Capitolul I.Fiecare epavă îşi are taina ei…

Pe la jumătatea lui martie 1881, corabia grecească Penelopa, încărcată vârtos cu cereale, grâu de Bărăgan, dulce, cu bobul greu, cobora gâfâind pe braţul de mijloc al Dunării, către Sulina, ca să iasă în mare şi să ia drumul Patridei, la Pireu.

Căpitanul ei era kir Iani Ghinis – negustor iscusit şi marinar bătrân, botezat de toate furtunile arhipelagului grecesc. Numai că în această călătorie, kir Iani îşi cam greşise socotelile şi cu navigaţia, şi cu negustoria. Intrată pe Dunăre la începutul lui decembrie anul trecut, Penelopa fusese prinsă de gheţuri timpurii la Brăila, şi abia izbutise să se strecoare printre sloiuri, ca să ajungă la loc potrivit de iernare, pe canalul Măcin. Şi iaca aşa, dacă ţii seama că o corabie care stă ţeapănă la mal nu bagă nimic în punga stăpânului, ci dimpotrivă, stoarce din ea în fiecare zi, ai să înţelegi de ce în această iarnă, trei cute adânci se iviseră pe fruntea căpitanului, singurul loc unde îşi mai putea găsi loc vreo cută, pe o faţă brăzdată în toate chipurile de zbârcituri.

Fiindcă vezi, gheaţa e ticăloasă; o auzi noaptea trosnind, strângând pântecele corăbiei în chingi – şi gâfâi şi gâfâi, ca şi cum ai sta pe brânci, cu un sac de o sută de ocale în spinare – şi visezi la arhipelag, la portocali şi la lămâi, şi zadarnic baţi cu pumnul în tambuchiul ¹ cabinei de la prova de unde se ridică miros de berbec fript şi unde oamenii din echipaj – pezevenghii! – fac chiolhan cu banii tăi. Şi zadarnic strigi:

— Bre Nicola, bre Lachi, bre Gherasim, aveţi grijă de gheaţă, bre! Ce, aţi căpiat, ori nu m-auziţi?

Gheaţa trebuie spartă în fiecare zi, de jur împrejur, ca să nu te sugrume, dar pezevenghii stau la căldură, mănâncă berbec fript, cântă şi benchetuiesc.

— Bre Ismail, bre Marulis, aveţi grijă, bre, că mă nenorociţi!

Of, şi după multe asemenea nopţi de chin, într-o zi, din plumburiu, cerul se face albăstrui, gheţurile se umflă şi trosnesc şi p-ormă încep să curgă sloiuri – şi acum, kir Iani, să te ţii! Sloiurile vin mugind şi se încalecă şi trosnesc şi căpitanul aleargă pe punte, cu capul gol, scăldat în sudori, aburind ca un ceaun pus la fiert – şi strigă deznădăjduit:

— Mai bine să-mi rupă mie un picior! Hei, măi băieţi, măi, dragii mei! N-auzi, Nicola, n-auzi, Marulis, nici tu, Gherasim, hoţilor! Lachi, Ismail, prieteni scumpi, puneţi mâna, puneţi mâna, pezevenghi ce sunteţi!

Sloiurile scrâşnesc, corabia trosneşte şi plânge, şi kir Iani se dă cu fruntea de parapet, pierdut…

Ah, şi unde-s portocalii şi lămâii şi arhipelagul cu insule verzi!

Pe urmă, gheţurile se duc, se duc, dar corabia are bordajul crăpat şi ia apă şi pezevenghii trag la pompă numai c-o mână, iar cu cealaltă se scarpină în tur, privind la cerul curat şi rânjind bucuroşi, cu dinţii lor mari, ca de cal, care toată iarna au mestecat de pomană berbec fript. Douăzeci de berbeci, kir Iani i-a plătit şi i-a scris în carnet, douăzeci de berbeci şi şaptesprezece vedre de vin, ptiu! şi patru sute cincizeci de pâini – să te iei cu mâinile de păr!

Ei, şi acu să vedem cum mergem la Pireu? Corabia trebuie trasă pe mal, aici se cer multe parale, că vin cincizeci de hoţomani, cu odgoane, cu argaţi, cu manele şi cu un vătaf afurisit, o namilă de om din Brăiliţa, cu ciomag la subsuoară şi cu cuţit la brâu.

— Treizeci de icosari! zice vătaful. Atât să ne dai; niciunul mai puţin.

Kir Iani îşi bagă degetele în gât şi începe să horcăie, ca un spânzurat.

— Huo, pezevenghi ţe sunteţi! izbuteşte să gâfâie, în sfârşit, arătându-şi furia în acel grai valah cu iz de arhipelag, cunoscut prin porturile dunărene până şi azi. Treizeţi de icosari ca să tradzeţi corabia pe malu? Mai bine îi dau focu cu mâna mea!

Oamenii îl privesc neclintiţi şi răi, că toată iarna n-au mâncat – şi-o să mai treacă multă vreme până să prindă la ananghie alt căpitan de vas.

— Dacă vrei să-i dai foc, a-ncoa' o para să-ţi aduc un kil dă gaz! zice vătaful, rânjind.

— Bre, oameni buni, aveţi inimă, bre! se roagă kir Iani, înmuiat.

— Lasă inima în pace, că pe noi ne taie la ramazan! se amestecă în vorbă un om, mişcându-şi muchia palmei pe pântece, cu gestul care lui kir Iani îi e atât de cunoscut, din frecăturile sale cu hamalii şi cu celelalte neamuri de pezevenghi din atâtea porturi colindate de el.

— Corabie mare, jupâne! adaugă un alt om. Asta încarcă opt vagoane; dintr-un transport te îmbogăţeşti!

Kir Iani îl priveşte uluit. Până mai ieri-alaltăieri, haimanalele astea nici nu ştiau ce-i acela drum de fier, şi-acum socotesc încărcătura în vagoane, ca la Stambul sau la Pireu.

— Da' de unde, oameni buni! zice, după ce s-a dezmeticit. Care corabie?! Un barcazu nenoroţitu! Trei vagoane mari şi late dacă potu să încarcu – şi-aşa încă e prea multu; niţi nu stiu dacă nu mă scufundu pe drumu.

Dar ce atâta vorbă? Treizeci de icosari au cerut, treizeci le dai. Mâine au să ceară patruzeci – şi n-o să-ţi rămână, într-adevăr, decât să iei o sticlă de gaz, s-o verşi jumătate pe punte, jumătate în hambar, să dai foc şi p-ormă să pleci la Stambul cu vreun caic turcesc, fiindcă o să-ţi fie ruşine să te arăţi atât de prăpădit în faţa unui căpitan simpatriot.

În sfârşit, cu gâfâieli, cu scârţâieli, corabia e trasă pe mal, în gemetele căpitanului deznădăjduit… Ah, fraţicule, biata corabie, cinci scânduri din bordaj sunt făcute praf! Acum vin marangozii cu scule de dulgher, alţi pezevenghi, care vor şi ei icosari. Pe urmă apucă-te de călăfătuit, de cătrănit, tocmeşte-te iarăşi cu hoţomanii de la început, să-ţi dea corabia la apă, altfel putrezeşti pe mal – şi nu-i timp de pierdut, că mugurul sălciei a început să se umfle, cum se umflă apele Dunării, cenuşii, şi dacă nu te grăbeşti să încarci, acu'-acu' încep să vină căpitanii din jos şi într-o săptămână preţul grâului se urcă de zece ori…

Într-adevăr, de data asta kir Iani o greşise şi cu navigaţia, şi cu negustoria. Dar acum, de bine, de rău, corabia aluneca la vale, spre mare, spre arhipelagul cu portocalii şi cu lămâii înfloriţi, lăsând necazurile în urmă, în susul fluviului învolburat, peste care apăsau ultimii nori de martie, duşmănoşi şi posomorâţi.

Penelopa era o corabie nu prea mare, mai curând un barcaz – cum spunea însuşi căpitanul când voia să se arate umil – un barcaz cu două catarge şi cu pânze puţine, care putea să încarce, nici opt vagoane, dar nici trei, ci, ca la o bună tocmeală, taman vreo cinci, aşa cum încărcase acum. Sub această povară, vasul intra în apă destul de mult, nelăsând deasupra decât vreo patru palme de bordaj, atât cât să poată înfrunta oarecare valuri cuminţi. Cât despre furtună, mai bine să n-o întâlneşti! Dar, măcar în această privinţă, iscusinţa căpitanului nu dăduse niciodată greş în cei aproape douăzeci de ani de când naviga pe aici. El ştia să aştepte vântul potrivit şi să se adăpostească în porturi cu mult înainte de a fi prea târziu, chiar dacă în chipul acesta îşi lungea drumul cu zile întregi sau cu săptămâni…

Soarele, care bătea din faţă apropiindu-se de nămiezi, făcea să lucească pe scândura înnegrită a bordajului numele corăbiei, scris de o parte şi de alta a etravei, cu litere verzi, împrospătate de curând cu mare dichis. Sufla un vânt plin, de la apus, şi vasul, cu vela mare într-un bord, cu vela mică în celălalt, se mişca binişor, făgăduind să ajungă la Sulina către ora trei.

Căpitanul stătea el însuşi la cârmă, fiindcă pe acest braţ îngust şi cu vânt din pupa, prielnic dar primejdios, nu se încumeta să-şi lase soarta în mâna nimănui.

Venind prilejul acum, trebuie spus despre kir Iani Ghinis că era un om pirpiriu, cu un cap scofâlcit, cu fălci lăbărţate, pline de ţepi cenuşii – un om pe care n-ai fi dat două parale dacă n-ar fi avut ochii aceia, nişte ochi mici şi apropiaţi, dar atât de vii, încât spuneau singuri cât preţuieşte stăpânul lor. Ca îmbrăcăminte, căpitanul nostru nu se deosebea cu nimic de ceilalţi căpitani de barcaz din arhipelag; adică, purta cizme cu carâmbii scurţi vârâţi sub pantalonii de pânză cenuşie, largi jos de un cot, dacă nu mai mult, iar la brâu strânşi peste tricoul vărgat cu o curea lată, bătută cu ţinte de argint. Pe timp răcoros, ca azi, această îmbrăcăminte se întregea cu o haină de postav negru, care abia ajungea la şold, ca să ţină de cald fără să te facă greoi; în sfârşit, pe tigva cheală, lucie ca bostanul turcesc, căpitanul purta o bonetă de lână albastră, cu ciucure pufos, fluturat de vânt – şi în afară de cele arătate mai sus n-avea nimic, nici nasturi auriţi, nici ancore brodate cu fir, adică nici un fel de zorzoane, şi asta arăta pe adevăratul marinar, vrednic şi cinstit faţă de meseria lui.

Dar, spre deosebire de toţi căpitanii din lume, kir Iani nu fuma lulea, ci trabuc, ca lorzii şi ca marii negustori, ceea ce umplea de mirare pe cei gură-cască din porturi, care nu mai văzuseră în viaţa lor marinar cu asemenea tabiet. Auzi comedie, căpitan să fumeze trabuc! El însă nu ţinea seama de mirarea lor, decât poate că îi privea ţâfnos – şi continua să pufăie cu sârg, împlinindu-şi două patimi deodată, şi patima fumatului, şi a mestecatului, căci dacă jumătate de trabuc o prefăcea în scrum, pe cealaltă o molfăia între gingii, degustându-i sucul amărui.

În clipa de început a acestei povestiri, vântul lua domol fumul trabucului şi-l împingea în rotocoale leneşe spre prova, unde îl împletea cu alt soi de fum, unsuros şi aromat, care ieşea stăruitor pe tambuchiul de la cabina echipajului. Oamenii din echipaj, vârâţi cu toţii sub punte, îşi pregăteau prânzul, frigând pe cărbuni berbecul cumpărat aseară de la Tulcea, un adevărat berbec dobrogean, fraged şi gras, cum nu găseşti nici chiar la Stambul. Era al douăzeci şi unulea în acest drum – ceea ce îţi dădea temeiuri să crezi că, atunci când aroma fripturii îi gâdila nările, lui kir Iani, care-i plătise pe toţi, îi trebuia mare stăpânire de sine să nu scape cavilele timonei din mâini, lăsând barcazul s-o ia razna şi să se pună pe uscat.

