti, ghiurile trecură dintr-un bord în altul, şi, înainte ca musul să se dezmeticească, simţi soarele în ceafă, nu în frunte ca până acum. Speranţa schimbase drumul, supusă ca un cal care simte frâul, şi acum naviga spre Sulina, trăgând o brazdă albă pe marea sinilie.

— Şi adică eu n-am nimic de făcut? întrebă Mihu, apropiindu-se de căpitan, după ce o vreme se învârtise fără rost pe punte.

— Tu uită-te în jur şi ia aminte la tot ce se întâmplă. O să faci şi treabă, începând de mâine!

Era şi aceasta o poruncă, pe care trebuia s-o aducă la îndeplinire. Mihu se uită în jur, dar totul se înfăţişa ca mai înainte, numai marea, din albastră, începea să se facă cenuşie. Iar de întâmplat, acum, la întoarcere, nu se întâmpla nimic alt decât la venire. Numai că Ieremia şi Cristea Busuioc, sfârşind cu spălatul punţii, făceau fiecare ce-l îndemna inima: primul, aşezat la umbră, sub catargul mare, îşi lustruia, cu felurite cârpe, flinta lui ruginită; al doilea îşi plimba ochii pe pânze şi, după felul cum îşi frământa barba, după cutele dintre sprâncene, părea să răsucească nu ştiu ce socoteli în minte. Încolo, Negrilă îi ţinea tovărăşie căpitanului, la prova, de parcă l-ar fi pus cineva să cerceteze marea nesfârşită, Gherasim îşi vedea mai departe de cârmă, iar Ismail picta barca, picotind cu penelul în mână.

De uitat, te uiţi la dânşii, dar asta se poate numi ucenicie?

Tot învârtindu-se pe punte, de la prova până la cârmă, tot strecurându-se pe sub ghiuri, împiedicându-se în parâme, Mihu nici nu-şi dădu seama că de la o vreme nu mai simţea legănarea mării, nu-l mai speriau valurile, iar când corabia se apleca mai tare, udându-şi parapetul, nu se mai repezea speriat în lături, să se agate de ceva care-i venea la îndemână. Acest scurt drum fusese deci, în toate privinţele, o rodnică ucenicie.

După trei ceasuri de drum, adică puţin înaintea prânzului, când Speranţa ajungea la cheiul Sulinei, Mihu, căţărat pe parapet, ţinându-se numai cu o mână de sarturi, cu cealaltă mână îi făcea semne lui Haralamb, nemarinarul, scoţând chiote de bucurie.

— Potoleşte-te, măi băiete, că ne faci de ruşine! îl mustră aspru, Gherasim, de la cârmă.

Haralamb stătea pe o bintă, în marginea cheiului, cu căciula dată pe ceafă, cu minteanul pe umeri, ca oamenii fără căpătâi de prin porturi, care nu fac altceva decât să încurce lumea.

— Hai, mă, barem prinde parâma! îi strigă Ieremia.

Nici nu apucase echipajul să arunce la chei toate legăturile, când un om gras şi roşu, cu înfăţişarea negustorului, bine îmbrăcat dar năduşit ca hamalii, cu caftanul totuna de funingine, semn că venea de la drum şi stătuse pe lângă coşul vaporului, sări pe punte, întrebând unde-i căpitanul.

— Vii de la Pireu, de la Stambul? Pe kir Iani, cu Penelopa nu i-ai întâlnitu? începu el repede, în aceeaşi limbă peltică folosită şi de kir Iani despre care se interesa acuma.

— Nu venim de la Stambul şi cu atât mai puţin de la Pireu, domnule!

— Dar pe kir Iani îl cunoşti?

— Cunosc vreo sută de kir Iani; dacă-i vorba de cel cu Penelopa, l-am văzut acum patru luni şi mai bine.

— Acum patru luni l-am văzutu şi eu! gemu străinul. Dar ţe folosu că l-am văzutu atunţi? Eu am nevoie de el acum. Eu sunt Leonida Velisaratos, exportator din Brăila; n-ai auzitu de mine?

— N-am auzit, însă asta nu mă împiedică să-ţi dau un sfat: linişteşte-te, că nu câştigi nimic, kir Leonida!

