Capitolul VI. Paznicul farului

În zilele următoare lucrul căpătă o însufleţire care te mira, dacă te gândeai ce posomorâţi erau oamenii când se duseseră la culcare după acel sfat. Dar iată-i că munceau de la ivirea zorilor până după apus, iar în tot acest timp ţărmul răsuna de strigăte şi chiuituri, deşi, dacă te-ai fi apropiat şi te-ai fi uitat în ochii fiecăruia, pe rând, ai fi văzut încă, la unii mai limpede, la alţii mai ferit, acelaşi semn de nelinişte şi nedumerire zbătându-li-se în priviri.

Dar venise luna iunie, ziua era mare, timpul părea că se statornicise blajin, şi ei, mânaţi de îndemnuri ascunse, munceau de dimineaţă până seara, cu sârg. În timp ce o parte din echipaj vopsea bordajul, mânuind pensulele grăbiţi, ceilalţi, împreună cu cei doi marangozi de la şantier, desăvârşeau înlăuntrurile corăbiei.

Acum, când treaba se apropia de sfârşit, acest interior, pornind de la provă, se înfăţişa iată în ce chip:

O încăpere destul de strâmtă, fiindcă pe corăbii locul trebuie bine chivernisit, alcătuia bucătăria lui Ismail. Ea avea la mijloc un spaţiu liber de un metru şi jumătate pe doi, ceea ce, dacă stai să te gândeşti, nu e prea puţin. Într-un bord erau dulapuri pentru crătiţi şi vase, iar în faţa lor maşina de gătit. În bordul celălalt se aflau alte dulapuri, încăpătoare, destinate restului de ustensile bucătăreşti, a căror listă fusese întocmită de Ismail, după ce se gândise îndelung la toate felurile de bucate pe care urma să le gătească pentru ghiauri; tot aici aveau să-şi găsească locul cutiile cu arome şi condimente, de care nu se poate lipsi niciodată un adevărat bucătar, fie c-ar fi el franţuz, fie c-ar fi turc. Spre prova, printr-o uşiţă strâmtă, puteai intra, numai pe jumătate, în acea mică încăpere numită cambuză, nelipsită pe nici un vas, în ea îngrămădindu-se proviziile, ca în cămara obişnuită a unui gospodar.

Deasupra acestei uşiţe era scara care ducea pe punte, prin tambuchiul de lângă cabestan. O altă uşă, asta însă făcută pe măsura unui om adevărat, răspundea în încăperea următoare, cabina echipajului, luminată de un spirai larg. La peretele din fund al acesteia erau câte două paturi suprapuse, iar între ele, un dulap mare, cu şase despărţituri, câte una pentru fiecare om din echipaj. În borduri se mai aflau încă două paturi şi deasupra lor, ca spaţiul să nu se piardă în van, se întindeau, pe toată lungimea cabinei, rafturi spaţioase, bune pentru orice întrebuinţare ai fi vrut să le dai. În sfârşit, la mijloc se vedea o masă, fixată în podea, cu două tăblii care se puteau lăsa în jos, îngăduind oamenilor să se mişte în voie prin cabină, chiar dacă ar fi fost toţi adunaţi laolaltă – ceea ce pe o corabie nu se poate întâmpla decât foarte rar.

Pereţii, tavanul şi mobila acestei cabine nu erau făcute din vreun lemn scump, ci din brad românesc, atât de cunoscut lui Cristea Busuioc, de altminteri ca şi celorlalţi; dar bine netezit, chituit cu îngrijire şi apoi vopsit în alb, lemnul acesta ieftin dădea încăperii o înfăţişare luminoasă, care te îmbia. De nenumărate ori pe zi, oamenii îşi lăsau lucrul o clipă şi se duceau să-şi arunce ochii pe spirai în cabina lor, de care păreau mândri ca de un palat.

În spatele acestei cabine se afla magazia, căreia marinarii îi mei spun şi hambar, întocmai ca oamenii de la uscat. Ea se întindea cam nouă metri în lungime şi, ocupând pe corabie spaţiul cel mai larg, aşa cum se şi cuvenea, putea să primească zece vagoane de încărcătură, dacă era vorba de mărfuri cu volum mijlociu, adică nu din cele care trag prea uşor la cântar. Patru ţevi de grosimea unui par de gard, puse la depărtări egale, două într-un bord, două în celălalt, străbăteau magazia, de la punte până la santină – cum se numeşte spaţiul de sub podea – şi prin ele puteau să se introducă sonde, ca să se vadă dacă nu s-a adunat apă care să ameninţe mărfurile din hambar.

Gherasim şi Ismail socoteau că sondele acestea, neîntâlnite de ei pe nici un barcaz, ar fi o zadarnică bătaie de cap. Ei ştiau că în santină se adună apă şi că, din când în când, trebuie s-o pompezi afară, dacă ţi-e milă de căpitan. Altminteri, dacă ţi-a fost lene, sau ai uitat, ce te priveşte pe tine, că doar nu-i marfa ta?!

— Ţineţi seama că de data asta vă priveşte pe toţi în chip egal! îi lămuri Anton Lupan, amintindu-le hotărârea lui de a împărţi câştigul cu fiecare om din echipaj. Pe urmă, nu uitaţi că tot ar fi trebuit să punem în magazie nişte stâlpi, care să susţină puntea. M-am gândit să-i înlocuim cu aceste ţevi, ca pe vasele mai mari, şi astfel să facem două treburi deodată, cu aceiaşi bani.

— Asta bine am judecat! recunoscu Ismail, înclinând din cap.

Şi se întoarse repede la treabă, încântat de iscusinţa noului său căpitan. Puntea fusese călăfătuită şi acum, bucătarul cu Gherasim o smoleau, într-un ceaun, pus pe pirostrii la adăpost de vânt, jos sub bordaj, Mihu topea smoala, ca un pui de drac care pregăteşte caznele păcătoşilor aruncaţi în iad. Aşa, fumegândă, cei doi o luau într-un fel de ibrice şi o turnau peste calafat, între scândurile punţii, cu o îndemânare care te uimea, de-ai fi zis că întind nişte şnururi negre, drepte, fără noduri – treabă obişnuită pentru orice marinar.

În acest timp marangozii potriveau blănile de brad ale bocaportului, care închide gura magaziei, o deschizătură în punte, lungă de trei metri şi lată de doi, destul de mare, ca la încărcatul mărfii să nu fie belea.

Lipită de hambar, spre pupa, se afla cabina căpitanului, cu două paturi la borduri, cu o masă mare la mijloc, cu felurite dulapuri şi rafturi, pentru haine şi cărţi, totul de brad vopsit alb, ca şi în cabina echipajului, şi luminat de asemenea printr-un spirai. În sfârşit, din uşă pornea scara care ducea pe punte, la cârmă, sfârşindu-se sub un tambuchi larg.

În cufărul său, Anton Lupan avea, pe lângă alte instrumente de navigaţie, o busolă din cele mai noi, cu roza vânturilor cât jumătatea roţii de car. O cumpărase la Pireu, de la comandantul unui bric italian, care fiind la ananghie, în urma jocului de cărţi cu nişte potlogari, ar fi fost în stare să vândă tot vasul numai să scape cu obrazul curat.

Busola fu pusă pe punte, la cârmă, într-un habitaclu de stejar, lucrat de mâna iscusită a lui Haralamb, care, terminând cu fierăria, redevenise tâmplar. De altfel şi roata cârmei, timona, cum se spune între marinari, ieşise tot din mâna sa, lucru frumos, lustruit, de ulm alb, numai că pentru cavile trebuise să ceară ajutorul unui strungar.

Tot el cioplea azi catargele, pe mal, ajutat de plutaş, după măsurile date cu mare grijă, ca întotdeauna, de Anton Lupan.

Cristea Busuioc mânuia barda şi cuţitoaia cu milă, ca şi când ar fi cioplit în inima sa, iar când îl vedea pe Haralamb desprinzând aşchii groase, nepăsător cu minunea aceea de pini drepţi şi înalţi, de-ai fi zis că are suflet sângeros, de casap, îşi băga mâna în barbă şi gemea, încruntat.

Apoi se sfârşi chinul, catargele erau gata, netezite, date cu ulei de în să nu poată crăpa, aveau puse crucetele, apoi feluritele inele, fiare şi întărituri care robeau pentru totdeauna ceea ce mai rămăsese din bieţii copaci… Se apucaseră de alte treburi, tăiau cabluri de oţel, le îndoiau la capete peste rodanţe de fier zincat, le matisau făcând ochiuri care să nu se desfacă, să nu se roadă ani şi ani – dar plutaşul, cu ochii la aşchiile rămase pe mal, tot mai ofta…

După cum e de înţeles, dacă ei ajunseseră să facă din aceste cabluri sarturile şi straiurile cu care se leagă catargele, ca vântul şi mişcările corăbiei să nu le rupă, sau să le îndoaie cumva, înseamnă că treaba nu mai avea mult până la cap. Se uscase de mult vopseau pe bordaj, vopsea cenuşie, după hotărârea lui Anton Lupan, ca să nu se murdărească la fietece pas, cum s-ar fi întâmplat dacă foloseau albastrul-azur, propus de Gherasim, sau portocaliul dorit de bucătar. Se terminase şi cu turnatul smoalei pe punte, peste calafat, se pusese cârma, busola – ancorele cu lanţurile lor grele se aflau de mult la locul destinat, pânzele se coseau de zor, în port, de către acel bătrân velar, catargele şi bompresul erau gata, iar sarturile şi straiurile, aşa cum am văzut, se desăvârşeau bucată cu bucată, după măsurile date de Anton Lupan. Totul făcut cu chibzuială, scris mai întâi pe hârtie ori trecut în plan, ca să nu te pomeneşti la urmă că lipseşte ceva, sau că altceva nu-i bine măsurat. Şi totuşi, mai rămăsese un lucru, la care nu se gândise nimeni – şi uitat ar fi rămas, dacă Ismail nu s-ar fi dovedit mai cu grijă decât toţi ceilalţi.