Adevărul este însă că în clipa asta gândul căpitanului nu era la berbec, ci la cu totul altceva. La prova, aplecat înainte, cu coatele rezemate de parapet, cercetând neclintit apele în faţa sa, se afla un om străin, un călător întâmplător, din cale afară de ciudat – şi kir Iani nu-şi putea lua ochii din ceafa lui. Alături, pe scândura goală a punţii, stătea tolănit – poate dormind, poate visând, poate adulmecând aroma fripturii de berbec – un alt ins, un fel de derbedeu, îmbrăcat zdrenţăros, cu o traistă sub cap şi cu o flintă strânsă între genunchi.

Întrucât aceste două personaje nu făceau parte din echipaj, se cuvine să lămurim prezenţa lor aici.

În ziua când, coborând de la Brăila cu cele cinci vagoane de grâu, Penelopa acosta la vechiul chei de zid din Galaţi, unde căpitanul avea de gând să întârzie o după-amiază şi o noapte, pentru anumite socoteli cu nişte simpatrioţi stabiliţi în oraş, trenul de Bucureşti aducea aici, pe linia de la Barboşi, deschisă de curând, şi depunea pe peronul gării încă în lucru, un călător deosebit de ceilalţi. Acesta era un bărbat de vreo treizeci şi patru de ani, de statură potrivită, dacă nu chiar înaltă, cu ochii negri, scânteietori şi neliniştiţi, cu părul castaniu, cu trăsăturile feţei desenate apăsat; dar, în înfăţişarea lui, numai obrazul ars de soare şi de vânt îl făcea să pară de vârsta arătată mai sus, altminteri părând mult mai tinerel.

Spre deosebire de ceilalţi călători din vagonul de clasa întâi, îmbrăcaţi în redingote negre, cu veste înfiorate, gulere scrobite şi pălării tari, cam greoi în aceste haine adoptate de curând, tânărul nostru se mişca sprinten în costumul său neobişnuit, un costum cafeniu, alcătuit dintr-o haină în carouri şi pantaloni de golf, răsfrânţi peste genunchi, cu ciorapi scoţieni şi ghete foarte bombate la vârf. În vreme ce vecinii săi îşi îmbrăcau cu multă cumpănire pardesiile negre, el luă din cui o pelerină şi-o aruncă sub braţ, împreună cu şapca de călătorie până atunci aflată în plasă, apoi, apucând cu cealaltă mână un mic geamantan roşu, cu burduf, deschise uşa compartimentului care răspundea direct afară şi sări pe peron încă înainte ca trenul să se fi oprit.

— Vreo liftă de la Comisia Europeană! pufni în urma lui unul din domnii rămaşi în compartiment.

Într-adevăr, tânărul călător părea să fie un străin, necunoscător al limbii vecinilor săi, fiindcă tot timpul drumului nu scosese un cuvânt, ci privise stăruitor pe geam peisajul care i se desfăşura în faţa ochilor. Dar odată coborât pe peron, se îndreptă spre vagonul de bagaje şi, văzând că hamalii tocmai coborau un cufăr de călătorie, ferecat cu chingi de metal şi cu zdravene încuietori de alamă, li se adresă în cea mai neaşteptată limbă românească, spre uimirea unuia din foştii tovarăşi de drum, care nu-şi putuse înfrânge curiozitatea şi se luase pe urmele lui:

— Umblaţi cu grijă, să nu vătămaţi ceva!

Tovarăşul de drum şi-ar fi putut satisface curiozitatea mai din vreme, dacă i-ar fi dat prin minte să cerceteze cartea de vizită, în rama ei de piele, atârnată destul de vizibil de încuietoarea micului geamantan pe care ciudatul călător, în clipa când se urcase în tren, la Bucureşti, îl aruncase în plasa de deasupra capului, fără nici o grijă să-şi ascundă numele. Pe această carte de vizită scria, ca şi pe uriaşul cufăr coborât din vagonul de bagaje:

Anton Lupan.

Ingenieur

— Unde ducem cufărul, boierule? întrebă unul din hamali.

— Căutaţi o birjă; vin şi eu numaidecât! porunci călătorul ciudat.

Apoi se apropie de locomotivă, aruncă asupra ei un ochi cercetător şi, ridicând capul, îi zâmbi mecanicului într-un chip care arăta că nu-s la primul lor schimb de priviri.

— Ei, mulţumit de călătorie, domnule? îl întrebă mecanicul, de sus.

— De la Barboşi încoace ai lăsat-o mai domol, răspunse Anton Lupan, căruia să-i spunem pe numele lui, o dată ce i l-am aflat.

Mecanicul ridică din umeri, vrând să arate că nu-i vina lui:

— E terasamentul slab… Şi p-ormă, podurile astea de lemn! Aud că o să le schimbe, ori o să le întărească. La anu' o să mergem cu patruzeci de kilometri pe oră…

După ce mai schimbă câteva cuvinte cu omul de pe locomotivă, călătorul nostru îşi luă rămas bun de la el şi se îndreptă spre ieşire, nu înainte de a arunca o privire asupra construcţiilor din jur. Era vădit că înnoirile acestea îl interesau cum nu se poate mai mult. Aceeaşi dorinţă de a vedea totul, de a afla, de a nu scăpa nimic din ochi îl făcuse să coboare prin gări, în timpul opririlor mai lungi, să cerceteze şinele, traversele, macazurile, semafoarele, să intre în vorbă cu mecanicul, ca şi când ar fi fost inspector la drumul de fier.

În spatele gării, hamalii încărcau anevoie cufărul într-o birjă micuţă, cu un singur cal.

— Dumneata suie-te colea, pe capră, boierule, că-n spate nu mai ai loc! zise birjarul, uitându-se amărât, când la cufăr, când la calul slăbuţ.

— N-avea grijă de mine, răspunse stăpânul cufărului. Eu am să merg pe jos.

— Încotro o luăm?

— Mână în port!

Birjarul ridică sprâncenele, mirat:

— În port? D-apoi acu' nu-i nici un vapor!

— Dumneata mână, şi-om vedea acolo ce-o fi.

Zicând acestea, călătorul porni la deal, spre oraş, cu pelerina şi cu şapca la subsuoară, cu micul geamantan în mână, lăsându-l pe birjar singur, ca şi cum nu i-ar mai fi păsat de el; de bună seamă, sau era un om cu capul în nori, sau avea o încredere desăvârşită în semenii săi şi mai cu seamă în birjari.

Omul de pe capră ridică din umeri a nedumerire, dar, ca să nu-şi mai bată capul cu un călător zănatic, smuci hăţurile şi porni spre locul poruncit. Ajungând în port îşi aruncă ochii în sus şi-n jos, pe cheiul aproape pustiu, şi nezărindu-şi muşteriul nicăieri, rămase încurcat, în aşteptarea lui.

În faţă tocmai acostase o corabie grecească şi căpitanul, cu boneta dată pe ceafă, cu haina descheiată la gât, se certa furios şi năduşit cu echipajul, muşcând cu năduf dintr-un capăt de trabuc. Doi oameni săriseră pe mal şi legau vasul, înnodând alene parâmele de bintele aflate în marginea cheiului.

— Bre Lachi, bre Ismail! striga căpitanul pe limba grecească, în gura tambuchiului de la prova. Lăsaţi berbecu' acu', şi veniţi să daţi o mână de ajutor! N-auziţi, bre, neam de pezevenghi?!

Birjarul se uită nepăsător la el, se mai uită o dată pe chei, mormăi ceva, apoi îşi ridică gulerul, îşi băgă mâinile în sân şi începu a picoti, cu capul în piept.

Între timp, călătorul nostru, Anton Lupan, urca strada la deal, spre oraş, să zici că uitase de cufăr şi de port. Curiozitatea din privirile lui nu mai părea aşa de vie ca la început, ceea ce dovedea că locurile îi erau cunoscute şi nu înfăţişau pentru el nimic nou; în schimb, între sprâncene i se iviseră două cute grele, semnul unei nelinişti, unei mâhniri care nu se văzuse până atunci.

Pe o parte şi pe alta a străzii se înşirau magazii închise, cu drugi de fier puşi de-a curmezişul uşilor, prăvălii cu obloanele trase, fiindcă era zi de duminică, frizerii, cafenele, birturi şi alte felurite locante nu prea înţesate de muşterii; cartierul, aflat între gară şi port, trăia mai viu, pesemne, în zilele de lucru, când aici se vânturau mărfuri de la vapor la tren, sau de la tren la vapor, în locul acesta de înnăditură a negoţului dintre Apus şi Orient.

Anton Lupan merse astfel pe trotuarul aproape pustiu, vreo câteva sute de metri, fără ca semnul de îngrijorare de pe chip să-l fi părăsit, până ce ajunse la biroul domnului Iacomachi, unde mai fusese o dată acum câteva luni. Nu nădăjduia să aibă o veste mai bună decât rândul trecut, totuşi, de vreme ce era în oraş, inima nu-l lăsa să plece mai departe, înainte de-a afla dacă, prin cine ştie ce minune, nu venise o ştire nouă între timp.

Uşa biroului scoase din somnul lui duminical clopoţelul de alamă atârnat sus de pervaz ca la dughene şi frizerii, şi o dată cu clinchetul care se răspândi până în fund, un băieţaş aflat la o masă schiloadă, în colţul încăperii, lingă soba de tuci, sări în picioare, cu ochii cârpiţi, privind zăpăcit la noul venit.

— Unde-i kir Iacomachi? întrebă vizitatorul neaşteptat, înaintând spre fund.

Drept răspuns, băiatul, care pesemne nu înţelegea graiul românesc, se repezi la o uşă din lături şi începu să strige, în sus, spre capătul unei scări, cu glasul plângăreţ şi speriat, ca şi cum ar fi cerut ajutor:

— Kiria! Kiria!

În liniştea desăvârşită a casei se auziră scările scârţâind sub paşii cumpăniţi ai unui om greoi şi nezorit şi, după vreo douăzeci de scârţâituri, însoţite de suspine şi mormăieli, kir Iacomachi se ivi în uşă, cu papuci de atlas verzui, încovoiaţi la vârf, cu giubeaua de duminică, neagră, bătută cu fir gălbui şi împodobită pe margini cu blană de samur, cu tichie albastră în cap, cu un şirag de mătănii într-o mână, iar în alta cu ciubucul lung, de abanos, pe care Anton Lupan îl cunoştea de rândul trecut.

— Să mă ierţi, kir Iacomachi, dacă ţi-am stricat tabietul, începu acesta, uitându-se la ciubuc şi la mătănii. Cred că mă mai ţii minte; am fost la dumneata în noiembrie, anul trecut. Nu cumva s-a auzit ceva, între timp, despre Pierre Vaillant sau despre corabia lui?

Kir Iacomachi se uită la el mirat, sau poate chiar altfel, cum te uiţi la un nebun, apoi ridică braţele spre cer, cu mătănii şi cu ciubuc, în timp ce mustăţile stufoase i se zburleau pe obrazul plin, bine bărbierit, trădând sâcâiala pe care altminteri stăpânul lor şi-o ascundea, ca omul obişnuit prin negustorie să fie răbdător şi bine crescut, adică politicos, după un cuvânt tras din limba lui.

— Ţe mai vrei dumneata să afli despre un barcazu care a pieritu acum ţinţi ani, pe timpu de război? Pune-i cruţe, cum i-am pusu şi eu!

Cu aceste cuvinte, negustorul trase din raft un catastif vechi, îl deschise într-un anumit loc şi bătu cu dosul palmei în foaia îngălbenită de timp.

— Uite-aiţi! zise, citind în catastif. Marfă pornită de la Stambul, la trei aprilie o mie optu sute saptezeţi şi şapte… Măsline, untdelemnu, orezu, cafea, portocale, limonia – şapte vagoane… Noroc că n-a fostu plătită, altfel mă ruinamu!