— Cum să mă linistescu? Dumneata nu ştii ţe-am păţiţu! Ah, kir Iani, unde eşti, să te strângu de gât!

În timp ce negustorul se văita gălăgios, Gherasim, care îndruma echipajul să lege velele pe ghiuri, îşi lăsă treaba, se trase mai aproape şi rămase aşa, ascultând atent.

— Ţe ma făcu acu', ţe ma făcu, că putrezescu scândurile în port!

— Despre ce-i vorba, domnule? întrebă căpitanul Speranţei.

— Uite, astă-primăvară i-am arvunitu pe kir Iani să-mi facă două transporturi cu cherestea la Pireu. Ne-am învoitu să-i aduc marfa aiţi, să-i fie mai usoru, să nu mai urţe până la Brăila…

Gherasim făcu încă un pas şi ciuli urechile, fără să arate însă prin nimic vreun interes deosebit străinului şi necazurilor lui.

— Eu m-am ţinutu de cuvânt şi am trimişii cheresteaua aiţi încă de la Paşti, continuă kir Leonida, suferind. Uite-o colo, stă pe chei şi putrezeşte, opt vagoane, scândură de fag de ţel mai bunii. Mai platescu şi paznic, mai pierdu şi timpii, şi dau bani de pomană la vapor, că am venit aiţi ţel puţin de zeţe ori, să vădu ţe-i cu kir Iani.

— Bine, şi n-ai găsit alt căpitan să te scoată din bocluc? întrebă Anton Lupan, compătimitor.

Gherasim mai făcu un pas spre ei.

— N-am găsitu, continuă să se tânguiască negustorul. Că vin puţini şi ţei care vin, sunt arvuniţi dinainte. Nu stiu cu ţine să vorbescu… Se strică marfa şi scade la preţ – şi mai mă făcu de râs şi la kir Nicolachi, la Pireu.

— Domnule, vorbi căpitanul, bucurându-se că-i ieşise norocul în drum. Dacă ai încredere în corabia noastră, noi tocmai ne pregătim să plecăm la…

Aici, Gherasim făcu un ultim pas şi fu în dreptul lor.

— Dar cu grâul lui kir Livarditi cum rămâne? întrebă, cu aerul cel mai serios.

Anton Lupan se miră:

— Kir Livarditi? Nu ştiu nimic de el…

— Aşa-i, c-am şi uitat să-ţi spun. Vino în cabină să-ţi dau banii, domnule; am luat aseară arvună…

— Ai luat arvună mare? întrebă negustorul, ţinându-se după el.

Cârmaciul îl opri, fără politeţe, cu mâna în piept:

— Aşteaptă dumneata aici, că vin înapoi!

— Ia spune, măi coţcarule, ce gânduri ticăloase îţi umblă prin cap? întrebă Anton Lupan, după ce coborâră scările în cabina lui.

Gherasim râse, şiret:

— De câţi ani umbli prin porturile astea, domnule?

— Ce legătură are asta, cu ce te-am întrebat eu?

— Adică să nu fi auzit dumneata cum se face treaba pe-aici, pe la noi?

— Bine, dar povestea asta cu kir Livarditi prea-i cusută cu aţă albă! Crezi că el n-o să vadă?

— N-are decât să închidă ochii. Vorba e ca noi să-i cântăm şi el să joace. Îţi închipui că dacă am fi în mâna lui ne-ar arăta vreo milă?

— Dar asta nu-i cinstit, Gherasime!

— Cinstea e după obrazul omului, domnule. Lasă-mă să pun eu treaba la cale. Vreau să-i ciupesc niţel din osânză, că are destulă.

După ce zise acestea, cârmaciul ieşi singur pe punte.

— Îmi pare rău, jupâne! Ne gândisem să-ţi facem un bine, de-asta ne-am sfătuit, eu cu căpitanul, dar arvuna nu-i jucărie: trei sute de drahme, cincisprezece icosari de aur. Kir Livarditi n-o s-o primească înapoi, dacă n-o să-i dăm o despăgubire măcar tot atât de mare.

— Ţe kir Livarditi e ăsta? întrebă negustorul, începând să gâfâie. N-am auzitu de el, de unde vine?