Într-o zi, pe la ora prânzului, văzând că bucătarul nu cheamă oamenii la masă, Anton Lupan îşi vârî nasul sub şopron şi, lângă oalele care fumegau, îl văzu pe Ismail adâncit într-o treabă de lemnar, alcătuind un fel de ladă ciudată, al cărei rost nu-l înţelegea.

— Ce faci cu lada asta, Ismaile? îl întrebă, mirat.

— Nu estem ladă! răspunse bucătarul, cu mâna pe ciocan.

— Dar atunci ce-i?

— La urmă vedeam!

Peste un ceas, când Anton Lupan reveni, nerăbdător, oamenii fiind înfometaţi, constată că lucrul lui Ismail, desăvârşit, nu era altceva decât un coteţ, adăpostul obişnuit al câinelui de pază, care poate fi văzut în curtea oricărui târgoveţ şi-n ograda oricărui ţăran; numai că bucătarul, în marele lui elan, îi făcuse şi uşă, cu balamale şi chiar cu zăvor, iar deasupra îi tăiase o ferăstruică rotundă, poate cu gândul să-i pună şi geam.

— Ce-i cu coteţul ăsta?

Ismail se ridică, îşi îndreptă spinarea, răsuflă uşurat şi în sfârşit răspunse printr-o întrebare, mândru c-o luase înaintea celorlalţi:

— Negrilă unde dormeam?

Anton Lupan se scărpină în cap, destul de încurcat, recunoscând în sinea lui că lăsase o lipsă serioasă în plan.

După prânz, bucătarul îşi sfârşi treaba, vopsind coteţul în portocaliul pe care nu-l putuse da pe bordaj, iar în faţă, deasupra uşii, scrise, cu verde, albastru, roşu şi galben, numele noului ei proprietar.

În timp ce mânuia penelul, încântat, se gândea că ar fi trebuit să mai adauge ceva, de pildă: „Bine am venit!” sau „Dormeam uşor!” dar acum era prea târziu: locul de deasupra uşii, lăsat prea mic, nu-i mai îngăduia.

A doua zi, coteţul fu urcat pe punte, la pupa, şi prins în buloane, ca să nu-l poată lua nici un val.

Aşa uită Ismail necazul cu literele de pe bordaj, turnate în bronz, în loc să le picteze el, cum s-ar fi cuvenit dacă ar fi avut de-a face cu un căpitan mai puţin ciudat. Noroc că Anton Lupan se oprise cu bronzul la bordaj; dacă ar fi încercat să pună acele litere spurcate şi pe coteţul lui Negrilă, pe care nici măcar nu-l avusese în plan, ieşea tămbălău de se auzea pân' la Galaţi…

Acestea se petreceau pe la jumătatea lunii iunie, când nu mai trebuiau multe zile ca totul să fie gata, şi corabia, dată la apă, să se desprindă de ţărm, înfruntând primul val. Dar până atunci veniră două întâmplări, la care nimeni nu se aştepta. Prima, întâmplare cu haz, împlini bucuria lui Ismail, mulţumindu-l cu vârf şi-ndesat în pasiunea lui de zugrav; a doua, zguduitoare, avea să dezvăluie o taină grea, umplând de zbucium inimile tuturora, dar mai cu seamă pe a lui Anton Lupan.

Nu toate zilele sunt frumoase în iunie, cerul nu rămâne totdeauna limpede şi înalt, uneori îl acoperă nori grei, îl brăzdează fulgere în zig-zag, îl zguduie tunetul, făcându-l să fluture ca velele unei corăbii în uragan. Vântul se porneşte când cenuşiu, de la uscat, când vânăt, din larg; atunci, marea prinde să se umfle şi să freamăte, nisipul fâşâie şi foşneşte, biciuind frunza ţepoasă a pirului şi-a buruienilor de pe mal, totul se culcă la pământ şi se jeluie, neputând ţine piept năvălitorului blestemat. Vai de bieţii pescari pe care asemenea furtuni, iscate din senin, îi prinde în larg! Vai de marinarii ale căror corăbii sau barcazuri sunt şubrede, au pânzele slabe şi căpitani nu îndestuli de bravi!

Dar aceste furtuni, atât de înspăimântătoare pentru cei din larg, pricinuiesc adesea pagube chiar oamenilor de la uscat.

Într-o dimineaţă, după ce toată noaptea vântul zgâlţâise acoperişul, iar ploaia bătuse furioasă în geam, kir Aristide Panaiotis, stăpânul locantei din port, dacă nu l-aţi uitat, îşi găsi vechea lui firmă dată la pământ şi făcută praf.

Moş Ifrim, care îndată ce stinsese felinarele la far venise să-şi bea obişnuitul pahar de rachiu, în loc de ceai, îl găsi pe negustor tânguindu-se lângă tabla ruptă şi mototolită, de parcă şi-ar fi râs dracul de ea. Ploaia contenise, dar cerul era tare înnourat, ceea ce făcea încă mai jalnic acest nefericit ceas.

— Kir Aristide, zise paznicul farului, dă-mi o sticlă de rachiu şi te scap!

— Cum mă scapi?

— O dată ce-am spus, lasă pe mine, nu mai întreba! Dumneata îngrijeşte-te de o tablă nouă, trimite pe cineva la şantier, peste canal. Mie dă-mi numai sticla şi de rest să nu ai habar!

În zăpăceala acelei clipe, kir Aristide uitase de Ismail, cu toate că mai acum o lună bucătarul încă îl îmbia să-i picteze o firmă nouă, demnă, precum spunea el, de heghemoniconul unui adevărat palicar. Moş Ifrim în schimb n-avea să-l uite, orice s-ar fi întâmplat, fiindcă abia deunăzi, într-o clipă de răgaz, Ismail îi făcuse chipul, cu vopsele, pe ditamai bucata de mucava. Ce, ca potlogarii aceia iviţi de puţină vreme prin bâlciuri, de le zice potigrafi, să te scoată mumie ştirbă şi să-ţi mai ia şi un franc? Chiar şi baba lui, cât era ea de afurisită, scuipa de deochi când îşi vedea moşneagul pus pe mucava, mândru ca un împărat, gras la faţă, roşu în obraz, să juri că-i flăcău de douăzeci de ani.

Iată dar cum se întâmplă că în dimineaţa aceea înnorată, paznicul farului, cu clondirul de rachiu în buzunar, se duse pe ţărm în solie la Ismail, meşterul zugrav. Când auzi ce bucurie îi hărăzise Allah, acesta lăsă totul baltă, îşi luă penelurile, cutia cu vopsele şi se duse, fără ca măcar să-şi ceară învoire de la Anton Lupan. Lasă că mare nevoie nici nu se mai simţea de el acum, când rămăseseră prea puţine treburi de terminat, pentru câţi inşi erau. Gherasim cu Haralamb întindeau troţele cârmei, iar ceilalţi potriveau cavaleţii sub bordaj, pregătind sania de lansare, căci venise şi momentul acesta, atât de mult aşteptat.

Ce bucurie, ce desfătare fu ziua aceea, cu toţi norii ei, pentru prea fericitul nostru bucătar! Ce de culori îmbinate ca în coada păunului cel mai înfoiat, ce de portocaliu, de galben, de roşu, de albastru, de verde, verdele maiestuos al pădurii şi firavul verde al firului de praz, ce litere îmbârligate, împodobite unele cu steluţe aurii, cum e cerul în noaptea de mai, altele cu flori sfioase, sau gânditoare, sau semeţe, ca în poienile învăluite de soare după ce mai întâi ploaia le-a spălat – şi ce mândru chip de palicar, cu obraz sângeriu ca hălcile de carne gata să le toci pentru musaca, şi ce mustăţi, ascuţite la vârf ca ardeiaşul iute, iar la rădăcină groase ca ardeiul gras, şi ce giubea, ca foaia de lăptucă, şi ce tichie înzorzonată ca un coş cu zarzavat!

Furat de pictură, Ismail îşi uită până şi de îndatoririle lui de bucătar; în ziua aceea, oamenii rămaseră nemâncaţi. Dar chiar să fi avut cine să le gătească, ei tot n-ar fi mâncat; fiindcă până la timpul prânzului se întâmplă altceva.

După plecarea lui Ismail, fiecare îşi văzu de treabă, gândind ca până seara să mântuie totul, lăsând pe a doua zi numai lucrurile mărunte, adunarea sculelor, materialelor rămase şi desăvârşirea saniei, pregătind corabia pentru lansaj.

Moş Ifrim se învârti ce se învârti pe lângă oamenii care lucrau jos, mai trase o gură de rachiu, apoi, neavând ce face, puse piciorul pe scară şi se urcă pe punte, la cârmaci. Anton Lupan se afla în baracă şi, ajutat de Mihu, încheia socotelile lucrului terminat. De când îşi dăduse seama că tânărul său mus îi umbla prin hărţi şi prin celelalte hârtii, îl luase la descusut şi astfel descoperise că băiatul acesta, venit de la oi, cu toată puţina lui ştiinţă de carte, desprindea cu mare uşurinţă înţelesul cuvântului tipărit, iar cifrele, cu deosebire, păreau că nu înfăţişează nici o greutate pentru mintea lui. De atunci înainte, când avea prilejul, îl lua prin preajma sa, îi dădea cărţi să citească, îl punea să facă socoteli şi îl lămurea dacă îl vedea încurcat. Fără îndoială, ciobănaşul avea în cap o zestre neobişnuită, greu de găsit chiar la tineri mai învăţaţi, ceea ce îl umplea de uimire pe Anton Lupan. În curând, Mihu avea să-i fie de un ajutor la care nu se aşteptase în ziua când se hotărâse să-l ia în echipaj.