Şi arătând cele două linii încrucişate, trase peste lista mărfurilor neprimite, kir Iacomachi încheie, ridicând încă o dată ciubucul şi mătănii le spre cer:

— Pune-i cruţe, fraţicule, cum i-am pusu şi eu!

Anton Lupan nu se aştepta la o altă veste, totuşi, nu i se părea la fel de uşor să pună cruce peste viaţa unui om, cum punea kir Iacomachi pe lista celor şapte vagoane cu mărfuri scufundate undeva în Marea Neagră sau aruncate pe cine ştie ce ţărm al ei.

După ce îşi luă rămas bun de la negustor, ieşi în stradă, îngândurat, întrebându-se ce rost mai avusese acest ocol, când era limpede că Pierre Vaillant pierise de mult? Să mai fi licărit oare undeva, în sufletul lui, vreo speranţă, fără să-şi dea seama de ea – să-l fi mânat vreun instinct? Sau era numai acea pietate care ne îndeamnă să punem flori pe mormintele celor dispăruţi?

Dar ocolul făcut zadarnic în căutarea unui prieten pierdut îi prilejui lui Anton Lupan să întâlnească alt om, prin una din ciudatele întâmplări ale vieţii care îţi scot în cale, când te aştepţi mai puţin, tocmai pe cel de care ai nevoie mai mult.

După ce, părăsind biroul lui kir Iacomachi, călătorul nostru merse un timp pe Calea Domnească, grăbind pasul ca birjarul să nu-l aştepte prea mult, din faţă, de undeva, îi ajunse la ureche, încă înăbuşit, zumzet de glasuri omeneşti, clinchet de zurgălăi, strigăte, chiote şi pocnituri.

Era zi de duminică, aşa cum am mai spus, pe la vreo două ceasuri după prânz – şi o mulţime de târgoveţi, unii mai chipeşi, alţii mai ponosiţi, amestecaţi cu slujnice, cu ostaşi în uniforme de dorobanţi, cu muncitori de la drumul de fier şi cu puzderie de copii, se îndrepta spre locul de unde se auzea chiolhanul pomenit.

După câteva sute de paşi, în stânga se deschise un maidan întins. Deasupra mării de capete care-l acoperea se roteau chioşcuri pictate, de căluşei, săltau ca nişte peşti zburători bărci mânuite de tineri îndrăzneţi, se ridicau alene şi coborau domol policioarele scrâncioburilor ţărăneşti, în strigătele de spaimă sau de plăcere ale publicului femeiesc.

Prin mulţime mişunau limonagii, vânzători de salep, purtând în spate ciudatele lor cazane de alamă, înzorzonate cu fel de fel de marafeturi, cu şi fără rost, negustori de turtă dulce, de acadele, de fistic, de halva şi rahat, urmaţi de tot felul de gură-cască şi de derbedei. Din loc în loc se vedeau cazane cu ulei fumegând, în care se rumeneau gogoşi, iar prin alte părţi sfârâiau grătare încinse, cu cârnaţi de porc şi muşchiuleţ.

Anton Lupan se opri în marginea bâlciului şi, cu toată apăsarea sufletească, se pomeni zâmbind. Desigur, priveliştea nu-i era necunoscută, căci pe lângă zâmbet, nu stârni nici un fel de mirare în ochii lui. După ce cercetă în fugă mulţimea, privirea i se opri asupra unei barăci, unde se trăgea la semn – şi, o clipă mai târziu, se îndrepta într-acolo, curios, ca şi cum ar fi uitat încă o dată de birjarul care-l aştepta în port.

Baraca, înjghebată din scânduri nedate la rindea, avea deasupra o firmă albă, pe care era zugrăvit un dorobanţ ţeapăn, cu arma la ochi, trăgând în urma unui turc pus pe fugă, cu fesul sărit şi cu şalvarii verzi găuriţi în dos. Dedesubt se puteau citi aceste două versuri, ca reclamă pentru stăpânul barăcii şi ca îndemn pentru târgoveţi:

Exersaţi ochiul şi-o mână pentru Patria Română!

O tejghea lungă închidea intrarea barăcii şi în faţa ei stăteau cot la cot mai mulţi ochitori, înverşunaţi pe figurile de tablă înşirate pe peretele din fund, al căror mecanism se încăpăţâna să rămână ţeapăn, cu toată ploaia de gloanţe abătută asupra lor. Stăpânul întreprinderii şi nevasta lui, o femeie grasă cu mustăţi de flăcău, încărcau armele de zor, înhăţând de fiecare dată câte un bănuţ – şi cu un ochi zâmbeau, mulţumiţi, cu altul îi căinau, amărâţi, pe ochitorii neghiobi.

În clipa când Anton Lupan se apropia de baracă, din partea cealaltă se ivea un ins zdrenţăros, slab şi deşirat, un om de vreo treizeci de ani, cu o traistă pe umăr şi o flintă ruginită sub braţ, legănându-se împreună cu aceste poveri, nu prea stăpân pe picioarele lui. Ajuns în faţa tejghelei, lunganul îşi lăsă boclucurile jos, se scormoni în buzunar, scoase un bănuţ, pe care femeia cu mustăţi se grăbi să i-l smulgă din mână, primi o puşcă încărcată, îşi rezemă coatele pe scândură şi începu să-şi plimbe nesigur ţeava armei asupra figurilor din fund.

— Pă care vreţi s-o ochesc? întrebă, cu un glas gros şi mototolit, de om bine băut.

— Mireasa, nene, ocheşte mireasa! strigară mai mulţi copii, dezamăgiţi de ceilalţi ochitori.

Unul dintre aceştia se străduia nevolnic să lovească iepurele de tablă, care de ceasuri întregi fugea stând pe loc.

— Ia cară-te de-aici, mă beţivule! Nu mai încurca lumea şi tu! îl repezi dispreţuitor pe noul venit, care-l stânjenea în îndeletnicirea lui.

— Mireasa, nene, mireasa! continuau să strige copiii, neîncrezători şi totuşi curioşi, strânşi grămadă în spatele omului zdrenţăros.

Acesta căută cu ochii tulburi mireasa. O zări în marginea din dreapta, duse puşca la ochi şi, fără a pierde nici o clipă, apăsă pe trăgaci. Îndată se stârni o muzică gălăgioasă de flaşnetă, cu piculine şi zurgălăi, şi mireasa, la braţ cu ofiţerul de roşiori, se puse în mişcare, alunecând pe o şină înclinată spre spectatori.

Copiii începură să sară în sus, bătând din palme şi strigând bucuroşi. Ochitorii ceilalţi zâmbiră strâmb.

— Cred şi eu c-a nimerit, dacă-i beat! zise unul din el, batjocoritor.

Femeia cu mustăţi aruncă o privire nemulţumită bărbatului ei, apoi puse în mâna ochitorului norocos puşca încărcată din nou. După obiceiul de atunci, astăzi uitat, cel ce lovea ţinta o dată, avea dreptul să tragă încă un glonţ, fără să plătească nimic; dacă lovea zece ţinte la rând, ceea ce nu se întâmpla în fiecare zi, căpăta şi un premiu, fie o oglindă cu flori pictate în colţ, fie o statuetă de ghips, fie vreun alt obiect la fel de preţios, după alegerea sa. Iar în sfârşit, cel ce ar fi lovit toate ţintele fără să smintească nici un glonţ, pe lângă premiul amintit, cuvenit la fiecare zece figuri, s-ar fi ales pe deasupra cu un pol de aur, îmbogăţindu-se la minut, dar asta fireşte nu se pomenise nicicând, fiindcă altminteri stăpânul barăcii n-ar fi fost prost să se bage într-o treabă care să-l lase mofluz.

— Pă care s-o lovesc? întrebă iarăşi ochitorul zdrenţăros.

— Ursul, nene, ursul! strigară copiii.

Omul ochi, şi ursul se răsuci greoi pe fusul de fier, în sunetele flaşnetei care prinse să cânte din nou. În jur izbucniră strigăte; ochitorii ceilalţi lăsară puştile pe tejghea şi începură să se zgâiască la beţiv, uimiţi şi încă neîncrezători. Anton Lupan făcu un pas înainte, aproape fără voia lui.

— Fierarul, fierarul! strigau copiii, în sfârşit satisfăcuţi.

Beţivul ochi la iuţeală, şi după pocnitura seacă a tablei atinse de glonţ, fierarul, cu obrazul roşu şi cu mustăţi castanii, începu să mişte braţul, lovind cu ciocanul într-o nicovală dispărută de mult de la locul ei.

Auzind flaşneta şi strigătele copiilor, mulţimea dădu năvală încoa', în timp ce Anton Lupan mai făcea un pas înainte, cu privirea uimită asupra dibaciului ochitor.

Femeia cu mustăţi strânse din dinţi şi se uită pământie la bărbatu-său. Acesta se apropie de beţiv, cu paşi hotărâţi:

— Hai, gata acu'! îi zise, luându-i puşca din mâini. Mulţimea se împotrivi:

— Da' de ce? Lasă-l să tragă! E dreptu' lui.

— Pompieru', nene, ocheşte în pompier!

Stăpânul barăcii se uită cruciş la spectatori, se uită la femeie, la beţiv, scrâşni din dinţi, dar n-avu încotro.

Astfel, în strigătele oamenilor şi-ale copiilor, în pocniturile seci ale tablei lovite mereu, căzură pe rând iepurele, cerbul, mistreţul, vulpea, se puse în mişcare barca pe lac şi pompierul salută mulţimea cu tulumba pentru onor.

Aceasta fiind a zecea figură, oamenii, care ţineau socoteala, din ce în ce mai înfierbântaţi, începură să strige:

— Premiul! Premiul, jupâne! Nu-l face uitat! Jupânul se aplecă peste un cufăr din fund, îi săltă capacul, scoase o statuetă de ghips, vopsită ţipător, care înfăţişa un câine-lup, sau un viţel, sau poate un porc mistreţ, dacă nu cumva un animal de prin alte părţi – şi-l puse cu năduf pe tejghea.

— Hai, acu' du-te! scrâşni printre dinţi.

Fireşte că mulţimea, care ţine totdeauna partea celui dibaci, nu se lăsă.

— Înainte! înainte! săriră oamenii. Ce, jupâne, ţi s-a făcut de scărmănat?

— Pitpalacii, nene! strigau copiii. Spălătoreasa! Grădinarul! Oaia şi berbecul! Vaporul, vaporul!

Ochitorul puse mâna pe puşcă şi luă toate ţintele la rând, fără greş, stârnind la fiecare lovitură sunetele flaşnetei şi strigătele mulţimii cuprinse de fiori. Femeia cu mustăţi se făcuse nevăzută şi nu se mai ivi, până la sfârşit. Poate umbla să strice vreo maşinărie, în fund, să înţepenească vreuna din figuri…

După alte zece lovituri, ochitorul primi un briceag cu plăsele de fier, pe care se vedea o locomotivă scoţând fum pe coş. Omul mai trase de zece ori – şi cu asta treaba se sfârşi: toate figurile fuseseră lovite pe rând.

— Polul! Polul! începură să strige oamenii, zvârlindu-şi căciulile şi pălăriile în sus.

Bâlciul se golise; mai toată lumea se adunase în jurul barăcii, curioasă să vadă cum va fi pân' la sfârşit.

— Haide, scoate polu', scoate-l! continuau să strige cei din faţă, uitându-se duşmănos la omul de după tejghea, care rămăsese prostit, cu mâinile atârnând pe lângă trup.

— N-am acu'. De unde să-i dau un pol? încercă el s-o încurce. Să vină deseară, că i-l dau!

Mulţimea începu să urle:

— A, nu umbla cu şoalda, jupâne, c-o păţeşti! De luat ştii să iei, da' când e vorba să plăteşti… Hai, scoate polu' şi dă-l creştinului, că e dreptu' lui.

Că hâr, că mâr, jupânul n-avu încotro şi începu să scormonească în buzunar, de unde, după multă zăbavă, scoase cu mâna năduşită un bănuţ de aur.