— Se prea poate nici să nu-l cheme aşa. Dumneata ştii cum se face negustoria. Ce, vrei să-ţi spun pe şleau că ne-a rugat să păstrăm taina până ce încarcă grâul? Negustorii au socotelile lor; eu nu mă amestec în ele.

— şi daca platescu eu despăgubirea? Ţinţisprezeţe icosari ai spus? Platescu – şi luaţi cheresteaua!

— De, ştiu eu dacă s-o învoi kir Livarditi? Stai o clipă să vorbesc şi cu căpitanul.

Cârmaciul coborî în cabină.

— Domnule, dumneata rămâi aicea, şi nu scoate capul pe punte. Eu îmi fac drum pe la kir Panaiotis.

— Şi cu negustorul ce se mai întâmplă?

— Îl las să fiarbă o leacă, să i se topească grăsimea. În sfârşit, după ce bău cu tabiet mare un păhărel de mastică în locanta lui kir Panaiotis, Gherasim se întoarse pe punte, clătinând din cap cu amărăciune.

— Greu, domnule; aproape cu neputinţă! Am vorbit cu omul lui kir Livarditi şi a spus că nu îşi ia pe cap beleaua asta, dacă nu-i dau şi lui o sută de drahme.

— Ma ruinezu, ma prapadescu. Mai zos nu lasă? Un icosar nu-i azundge?

— În ruptul capului! Cinci icosari bătuţi pe muche. Kir Velisaratos îşi şterse sudoarea de pe frunte.

— Bine, platescu douăzeţi de icosari şi p-ormă mă spânzur.

— De ce să te spânzuri, kir Leonida? Plăteşti treizeci şi cinci de icosari, nu douăzeci, şi-ţi vezi sănătos de treabă.

Negustorul îşi băgă mâna în gât.

— De unde ai scosu treizeţi şi ţinti, hoţomanule? întrebă, începând să horcăie.

— Nu ţi-am spus că am luat cincisprezece icosarii arvună? După regulile negustoriei, dacă-i dăm înapoi arvuna, nu se cuvine să i-o dăm îndoită?

— Cu asta ne-am înţelesu: daţi înapoi ţinţisprezeţe icosari şi mai punu eu ţinţisprezeţe, basca ăi ţinti pentru puşlamaua aia.

— Nu-i aşa, kir Leonida. De ce să dăm înapoi icosari? noştri? I-am băgat în pungă, nu-i mai scoatem la lumină!

Asta întrecea chiar orice măsură! Dar în clipa când simţi că înnebuneşte, kir Velisaratos făcu o ultimă sforţare să-şi păstreze minţile.

— Haide! zise, dându-şi seama că nu mai avea rost nici o împotrivire. Platescu treizeţi şi ţinti de icosari. Te bucuri? Când încărcaţi cheresteaua?

— Cum ne-om învoi din preţ, cum începem.

— Bine, să auzim care-i preţul.

Gherasim ridică din umeri, luându-şi mutra prostului, se scărpină în cap ca netotul, pe urmă se aşeză pe bocaport şi-l pofti pe kir Velisaratos să stea alături.

— Care-i preţul? Păi să facem socoteala. Ai opt vagoane de cherestea? Fie, dar noi trebuie să facem socoteala pe zece, că atât primeşte corabia noastră.

— De ţe să faţem socoteala pe zeţe, dacă eu am numai opt vagoane?

— Mai adă două – doar n-o să plecăm cu magazia goală! Asta înseamnă pagubă, jupâne!

Kir Leonida oftă şi se învoi, turbând de mânie:

— Bine, platescu pe zeţe vagoane.

— Atunci putem face treaba. Să vedem acum cât preţuieşte metrul de fag la Brăila şi cât la Pireu. Ehei, la Pireu cheresteaua e scumpă!

— Asta ţe te priveşte?

— Nu mă priveşte; îmi făceam doar aşa, o socoteală. Care va să zică, să zicem că la Brăila ar fi cinci lei…

— Nu-i adevăraţii, pe mine mă costă zeţe!