Acum se uita la el cum scria, stângaci, cifrele pe care i le dicta; mâna lui nu era deprinsă cu plaivazul, îl mişca greoi, încruntat, dar când trecea la adunare, chipul i se însenina, ochii îi alunecau ca argintul viu pe coloane, scoţând socoteala dintr-o răsuflare, ca şi când ar fi avut maşină de calculat în cap.

În schimb, pe măsură ce chipul băiatului căpăta mai multă seninătate, fruntea lui Anton Lupan se încrunta. Reparaţia şi înzestrarea corăbiei îl costase de trei ori mai mult decât plătiseră pe ea acum cinci ani. Afară de banii datoraţi oamenilor, pe care îi ţinea puşi deoparte, abia dacă mai avea atât ca să poată duce treaba până la sfârşit, să nu rămână pe mal, încurcat. Dacă nu găsea numaidecât marfă cu care să poată pleca, îl pândea primejdia de a rămâne fără echipaj, căci doar nu le putea cere oamenilor să lâncezească în port, nemâncaţi. Pe bună dreptate se arătase Ismail atât de îngrijorat săptămânile trecute, când venise vorba de bani.

Afară, în icneala topoarelor, în hârşâitul ferăstrăului şi-n bocănelile de ciocan, se auzea glasul lui moş Ifrim, zgândărindu-l pe cârmaci:

— Ia, măi creştine, de colea şi trage-i un gât, că-i rachiu bun, hai!

Jos, Haralamb se opintea în pana cârmei, iar pe punte, Gherasim trăgea de timonă, încercând troţele, să vază dacă nu-s largi.

— Zi, nu vrei să bei, te ţii mândru, parcă n-aş şti eu ce beţivani zac în voi, alde ăştia, de se cheamă că sunteţi marinari! bombănea paznicul farului, aşezat pe bocaport. Cu capul cam afumat.

Clondirul gâlgâi de câteva ori, apoi glasul bătrânului se auzi iar:

— Da' furtuna de astă-noapte, ai simţit-o?

— Am simţit-o, că doar nu eram mort!

— Ehe, furtună, ce credeai! Grecului i-a dat firma jos, mie era să-mi stingă felinarele la far! Ai auzit cum mugea marea? Taman ca atunci când v-a aruncat la mal.

Gherasim întoarse capul şi-l privi mirat.

— Moşule, du-te de te culcă! Nu vezi că vorbeşti în dodii?

Moş Ifrim clipi, scutură din cap, apoi începu să râdă prosteşte, râsul omului beat:

— Aşa-i, că nu eraţi voi, erau alţii… Ăia, ehe! Păi dacă aţi fi fost voi, ce, mai umblaţi slobozi azi?

Adâncit în gândurile lui, Anton Lupan auzea acest glas – şi fără să urmărească înţelesul vorbelor, care aminteau nenorocirea petrecută aici acum atâţi ani, simţea în suflet o tulburare ciudată, fiindcă pricina ei nu i se lămurea. Pe la fereastra barăcii treceau fantome cenuşii, umbrele norilor care se fugăreau pe cer, când mai strânşi, când mai destrămaţi. Iar pe puntea corăbiei glasul tărăgănat al moşneagului nu contenea:

— Iacă aşa veneau norii şi-atunci: îi vedeai numai când scăpăra fulgerul, altminteri ce să vezi? cer, mare – tot un drac!

— Du-te, moşule, că te bate baba cu doniţa-n cap! Paznicul farului mai trase un gât de rachiu, apoi se uită la Gherasim, clipind – şi deodată rămase ţeapăn, cu mâinile încleştate pe clondir, cu ochii înspăimântaţi.

— Lasă pistolu' jos! răcni, trăgându-se înapoi, pe bocaport, cu o mişcare de groază, al cărei loc de plecare nu-l puteai bănui.

Negrilă începu să latre cu furie, învârtindu-se în jurul corăbiei, să fi zis că-i turbat. Anton Lupan ieşise în uşa barăcii, cu carnetul de socoteli în mâini, chemat de o nelinişte ciudată şi se uita la moş Ifrim, nedumerit.

— Măi băieţi! strigă Gherasim, aplecându-se peste parapet. Veniţi careva şi luaţi-l de aici; şi-a băut minţile, mi-e să nu-l apuce boala copiilor.

Bătrânul însă îşi revenise din spaima aceea de neînţeles şi rânjea ca prostul, arătându-şi dinţii ştirbi.

— Aşa-i, că nu eraţi voi! zise, după ce mai trase un gât de rachiu. Ăia, ehe!

Apoi se uită stăruitor la Gherasim:

— Da' să ştii că tu semeni cu celălalt!

— Care celălalt?

— Ei, care! Cârmaciul!

Moş Ifrim îşi recăpătase glasul flecar şi tărăgănat de la început, înecat în rachiu.

— Cârmaciul! continuă, trăgându-se înapoi la locul vechi şi pregătindu-se să sugă din clondir. Era tot aşa de vânjos ca tine, numai că mi s-a părut mai scund. Da, mai scund, hotărât. Şi-avea o tăietură ici, în obraz…

Anton Lupan scăpă carnetul din mâini.

— O tăietură în obraz? bâigui Gherasim, uitându-se la paznicul farului, năuc.

Se întâmpla ceva de neînţeles, întreba una, şi altă întrebare se zbuciuma în capul lui, fără s-o simtă lămurit, îl văzu pe moş Ifrim pipăindu-şi un obraz, apoi pe celălalt şi gândindu-se, nehotărât.

— Da, o tăietură în obrazul stâng! răspunse bătrânul, clipind.

Şi iarăşi trase un gât de rachiu. Gherasim făcu un pas înainte:

— Nu-l chema Sotir?

Dar nici aceasta nu era întrebarea nelămurită care mocnea în capul lui.

— Ba da! Aşa l-a strigat franţuzul – era un franţuz înalt, bălai…

Anton Lupan se năpusti înainte, răscolind nisipul ud, se agăţă de scară şi din două sărituri fu sus. În clipa aceea, Gherasim se prăvălea peste bătrân, cu mâna în beregata lui, răcnind:

— Dar tu de unde ştii?

Iată adevărata întrebare, care se arăta limpede, în sfârşit:

— De unde ştii tu, câine bătrân?

Aşa se dezvălui taina lui moş Ifrim, pe care nimeni n-ar fi putut-o bănui. Erau de patru luni în preajma lui, îl întâlneau mai în fiecare zi, îl ospătau din când în când, îl căinau când îl vedeau bătut, e drept că îl simţeau şiret uneori, alteori cârcotaş şi hapsân, dar încolo părea un biet moşneag nevolnic, care nu făcea nici bine nici rău nimănui. Printre oamenii din port şi din târg trecea de asemenea drept suflet cinstit, cu frica lui Dumnezeu şi a babei lui, numai o leacă flecar şi beţiv… Acum beţia şi flecăreala făcuseră să se arate adevăratul lui chip.

E uşor de înţeles ce tulburare stârni întâmplarea aceasta în sufletul lui Anton Lupan. Dar nici Gherasim nu era tulburat mai puţin; Sotir, cârmaciul de pe L'Esperance, despre a cărui întâlnire cu piraţii afla abia acum, ii fusese prieten bun.

— Mi-era la fel de drag ca Panait, frate-miu, domnule, dar nu ştiam pe unde-o mai fi, îi pierdusem urma demult; când eşti marinar se întâmplă să nu-ţi mai întâlneşti prietenii ani în şir; credeam că s-o fi îmbarcat pe vreun vapor şi-o fi plecat spre Americi… Spune ce s-a-ntâmplat cu el, tâlharule! Altfel te sugrum!

Anton Lupan se repezi şi numai cu greu îl scăpă pe moşneag din mâinile lui.

— O să ne spună el tot, Gherasime, nu te grăbi! Acum lasă-l să răsufle, că l-ai înăbuşit.

Gherasim se aşeză pe bocaport, încă tremurând, străduindu-se să-şi stăpânească mânia şi furia pe care şi ie simţea în suflet, clocotind.

În timp ce el se frământa astfel, ţinându-şi capul în mâini, bătrânul, pe care-l credeau aproape neînsufleţit, deschise un ochi, se uită la cioburile rămase din clondir, pândi o clipă cu ochiul celălalt, străbătut de vinişoare sângerii – apoi, deodată, zvâcni de jos ca o lăcustă pe mirişte şi se aruncă peste parapet, de la cinci metri înălţime, să crezi că rămâne înţepenit în nisip. Dar în clipa următoare îl văzură ridicându-se şi tulind-o spre stufăriş, cu umerii aduşi, lipit de pământ, ca un şoarece de câmp, de parcă l-ar fi avut pe dracul în trup. Hotărât că nimeni nu l-ar mai fi ajuns, dacă Negrilă nu s-ar fi repezit pe urmele lui, nu i-ar fi sărit în spinare şi nu l-ar fi trântit la pământ.

Bătrânul tăgădui un timp, făcându-l pe Gherasim să-l zgâlţâie, ieşit din minţi, apucându-l când de piept, când de gât şi buşindu-i capul în nisip.

— Spune, că te ucid!

În sfârşit, paznicul farului văzu că nu mai avea putinţă de scăpare şi mărturisi. Tâlhărise cu ai lui Spânu zece ani împliniţi, dar cică fusese numai gazda lor, îi pitea cu unele prilejuri, alteori le ducea mâncare, prin stufăriş, şi căra din lucrurile prădate la Galaţi, unde le vindea negustorilor, prin târg.