— Ia-l şi cară-te, sta-ţi-ar în gât! zise sugrumat, băgându-l în ochii câştigătorului.

Acesta luă banul, îl privi pe o parte, pe alta, îl încercă în dinţi, îl frecă de mâneca zdrenţuită, îl mai privi o dată, apoi în sfârşit îl băgă în buzunar şi întinse mâna după puşcă, să tragă din nou.

— Ce mai vrei?

— Hai de la început. Ce, ori nu te ţii?

Jupânul se făcu roşu – şi, cu ochii ieşiţi din cap, prinse a răcni:

— Cară-te de aici, beţivule! N-am bani d-aruncat în vânt!

Între acestea, Anton Lupan, care nu-şi mai putuse lua ochii, din ce în ce mai uimiţi, de la iscusitul ţintaş, făcu încă doi paşi, şi ajungând lângă el îi puse mâna pe braţ; găsise, când se aştepta mai puţin, omul de care avea nevoie mai mult pentru planurile lui. Fiindcă, aşa cum putuse să-l cântărească din ochi, şi ochii nu-l înşelaseră decât rareori, omul din faţa sa, deşi beat, părea să aibă şi alte virtuţi, pe lângă nemaipomenita lui dibăcie de trăgător.

— Hai cu mine, băiete! îi zise, într-un chip căruia nu i te puteai împotrivi.

Totuşi, omul zdrenţăros şovăi, cu ochii la ţintele din fund.

— Închid, dau foc, nu mai pot! răcnea stăpânul barăcii, scos din minţi.

Anton Lupan strânse braţul ochitorului şi-l trase după el, cu un gest blând, dar hotărât:

— Haide, şi-o să câştigi mai mult decât un pol!

Înduplecat nu de aceste vorbe, ci de hotărârea pe care o simţea în glasul străinului, de data asta omul nu mai zăbovi decât ca să-şi ia traista, flinta lăsată jos, mistreţul de ipsos şi briceagul cu locomotiva scoţând fum pe coş.

Ajungând în marginea maidanului, unde mulţimea se rărea, Anton Lupan întoarse capul spre însoţitorul său şi-l întrebă:

— Cum te cheamă, flăcăule?

Acesta vru să mârâie, arţăgos: „Da' ce treabă ai dumneata?” – însă ridicând ochii întâlni un zâmbet atât de deschis şi de frăţesc, încât se simţi câştigat pe loc.

— Ieremia mă cheamă! răspunse, încrezător.

— Ăi fi cel care a intrat cu oiştea în gard?

Omul râse cu gura până la urechi, din ce în ce mai voios:

— Nu; ăla e frate-miu, că ne-am nemerit doi fraţi să ne cheme la fel.

Acum fu rândul lui Anton Lupan să izbucnească în râs. Cu asta, orice urmă de gheaţă se rupse între ei.

— Prin urmare, am să-ţi zic Ieremia. Om vedea ce-om face dacă ne-om întâlni şi cu fratele tău. Pe mine mă cheamă Anton Lupan.

— Anton? Era la noi în sat un dascăl la biserică, de-l chema la fel. O fi nume popesc?

— N-aş putea să-ţi spun, dar după câte ştiu, n-am avut nici un popă în neam.

— Aşa?! făcu Ieremia, mirat. Vezi că la noi în sat pe oameni îi cheamă ori Ion, ori Vasile, ori Ieremia, ca pe mine, ori Haralamb, ca pe vără-miu. Mai e şi unul Marin, da' ăla a venit tocmai de peste Olt. Anton l-a chemat numai pe dascăl… Şi dacă te cheamă Anton, de ce-ţi mai zice şi Lupan?

— Asta-i numele de familie. Pe la voi nu-i tot aşa?

— Chiar aşa nu-i, ori ştiu eu?! Noi zicem: Ieremia al lui nea Ion, Haralamb al lui moş Vasile…

— Ei, vezi? Altfel cum să-i deosebeşti între ei?

— Mda, când te cheamă Ieremia. Dar când te cheamă Anton, cu cine aş putea să te asemuiesc? Cu dascălul de la noi din sat? Păi ăla a murit de mult…

Şi zicând acestea, Ieremia se puse iarăşi pe râs. Râse şi Anton Lupan, deşi cam stânjenit, fiindcă o clipă nu-şi dădu seama dacă are de-a face cu un om glumeţ sau eu un cârcotaş. Pe urmă, ca să schimbe vorba, întrebă:

— Ia spune, Ieremie, ai vreo treabă aici în târg?

— Până una alta nu, da' acu', dac-or înverzi copacii, gândesc să-mi cumpăr o foarfecă şi să m-apuc de tăiat frunză la câini.

Anton Lupan râse din nou, în timp ce căuta cu ochii o cârciumă, ori ceva de acest fel, unde să se oprească o clipă să-şi omenească însoţitorul şi să-l descoasă fără zor, gândindu-se că la o nevoie ca asta birjarul putea să-l aştepte oricât. Dar văzând că toate locantele din jur erau pline de lume gălăgioasă, pusă pe chef, merse mai departe, coborând spre port. Din când în când îşi arunca ochii spre stânga, cercetându-l pe Ieremia, care mergea alături voios, fără să întrebe nimic, nici măcar încotro ostenesc. Nici urmă de beţie nu se mai vedea pe chipul lui, de parcă nu el fusese cel ce adineauri se apropiase de baracă mergând pe trei cărări.

— Unde ai învăţat să ocheşti aşa de bine? îl iscodi după un timp, uitându-se la flinta din mâna lui.

— La Griviţa, c-aveam gloanţe din belşug şi fesuri turceşti să le iei la ochi, câte vrei.

— Şi cum, mai înainte n-ai mânuit puşca?

— Ba de mânuit am mânuit-o până m-am spetit, când m-a luat la reghiment, numai că de tras, am tras mai puţin. Da' eu, vezi dumneata, cum am dus-o la ochi, parcă m-am simţit frate cu ea…

La aceste vorbe, Anton Lupan îl privi mai iscoditor. Omul de lângă el, înalt din cale afară, să fi zis că-i deşirat dacă n-ar fi fost destul de spătos, avea un cap cam micuţ pentru trupul lui, un cap de păsăroi, cu nasul ascuţit, cu ochii apropiaţi, când vicleni, când glumeţi, cu bărbia îngustă şi cu obrazul plin de ţepi. Purta un fel de cioareci hărtăniţi, strânşi cu nojiţele opincilor până sub genunchi, dar în sus avea o haină de marinar, peticită cam peste tot, care nu se potrivea nici cu cioarecii, nici cu căciula de oaie, din cap.

— Şi cu flinta asta ce faci? îl întrebă mai departe Anton Lupan, fără să fi pătruns taina ciudatei lui îmbrăcăminţi.

— O ţin aşa, să zic şi eu că am ceva. Am fost cu ea paznic la un boier, colo, peste Brateş.

— Vreo meserie ai învăţat?

— Sunt marangoz, domnule, numai că, de când cu războiul, nu găsesc de lucru de fel. Înainte mai veneau turcii, grecii şi mai ciocăneam câte ceva la barcazurile lor. Ori mă duceam la Tulcea şi lucram bărci pentru pescari. Acu' grecii vin mai rar că-s cam speriaţi, iar turcii, de, or fi supăraţi pe noi.

— Ceva carte ai învăţat?

— Câtă a uitat meşterul meu.

— Ştii să citeşti, să scrii, să socoteşti?

— Taman cât trebuie ca să nu zică lumea că-s prea prost.

Anton Lupan tăcu un timp, gânditor, apoi întoarse capul spre el şi-l întrebă, fără înconjur:

— Ascultă, Ieremie, ai vrea să porneşti cu mine la drum? După cât bag de seamă, rosturi prea multe nu ai aici în târg.

— Şi nici în altă parte, domnule. Încotro s-o pornim?

— Aşa, spre capătul lumii…

Aici Ieremia micşoră pasul fără voia lui şi, dându-şi căciula pe spate, se scarpină în creştet, îndoit.

— N-o fi prea departe? zise, uitându-se cam chiorâş la vecinul său, cu teama că acesta îl lua peste picior.

— Departe, e drept! răspunse Anton Lupan hotărât să nu umble cu amăgeli.

Or, pe Ieremia tocmai răspunsul lui îl zgândări, fiindcă părea cu totul şi cu totul serios – şi îl făcea să simtă furnicături peste tot, şi-n inimă, şi-n creier, şi-n trup.

Bănuind ce se întâmplă cu el, Anton Lupan zâmbi mulţumit şi-l lăsă un timp să fiarbă aşa, în zeama lui, apoi îl întrebă, parcă într-o doară, ca şi când ar fi vrut să schimbe vorba de la început:

— Pe mare ai fost vreodată? Ţi-o fi teamă de ea?

— Teamă? Iacă zău că nu ştiu. Da' de cunoscut o cunosc; doi ani am fost dulgher pe un caic turcesc, şi-am tot umblat, pe la Stambul, pe la Salonic, ba am ajuns chiar şi la Pireu.

Anton Lupan tresări, surprins, şi chipul i se lumină mai mult; deci omul său era chiar mai încercat decât bănuise el; se cuvenea să nu-l mai scape din mâini, altul pe măsura lui fiind greu de găsit.

— De băut bei mereu, sau numai aşa, la sărbători? îl iscodi mai departe, dezvăluindu-şi singura îndoială care-l îngrijora într-adevăr.

Ieremia se uită la el, apoi îşi lăsă ochii în jos, ruşinat:

— Da' de unde, domnule, nici măcar la sărbători! S-a întâmplat o istorie afurisită de m-ai văzut dumneata beat.

— Ce istorie? stărui Anton Lupan.

— Ia, o istorie! Să zic c-a fost nuntă, aş greşi, da' altfel, ce naiba a fost? Am un potlogar de văr la Sulina, văru' Haralamb, şi el tot marangoz, că noi acasă n-am avut pământu' nostru şi-am venit de mici la oraş să învăţăm meşteşug… Acu' e la Sulina, cum spusei, lucrează de astă-vară la şantier, adică la reparat vapoare, la austrieci – că el nu-i numai marangoz, e şi fierar, meşter bun altminteri, de! – păcat că n-are şi minte în cap! Ei, şi când a venit dezgheţu', să fie de-atunci vreo trei săptămâni, m-am pomenit cu el în călduri, aici pe capu' meu, că vrea să se însoare, să intre în rândul oamenilor: „Altminteri – zice – îmi iau lumea în cap, măi vere Ieremie, ori mă spânzur, aşa nu mai pot s-o duc!” Te pui cu zănaticu'? Ăsta, când dă spicu' ierbii îşi iese din minţi. „Şi de ce nu te însuraşi la Sulina?” zic eu. Aş, domnia-sa e mofturos, ce crezi! Cică la Sulina nu-i niciuna pe gustul lui, hai la Galaţi, acolo e de ales! „Păi cine-o să te ia pe tine, măi netotule? Nu te vezi că eşti un pârlit, un zdrenţăros?”… Ce să mai lungesc vorba, domnule! Eu aveam odaie în curte la un sacagiu, adică om înstărit, cu casă de zid, cu magazie, cu acareturi şi pe deasupra cu două sacale, nu una, fiecare cu câte doi bidivii. Lui hoţomanu' de vără-miu, nu i-a trebuit să umble prin târg, că el, cum a venit, cum a pus ochii pe Ghiocica, fata sacagiului, fată cu zestre, cu salbă şi cercei de aur şi de frumoasă, frumoasă-al naibii, durdulie, rotunjoasă, ca un ghioc. Acu' lasă că şi el, Haralamb, e un pui de rumân să-l mănânci din ochi, nu deşirat şi ciolănos ca mine, chit că mi-e văr, că taică-miu, cu-al lui au fost fraţi buni, de la un bunic. Ei, şi dacă l-a văzut, fetii i-a căzut cu tronc, n-a mai ţinut seama că-i zdrenţăros şi pârlit, iar sacagiu' n-a avut încotro… Nu-ţi mai spun că i-a cumpărat straie şi cizme noi, din cele cu scârţ, adică l-a înţolit cum n-a fost înţolit neam de neamul lui, că altminteri, îi place să se fudulească dacă are cu ce. Şi-aşa, s-a mutat văru' Haralamb în casă la ei, şi pune-te pe trai, pe găină fiartă şi pe pui fript, trei săptămâni în şir. Îmi trimitea şi mie câte un hartan în odaia din fund, lângă magazii; în faţă nu m-a poftit… Pe urmă au hotărât ei nunta, să fie azi – altfel intram în postul Paştelui şi era prea târziu – da' petrecerea a început de ieri pe la prânz; a adus sacagiu' amândouă sacalele pline cu vin – şi s-a pus mahalaua pe băut… Numai că, să vezi dumneata, pe la trei dinspre ziuă, văru' Haralamb mă ia de mânecă şi mă trage în odaia mea din fund: „Măi Ieremie, eu mă duc! Auzi că fluieră! Vine vaporu' nemţesc din sus…” „Tu eşti nebun?”. „Nu, da' m-am săturat aici. Uite, să le dai straiele de ginerică, şi cizmele, că mi-erau mici…” Altminteri suflet cinstit, domnule, ar fi putut să plece îmbrăcat ca lumea, nu în zdrenţele lui… Şi dacă el a plecat, eu n-am ştiut ce să fac, aşa că m-am apucat de băut. Am băut până la ziuă, când s-a băgat de seamă că ginerică s-a dus. Atunci s-a stârnit zarvă şi văicăreală, şi sacagiu' m-a aruncat în uliţă, cu flinta şi cu traista, altceva n-am avut, de ce să mint. „Să nu te mai prind pe-aicea, neam de potlogar!” Auzi vorbă la el! Parcă aveam eu vreo vină, parcă eu îi amăgisem fata! Iacă, domnule, cum s-a întâmplat de m-ai găsit beat, rătăcind prin bâlci…