— Stai, jupâne, că făceam socoteala pentru mine. Al plătit-o zece, e treaba dumitale; puteai să dai şi douăzeci, dacă eşti filotim din fire. Care va să zică, cinci lei la Brăila, la Pireu să fie douăzeci de drahme, ba poate chiar douăzeci şi cinci…

— Da' de unde! M-am învoitu cu kir Nicolachi pe zeţe drahme.

Gherasim clătină din cap, cu milă:

— Te-a înşelat, kir Leonida, şi-i mai mare păcatul, că pari om de omenie. Preţul acolo e douăzeci şi cinci de drahme, dacă nu chiar treizeci, află de la mine! Aşa, şi cum făceam socoteala, dacă ai dat dumneata cinci lei pe metru, scădem cinci din treizeci, că ce mi-e drahma, ce mi-e leul, înseamnă că-ţi rămân, câştig curat, douăzeci şi cinci de drahme. Ei uite, jupâne, ca să nu spui că te-am prins la strâmtoare, nu-ţi cerem să împărţim câştigul pe din două; o să ne dai numai zece drahme de metru. Drahme ori lei, pentru noi e totuna, numai să plăteşti în aur…

Negustorul sări în sus, ca ars cu fierul roşu, şi începu să urle, făcând spune la gură:

— Zeţe drahme de metru? Asta-i tâlhărie!

— Ascultă, jupâne! zise Gherasim, cu asprime. Ai face bine să-ţi stăpâneşti gura… Noi nu ţi-am spart uşa acasă, nici nu ţi-am băgat mâna în buzunare. Ţi-am cerut un preţ; dacă nu-ţi vine la socoteală, sănătate bună!

— şi ţe făcu cu cheresteaua?

— Îl aştepţi pe kir Iani.

— Îl asteptu, îl asteptu! Nu vezi că nu vine?

— Atunci o arunci în Dunăre… Sau, dacă ţi-e milă de ea, plăteşti preţul, jupâne!

— Zeţe drahme de metru?

— Zece, dar asta numai acuma, peste un ceas s-ar putea să urce, aşa că hotărăşte-te până mai e vreme!

Kir Leonida începu să se plimbe pe punte, turbând de mânie:

— Ţinţi drahme nu-ţi azundge?

— Numai zece, jupâne!

— Socotit pe zeţe vagoane?

— Pe zece, cât ne-a fost vorba.

— Ştii câte parale faţe asta?

— Cum să nu ştiu? La ce m-am gândit până acum? O mie de drahme, adică cincizeci de icosari de aur şi cu treizeci şi cinci despăgubirea…

— Asta-i o avere! Zestre pentru două fete!

— Pentru două fete înstărite, kir Leonida! A mea, când am luat-o, n-avea nici cinci parale.

— Bine! zise negustorul, vânăt la faţă, după o clipă de gândire. Platescu despăgubirea, şi restul plăteşte kir Nicolachi, când predaţi marfa la Pireu.

— Nu aşa, jupâne; să facem cum e obiceiul. Plăteşti dumneata acuma despăgubirea, că omul lui kir Livarditi aşteaptă, ne dai şi-o arvună, cât te lasă inima – şi aduci hamali să încarce marfa. Când treaba-i gata, adaugi la arvună cât o mai fi nevoie să se facă douăzeci şi cinci de icosari, sau napoleoni dacă aşa ţi-e mai la îndemână, adică jumătate suma. Pentru cealaltă jumătate ne dai scrisoare, să ne plătească la Pireu omul dumitale.

— şi dacă vă prăpădiţi pe drum? întrebă kir Leonida. Gherasim îl privi printre pleoape, cu duşmănie, apoi se stăpâni, ridică din umeri şi răspunse, cu un amestec de batjocură şi dojenire:

— De, jupâne, fiecare meserie cu primejdiile ei! Dumneata pierzi o pungă de galbeni, noi pierim şase suflete.

Şi arătând la oamenii din echipaj, care aşteptau pe punte, să vadă ce-o să mai fie, adăugă, învăluindu-i într-o privire caldă, neaşteptată pe chipul lui aspru, de om cioplit numai în cremene:

— Eu zic că, dacă ne preţuieşti laolaltă, om face cât icosarii dumitale!