— Altceva nimic, oameni buni, iacă îmi fac cruce şi mă jur! Nu mă duceam cu ei, n-am prădat, n-am ucis!

— Minţi! Atunci de unde ştii cum s-a întâmplat, dacă nu erai de faţă, câine bătrân? De unde-l ştii pe Sotir?

Şi iarăşi se încleştă Gherasim în grumazul bătrânului, până ce acesta îşi dădu ochii peste cap, iar pe gură începură să-i curgă bale sângerii. Zadarnic se lupta Anton Lupan, cu ceilalţi, să i-l scoată din mâini.

Gemând, horcăind, în cuvinte fără şir, moş Ifrim spuse totul, reamintind întâmplarea de atunci, pe care Anton Lupan o ştia tot de la el, însă în alt chip. Mărturisi că pe cârmaci îl înjunghiase el, cu mâna lui, vârându-i iataganul în piept, în vreme ce Spânu îl încolţea pe la spate apucându-l de mâini. La lumina fulgerului îl văzuse pe bietul Sotir, cu chipul acela brăzdat de o tăietură în obrazul stâng, chip care şi-acum îl mai chinuia în vis, îl văzuse prăbuşindu-se lângă cârmă, încercând să ia pistolul de jos şi să mai tragă o dată, înainte de a se da răpus… Aşa pieriseră toţi, luaţi fără veste, loviţi pe întuneric, fără să ştie de unde şi cum. Zadarnic trăgeau cu pistoalele, cu puştile – nu vedeau pe nimeni, căci piraţii se târau pe brânci, pe lângă parapet, pe după catarge, ştiau dinainte ce aveau de făcut.

Restul, Anton Lupan şi-l amintea din ceea ce bătrânul îi povestise mai demult; totdeauna se întâmpla la fel când piraţii prădau o corabie aruncată pe ţărm: nimeni nu le venea în ajutor nefericiţilor, lumea din târg stătea ascunsă, cu frica-n sân; abia a doua zi, când piraţii erau fugiţi de mult, ascunşi pe la locurile lor, în stufărişul încâlcit, se apropia câte un om mai milostiv şi, înainte de a lua şi el ceea ce mai găsea bun, îngropa leşurile în nisip. Poate în multe locuri, pe acest ţărm urgisit, zăceau oasele marinarilor străini, fără cruce, fără semn de mormânt, căci nimeni nu le ştia nici numele, nici dumnezeul căruia se închinaseră înainte de a muri.

— Pe franţuzul de care spuneai, cine l-a ucis? întrebă, gâtuit.

Paznicul farului îşi dădu ochii peste cap şi horcăi, adânc.

— Vorbeşte, ucigaşule, că nu te las viu! urlă Gherasim.

— Nu ştiu… Când a căzut cârmaciul…

Povestea cu vorbe pe care abia le puteai desluşi. Când căzuse Sotir, bătrânul auzise un glas, venit parcă de sus, strigându-l pe cârmaci şi spunându-i ceva, în grai necunoscut. „Pe catarg, după franţuz!” răcnea Spânu; el îi înţelegea vorbele, cunoştea orice grai străin. Atunci venise alt fulger şi, întorcând capul, moş Ifrim îl văzuse pe acel franţuz căţărat la jumătatea catargului – era numai în cămaşă, bălai, înalt şi slăbuţ, dar năpraznic de învrăjbit, trăgând la nimereală cu pistolul şi căţărându-se mereu, tot mai sus – să nu se lase învins.

Anton Lupan nu îşi mai simţea pumnii, atât îl ţinea de strâns, cu unghiile înfipte în carne, adânc.

— Spune mai departe! scrâşni.

Paznicul farului se uită la el cu un ochi înroşit, icni de câteva ori, pe urmă deschise gura plină de bale sângerii.

— Atunci…

Dar alt cuvânt nu mai putu rosti – închise ochii, sughiţă adânc, picioarele i se chirciră şi rămase aşa ţeapăn pe nisip, parcă neînsufleţit.

— Spune mai departe! şuieră Anton Lupan, aplecându-se asupra lui, pradă unui zbucium pe care nu şi-l putea stăpâni.

Mai era de rostit un cuvânt, ca întunericul în care se pierduse Pierre Vaillant să se limpezească în sfârşit, după atâţia ani, să se dezvăluie pe deplin taina dispariţiei lui.

Zadarnic însă; bătrânul rămase înţepenit şi mut, cu gura strâmbă, lăsând să se prelingă bale sângerii. Gherasim se mai năpusti o dată asupra lui, dar oamenii îi opriră:

— Lasă-l, că l-ai răpus! După ce şi-o veni în fire, l-om mai iscodi!

Se făcu însă aşa fel, că sfârşitul nu mai putu fi aflat din gura lui.

— Mihule! porunci Anton Lupan. Du-te şi caută-i pe căpitanul portului şi pe poliţai: să vină aici, numaidecât!

Băiatul plecă fuga, urmat de Negrilă, iar oamenii se aşezară posomorâţi pe nisip; nu-i mai ardea nimănui să se întoarcă la lucrul părăsit.

Câteva clipe mai târziu, bătrânul ucigaş deschise ochii, ferit, îşi trase uşor, pe nesimţite, ţurloaiele sub trup – şi cu aceeaşi zvâcnitură de lăcustă sări în picioare ca s-o zbughească şi să se piardă în stuf. Fusese atât de neaşteptată această săritură, după ce până atunci zăcuse ţeapăn, parcă sfârşit, încât rămaseră cu toţii năuci, privind neputincioşi în urma lui. Când se dezmeticiră şi se năpustiră în stufăriş, bătrânul nu mai era de găsit.

Îl căutară cât ţinu acea zi, răscoliră pădurea de stuf, se împotmoliră în smârcuri, străbătură încâlcita urzeală de gârle şi canaluri, intrând în apa putrezită până la brâu, până la gât… Ziua întreagă răsunară în păpuriş lătrăturile câinelui şi strigătele, înjurăturile oamenilor care nu voiau să se dea bătuţi – dar până seara nu găsiră nimic. Nimeni, niciodată n-avea să mai ştie de soarta bătrânului ucigaş… Şi dacă dură o vreme, undeva, în vreun sat de pescari din Deltă avea să se pripăşească vreun bătrân prăpădit, cu părul alb ca floarea coliliei, cu umerii aduşi, să-l crezi nevolnic şi năpăstuit, nimeni n-avea să ştie de unde venea şi care era numele lui. Sau dacă peştii aveau să roadă din vreun stârv prins în răgălii, sau dacă gârlele aveau să ducă în mare şi marea să arunce pe ţărm un hoit putrezit, nimeni n-avea să poată răspunde dacă era hoitul acelui nemernic Ifrim…

În seara aceea Gherasim, împotriva cumpătării lui, se duse în port, la locanta grecului, şi bău pe nerăsuflate o sticlă întreagă cu rachiu. Ismail mântuia de zugrăvit firma nouă şi se arăta tare fudul, fără să ştie nimic din frământarea tovarăşilor săi, pe care-i lăsase singuri la un moment atât de nepotrivit…

— Fir-ai tu să fii cu Coranul tău! îl înjură cârmaciul.

Ba chiar îl înjură mai urât – deşi; la drept vorbind; bietul Ismail era nevinovat ca un prunc.

Gherasim se întoarse la baracă negru la chip, fără să se ştie dacă-i beat sau doar posomorât – şi toată noaptea se zvârcoli în hamacul lui, gemând.

Aşa se zvârcolea, în suflet, şi Anton Lupan, cu mâinile sub cap, cu ochii deschişi în întunericul adânc. „Dar dacă n-a murit?” se întreba, pradă unui zbucium care avea să-l stăpânească iar zile în şir. Da, ar fi fost cu putinţă ca Pierre Vaillant să fi scăpat atunci şi astăzi să rătăcească pe cine ştie unde, fără să se poată afla de soarta lui; din întâmplări ca aceea de atunci, oamenii ies uneori cu mintea împrăştiată, cu memoria răvăşită în vânt, trăiesc şi nu ştiu, nici cine sunt, nici de unde vin… S-ar fi putut să fie aşa, s-ar fi putut să fie în alt chip – zbuciumul lui Anton Lupan pornea, de la întunericul de nepătruns care acoperea acea fărâmă de nădejde, înfiripată pe mărturia bătrânului, nelimpede şi nedusă până la sfârşit…

O dată cu căderea serii, lumina nu se mai aprinse la far; se mai întâmpla astfel uneori, în acel timp. Cerul nu s-a limpezise până la asfinţit, norii vineţi ameninţau ţărmul cenuşiu. Dincolo de canal, bătrâna rămase lângă apă, până târziu, cu doniţa în mâini – sau poate rămase aşa până a doua zi, căci lumina dimineţii, o găsi în, acelaşi loc, nemişcată ca un stâlp, cu solzul de peşte din ochi lucind în razele soarelui răsărit de curând.

Şi tot aşa rămase ea până înspre prânz, când veni alt om, trimis să ia paza farului în locul celui fugit. Atunci bătrâna îşi adună boarfele într-o boccea, se urcă în barcă şi vâsli ţeapănă, până la malul cestălalt, mişcând numai din mâini. Aici trase barca pe pământ, o întoarse cu fundul în sus, buşi în ea cu un pietroi, până o făcu zob, ca să nu rămână de folos vreunui creştin, şi la urmă o împinse în apă, să se ducă pe mare şi valurile să desăvârşească stricăciunea ei. Iar ea, cu bocceaua la spinare, cu doniţele în mâini, o luă de-a lungul canalului, până ajunse în port, unde se aşeză în ţărână, aşteptând vaporul, fără să audă o vorbă de la nimeni, fără să spună o vorbă nimănui. Şi aşa, mută şi parcă fără suflet omenesc în trup, cu solzul de peşte din ochi lucind, seara, vaporul o luă s-o ducă la urma ei, cine ştie unde, pe apele Dunării, în sus…

Câteva zile mai târziu, timp scurs sub apăsarea acestei întâmplări, care n-avea să se uite curând, Speranţa se legăna pe valuri, la câteva sute de paşi de ţărm. Un remorcher, cu al cărui căpitan Anton Lupan se înţelesese din ajun, venise în zorii zile şi, întinzând până la mal un cablu lung, o trăsese uşor cu sania ei pe nisip, ducând-o în larg, la adânc.