— Va să zică. deseară n-ai unde să dormi! zise Anton Lupan, neştiind dacă să râdă sau să se întristeze de păţania lui.

— Lasă, că dac-o fi să merg cu dumneata, nu merg fiindcă n-am unde dormi! răspunse Ieremia, cam oţărât.

Cu această vorbă cam în doi peri, care nu spunea nici da, nici nu, sosiră în port, fără să-şi dea seama când făcuseră atâta drum. Anton Lupan văzu de departe trăsura aşteptând pe chei, cu birjarul moţăind, dar în loc să se îndrepte într-acolo, merse întins spre barcazul acostat de curând şi-l cercetă stăruitor, plimbându-se zorit prin faţa lui. Pe punte nu era ţipenie de om; pânzele fuseseră de bine, de rău, strânse pe ghiuri, dar altminteri se vedeau o grămadă de parâme şi de catrafuse aruncate pretutindeni, ceea ce dovedea un echipaj nu tocmai zelos. Pe tambuchiul din prova ieşea un ademenitor miros de berbec fript.

Ieremia se apropie şi el, adulmecând mirosul şi înghiţind în sec; peste noapte se ţinuse mai mult de vin, cu mâncarea o lăsase mai uşor şi acum îi părea rău după bunătăţile de la sacagiu.

— Da' nu mi-ai spus cum şi încotro s-o pornim, domnule? zise, lungindu-şi gâtul spre tambuchi.

— Gherasime! Ismaile! Aţi surzit, pezevenghilor? se auzi în clipa aceea pe punte un glas, strigând furios.

Căpitanul ieşea din cabina lui, cu o boccea după el – şi nimeni nu venea să-i dea ajutor. Din cabina echipajului se auzeau râsete şi chiuituri.

— Faceţi chef cu banii mei! mai pufni căpitanul, spumegând neputincios. Las' că ajungem noi la Pireu şi-o să vedeţi voi!

Ieremia nu lua seama la strigătele lui, mai cu seamă că nu-i înţelegea toate cuvintele greceşti, ci îl asculta pe Anton Lupan, care-i vorbea despre drumul lui. Apoi se trase un pas în lături şi zise, uitându-se cam chiorâş:

— Nu ştiu pe unde vine ţara asta, dar, după câte mi-ai spus, ar însemna să călătorim un an întreg.

— Poate şi doi!

— Aoleu! Şi numai pe mări?

— Ba şi pe oceane.

— Ce vorbeşti?!

De data asta Ieremia părea mai degrabă curios decât speriat şi nu se mai uita chiorâş, ci drept, cu ochii străbătuţi de scântei.

Văzând că niciunul nu mişcă din oamenii săi, căpitanul barcazului se îndreptă spre schelă, să iasă la chei, cu bocceaua după el, morfolind cu ciudă între dinţi trabucul rău mirositor. Anton Lupan îl lăsă pe Ieremia şi, ţinându-i calea, îl salută, voios:

— Bună-ziua, căpitan Iani! Căpitanul scăpă trabucul din dinţi:

— Da' de unde ştii dumneata că sântu căpitan? şi de unde ştii că mă cheamă Iani?

Necunoscutul de pe chei îi zâmbi, şiret:

— Auzi vorbă! Păi e destul să se uite cineva la dumneata, ca să vadă că eşti căpitan. Şi încă ce căpitan! Eu unul, ca să-ţi spun drept, n-aş fi aşteptat să te văd comandant pe un cargobot.

Kir Iani se împăună, cu pieptul umflat şi ochii daţi peste cap; apoi scuipă pe lângă schelă, prefăcându-se supărat.

— Mie nu-mi trebuie cargobotu, fraţicule, să-mi stea armatoru pe capu. Mai bine căpitanu pe corabia mea!

— A, corabia asta frumoasă e a dumitale?! Atunci sigur, ce să intri la stăpân, pe cargobotul altuia!

Şi văzându-l că plesnea de ifos, Anton Lupan găsi de prisos să-i răspundă la a doua întrebare – răspuns care de bună seamă i-ar fi tăiat ifosul şi l-ar fi înfuriat; el îi spusese Iani, fiindcă după câte ştia, cam Iani îi chema pe toţi căpitanii din arhipelag. Aşa că schimbă vorba, cât timp căpitanul se mai împăuna:

— Gândesc că pleci la Pireu, căpitan Iani. Aşa-i?

— Chiar asa… şi ţe vrei dumneata?

— Vreau să iei… doi călători…

Anton Lupan se opri puţin şi întoarse capul spre însoţitorul său, care aştepta, la doi paşi. Acesta adulmecă spre tambuchi, înghiţi în sec, apoi înclină din cap; nu se înţelegea limpede dacă încuviinţarea lui privea plecarea la drum sau mirosul berbecului gras.

— Da, căpitan Iani, doi călători! continuă Anton Lupan luând răspunsul care îi convenea.

— şi până unde, fraţicule, hai?

— Până la Stambul, sau chiar mai departe…

Căpitanul făcu ochii mari; i se părea de mirare că un tânăr aşa de bine îmbrăcat dorea să călătorească pe corabia lui, când putea să aştepte vaporul, două-trei săptămâni. Dacă avea bani, precum se putea bănui, de ce să fie grăbit? Pe urmă îşi zise în sine, luminat: „A făcut vreo boroboaţă, vreo coţcărie, ori poate vreun omor şi vrea să spele putina cât mai curând… Asta este o gâscă bună; să nu pierdem prilejul şi s-o jumulim vârtos! Kir Iani, vezi ce faci!”

Aşa că răspunse, lăsându-se greu, ca un morun mare şi gras, chit că el unul era pirpiriu ca un ţipăraş:

— De, fraţicule, să te iau, să nu te iau? Daca paţescu ţeva?

Anton Lupan îi înţelese gândurile cum îl privi în ochi, dar nu găsi cu cale să-i arate că nu era un fugar, şi deci n-avea de ce să se lase strâns cu uşa de primul căpitan întâlnit.

— Ei, ia spune, kir Iani, cât ceri?

— Până la Pireu?

— Deocamdată să zicem până la Stambul; pe urmă om mai vorbi.

— Cu mâncarea mea?

Ieremia înghiţi în sec, iar; pe tambuchi se auzea berbecul sfârâind – pesemne îl răsuceau deasupra cărbunilor, să te apuce leşinul, chiar dacă erai îndopat.

— Cu mâncarea dumitale, kir Iani! răspunse Anton Lupan.

Căpitanul scoase un trabuc nou din buzunar şi se scarpină în cap.

— Dumneata ai să dormi în cabina mea: ţinţi icosari. El să doarmă pe punte: doi icosari; alt loc nu am.

— Unde-o să doarmă, o să vedem noi. Va să zică, asta ţi-e vorba: şapte icosari şi ne-am împăcat. Bate palma, căpitan Iani!

Căpitanul muşcă din trabuc, înciudat: „Ar fi trebuit să cer douăzeci, ori douăzeci şi cinci. Am fost un măgar!” Dar nu mai putea da înapoi, căpitanul are numai o vorbă, dacă-i căpitan.

După ce primi banii şi-i încercă în fel şi chip, strigă spre oamenii săi, care stăteau sub punte, să fi zis că-s legaţi:

— Bre Lachi, bre Ismail, avem pasageri, ia veniţi încoa'!

Fireşte, nimeni nu scoase capul să vadă de ce striga, fiindcă oamenii din echipaj tocmai prânzeau, cu o întârziere care le mărise foamea şi le luase auzul de tot. Dar nici mare nevoie nu era de ei. Birjarul cu Ieremia duseră cufărul pe punte şi cu asta treaba se sfârşi; din partea celor doi călători, corabia putea să pornească la drum.

Căpitanul coborî repede în cabina sa, încuie la repezeală dulapurile şi sertarele, îşi chemă pasagerul, ca să-i arate culcuşul hotărât pentru el, apoi se îndreptă spre oraş.

— Pe când plecarea, căpitan Iani?

— Dacă este vânt bun, mâine la ziuă.

— Ei, Ieremie, zise Anton Lupan, acum a venit timpul să vedem dacă berbecul acela e bun într-adevăr, sau te-ai înşelat.

— Domnule, răspunse Ieremia, crede-mă că o vorbă atât de înţeleaptă n-ar fi putut să spună nici popa de la Trei-Ierarhi!

Cei doi pasageri neaşteptaţi se îndreptară spre tambuchiul din prova şi coborâră scările, tropăind.

— Bună-ziua, palicarilor! strigă Anton Lupan din prag. Vă doresc poftă bună, fiindcă aveţi la ce. Mi se pare că aţi pus mâna pe un berbec gras!

— Poftim gustam! – răspunse un om din echipaj, înroşindu-se ca un flăcăiaş – mândru de vorba noului venit, că el alesese berbecul, el îl pusese la fript.

Era bucătarul corăbiei şi în acelaşi timp ajutor de cârmaci, pe nume Nail Geafer Ismail, un ins de vreo patruzeci de ani, cam mărunţel, dar altminteri vânjos ca orice marinar, cu capul rotund, pleşuvit, cu faţa gălbuie, de felul ei, nu de pe urma vreunei boli, cu nasul ca un boţ de ceară lipit între ochi, iar sub nas cu o mustaţă zbârlită încotro vrei, să fi zis că-i supărată pe toată lumea din jur.

— Pe cinstea mea! vorbi primul cârmaci, fără să se întoarcă spre noii veniţi. Dacă nu l-aş fi lăsat în Marea Roşie, după glas aş zice că ăsta-i Anton Lupan cel viteaz!

În clipa aceea întoarse capul alene, şi deodată sări în sus, ca ars, mai-mai să se lovească în tavan, că părea de două ori mai înalt decât Ismail.

— Prea Sfântă Născătoare, chiar el era! strigă, făcându-se când palid, când roş. De unde-ai răsărit, domnule? Nu cumva te ai bine cu ăl necurat?

Anton Lupan îl privi cercetător printre pleoape, apoi chipul i se lumină:

— Tu nu eşti cumva Gherasim-contrabandistul, măi neam de coţcar?