Încărcatul începu după prânz şi ţinu aşa toată ziua – scândură de fag, gălbuie; Cristea Busuioc o pipăia, bucată cu bucată, lemn bun – şi parcă îl durea inima s-o vadă ducându-se în ţară străină.

Haralamb îşi pierdea vremea, când pe chei, când pe la locanta grecului, nefiind de folos nimănuia.

— Nu te-nsuraşi, mă? îl întreba Ieremia.

Seara încă nu sfârşiră, încărcatul merse mai departe toată noaptea, până se iviră zorile. Când răsări soarele, magazia era plină şi Speranţa nu mai avea decât un metru de la apă până la copastie.

— Ce zici, Gherasime, o să ţină? întrebă căpitanul. N-am încărcat-o cam fără măsură?

— Nici o grijă, domnule! Am fi putut să mai punem încă două vagoane.

Şi cârmaciul adăugă, râzând cu şiretenie:

— Aşa cum de altminteri ne-a fost şi tocmeala cu jupânul.

— Chiar, ce te faci dacă îţi mai scoate, din pământ, din iarbă verde, şi cele două vagoane?

— Le încărcăm, dar îi mai ciupim vreo sută de drahme pentru întârziere şi pentru deschisul bocaportului. Ce, oamenii ăştia să muncească de pomană?

Într-adevăr, marfa fiind încărcată, fiind puse înăuntru şi scândurile barăcii, aduse de pe plajă, Ieremia cu plutaşul închideau gura magaziei şi întindeau deasupra o tendă, prinsă pe margini sub drugi de fier întăriţi cu pene.

Anton Lupan râse din toată inima:

— Da' ştiu că l-ai frecat pe kir Leonida! Ia spune, de la cine ai învăţat să strângi oamenii în chingi aşa de tare?

— De la kir Iani, şi de la alt kir Iani, şi de la încă un kir Iani, de la mulţi kir Iani, domnule!

— Fie, dar cred că i-ai întrecut pe toţi kir Ianii! Optzeci şi cinci de icosari sunt o avere, Gherasime!

— Ştiu, aşa spunea şi negustorul.

— Îţi dai seama cât puteau să câştige căpitanii pe care i-ai slujit până acuma?

— Îmi dau, să vezi însă istorie: când spui un icosar, doi icosari, cincizeci de icosari, ţie, care nu i-ai avut niciodată în mână, ţi se pare că icosarul e doar o vorbă goală. Dar uite că vine kir Leonida! Domnule, te rog să mă laşi pe mine să număr banii; vreau şi eu să văd cât atârnă…

Negustorul străbătea cheiul, năduşit, cu giubeaua prăfuită, însă altminteri cu înfăţişarea omului plin de mulţumire.

— Ia te uită la el! zise Gherasim cu ciudă. Parcă s-ar duce la nuntă, nu la jumuleală! Bună-dimineaţa, jupâne! Noi suntem gata de plecare; ai adus banii?

— I-am adusu, răspunse negustorul, scoţând din buzunar o pungă plină. Să merdzem zos şi să faţem hârtiile.

După ce numără banii, cu migală şi cu un fel de teamă, Gherasim îi puse înapoi în pungă, şi îi cântări în mână.

— Ei, acum ştiu şi eu ce greutate are aurul! Mai ai şi alte pungi ca asta, kir Leonida?

— Am; asta mă priveşte pe mine. Cârmaciul clătină din cap, cu milă:

— Grea viaţă trebuie că duci, jupâne! Să cari cu dumneata atâta povară! Şi unde mai pui că numai cârpitul buzunarelor trebuie să te coste o avere!

Negustorul ridică din umeri, nepricepând sau făcându-se că nu pricepe.

— A, uitasem, zise, cu un surâs de şiretenie. L-am întâlnitu pe kir Livarditi. Ţi-a trimesu multă sănătate.

— Da? făcu Gherasim, fără să tresară, zâmbind cu aceeaşi şiretenie. Şi nu e supărat pe mine că l-am încurcat cu griul?

— Nu e supăratu de loc. Ba mi s-a părutu chiar vesel. Poate c-o fi înnebunitu de supărare.

Pe cârmaci îl scotea din fire voia bună a negustorului.

— Şi dumneata eşti cam vesel, jupâne! mormăi, cu ciudă şi cu nedumerire.