Ar fi fost prilej de sărbătoare, ca totdeauna când se dă la apă un vas nou, sau măcar înnoit, dar Anton Lupan era încă prea tulburat, ca înveselirea să nu i se pară o profanare a amarelor lui amintiri; oamenii, care acum cunoşteau cu toţii pricina amănunţită a mâhnirii lui, desigur că gândeau la fel şi îl înconjurau tăcuţi. Speranţa alunecase pe ţărm într-o linişte solemnă, fără strigăte şi chiuituri, dar poate că aşa, pentru fiecare dintre ei, clipa aceasta preţuia mai mult, avea să li se întipărească în suflet şi mai profund.

Acum, Speranţa, cu catargele întinse pe punte, gata să fie ridicate la locul lor, se îndrepta spre port, trasă de remorcherul al cărui fum înnegrea cerul senin. „Grozavă maşină!” se gândea Gherasim, cu pumnii pe cavilele cârmei. Într-un ceas făcuse ceea ce douăzeci de oameni, opintindu-se din greu în manele, învârtind argaţii, n-ar fi făcut într-o zi. Grozavă, dar prea huruia şi scotea fum mult!

Ismail stătea la prova, lângă ancoră, gata să dea drumul lanţului, dacă ar fi fost să se întâmple cine ştie ce bocluc. Şi el se minuna de puterea maşinii, zicând, în sinea lui: „Aferim!”

Ceilalţi, cu pantalonii sumeşi până la genunchi, trăgeau sania la mal, cu ochii după corabia care plutea lin. Negrilă se zbenguia printre ei, strănutând, uitându-se mirat şi chiorâş în jur, ori de câte ori valurile se spărgeau în preajma lui, aruncându-i în nări stropii săraţi-amărui. Numai Mihu rămăsese pe ţărm, cam abătut şi înfricoşat oarecum; de data asta simţea o teamă nelimpede în faţa mării fără sfârşit, pe care avea să se avânte în curând, neavând putinţa de a se mai răzgândi; şi, ceea ce era mai rău, nu-şi putea destăinui teama nimănui, fiindcă atunci degeaba s-ar mai fi chemat că este el mus!

Două căruţe se iviră la far, ieşind de pe drumul pierdut în stufăriş: Haralamb le tocmise de cu seară, să ridice calabalâcul oamenilor şi tot ceea ce nu fusese urcat pe bord. Marangozii de la şantier desfăceau baraca, smulgând scândurile, la rând; cuiele ruginite ţipau prelung, de parcă simţeau durerea acestui sfârşit; nimic nu se dărâmă fără durere şi fără ţipăt – ţipăt de om, ţipăt de cui – din zbuciumul îndurat azi iese bucuria zilei de mâine: se desfăcea baraca, de care oamenii erau legaţi cu atâtea amintiri, dar Speranţa pleca la drum!

— Cu sania am mântuit, domnule, zise Ieremia, apropiindu-se de Anton Lupan. Ce mai avem de făcut?

— Tu rămâi aici, până se încarcă tot. Pe Haralamb şi pe Busuioc trimite-i după mine, în port. Căruţele au să mai vină o dată, să ia lemnăria, că e păcat s-o lăsăm aşa, în nisip.

— Şi ce-o să facem cu ea?

— O s-o ducem la Stambul sau la Pireu; acolo scândurile au mare preţ, chiar dacă-s vechi, că la ei nu-i belşug de cherestea, ca la noi.

Zicând acestea, Anton Lupan porni spre port, nu înainte de a mai arunca o privire în jur. Fără corabie, care până acum făcuse parte din peisaj, ca o casă, sau ca un copac, locul i se părea pustiu, ca şi cum casa ar fi ars, sau copacul ar fi fost tăiat.

Însă Speranţa nu pierise, era aici, la câteva sute de paşi, urcând pe canal, îi vedea pavilionul, ridicat prima oară, fluturând peste stuf – Speranţa pornea la drum…

Când ajunse în port, se apropia şi remorcherul, mişcându-se încet la deal. Anton Lupan sări pe puntea unui cargobot aflat la chei, cu al cărui căpitan se înţelesese de asemenea din ajun. Speranţa trase lângă bordul lui. Ismail şi Gherasim aruncară parâmele şi doi marinari de pe vasul străin le prinseră ca să le lege strâns de câte o baba.

— Gherasime, ai sondat în santină? E ceva apă?

— Poate câteva picături, domnule, că sonda abia dacă s-a umezit puţin.

— Ai grijă să încerci mereu! îi porunci Anton Lupan, mulţumit.

Căpitanul cargobotului se apropie de el.

— Gata? Le ridicăm acum? întrebă, arătând catargele întinse pe puntea Speranţei, în lung.

— Da, să le ridicăm cât mai curând; o corabie fără catarge îmi pare ca un om fără cap.

Macaraua vaporului începu să huruie, se răsuci, şi cârligul ei coborî încet drept în mâna lui Gherasim, care îl agăţă la iuţeală de primul catarg, cel mai mic. Mic, mic, dar abia când cablul începu să-l ridice în sus, se văzu cât era acesta de lung.

Cristea Busuioc cu Haralamb veneau de-a lungul cheiului, vorbind însufleţit. În ultima vreme între ei se legase un prieteşug destul de strâns.

— Zău, măi frate Haralamb, de ce nu mergi şi tu?

— Nu merg! Ce să cat pe mări? Ţi-am spus c-o să mă-nsor!

Când văzu catargul legănându-se pe sus, plutaşul aruncă traista, singurul său avut, şi se năpusti pe punte; ce, putea să stea la taifas când alţii umblau cu pinii lui?

— Ce lungime are? întrebă căpitanul, în vreme ce al doilea catarg se ridica spre cer.

Anton Lupan îi urmărea, cu ochii pe sus.

— Douăzeci de metri deasupra punţii, răspunse, şi cu aproape cinci până la chilă, cam douăzeci şi cinci. Trei metri mai lung decât arborele mic.

— Unde i-aţi găsit aşa drepţi şi lungi?

— Pe-aici, prin munţii noştri.

— Frumoşi cresc brazii la voi!

— Şi oamenii la fel! răspunse Anton Lupan, cu ochii la Cristea Busuioc.

Pe puntea Speranţei, plutaşul privea vârful catargelor, care parcă scărmănau norii pufoşi de pe cer. Erau falnice catargele – şi Cristea Busuioc, cu umerii largi, cu pieptul voinic, cu barba fluturată de vânt, era la fel de falnic şi el.

— Ei, domnule! strigă Gherasim, cu chipul strălucind. Acum pot să spun că mă simt iar la locul meu!

La ora prânzului, catargele erau întărite cu straiuri spre prova, cu sarturi în părţi, nu se mai clinteau, nu mai scârţâiau în etambreu, iar oamenii din echipaj se îmbarcau unul câte unul, aducându-şi fiecare sacul, traista sau bocceaua pe bord. Numai Haralamb nu avea nimic, îşi dusese boarfele în târg, la gazda lui – nu era marinar, ci musafir.

Ultimul se urcă Negrilă, păşind fără nici o sfială, de parcă toată viaţa lui ar fi fost câine de matelot. Ismail îl întâmpină la schelă şi-l ademeni spre coteţul portocaliu, pregătit cu atâta dichis. Însă, în hazul tuturor, dulăul, după ce se apropie de coteţ şi îi dădu ocol, mirosindu-l curios, ridică un picior de dinapoi asupra lui şi îl stropi fără zăbavă, uitându-se neruşinat drept în ochii lui Ismail. Echipajul se prăpădea de râs ca şi cei câţiva străini strânşi pe chei.

Iar Negrilă, fără să-i pese nici de ai lui, nici de străini, luă puntea în lung, mirosind la tot locul, apoi se întoarse la mijloc, se urcă pe bocaport şi se întinse la soare, mişcând din coadă prea mulţumit; coteţul bucătarului fusese deci respins – şi încă în chipul cel mai urât!

În ziua aceea, ca şi prima oară când debarcaseră aici, echipajul prânzi la kir Panaiotis, numai că de data asta era mai numeros. Ismail nu avusese nici unde, nici când să gătească mâncare – şi chiar dacă ar fi gătit-o, părea atât de necăjit şi de furios, încât de bună seamă ar fi aruncat-o peste bord. Ce folos că locanta avea firmă nouă, „La palicar veselim”, pictată de mâna lui, dacă pezevenghiul acela de câine îl făcuse de râs?!

Anton Lupan deschise un şip cu vin de Cotnar, dintr-o tainiţă pe care numai el şi Ieremia o ştiau, şi turnă în paharele tuturor.

— Beau pentru Speranţa şi pentru voi toţi! zise, ciocnind cu fiecare pe rând. Aş fi vrut ca astăzi, fiind într-un fel sărbătoare, să ne adunăm în jurul mesei, pe bord, adică la noi acasă, cum face orice bun gospodar. Dacă nu s-a putut, să nu ne amărâm; o să facem asta altă dată, când Ismail o fi mai puţin furios.