— Eu sunt, domnule, şi poţi să strigi în gura mare, că aici nu mă tem. Dar dacă vreodată s-o întâmpla să ne întâlnim pe la Port-Said, te rog să vorbeşti mai încet; n-am chef de închisorile arăpeşti.

Cei doi oameni îşi strânseră mâinile, apoi se îmbrăţişară, ca doi prieteni vechi, bucuroşi că se revăd.

— Măi fraţilor, vorbi Gherasim, de data asta în greceşte, întorcându-se spre ai săi, care se zgâiau la el, miraţi să-l vadă aşa de voios, pe el de felul lui tare ursuz. Prin '78 eram la Port-Said, pe o corabie arăpească, eu cu frate-miu Panait – şi…

— Şi făceaţi negustorie cu haşiş! îi întregi vorba Anton Lupan.

— Asta pe sub mână, domnule; doar nu era să mă usuc cu zece piaştri pe lună, cât îmi dădea hapsânul de căpitan.

— Stam jos, mâncam! îi îmbie Ismail pe noii veniţi. Oamenii din echipaj se înghesuiră pe laviţele fixe, aflate de o parte şi de alta a mesei, făcându-le loc oaspeţilor. Ieremia îşi lăsă traista lângă scară, dar de flintă nu se despărţi, ci se aşeză la masă cu ea sub cotul stâng.

— Şi cum vă spuneam, frăţioare – reîncepu Gherasim – era prin '78, că nu se deschisese canalul de Suez decât de câţiva ani şi aşteptam la Port-Said să luăm marfă pentru Berbera. Stăteam la chei şi în jurul nostru, puzderie de corăbii şi barcaze, care turceşti, care greceşti, care arăpeşti. Mai încolo erau vapoare, de toate felurile şi de toate naţiile – şi lume multă pe chei, negustori, hamali, marinari, gură-cască, milogi. Lângă noi era legat un barcaz arăpesc, al unuia Huseim, şi ăsta avea cu el o soră, Adnana, pe care o bătea în fiecare zi. De ce-o bătea şi de ce-o purta după el pe mări, cine putea şti? La arapi nu-i ca la noi, să întrebi, să iscodeşti, că doar dacă te uiţi niţel mai lung la ce învârtesc ei, odată te pomeneşti cu un cuţit în gât… Şi aşa, într-o dimineaţă, Huseim al nostru îşi luase iar sora la scărmănat. Fata nu plângea, strângea numai din dinţi şi scăpăra cu ură din ochi, mândră se vede, deşi la vârstă copil. Noi, de colea, nici să ne uităm nu îndrăzneam; trăgeam doar cu coada ochiului, înjurând în gând. Ş-odată, ce să vezi, un tânăr, să fi zis că şi-a pierdut minţile, se opreşte pe chei, se face roşu, apoi se repede la schelă, sare pe punte – şi când îi propteşte una lui Huseim sub fălci, se prăvăleşte arapul peste bord, ca un balot. Păcat că nu s-a nimerit pe aproape nici un rechin; scăpa lumea de un ticălos! Ei, iacă, tânărul care a făcut isprava asta, e dumnealui – numai că de-atunci a mai îmbătrânit puţin şi poate acum o fi mai domol.

Oamenii întoarseră capul spre oaspetele ciudat şi-l priviră cu ochii înflăcăraţi. Ca unora care călătoriseră prin acele părţi sau măcar cunoşteau din istorisiri obiceiurile locului, întâmplarea li se părea de necrezut. Cât despre Ieremia, cu toate că nu înţelegea chiar fiecare cuvânt grecesc, privea cu ochii zgâiţi la Anton Lupan, uitându-şi până şi de berbec. Apoi dacă lucrurile stăteau aşa, cum spunea marinarul ăsta voinic, noul lui stăpân nu era un om să-l întâlneşti oricând. Acum era mulţumit că pornise după el; până mai adineauri, de, se mai gândise că la noapte, după ce s-o sătura de berbec fript, să spele putina, frumuşel, doar nu-l costa nimic şi-atâta lucru s-ar fi priceput să facă şi el, dacă era văr cu Haralamb.

În acest timp, Gherasim le vorbea mai departe alor săi, din ce în ce mai aprins:

— Îndată, mai repede decât ai vira o cheie de lanţ, vestea că s-a găsit cineva să-l înfrunte pe Huseim s-a întins în tot portul, fraţilor. Era acolo un bătrân, am uitat cum îl chema, care ţinea un fel de dugheană pe chei – găseai la el şi cafea, şi ciubuc, mai făcea negustorie şi cu chihlimbar. Lumea îl ţinea de înţelept, zicea că se trage din nu ştiu ce neam de profeţi. Şi el a spus: „Numai Allah are drept să-i bată pe credincioşi. Dar Huseim n-a fost un credincios – şi dacă s-a găsit un ghiaur să-l înfrunte, apoi bravo lui! Aferim! Ghiaurul ăsta e viteaz şi se cuvine să fie cinstit de toţi!” Aşa a spus bătrânul – şi aşa a fost. Numele lui Anton Lupan s-a dus pe toată Marea Roşie… Ehei, dar dumnealui a mai făcut şi alte isprăvi; am să vi le spun eu…

Ascultătorii păreau fermecaţi. Ieremia barem se simţea ca beat, să fi zis că vinul de la nuntă i se urcă iar, mai vârtos, în cap. Auzind cuvintele care se spuneau despre Anton Lupan, se umfla în pene, mai mândru decât dacă ar fi fost vorba de el sau de Haralamb. Mult dorise în viaţă, de când se ştia, să întâlnească un om cinstit şi viteaz!

— Dar ia spune, domnule, ce vânt te aduse încoa'? întrebă Gherasim, dând-o iarăşi pe glas de valah. Acu' vreo doi ani auzisem că eşti secund pe un vapor olandez. Alţii spuneau că lucrezi căi ferate, la turci.

— Am făcut şi căi ferate, am fost şi secund – ba mi-am luat şi brevetul de căpitan… Da' tu ce naiba neam eşti, grec, ori de-ai noştri, că vorbeşti româneşte de parc-ai fi muntean?!

— Grec, domnule, de lângă Pireu! sări Nicola, al doilea cârmaci.

Gherasim îşi lăsă capul în pământ şi cât era el de mătăhălos, păru sfios ca un copilaş.

— Ei, oi fi şi eu ceva! zise, nelămurit, cu glasul puţin întristat.

Apoi, scuturându-se, ridică ochii spre Anton Lupan:

— Şi-acum încotro? Nu mai eşti îmbarcat?

— Nu; am avut ceva treburi în ţară, le-am limpezit şi uite că plec iar.

— Mergi cu noi, ori am înţeles eu aiurea?

— Ba ai înţeles bine, că d-aia vă striga căpitanul, să puneţi mâna pe bagaj. Merg cu voi până la Stambul, sau până la Pireu, om vedea… Vreau să cumpăr o corabie şi să…

Văzând că s-a oprit, Gherasim îl întrebă, zgândărit în inima lui de vechi marinar:

— Ia spune, în ce parte ai vrea să pleci? Ce mări ţi-au rămas de vânturat?

— Destule! răspunse Anton Lupan.

— Domnule, stărui cârmaciul, te-am întrebat nu ca să-mi răcesc gura. Nu mă cunoşti prea bine, dar te rog să mă crezi că nu sunt flecar şi nici în sufletul omului nu mă bag cu de-a sila. Mă gândisem că poate ai avea nevoie de un cârmaci.

Anton Lupan îl privi îndelung, în timp ce toată lumea tăcea, cu ochii la ei, apoi înclină din cap:

— Bine, Gherasime! Fireşte că o să am nevoie de un cârmaci şi dacă acela ai vrea să fii tu, sunt sigur că altul mai bun nu s-ar afla. Numai de-am găsi şi o corabie demnă de asemenea cârmaci! Când crezi că sosim la Stambul?

— Păi dacă plecăm mâine, pe miercuri o să fim la Sulina, pe sâmbătă sau pe duminică poate intrăm în Bosfor.

Auzind aceste cuvinte, Ismail scoase un suspin amar.

— Ce-i, mă turcule, eşti certat cu sultanul de te-ai întristat aşa? îl luă în batjocură Marulis, al patrulea om din echipaj.

Bucătarul nu răspunse, dar se vedea limpede că avea inima grea, parcă apăsată de un bolovan.

— Lăsaţi-l în pace! interveni Gherasim, mirându-se că la un oftat ca ăsta oamenii puteau face haz.

Adevărul este că amărăciunea lui Ismail, deşi vădită, mai degrabă îţi stârnea râsul decât întristarea.

— Ce e cu el? întrebă Anton Lupan.

— Păcate omeneşti, domnule! răspunse nelămurit Gherasim. Şi cum spuneai, o să-ţi trebuiască un cârmaci.

— O să-mi trebuiască. Dar Panait ce face?

— Frate-miu? Dumnezeu să-l ierte! L-au căsăpit piraţii.

— Îmi pare rău de el! zise Anton Lupan, întristându-se deodată. Era om de mare ispravă. Şi când s-a întâmplat nenorocirea asta?

— Acum un an, la Samos.

De la piraţi vorba trecu la altele şi se lungi multă vreme; îşi amintiră de porturi unde se întâlniseră odată, povestiră despre corăbii vechi, despre căpitani, ceilalţi avură fiecare de spus câte ceva, uitară de necazuri – şi aşa, tot înfulecând din berbec, tot deşertând stacane cu vin, nici nu băgară de seamă cum deasupra capului, micul spirai se făcuse cenuşiu, vestind căderea amurgului. Cineva aprinse o lampă cu gaz, agăţată în tavan; lumina ei slabă prinse să le legene umbrele pe pereţi. Mai târziu auziră şi paşii căpitanului, sus, dar nimeni nu ieşi în întâmpinarea lui – şi kir Iani coborî în cabina de la pupa, mormăind înciudat…

A doua zi în zori Penelopa porni domol la vale, împinsă de o blândă adiere de la sud, şi seara ajunse la Tulcea, unde înnoptă, dând prilej echipajului să debarce în căutarea altui berbec. În ziua următoare, vântul, schimbându-se de la apus, se arătă şi mai prielnic decât în ajun, astfel că pe la ora prânzului corabia lui kir Iani se apropia de Sulina, unde, după cum ne amintim, făgăduia să ajungă foarte curând.

Asupra acestei clipe l-am lăsat pe căpitan la cârmă, pufăind din trabuc, cu ochii la pasagerul său, aflat la prova, cu coatele rezemate de parapet, în vreme ce Ieremia stătea întins pe punte, alături, cu flinta lui strânsă între genunchi.

În cele două zile de drum, ciudatul pasager îşi vârâse nasul peste tot, cercetând corabia pe îndelete, judecase forma ei şi felul cum era construită, măsurase catargele din ochi, şi le închipuise cu întreagă velatura – iar după aceea nu fusese nevoie să se gândească îndelung ca să-şi dea seama că Penelopa nu era lucrul care îi trebuia lui.

Într-adevăr, corabia aceasta nu prea izbutită, construită economic, cu coastele pe alocuri putrede sau plesnite, cu bordajul de brad, se dovedea vrednică să transporte de ici-colea cinci vagoane de grâu, dar hotărât, n-ar fi putut să înfrunte o încercare mai grea.

Din clipa când ajunsese la această concluzie, călătorul nostru se liniştise şi rămăsese pe gânduri, la prova, cu ochii la peisajul Deltei, redus, pe zeci de kilometri, numai la patru elemente din vastul catalog al naturii: stuful, sălciile, cerul şi apa. După un timp, perdeaua aceasta monotonă începu să fluture, departe, în faţă, şi pe sub faldurile ei se iviră, fără să se poată impune de la început ca reale, câteva căsuţe albe, câteva magazii de scânduri, cu pereţii cenuşii, câteva catarge înşirate în linie dreaptă…

O oră mai târziu, Penelopa acosta la cheiul scund al Sulinei, între alte două corăbii greceşti, care intraseră în ajun din mare şi aşteptau vântul prielnic să pornească spre Brăila. Neaducând nici un fel de marfă, amândouă erau încărcate cu nisip, fiindcă fără acest lest n-ar fi putut naviga cu pânze, fără primejdie de răsturnare. Nimeni nu se mira că de ani de zile atâtea corăbii intrau pe Dunăre să încarce grâu şi aduceau în schimb nisip; probabil, prin părţile de unde veneau se găsea nisip cu duiumul.