— De ţe să nu fiu vesel? Am trimesu marfa, am scapatu de gridză.

— Aşa? Eşti mulţumit? Ei acu', fiindcă ai dat banii şi ai iscălit hârtia, am să-ţi spun o vorbă; dar stai jos, să nu-ţi vie ameţeală: Dacă nu te învoiai cu o mie de drahme, îţi duceam marfa şi cu două sute: cu zece icosari, jupâne! Na, ca să-ţi treacă mulţumirea!

O clipă, negustorul se făcu galben şi zâmbetul i se prefăcu în rânjet. Apoi se porni pe râs, şi râse, râse, până ce îl prinse tuşea şi crezură că-l ia şi leşinul.

— Zi asa, fraţicule, zeţe icosari numai? Atunţi stai zos, să-ţi spun şi eu o vorbă: ieri am primitu scrisoare de la kir Nicolachi, uite colea, ziţe: „Kir Leonida, trimite cheresteaua că e mare căutare. Platescu oricât, patruzeţi, ţinţizeţi de drahme pe metru, altfel pierdem muşteriii şi ne faţem de ocară.”

— Bine, jupâne! scrâşni Gherasim, abia stăpânindu-şi furia. Altă dată am să ţin seama. Să învăţ şi de la dumneata ceva, nu numai de la kir Iani!

— Să duţi sănătate lui kir Nicolachi şi salutări la Patrida! mai spuse negustorul, pornind să urce pe scară.

— Ai văzut, domnule! izbucni cârmaciul, cu ciudă, când rămaseră singuri. Şi ziceai că l-am strâns în chingă!

— Lasă-l în pace! Orice ai zice, am făcut o treabă bună!

— Bună, nu-i vorbă, dar puteam să avem două pungi ca asta, în loc de una!

— Ia, mai bine să ne pregătim de plecare. Văd că barometrul stă neclintit de trei zile. De vânt, ce să mai vorbesc, cred că te îmbie!

— Da, n-am ce zice; vânt de apus; altul mai potrivit n-are de un' să vină.

— Atunci îngrijeşte de plecare. Butoaiele cu apă sunt pline?

— Pline, de aseară.

— Provizii avem pe trei-patru zile?

— S-a dus Ismail să târguiască; trebuie să pice acuma.

— Atunci eu dau o fugă până la Căpitănie să fac formele de plecare şi peste vreo oră cred că putem ridica pânzele.

— Foarte bine!

Ieşiră amândoi pe punte; în port începuse forfota zilei. Ismail cu Mihu se întorceau din piaţă, amândoi cu câte un sac în spinare, urmăriţi pas cu pas de Negrilă.

Mihu vedea pe chipul bucătarului mare amărăciune.

— De ce eşti supărat, nene Ismaile? Nu te bucuri că mergem la Stambul, în Turchia?

Drept răspuns, Ismail oftă, să ţi se rupă inima. Ce necaz îl pândea oare, de se amăra pe măsură ce treceau zilele? Din partea lui, la gândul plecării, Mihu simţea, pe lângă oarecare nelinişte, o nemărginită bucurie. Şi doar nu era orfan, să spui că n-are pe nimeni, nu-i duce nimeni grija ştiindu-l în lume. Numai că el se gândise să nu se-ntoarcă pe capul bătrânilor, că şi fără el abia îşi duceau sărăcia; ce adică, să-l trimită iarăşi la stână, să stoarcă baciul din el untul şi să-l lase numai cu zerul? Avea să se întoarcă el odată, dar nu cu mâinile goale, să le fie ajutor, nu povară bătrânilor.