Bucătarul mormăi ceva, de neînţeles. Nu avea numai necazul cu câinele; firma pictată deunăzi fusese ultima lui bucurie aici. De la o vreme, cine ar fi avut timp să-l cerceteze ar fi văzut că era tot mai mâhnit; pare-se că apropierea plecării stârnea nu ştiu ce zbucium în sufletul lui.

— Domnule, vorba e că ne mai trebuie un om, zise Gherasim, dezvăluindu-şi grijile, în loc să-şi bea paharul cu vin. Cu Penelopa slabă nădejde să mai vină cât suntem noi aici.

— Caută prin port; mai ştii? – poate găseşti pe cineva să meargă măcar până la Stambul.

— Ei, până la Stambul om merge la nevoie şi c-un om mai puţin. Dar aş fi vrut s-avem echipajul întreg.

Ieremia îi tot dădea cu cotul lui Haralamb, musafirul – dar acesta stătea cu nasul în jos, încruntat şi tăcut. Anton Lupan întoarse capul spre el:

— Iacă, să nu uit: după-masă vino să ne socotim, să-ţi dau banii cuveniţi.

— Lasă, domnule, mai este timp. Poate mai aveţi vreo nevoie, stau până la urmă, să vă ajut.

— De unde să mai fie timp?! Dacă găsim marfă, într-o zi, două, pornim…

Aici Anton Lupan se opri şi se uită cam îngrijorat la Gherasim. Încă nu spusese nimănui că dacă marfa aceasta zăbovea un timp, săptămâna viitoare i-ar fi fost greu să scoată bani chiar şi pentru piaţă, ca Ismail să aibă cu ce le găti.

Cârmaciul văzu îngrijorarea din privirea lui.

— Domnule, cât despre marfă, să nu-ţi faci dumneata griji! Nu-ţi făgăduiesc nimic pentru Ţara de Foc, nu cunosc asemenea muşterii; dar dacă-i vorba de Pireu, de Stambul, poţi să fii liniştit!

După prânz se răspândiră fiecare la treburile lui, aşa cum îi împărţi Anton Lupan, totdeauna cu socotelile în buzunar, cu planul dinainte făcut. Acum totul mergea uşor, zbârnâind, toate erau pregătite, numai să le pui la locul potrivit. Mai întâi aşezară bompresul, acel catarg ciudat, întins în afara etravei, ca antena unui gândac uriaş, din ce în ce mai scurt, mai ciuntit la corăbiile rămase pe mări azi. După ce îl înţepeniră cu sub-barba în jos, de etravă, cu cabluri groase în părţi, de bordaj, cu straiuri în sus, de arborele trinchet (cum se numeşte la o goeletă catargul mai mic, din prova), Gherasim încalecă pe el şi se apucă să lege dedesubt o plasă, întinsă pe toată lungimea lui.

— Asta la ce trebuie, nene Gherasime? îl întrebă Mihu, singurul rămas pe punte, să-i fie de ajutor, ceilalţi având altele de îndeplinit.

— Ca să nu cazi tu în apă, când ai să te duci pe bompres! răspunse cârmaciul, zâmbind pe sub mustăţi.

— Nu, fără glumă, nene Gherasime!

— Ce glumă, măi băiete? N-a fost vorba că tu o să fii mus?

— Ba da; aşa a rămas hotărât.

— Atunci ce te mai miri? Locul musului aicea este, unde mă vezi pe mine acum!

— Adică pe ăsta, cum îi ziseşi – bompres? Ce să caut pe el? Dumneata râzi de mine, nene Gherasime!

— Ba nu râd de fel; parcă mie îmi arde de râs? Vezi tu, aici în faţă o să vină o pânză, în trei colţuri, care se cheamă foc. Ca s-o pui la locul ei, ori ca s-o scoţi, trebuie să te duci pe bompres.

Mihu se aşeză pe punte, tare obidit.

— Da' mie mi-e frică! mărturisi, aproape plângând.

— Aşa crezi la început, îl îmbărbătă Gherasim. Pe urmă te obişnuieşti. Până să-ţi treacă frica, o să se ducă altul, iar tu o să te uiţi.

Băiatul îşi simţi inima mai la locul ei. Privi apa, jos, privi bompresul şi nu i se mai păru chiar aşa de lung.

— Nene Gherasim, să viu şi eu acolo? Aş vrea să-ţi ajut.

— Vino, numai să n-aluneci. Mai bine să te descalţi! Peste vreun ceas, Anton Lupan, care se întorcea de la Căpitănie, îl găsi pe Mihu tocmai la capătul bompresului, terminând de legat plasa, în vreme ce Gherasim sta turceşte pe punte şi se minuna de iscusinţa lui.

— Ce faceţi aici?

— Fac şcoală cu musul!

— Ei, şi merge treaba, merge?

— Merge, după cum poţi să vezi!

— Atunci foarte bine! Fiindcă, Mihule, începând de astăzi eşti îmbarcat pe Speranţa, trecut în actele Căpităniei. Mâine o să capeţi chiar şi carte de marinar, cu stema ţării, cu pecete şi cu iscălitură…

— Că n-o fi iscălit căpitanul năsos!

— Ba chiar el, cu mâna lui!

— Nu mai spune?! Gata cu abecedarul?

— Cu abecedarul încă nu, dar la iscălit s-a deprins.

— Păi, dacă-i aşa, acum o să-i mai crească nasul încă de un cot!

— Vezi să nu te-audă, că-ndată o păţeşti!

— Nu pune el mâna pe mine, aici pe bompres!

Anton Lupan întoarse capul, ferindu-se de el, să nu-l vadă râzând; când naiba se dezgheţase aşa tânărul lor mus, că până azi dimineaţă îl ştiuse sfios? Oare îşi trăgea îndrăzneala de la acel bompres?

— Ce zici, Gherasime?

— Dacă nu şi-o lua nasul la purtare, o să fie un marinar bun.

— N-o să şi-l ia; numai să ştii să-i vorbeşti. Ei, acum mă duc să văd ce-i şi cu pânzele. Ceilalţi s-au dus?

— Mai adineaurea.

— Da' Ismail unde e?

— Cred că în târg, după cumpărături.

— Bine; dă-i zor să termini ce mai ai de făcut, că dacă în seara asta aducem pânzele, mâine ieşim să facem o încercare, în larg.

— Aşa, cu hambarul gol?

— Dacă vântul n-o fi puternic, merge şi fără lest.

— Bine, domnule. Eu mai am puţine de făcut; numai grijelele au să-mi ia mai mult timp.

— Ce sunt acelea grijele? întrebă Mihu, după ce rămase iar singur, numai cu Gherasim.

— Iacă, şipcile astea de stejar pe care le vezi aici.

— Şi ce facem cu ele?

— Le legăm între sarturi, ca pe nişte trepte; aşa, când o fi să te urci pe catarg, o să-ţi fie mai uşor, n-o să te văd plângând.

— Pe catarg mă urc eu şi fără ele, că-n asta sunt meşter.

— Meşter?! Măi băiete, de când cu bompresul te-ai cam obrăznicit! Unde ai văzut tu catarg la stâna ta din munţi?

— Catarg nu, nene Gherasime, da' copaci înalţi, câţi vrei.

— Aşa?! făcu cârmaciul, acum dumerit. Zi, ai umblat după veveriţe?! Atunci ia urcă-te colea, să te văd şi eu!

— Pe cel mare?

— Mă mulţumesc şi cu cel mic, la început.

Mihu îşi lepădă cizmele, la iuţeală, că de când era mus nu mai umbla în opinci, cuprinse catargul în braţe, şi, ajutându-se de tălpile goale, începu să se caţere în sus. În clipa asta poate, uitase unde se găseşte şi îşi închipuia că se caţără pe un brad înalt, cum cresc ei prin păduri. Alungind la crucetă se opri, să răsufle un pic.

— Vrei mai departe, nene Gherasime? întrebă, cu ochii în sus.

— Dă-i drumul înainte; hai, până la măr!

— Măcar dac-ar fi un măr adevărat! Aş avea spor mai mult!

Ajuns în vârful catargului, Mihu îşi încolăci picioarele pe lemnul lustruit, şi abia acum se uită în jos, la pământ. În prima clipă, mai-mai că ameţi. Dunărea se vedea ca un şarpe lung, cenuşiu, adormit în drum. Cele câteva vapoare şi barcaze, înşiruite pe firul apei, la deal, ai fi zis că-s nişte pureci micuţi. Stuful verde, înalt cât omul voinic, părea un lan de grâu răsărit de curând. Toate se vedeau de aici mici-mititele, numai marea crescuse parcă mai mult. Lui Mihu îi fu iarăşi frică de ea şi îşi întoarse ochii dincoace, spre pământ. Tocmai atunci Ismail venea pe chei, cu un sac la spinare, gâfâind sub povara lui. Negrilă se ţinea după el, zbenguindu-se, dând să-l apuce de surtuc. Se vede că bucătarul uitase ocara şi acum erau prietenii cei mai buni.

— Nene Ismaile, ia uită-te în sus! Sacul bucătarului căzu la pământ.

— Dam jos acum-acum!

Văzându-şi stăpânul cocoţat sus, de unde ştia că-l lăsase la prova, cu Gherasim, Negrilă latră neliniştit, pe urmă sări pe punte, se opri la picioarele catargului şi începu să-l râcâie, scheunând.

— Hai, acu' vino jos, Mihule! porunci Gherasim, pe deplin lămurit în privinţa însuşirilor tânărului mus.

Treceau repede ceasurile, după prânz. Grijelele erau puse la catargul mare, mai rămâneau de pus la cel mic, ghiurile se aflau la locurile lor, atârnând de balansinele lungi, fungile şi scotele, trecute prin scripeţi, aşteptau doar să le întinzi, mai lipseau pânzele, ca să pleci la drum.