Ceva mai în susul cheiului, un vapor austriac se pregătea pesemne să plece la drum, fiindcă scotea fum gros pe coşul înalt cât catargele.

Îndată ce Penelopa acostă, echipajul sări pe uscat şi se năpusti spre cele două corăbii vecine, ca să-şi vadă compatrioţii şi să afle ştiri noi din ţară. Căpitanii acestor vase se aşezaseră sub şopronul unei locante de pe chei – un fel de cârciumă, cafenea şi ceainărie – şi sorbeau cu socoteală dintr-o sticluţă cu mastică de Chios, în aşteptarea pastramei de capră, care se frigea alături, pe cărbuni, sfârâind şi pocnind ca artificiile. Bineînţeles, kir Iani se îndreptă şi el într-acolo şi după cuvenitele saluturi şi îmbrăţişări se aşeză la masă cu dânşii, fericit că regăsea un colţ din Patrida.

Era spre ora patru după prânz; soarele de primăvară mai avea de brăzdat o bucată bunişoară de cer, până să cadă la apus, pe orizontul de stuf. Vântul se potolise încetul cu încetul, ca în sfârşit să adoarmă de tot, dar pentru cei care îi cunoşteau legile şi-i simţeau tainele, era limpede că dinspre mare avea să se ridice în curând briza de sud-est, adică: vântul cel mai neprielnic pentru a te îndrepta spre Stambul.

Astfel, fără să-l mai întrebe pe kir Iani, Anton Lupan înţelese că astăzi nu putea fi nici vorbă de o plecare la drum; dar faptul acesta nu-l supăra câtuşi de puţin, fiindcă întârzierea era spre folosul lui; iată avantajele călătoriei cu un barcaz prăpădit faţă de un vapor care în acest port mic nu i-ar fi îngăduit nici să răsufle puţin.

La începutul iernii, aflându-se la Galaţi, voise să se ducă şi la Sulina, fiindcă deşi îi scrisese de mai multe ori căpitanului din port, cerându-i lămuriri, acesta nu-i răspunsese nimic. Din nefericire, tocmai atunci pe Dunăre începuseră să curgă sloiuri, şi nici un vapor, nici un barcaz nu mai pleca în jos.

Acum putea, în sfârşit, să caute urmele lui Pierre Vaillant şi aici.

— Domnule! zise Ieremia, la fel de lămurit şi el în privinţa vântului, ca unul care umblase câţiva ani pe mări. După cum văd, azi n-o să plecăm mai departe. Eu m-aş duce pe la văru-miu Haralamb, să văd cum îi merge cu văduvia.

— Du-te, numai ai grijă ca deseară să fii înapoi; să nu te trimită cumva în peţit.

— Aş! Nu cred să-i mai ardă lui de însurătoare acum; mai degrabă cred că stă ascuns, să nu-l dibuiască vreo iscoadă de-a sacagiului.

Anton Lupan merse câţiva paşi pe chei, până la baraca de lemn a căpităniei; o femeie care frigea guvizi, sub un şopron dărăpănat, îl vesti că pe căpitanul portului nu-l putea găsi decât a doua zi, spre prânz, fiind plecat la vânătoare de raţe, în păpuriş… A doua zi, la prânz, când Penelopa urma să plece în zori! Viaţa aici se mişca mai greoi chiar decât barcazele încărcate cu grâu!

Încotro să pornească, pe cine să întrebe călătorul nostru când pe chei nu se vedeau decât marinari străini?

Peste pădurea de stuf, către răsărit, se ridica, stingheră, turla unui far micuţ. Aha, acolo trebuia să fie un om – şi poate cel mai nimerit!

După ce mai aruncă o privire în jur, nădăjduind ca raţele să nu fi venit încă din ţările calde şi căpitanul portului să se întoarcă dezamăgit, Anton Lupan porni pe malul apei în jos să ajungă la far. Din faţă se ridica boarea amară şi sărată a mării, în vreme ce frământarea valurilor rostogolite pe nisip se auzea, de peste perdeaua de stuf, ca un murmur îndepărtat, murmurul acela nelimpede, aspru şi totdeodată blând, pe care corăbierii îl confundă adesea cu freamătul din fiinţa lor. Câteva sute de metri mai departe, stufărişul se pierdea în nisip, lăsând să se deschidă către sud o plajă largă şi întinsă, petrecută pe sub orizont, cu dune năpădite de buruieni şi de pir.

Farul veghea posomorât în partea cealaltă a canalului, încins cu brâuri de piatră negricioasă care i se urcau până la gât. Marea în faţă era mai mult cenuşie decât albastră; mâlul adus de Dunăre murdărea apa până aproape de orizont, unde se zărea o dâră vineţie ca o muchie de cuţit. Pe cer pluteau câţiva nori albi, destrămaţi, şi jos, deasupra valurilor, se roteau pescăruşii, ţipând. Pânza unei bărci se zărea departe, în larg, iar pe ţărm, către sud, se mai ghiceau nişte lotci negre, trase pe nisip.

Pe malul celălalt al canalului, înspre far, o bătrână stătea aplecată cu doniţa deasupra apei.

— Hei! Mătuşăă! o strigă Anton Lupan.

Bătrâna se ridică, lungă şi arcuită ca un arac, de-ai fi zis că e pusă acolo să ţină tovărăşie farului singuratic de pe mal. De sub basma îi atârna în laţe părul cenuşiu, murdar. Cu toată depărtarea, un ochi i se vedea lovit de albeaţă, lucind în soare ca un solz de crap.

— Ce vrei? răspunse, cu arţag.

— Cine-i paznicul farului?

— Ifrim, dar nu-i aici, tâlharul! Du-te şi dumneata! Zicând acestea, arătarea luă doniţa de jos şi porni pe mal.

— Hei, mătuşă! E plecat departe?

— La dracu' e plecat! Du-te după el, fuguţa… Anton Lupan rămase încurcat, lângă canal. Apoi se gândi că omul căutat de el avea însărcinări mult mai precise şi mai grave decât un căpitan de port şi deci, indiferent unde ar fi fost plecat, o dată cu căderea serii trebuia să vină să aprindă felinarele la far. Nu-i rămânea decât să-l aştepte răbdător: se afla la poarta acelui Levant unde timpul nu costă bani!

O epavă pe jumătate îngropată în nisip zăcea în faţa sa pe malul mării şi se miră că nu o văzuse până acum. Părea să fie un barcaz, naufragiat de mult, dacă judecai după nisipul îngrămădit de vânt în juru-i. Dar iată că ţărmul acesta aspru, cu toată înfăţişarea lui paşnică, mai ceruse şi alte jertfe corăbierilor. La nord de canal, în umbra farului, se vedea un catarg strâmb, răsărind dintre dune cu mişcarea de deznădejde a unui braţ omenesc care cere ajutor înainte de a se prăbuşi; pesemne acolo nenorocirea se întâmplase de curând, altminteri catargul, şi după el cealaltă lemnărie bună de pus pe foc şi-ar fi împlinit destinul firesc în aceste locuri lipsite de păduri… În partea astălaltă, către sud, se ridica altă movilă de nisip, lăsând să se vadă, pe alocurea, bordajul putred, fărâmat, şi coastele negre ale unei corăbii naufragiate de cine ştie cât timp.

Anton Lupan porni pe ţărm, spre miazăzi, gândindu-se că fiecare din aceste epave îşi avea taina ei… Nisipul le acoperea, an de an, lemnul nejumulit de oameni putrezea dedesubt şi nimeni, niciodată, n-avea să mai poată şti ce destine se frânseseră aici. Fiecare din aceste epave fusese o corabie cândva – cu etrava arcuită semeţ, cu catarge înalte şi zvelte ca brazii, fremătând, cu pânzele umflate de vânt – brăzdase mări şi oceane, ducând mesajul vieţii omeneşti pe Pământ. Se asemănau între ele în toată istoria lor, şi totuşi, fiecare îşi avea trecutul ei, pe care nu-l putea şterge nici chiar acest sfârşit comun. Dar cum se numiseră ele şi căpitanii lor, ce echipaj le purtase în lume, ce cârmaci le condusese prin furtuni, ce patimi, ce virtuţi, ce bucurii, ce suferinţe frământaseră inimile acestor oameni dispăruţi, ce ură, ce nebunie, ce iubire, ce simţăminte fuseseră curmate în naufragiul de demult, ce taine zăceau sub nisip?

La câteva sute de metri spre sud se vedea altă corabie aruncată de valuri pe ţărm, şi asta de asemenea de foarte mult timp, fiindcă era şi ea pe jumătate îngropată în nisip, numai că, fiind lucrată dintr-un lemn mai vârtos, ţinuse piept vremii şi nemilosului ei aliat, putregaiului nimicitor. Tot ce putuse folosi cuiva era luat de mult. Scândurile punţii fuseseră smulse până la una şi de bună seamă toată lemnăria ar fi suferit la fel dacă, după îndelungata atingere cu apa mării, n-ar fi fost aproape pietrificată, astfel nemaiputând să meargă la foc. Două lanţuri grele, la prova, se pierdeau în nisip, unde pesemne se aflau îngropate şi ancorele, pe care nimeni nu se ostenise să le ia, fiindcă nu i-ar fi folosit la nimic. Cabestanul, care iarăşi nu putea folosi nimănuia, rămăsese la locul lui, ca şi alte piese de fier, mâncate de viermii ruginii.

În lupta acestei epave cu timpul se vedea atâta îndârjire, încât Anton Lupan se apropie şi o privi uimit. Atât cât putea să judece, după ceea ce rămăsese deasupra nisipului, părea să fie o corabie venită din Baltică sau din Marea Nordului. Cu chila ei lungă, cu pupa aproape la fel de ascuţită ca şi prova, cu liniile fine şi-n acelaşi timp robuste, îi amintea de… Deodată, cercetătorul se făcu palid, inima încetă să-i bată, picioarele se împotriviră să-l ducă mai departe…

Această corabie aruncată de valuri pe ţărm, la gura Sulinei, îi amintea… În clipa următoare inima lui îşi reluă nebuneşte bătăile, sângele îi dogorî în vine, picioarele i se mişcară de la sine ducându-l în jurul epavei…

Fiecare epavă îşi are taina ei… O poartă cu ea până o a acoperă nisipul, până o surpă putregaiul; n-o poate bănui, n-o poate dezlega nimeni.

Anton Lupan se opri în faţă, la prova; pe scândura bordajului, cenuşie, se mai vedeau, şterse de vreme, trunchiate, despărţite, unele litere – şi din ele, omul care le cunoscuse putea întregi numele corăbiei.

Avea şi această epavă o taină, ca toate epavele din lume, dar lui îi era cunoscută, rămânea taină doar pentru ceilalţi oameni. Lui îi sfâşia inima şi, aşa sfâşiată, i-o umplea de nelinişte şi de nedumerire…

Un bătrân, cu capul alb ca floarea coliliei, venea pe ţărm, cu sumanul pe umeri, cărând greu un coş cu peşte în mână.

— Bună-seara, domnule! zise, ferit, scoţându-şi căciula. Cu toată ninsoarea care-i acoperea creştetul, avea, nu ştiu cum, o înfăţişare haină, dar poate era numai o închipuire.

— Bună-seara! răspunse Anton Lupan, întorcându-se, ca din altă lume.

Bătrânul se opri, cuprins de mirare:

— Ştii graiul nostru?

— Şi de ce nu l-aş şti? Par să fi picat din lună?

— Nu, domnule; dar credeam că eşti inglez de la Comisie.

Anton Lupan se apropie de dânsul; bătrânul îşi lăsase coşul jos şi scapără amnarul, să-şi aprindă luleaua.

— Eşti de mult prin părţile astea, moşule?