Chiar ieri, în timp ce se încărca lemnăria, scrisese carte acasă, iar azi îi lipise timbru şi-o pusese în cutia care se ducea cu vaporul: „Mamă şi tată, aflaţi despre mine că m-am făcut marinar, mus adică, şi plec pe mare. Suntem şase inşi, toţi unul şi unul, iar dintre toţi căpitanul e cel mai de omenie, şi deştept şi cu multă carte, învăţătorul de la noi din sat nu-i ajunge nici la călcâie. Las' că şi nenea Gherasim, cârmaciul, cu toate că strigă uneori cu asprime, are o inimă să nu-i găseşti pereche în lume. Eu mă am bine cu fiecare, şi cu nenea Ismail, bucătarul, că mă hrăneşte cu bucatele cele mai bune, musaca, şi-o să-mi dea şi sarailie, când om ajunge în Turchia. Nenea Ieremia mă învaţă cum să ţin puşca la umăr şi să ochesc prin cătare; pe el ca ţintaş nu-l întrece nimeni. Odată a doborât două raţe dintr-o împuşcătură, nu ştiu cum le-a luat, zice că le-a prins în linie, de era să-l lovească damblaua pe năsosul de la Căpitănie, că el umblă trei zile prin baltă, până să împuşte una. Şi cu nenea Cristea Busuioc, care a venit cu pluta tocmai de pe Bistriţa, m-am împrietenit acum, mai în urmă – că altfel e cam posomorit şi scump la vorbire, cătrănit cum zice nenea Ieremia; el m-a învăţat să fac alt soi de fluier, cu găuri mai multe, pot să cânt cu el şi mai gros şi mai subţire. A mai fost cu noi un om, până acuma – l-am ajutat când lucram fierărie, ceilalţi spun că-i un încurcă-lume, dar eu îl socotesc om de ispravă, numai că poate are şi el un of la inimă. Nenea Ieremia, că îi e văr, zice, hai măi Haralamb cu noi şi-o să-nnebunească turcoaicele după tine! Iar el zice, şi ce dac-au să înnebunească şi mie nu mi-o place niciuna? Aşa că nenea Haralamb nu vine cu noi, rămâne aici, la Sulina. Mamă şi tată, eu vă las cu bine. Şi Negrilă s-a împrietenit cu toată lumea. Numai lui nenea Ismail i-a făcut odată mare ruşine…”

Când Ismail şi Mihu păşiră pe punte, Gherasim îi şi luă în primire:

— Pe unde zăbovirăţi? Ce, credeţi că mai e timp de căscat gura?

Apoi strigă, să-l audă şi ceilalţi, adică plutaşul, care tot orânduia parâmele, şi Ieremia, care stătea de vorbă cu Haralamb, lângă schelă:

— Ei, băieţi, luaţi-vă rămas bun de la Sulina!

— Cum adică, nene Gherasime, plecăm chiar acuma? întrebă musul pornind să sară într-un picior în jurul magaziei.

— Acum, fără zăbavă, că ia uite ce vânt bate; vânt de zile bune! Dar ia pune tu mâna pe sondă, şi vezi cum stăm cu apa în santină. Cu încărcătura asta nu se poate să nu fi pătruns vreo picătură.

Mihu îi îndeplini porunca la iuţeală, bucuros că plecau la drum, bucuros că i se încredinţa o treabă de însemnătate mare.

— E apă de vreo trei degete, nene Gherasime!

— Asta-i nimica toată; aşa-i până se umflă bordajul. Da', oricum, de ce s-o lăsăm acolo? Pune mâna pe pompă şi dă-o afară.

Peste vreo jumătate de oră, când musul, roşu în obraz şi plin de năduşeală, fiindcă trăsese la pompă cu toată sârguinţa, termina cu scosul apei din santină, se întorcea şi Anton Lupan de la Căpitănie.

Oamenii îl înconjurară:

— Plecăm, domnule?

— Chiar acuma! Ieremie, vino cu mine în cabină. Am să-ţi dau două carabine, una pentru tine, să nu te mai încurci cu flinta aia ruginită, alta s-o încredinţezi tu cui crezi că e mai bun ochitor, după tine, că pe tine, unul, asta o ştiu bine, nu te poate întrece nimeni.

— Poate văru' Haralamb, domnule… E drept, că nu ne-am pus la încercare, dar nici n-ar mai avea rost acuma, dacă drumurile ni se despart pentru multă vreme!

Haralamb stătea pe chei, cu căciula dată pe ceafă, cu minteanul pe umeri, cu o muşcată roşie în gură, urmărind manevrele de plecare. Ceva mai sus, la chei, sosise vaporul de pasageri de la Galaţi şi tocmai se punea schela.