— Bravo, băiete! zise Gherasim, arătându-şi pe faţă mulţumirea, acum, la sfârşit. Mus ca tine nici c-am mai văzut!

Numai Ismail, naiba ştie de ce, bombănea şi pufnea sub punte, în bucătăria lui.

— Mă turcule! strigă cârmaciul, după ce-l lăudase pe mus. Lasă bombăneala şi apucă-te să găteşti ceva pentru cină, că uite, se lasă seara curând!

Într-adevăr, soarele nu mai avea decât vreun ceas-două până la asfinţit. Culoarea cerului, deasupra, se şi schimbase, mai blândă, mai albăstrie, şi Dunărea, cenuşie până atunci, începea să prindă sclipiri azurii.

În clipa aceea, sub bordul înalt, se auzi o vâslă bătând apa, mărunt.

— Hei, Speranţa! Nu-i nimeni aici?

Mihu şi Gherasim se îndreptară spre parapet. Jos se ivise o barcă şi în ea un marinar străin.

— Parcă te-am mai văzut pe undeva, zise acesta în greceşte, uitându-se stăruitor la Gherasim.

— Se prea poate. Dacă acu' vreo şase luni ai avut un cucui în creştet, mi se pare că ţi l-am altoit eu, la Salonic.

— Aha! făcu marinarul, dumerit. Da' te ştiam cu Penelopa.

— Şi eu te ştiam pe Neptun al lui kir Vangheli; acu' te văd numai c-o barcă.

— Ehe, am terminat de mult cu Neptun. S-a pus pe uscat, astă-iarnă.

— Unde s-a întâmplat asta?

— La Chios. A fost furtună; s-au pierdut vreo zece corăbii… Da' ia spune, căpitanu' i-aici?

— O să vină îndată. Cam ce vrei cu el?

— I-am adus barca.

Gherasim îl privi printre pleoape:

— Asta ai primit-o de zestre?

— Nu, că nu-s însurat. Mi-a lăsat-o kir Vangheli, când cu beleaua aia.

— Aha! Şi te pomeneşti că ai venit cu ea pe mare, drum aşa lung! Da' ştiu că ai tras la vâsle! Voinic marinar, ce să spun!

— Ia nu-ţi bate joc de mine, că ştiu şi eu să fac cucuie! se burzului marinarul, punând mâna pe vâslă.

— Mai încet, palicarule! îl potoli Gherasim. Mai bine, spune, pe ce eşti îmbarcat?

— Pe Orion, vaporul ăla negru, de colo.

— Şi câte bărci aveţi voi?

— Vreo cinci.

— Am înţeles; acu' o să fie numai patru. Să zicem că asta a fost legată la pupa, astă-noapte s-a desfăcut nodul şi a luat-o curentul. Unde dracu' ai dosit-o până acum?

— Nu-ţi spun că-i barca mea, măi omule? Ce mă descoşi aşa, de parc-ai fi poliţai?

— Bine, bine, te las! Numai să nu te simtă căpitanul nostru, că nu-i plac coţcăriile. Ţi-a dat multe parale?

— Nimica toată…

Tocmai atunci Anton Lupan trecea schela, urmat de Haralamb şi de Cristea Busuioc, care aduceau în spinare o parte din pânze – focul şi trinca. Ieremia rămăsese să le aducă pe celelalte, cu căruţa, altfel, la mărimea lor, n-ar fi fost chip.

— Uite, domnule, a venit un marinar cu o barcă, vorbi Gherasim. Când te-ai înţeles cu el, că eu nu ştiam nimic?

— L-am găsit adineauri pe chei, mai sus… De ce te strâmbi? Puteam să plecăm la drum fără barcă? Mai bine ia-o în primire şi urc-o sus, s-o dichisim puţin.

— Câţi bani îi dăduşi?

— Doi poli de aur; socoteşti că-i mult?

— Doi poli? Asta-i o avere, mai ales acum, când stăm prost cu banii, după cum mirosii. Uite, marinarul dumitale e om cumsecade, am stat de vorbă cu el şi mi-a mărturisit că ar vrea să-ţi dea un pol înapoi, că prea ţi-a luat mult. Nu-i aşa, palicarule? Hai, spune, nu te sfii de dumnealui.

— Eu? Eu n-n-am… începu să se bâlbâie marinarul străin.

Gherasim îl zori:

— Haide, haide, dă polul, nu-ţi fie teamă, dumnealui e om bun!

— Eu? Eu n-n-nu…

Cârmaciul se aplecă peste parapet şi spuse mai încet, ca pentru sine, fără să ţină seama de bâlbâiala lui:

— Frumoasă barcă! Ar merita doi poli, nu-i vorbă, dacă n-ar fi hârjâită aşa de rău la prova. Ia spune, palicarule, cum de o zgâriaşi tocmai în acel loc?

Marinarul de pe Orion păli.

— Hai, scoate polul! îl îndemnă Gherasim, cu glas nespus de blând.

Omul se supuse, dar după ce Anton Lupan coborî în cabina lui, mirat de mărinimia unui marinar străin, scrâşni printre dinţi:

— Las' că te prind eu o dată la strâmtoare!

— Unde? În Bosfor sau la Dardanele? Ehei, palicarule, nu cunoşti politica; strâmtorile sunt acum libere… Dar ce văd? Barca ta e zgâriată şi la pupa! A, păi atunci nu merită nici măcar un pol!

— Taci că te-njunghii!

— Ce-ai spus? Vrei să faci cinste? Mulţumesc, acum nu beau, dar dacă vrei să-mi aduci o sticlă cu rom de la kir Panaiotis, o primesc bucuros. Haide, grăbeşte-te, că altfel mă răzgândesc şi nu-i răul meu!

Marinarul se urcă pe punte vânăt, numai fiere şi oţet. Când puse piciorul pe chei, văzându-l că şovăie, Gherasim strigă după el:

— Uite, colo e kir Panaiotis! Vezi să fie rom bun – şi vino repede, până nu ridicăm barca la bord; atunci zgârieturile se văd mai uşor.

— Ce-a fost asta, nene Gherasime? întrebă Mihu, care simţise o ciudăţenie în purtarea lor, deşi nu înţelegea o vorbă din graiul grecesc.

— Aşteaptă şi ai să vezi! Ia, măi băieţi, veniţi încoa' să facem o treabă, că p-ormă e rost de-un păhărel…

O corabie de o sută de tone nu are macarale sau bigi, ca vapoarele, dar un ghiu, scos în afara bordului, cu un palanc zdravăn prins la capul lui, îţi poate ridica o barcă pe punte aproape cât ai clipi.

— Romul vi-l dau deseară; acu' duceţi-vă să vă vedeţi de treabă! le porunci Gherasim lui Haralamb şi Cristea Busuioc, după ce barca fu pusă deasupra bocaportului, cu fundul în sus. Mihule, tu vino-ncoa, să te lămuresc. Vezi zgârieturile astea, aici?

— Le văd, dar asta nu înseamnă o stricăciune. Cu puţină vopsea, nu se mai cunoaşte nimic.

— Aşa e, numai că vezi tu, sub zgârietură scria ceva. Ia să ne uităm! Aha, uite un O, un I. Uită-te şi tu, la pupa; nu cumva vezi vreun R, vreun N?

— Ba da, un R parcă ar fi…

— Ei vezi?! Ştii ce scria aici? Orion.

— Adică barca asta…

— Aşa, aşa! E de pe vaporul acela negru, care scoate fum; pesemne c-o să plece curând. Coţcarul a făcut treaba la timp. Stai să mă duc să-i aţin calea; altminteri e în stare să mă lase mofluz – şi romul nu strică la drum.

— Păi bine, nene Gherasime, dacă barca asta e de pe Orion, înseamnă că marinarul a furat-o!

— Cam aşa ceva! Uite-l c-a venit!

Gherasim păşi pe chei şi luă sticla, pe care marinarul i-o întinse, cum l-ar fi împuns cu un cuţit.

— Vezi poate îţi stă în gât şi crapi!

— Mulţumesc! Dacă s-o întâmpla asta, te las moştenitor.

— Nu-i nevoie. Păduchi am şi eu.

— Aşa? Atunci ai face bine să te speli mai des. Marinarul se depărtă, poticnindu-se în bolovanii de pe chei.

— Nene Gherasime, reîncepu Mihu, tot nedumerit, uitându-se cu teamă la sticla de rom. Dacă-i furt, nu trebuie pedepsit?

— Păi eu ce-am făcut? răspunse Gherasim râzând. Tânărul mus nu mai zise nimic, dar asta nu însemna că se simţea pe deplin lămurit. Pe urmă se luă cu treburile şi până seara uită să se mai gândească la acest furtişag, atât de ciudat pedepsit, fiindcă în jurul lui se pornise o forfotă cum nu mai văzuse niciodată până atunci. Faţa Speranţei se schimba, de la minut la minut. Fuseseră aduse şi cele două vele mari, care acum erau legate pe ghiuri, la locurile lor, numai să tragi fungile şi să le ridici. Pe punte, în dreptul trinchetului, se iviseră două butoaie, câte unul în fiecare bord, puse pe grinzi rotunjite după forma lor, ca nişte cavaleţi, şi legate zdravăn cu frânghii.

— Astea pentru ce sunt? îl întrebă pe Gherasim.

— Pentru apă, băiete, că altfel ce-o să bem şi cu ce-o să gătim pe drum?