— Cam de multişor, aş zice că-s născut aicea, dar de câţi ani anume, mai greu să fac socoteala; or fi 65, or fi 70, nici popa nu poate să-mi spună.

— Eşti pescar?

— Am fost, mai la tinereţe; acum mi-au dat farul în seamă.

— A, dumneata eşti Ifrim, paznicul farului?

— Păi dar cine?

— Tocmai te căutasem… Baba dumitale e cam aspră, moşule!

— Ducă-se pe pustie!

Anton Lupan se frământa, chinuit de gânduri, dar privindu-l, nimeni nu i-ar fi bănuit zbuciumul.

— Uite o cutie de chibrituri; să nu te mai chinuieşti cu amnarul.

— Mulţumesc, domnule, am şi eu la far, că-mi dă Comisia să aprind felinarele; dar pentru lulea mai bun e amnarul.

— Te grăbeşti tare?

— Nu, că mai e până la apusul soarelui şi felinarele sunt şterse; altminteri, baba mea nu-mi dă voie să plec până nu le frec bine.

— Spune-mi – întrebă Anton Lupan, luptându-se să-şi stăpânească bătăile inimii – nu cumva ştii ce-a fost cu corabia asta?

— Ba ştiu, cum nu; şi cu asta, şi cu cea de mai la vale, numai să nu mă-ntrebi anul. Astea sunt nelegiuirile lui Spânu.

Aici, în ochii bătrânului se aprinse o scurtă lucire, ca la dihăniile care rătăcesc noaptea prin codri; dar poate că şi asta era doar o închipuire. După aceea, el se aşeză pe nisip, scapără iar amnarul şi, pufăind din lulea, îşi dădu drumul la gură:

— Erau nişte tâlhari de apă, piraţi cum le spune. Se pripăşiseră de ani de zile prin părţile noastre şi nu putea să-i stârpească nimeni. Căpetenia lor era unu' Axente, venit de prin marea grecească, da' lumea îi spunea Spânu, fiindcă nu-i creştea păr pe faţă, nici mustăţi, nici barbă, ca la neoameni.

Bătrânul scuipă cu dispreţ în nisipul umed, îşi mângâie barba, cum şi-ar fi înfoiat coada păunul, apoi îşi continuă povestirea, în timp ce Anton Lupan se aşeză alături stăpânindu-şi cu greu bătăile inimii:

— Spân, spân, dar altfel om subţire, trăit în lume, cu ştiinţă de carte, să te miri că se apucase de tâlhărie. Nu ştiu din ce părţi venise, dar iaca, pot să jur că ştia tot ce e limbă omenească în lume… Pe acea vreme nu era farul ăsta, ci altul, gata să se dărâme – iar de aprins, se aprindea numai când îşi aducea cineva aminte. Corăbiile, dacă ajungeau ziua, bine, dacă nu, trebuiau să aştepte departe, că altminteri le luau valurile şi le buşeau de nisip până ce le făceau fărâme. Şi tâlharii ăştia, cu Spânu, pândeau seara la ţărm; dacă vedeau vreo pânză în zare, aşteptau să se lase întunericul, aduceau un bou din stufăriş, îl priponeau la malul mării şi-i legau un fanar între coarne. Bietul dobitoc se zbătea toată noaptea aşa, legănând felinarul. Dacă vedea lumina asta jucând, ca pe valuri, căpitanul din larg, ce-şi zicea: e vreo corabie la ancoră, ia să mă apropii de ea, să aflu o vorbă de la oameni. Şi se apropia, sărmanul, încrezător, numai că nimerea pe nisip şi de aici nu mai avea scăpare. Tâlharii se repezeau într-acolo cu bărcile, săreau pe punte cu iataganele în mâini, pe unii îi spintecau, pe alţii îi aruncau în mare şi p-ormă prădau corabia de nu lăsau decât lemnul gol.

Anton Lupan strânse pumnii şi scrâşni printre dinţi:

— Ticăloşii! Aşa crezi că s-a întâmplat şi cu corabia asta? Oare n-o fi scăpat nici un om?

— N-aş crede, domnule; Spânu nu lăsa pe nimeni să-i scape viu.

— Dar de unde ştii că aici a fost mâna lui şi nu s-o fi întâmplat altfel, vreo furtună, sau…

Paznicul farului clipi din genele albe ca nişte fulgi, ca şi cum întrebarea l-ar fi surprins. Apoi, după ce aruncă o privire piezişă spre vecinul său, începu să râdă mulţumit, arătându-şi dinţii ştirbi:

— Păi dac-am văzut cu ochii mei? Iacă, ţi-am spus să nu mă întrebi când a fost, că în ani mă-ncurc. Să fie şase, să fie şapte, ştiu eu?

— Patru ani în aprilie! murmură Anton Lupan.

— Asta aşa-i, era primăvară, ţin minte ca azi. Se nimerise o noapte cu fulgere şi tunete, de te-ngrozeau. Pe la miezul nopţii mi-am pus sacul în cap şi-am ieşit la Dunăre, să văd dacă barcazul e bine legat, că lucrasem peste iarnă un barcaz mărişor şi nu-l dădusem la apă decât de vreo două săptămâni. Puteam să încarc ca la vreo cinci mii de ocale de peşte şi tocmai mă gândeam să iau drumul în sus să trec pe la pescari, să adun ceva prospătură… Nu ţi-am spus că la vremea aceea nu mă mai ţineau puterile să ies în larg, la pescuit, aşa că începusem să fac o leacă de negoţ; duceam peşte în sus, pe la Tulcea, ba chiar şi la Galaţi…

Anton Lupan se ridică în picioare, cu pumnii strânşi, silindu-se să-şi ascundă nerăbdarea; ştia că dacă l-ar fi întrerupt, sau l-ar fi zorit, paznicul farului s-ar fi burzuluit, ca toţi bătrânii – şi greu ar mai fi scos un cuvânt de la el.

— Şi cum îţi spuneam, reîncepu povestitorul, după ce-l privi mirat, am ieşit la malul apei; aveam bordeiul mai jos de port, cam pe unde-s acum magaziile ale mari. Bătea vântul din larg, Dunărea se umflase şi gemea, iar dincolo, peste stuf, se auzea marea mugind de-ai fi zis că o chinuiesc o mie de draci. Pe urmă mi s-a părut mie că se întâmplă ceva ciudat, parcă am zărit o lumină zbătându-se prin păpuriş… „Or fi iar tâlharii! mi-am zis. Or fi simţit ceva, blestemaţii, şi se pregătesc de jaf!” Atunci am luat-o niţel la vale, cu vântul în piept, să te dărâme şi altceva nimic. N-am apucat să ies bine în marginea stufului, când am zărit o umbră, ceva să zici că-i o dihanie zburătoare, venea repede la ţărm, taman către locul unde se vedea felinarul cum se zbătea ca turbat. Atunci un fulger a luminat malul şi-am văzut corabia cum s-a poticnit şi a început să se zbată neputincioasă, cu fundul pe nisip; un catarg s-a rupt şi-a căzut, numai trosnet şi pârâituri; zburau bucăţile de pânză luate de vânt, de-ai fi zis că-s nişte pescăruşi, orbiţi. Când s-a stins fulgerul, s-a stins şi felinarul tâlharilor… Poate mai veniseră şi alţi oameni ca mine, şi se uitau din stufăriş, dar cine se putea lupta cu ai lui Spânu, că erau mulţi şi nu pregetau să înfigă cuţitul în pieptul nimănui? Îndată s-au auzit răcnete, pe urmă împuşcături; trăgeau cei de pe corabie, în cine şi cum, nici ei nu puteau şti… Trei zile a ţinut furtuna; se ridicase marea de ajungea până la păpuriş. A patra zi, când s-a liniştit şi s-a tras în matca ei, nu mai era pe ţărm urmă, nici de tâlhari, nici de călători. Numai corabia rămăsese, pe-o coastă, aruncată în nisip… S-au mai dus şi oamenii noştri şi-au luat ce-au mai găsit, că de, ce-aruncă marea la ţărm nu-i bunul nimănui – dar multe n-au avut de luat; jefuiseră tâlharii tot ce fusese de preţ.

— Şi cum – întrebă Anton Lupan, spumegând – nu s-a găsit nimeni să-i pedepsească pe aceşti tâlhari blestemaţi?

— Cine să-i pedepsească, domnule? Şi cum să-i dovedeşti? Ăsta, Spânu, avea corabia lui, o ţinea în port, ca marinarul cinstit, făcea din când în când drumuri la Stambul, la Salonic, şi aducea chiar marfă, încât nu-l puteai bănui… Şi pe urmă nici n-a mai stat mult aici; cum s-a auzit de război, a ridicat pânzele şi s-a dus. Zice lumea că ar îi ajuns pe la turci, pe la greci şi face prăpăd prin mările lor, dar nu ştiu de-o fi adevărat, ori numai aşa, vreun zvon…

Ajungând cu povestirea aici, bătrânul, care uitase de timp, întoarse capul şi văzu că soarele se zbătea, ca un înecat, în pădurea de stuf.

— M-am luat cu vorba şi-am uitat de far, zise, ridicându-se grăbit. Mă duc să aprind felinarele; altfel e belea.

Anton Lupan porni lângă el, spre canal, şi merseră aşa, tăcuţi, cu umbrele întinse departe înainte, până în stufărişul de lângă far. Numai când ajunseră la canal, unchiaşul, în timp ce-şi dezlega barca priponită de un pietroi, ridică ochii şi se uită mirat la străinul din faţa lui.

— Domnule, să mă ierţi că te-ntreb, da' mi se pare că vorbele mele te-au întristat. Ce ai dumneata cu corabia asta care putrezeşte pe mal de atâţia ani?

— A fost corabia mea, moşule! răspunse Anton Lupan. Paznicul farului, din barcă, făcu ochii mari:

— A dumitale?

— A mea şi-a unui prieten de care am fost foarte legat. Dar el pesemne a pierit atunci, când ai spus dumneata.

Curentul canalului luă barca, ducând-o spre larg. Bătrânul se închină repede, parcă speriat, apoi rămase ţeapăn, cu ochii la mal – şi nu se dezmetici decât după o vreme când, legănată de valuri, barca trecuse de far.

— Ifrime! Ifrime! striga piţigăiat, fără să se arate, bătrâna de pe malul celălalt. Pe unde mi-ai umblat, hodorogule? Ai stat la taifas, hai? Pune mâna pe vâsle, nu vezi că te fură satana?

Cădea amurgul şi apa Dunării lua culoarea stânjeneilor când ajunse în port Anton Lupan. Se aprindeau felinarele de noapte pe corăbii; oamenii cinau; la locanta de peste chei se auzea chiolhan.

— Aici erai?

Ieremia se ridică, deşirat, de pe o bintă de lemn, sprijinindu-se în flintă ca într-un toiag.

— Te aşteptam, domnule. Stătui până acum de vorbă cu văru' Haralamb, da' nu ştiam ce-o fi cu dumneata. Ai vreo poruncă de dat?

— Da; în noaptea asta rămânem pe corabie, că altfel nu ştiu unde ne-am putea aciui. Dar fii gata ca mâine dimineaţă să coborâm bagajul şi să ne luăm rămas bun de la căpitan.

— Cum adică? făcu Ieremia, nespus de mirat. Aşa repede te răzgândeşti dumneata? Nu mai plecăm la drum, cum spuneai?

— Ba o să plecăm, dar nu cu corabia lui kir Iani, ci… Restul vorbelor se pierdură în scârţâitul schelei, căci Anton Lupan se repezise pe punte, să-l caute pe cârmaci.

— Gherasime, vino puţin încoa'!

Ieremia rămase pe chei, cu o mână la gură, cu alta sprijinindu-se în toiagul lui ferecat.

„E o taină la mijloc; îl frământă ceva!” îşi zise, clătinând din cap.

Însă nu trebuia să fii un înţelept ca să gândeşti astfel. Doar e firesc ca şi oamenii să aibă taine în sufletul lor, nu numai corăbiile aruncate de valuri pe mal!