— Ia treci, mă vere, şi desfă legătura! strigă Ieremia. Haralamb se apropie de bintă şi prinse să slăbească parâma, fără să lase muşcata din gură.

— Şi aşa, să nu uiţi! îi mai spuse vără-su, aceasta fiind clipa despărţirii. Dacă te duci pe acasă, vezi ce-i cu ăi bătrâni. Să nu-mi poarte de grijă, dacă n-or primi prea repede veşti de la mine.

Pe schela vaporului se îmbulzeau, coborând grăbiţi, călătorii – fel de fel de lume, pescari, ţărani, negustori, târgoveţi, care cu geamantane, care cu saci, cu traiste şi boccele… Deodată, Haralamb, care se uita la ei în neştire, scăpă muşcata din gură. Printre ceilalţi cobora un om în haine de dimie sură, înalt şi spătos ca haiducii, cu căciula turtită, cu mustaţa lungă, cânepie, cu ciomag la subsuoară şi încruntat să te înspăimânte chiar dacă n-ai fi avut nimica pe inimă. Un poliţai înarmat cu pistol şi cu iatagan arcuit în urmă, venea după dânsul, aruncând priviri fioroase în juru-i, ca toţi poliţaii din lume.

Haralamb păli.

— Ce e, măi vere? îi întrebă Ieremia. iar el răspunse, pierdut:

— Sacagiul! Acum mi s-a zis!

— Păi ce mai stai? Fugi!

De spus, poţi să spui, poţi să şi faci, că nu eşti olog, dar mai pe urmă, unde te ascunzi? În stuf, ca moş Ifrim?

Flăcăul aruncă priviri repezi în jur, îl văzu pe sacagiu intrat în vorbă cu cineva, întrebând, descusând, în vreme ce poliţaiul se uita la toată lumea urât – şi nu mai zăbovi: dintr-un salt fu pe bordul Speranţei, luă puntea în lung, cu umerii aduşi, şi nu se mai opri decât sub tambuchi…

Portul rămânea în urmă, domol, cu vapoarele care afumau cerul albăstrui, cu corăbiile bătrâne care-şi legănau catargele în fum, cu magaziile lui cenuşii, care piereau, pe rând. Pieri şi Căpitănia, cu şopronul sub care aceeaşi femeie ştiută de mult, Lăstuna, pe numele ei neobişnuit, jumulea raţe şi frigea guvizi, în vreme ce căpitanul mai buchisea şi acum, nedumerit: a-c ac, s-a-c, sac – cu nasul în abecedarul blestemat care rămânea greaua povară a vieţii lui.

— Mă vere, asta mi-ai făcut-o tu! scrâşni Haralamb, de sub tambuchi. Tu l-ai îndreptat aici!

— Păi dacă l-aş fi îndreptat eu, nu te-ar fi dibuit de la început? Ce, ar fi trebuit să-ţi caute urma patru luni?

Se sfârşea canalul, marea era în faţă, deschizându-i Speranţei poarta Levantului, spre vechiul Stambul.

Ţărmul de nisip rămânea departe, mai şters, mai nefiresc, de-ai fi zis că era numai o închipuire, care îndată avea să-ţi piară din gând. Plaja se mai văzu un timp ducându-se către miazăzi, pe urmă, apa începu să se ridice asupra ei, udându-i nisipul, întânzându-se spre stufăriş – şi-atunci rămase doar stufărişul şi sălciile – alt timp. Iar după ce totul pieri, numai turnul cenuşiu al farului înfruntă depărtarea, dar nu până târziu, căci nici el nu putea fi decât vremelnic mai înalt ca timpul grăbit.

Pe punte, forfota din clipa plecării pierise şi se lăsase liniştea foşnitoare din codrii adânci. Pânzele fremătau printre norii albi, destrămaţi şi scândura bordajului spunea mării povestea ei, din timpul când nu fusese lemn de corabie, ci stejar uriaş.

Gherasim stătea la cârmă, căpitanul în dreapta lui, iar ceilalţi, de o parte şi de alta, uitându-se spre orizont, mândri şi dârji, în timp ce etrava, foşnind, îşi începea marşul ei – ştiţi…

Era în a cincisprezecea zi a lui iulie 1881 -Speranţa pornea la drum cu toate pânzele sus…