Pe urmă se mai aduse un butoiaş de fier, cu ulei de rapiţă, pentru felinare, şi altul, cu gaz, pentru lămpi, iar pe arborele mare, deasupra punţii, se ivi ca din pământ – fiindcă Mihu nu văzuse când şi cine-l pusese aici – un clopot de bronz. Băiatul se apropie, îl cercetă curios, văzu că pe el erau săpate nişte litere, le silabisi: Speranţa, dar nu înţelese nimic şi lăsă să-l întrebe mai târziu, pe Gherasim; acum cârmaciul părea prea zorit, ca să-i mai poţi vorbi. Câte nu se făcuseră – şi tot mai erau multe de făcut abia acum; oamenii forfoteau pe punte, ca nişte furnici; da, la bordul Speranţei viaţa se însufleţea minut cu minut…

— Ismaile! strigă Anton Lupan, ieşind din cabină. Hai să mâncăm până nu năvălesc ţânţarii, că auzi-i, au şi început să ţiuie pe lângă mal.

Îmbrăcase şi el prima oară haine de marinar, deşi ar fi putut să le pună totdeauna, de vreme ce lumea îi ştia căpitan. Dar poate, neavând încă o corabie, nu voise să pară nimănui marinar de uscat.

Iacă, până şi hainele căpitanului, pantalonii cenuşii, largi, tricoul vărgat, surtucul de postav şi boneta din cap dovedeau că viaţa se schimba. Acum toate se întâmplau aci altfel decât pe uscat – sau poate, în fierbinţeala lui, numai Mihu le vedea aşa.

Pe punte, lângă catargul mare, se ivi o masă. De unde? Şi două bănci! Ei drăcie, cine şi când să le fi cărat?

— Nene Gherasime, romul poate să te îmbete chiar dacă vezi numai sticla?

— Ce-ţi veni, băiete? Eşti deochiat?

— Nu ştiu, dar parcă mi se învârtesc toate în cap!

Nu, de bună seamă că se întâmplase ceva! Până şi friptura de berbec avea un gust mai aromat, şi Ismail, cu toată bombăneala lui, părea mai îmblânzit, şi clopotul acela, de pe catarg, lucea aşa de tainic în umbra amurgului, şi Dunărea ai fi zis că avea învolburări nefireşti, de parcă şi ea aştepta să se întâmple nu ştiu ce nou, cu Speranţa… Numai Haralamb părea stingherit aici, în straiele lui de ţăran.

— Băieţi, zise Anton Lupan, la sfârşitul mesei, de acum înainte începem viaţă de marinari. N-o să fie nimeni zbirul celuilalt, dar se cuvine să ascultaţi fără cârtire poruncile ce vi se dau. Gherasime, tu, ca prim cârmaci, vel fi ajutorul meu şi şeful echipajului; numeşte oamenii de vardie pentru noaptea asta. La ora opt începe primul cart. Vezi, nu uita să pui felinarul pe catarg. Culcaţi-vă devreme, fiindcă aţi muncit cu toţii din răsputeri azi. Mâine, dacă avem vânt potrivit, ieşim să facem o încercare în larg…

Da, începuse viaţa de marinar. Cu totul, cu totul altceva decât la uscat.

— Bang-bang! făcea clopotul de pe catarg.

Mihu dormea în patul de sus, în stânga, iar jos dormea primul cârmaci. Paturile din dreapta le luaseră plutaşul şi Ieremia. Lui Ismail îi rămăsese să aleagă între cele două din lungul bordajului, ceea ce îl făcuse să se legene un ceas în picioare, nehotărându-se pe care să-l ia; numai când îl prinsese picoteala, căzuse, fără alegere, în cel din babord şi adormise buştean.

— Bang-bang, bang! se auzea afară clopotul de pe catarg.

— Nene Gherasime, de ce bate aşa?

— Vesteşte orele de cart. Hai, culcă-te, Mihule, că te-ai zbuciumat destul azi!

— Mă culc; nenea Haralamb a plecat?

— Da; s-a dus la casa lui, în oraş.

— El nu-i marinar. Păcat! Nenea Ieremia e de vardie?

— Da; de la ora douăsprezece intră Busuioc, iar de la patru dimineaţa, eu.

— Faci şi dumneata?

— De bună seamă, cum fac toţi ceilalţi! Culcă-te, băiete!

— Mă culc, uite-acuşi. Da' pe mine când mă pui de vardie?

— Mai târziu, când ai să deprinzi ca lumea rosturile de marinar!

— Păi cum, nenea Ieremia…

— El a mai fost pe mare… Dar, ei, drăcie, tot nu te-ai culcat?

Ismail deschise un ochi, clipi repede, apoi se mută în patul din faţă, mormăind cu arţag:

— Mâine puneam căram cartofi; noaptea ailaltă dormeam sforăiam!

Parcă şoapta lui Mihu nu-l lăsa să doarmă? Paturile, că şi prin somn se gândea dacă nu-i mai bun unul decât celălalt!

— Nene Gherasime!

Cum puteau să sforăie unii, când totul în jur era atât de nou, de neaşteptat?!

— Sst! Vorbeşte mai încet! Ia spune, ce-ţi veni iar?

— Oare Negrilă o fi dormind?

— Doarme, l-am văzut eu.

— În coteţ?

— Nu, alăturea.

— Să mă duc la el?

— Culcă-te, măi băiete, că mâine ai de tras la ham!

— Lăsam, lăsam, mâine căram cartofi! mormăi Ismail, revenind, cu ochii închişi, ca lunaticii, în primul lui pat.

Clopotul bătu pe punte de trei ori câte două bătăi scurte şi una lungă la sfârşit: baaang!

— E unsprezece şi jumătate, zise cârmaciul.

— De unde ştii dumneata?

— Hai să te lămuresc, împieliţatule, că altfel n-ai de gând să mă laşi!

Mihu se aplecă în jos, peste marginea patului.

— Spune, nene Gherasime!

— Păi vezi tu, la noi, pe corăbii şi pe vapoare, marinarul intră la datorie din patru în patru ore, la douăsprezece ziua, la patru după prânz, la opt seara, la miezul nopţii şi mai departe asemenea; timpul ăsta se cheamă cart. Înţelesu-m-ai?

— Am înţeles; dar ce-i cu clopotul?

— Păi uite ce e; omul de cart bate clopotul într-un anumit fel la fiecare jumătate de ceas. Dacă a intrat seara, la ora opt, să zicem ca Ieremia, apoi la opt şi jumătate bate o dată, în dungă; ăsta e semnul jumătăţii de ceas. La ora nouă bate de două ori, îndesat, semn că s-a dus un ceas din cart. Ei, mai încolo merge tot aşa, adaugi câte două bătăi pentru fiecare ceas; adineauri auzişi de trei ori cele două bătăi, care arată că de la ora opt, începutul de cart, au trecut trei ceasuri; dar fiindcă la urmă a mai bătut o dată, bang, înseamnă că nu-i numai unsprezece…

— E unsprezece şi jumătate, nene Gherasime! Acum m-am limpezit la cap!

— Dar mai înseamnă şi altceva: că trebuie să taci!

— Tac! Numai că aş vrea să te mai întreb ceva: de unde ştie nenea Ieremia să bată aşa?

— I-am învăţat eu, pe toţi, în seara asta.

— Vezi, dacă nu te întrebam, mie nu-mi spuneai!

Afară, pe punte, se auzi un pas, apoi glasul lui Ieremia:

— Mă Busuioace, dormi? Hai, scoal'!

Plutaşul mormăi ceva prin somn şi se întoarse pe partea cealaltă. Dacă văzu aşa, Ieremia luă o cange de pe punte, o întinse prin spirai şi-l îmboldi cu ea.

— Hai, mă, somnorosule, scoal'! Gherasim se ridică în capul oaselor.

— Vorbeai cu cineva adineauri, mă Ieremie, sau auzii eu aiurea?

— Ba vorbeam, cu Haralamb; ai auzit bine.

— Parcă plecase acasă!

— S-a-ntors să-mi ţină tovărăşie.

— Poate că l-au gonit purecii!

— Naiba ştie ce-l goneşte!

— Nene Gherasime, întrebă Mihu, după ce Cristea Busuioc urcă scările, călcând pe trepte ca pe buştenii plutelor. Da' de unde ştiu ei când să bată? Au ceas la îndemână?

— Sigur că da; ceasul căpitanului.

Afară se auzi clopotul, vestind împlinirea celei de a patra ore.

— E miezul nopţii, Mihule. Dacă nu te culci, stricăm prietenia.

— Mă culc! Numai că, nu mi-ai spus de ce bate clopotul?

— Aşa, ca să ştie toţi cum trece vremea…

— Păi cin' să ştie, dacă dorm ca buştenii?

— Ei, diavole, prea întrebi multe! Sunt corăbii mai mari, care au marinari cu zecile… Acolo treaba merge altfel, nu doarme toată lumea… Şi-apoi, o fi, n-o fi nevoie, e un obicei vechi – şi marinarii îşi păstrează obiceiurile mai bine decât cealaltă omenire.

Deodată Ismail se prăvăli drept în mijlocul cabinei.

— Dacă nu tăcem, te facem baie în Dunărea!

Şi îşi schimbă iarăşi patul, într-o neastâmpărată năzuinţă spre mai bine.

De data asta musul îşi călcă pe inimă şi conteni cu întrebările. După câteva clipe îl auzi pe Gherasim sforăind, laolaltă cu bucătarul; cabina zumzăia, de parcă ar fi fost plină cu bondari, ca scorburile din pădure. Pe spirai bătea luna, poleind podeaua, cu raza ei argintie. Dincolo de bordaj clipoceau uşor apele Dunării.

— Bang-bang, bang! se auzi sus bătaia de aramă.

„Unu şi jumătate!” îşi zise Mihu, în pragul somnului, fericit că aflase şi-această mare taină.

Avea numai o umbră asupra aţipelii, teama să nu-l viseze pe moş Ifrim, paznicul farului, cum îl visase nopţile trecute, când nu începuse încă dulcea marinărie.