Capitolul II.Şi oamenii au tainele lor

Avem taine şi le purtăm cu noi, taine mai mici, taine mai mari – când se dezvăluie îşi pierd o parte, două, trei, şapte, nouă părţi din puterea lor – alteori se pierd de tot, ca puful păpădiei suflat de un vânt tăricel. Dar avem taine şi le purtăm cu noi – şi suferim, ne întristăm, plângem din pricina lor, sau râdem şi ne bucurăm, fiindcă sunt şi altfel de taine, care ascund câte fericiri nu gândeşti.

De ce în ochii micuţi ai lui kir Iani, care zgâria brânza şi cică benchetuia cu ceilalţi căpitani, la locanda de peste chei, se strecura din când în când câte un zâmbet şiret? Căci zâmbetul acesta n-avea nici o legătură cu vorbele, fie ele chiar de duh, ale simpatrioţilor săi. Căpitanul Penelopei păstra o taină, altfel nu se putea! Să fi fost taina în bocceaua cu care coborâse pe chei la Galaţi, sau în cealaltă, cu care venise înapoi? A, nu venise cu mâinile în buzunar? La drept vorbind, ce poţi să spui? Îl văzuse cineva venind? Şi dacă l-ar fi văzut, cine îşi putea băga nasul în bocceaua lui? Să fi fost în ea ceva scule de aur, ori giuvaere de preţ? Grecii de la Galaţi sau de la Brăila de multe ori îşi trimiteau la Patrida agoniseala lor, pe aceste căi. Nu că le-ar fi păsat de vămile româneşti – de cele din Bosfor şi din Dardanele se temeau ei. Iar ca să le trimită pe uscat, pe la bulgari, era mai greu cu tâlharii care aşteptau în munţi, la trecători. Bine, dar aşa, şi pe mare puteai întâlni piraţi! Pe naiba, cine să se lege de un barcaz prăpădit care duce cinci vagoane cu grâu? Cam asta ar fi putut să fie taina lui kir Iani Ghinis: să care avuţii şi să nu bănuiască nimeni, de fel, în primul rând echipajul său ticălos. Poate de aceea zâmbea căpitanul Penelopei din când în când, şiret, gândindu-se la partea ce i se va cuveni, iar alteori arunca priviri îngrijorate peste chei, să nu intre vreun hoţoman în cabina lui şi să se apuce de scotoceli.

Ce om nu are taina, sau tainele lui?

Iată, de pildă, de ce Ismail, bucătarul, se amăra când auzea vorbindu-se de Stambul? O taină, bineînţeles!

De ce Gherasim, grec de lângă Pireu, precum îl ştiau toţi, vorbea aşa de limpede graiul românesc, iar când îl iscodeai despre aceasta, îşi lăsa capul în jos, cogeamite om, sfios ca un copil? Oare n-avea şi el taina lui?

Până şi Ieremia… Da, Anton Lupan nu băgase de seamă, dar când povestea despre nunta de la sacagiu, avea în glas un gust amărui, aşa ca de sâmbure de măr strivit între dinţi… Acum Ieremia stătea pe binta de pe chei, cu flinta pe genunchi şi o mângâia drăgăstos, ca şi când i-ar fi spus: „Tu ai să rămâi cu mine toată viaţa, ai să mă însoţeşti oriunde ar fi să mă duc, chiar şi la capătul Pământului, în ţara ceea… am uitat cum îi zice… N-o să te smulgă nimeni din mâna mea…” Avea şi Ieremia ceva pe sufletul lui: de un an de când se mutase la sacagiu, o iubea în taină pe Ghiocica, şi nu bănuia nimeni, nici ea, nici sacagiul, nici măcar vără-su, că poate aşa nu i-ar fi luat-o de sub nas… Nu i-ar fi luat-o? Aş! Atunci nu ştii ce pui de lele e acest Haralamb! Dar Ieremia nu-i purta nici o pică, nu-l pizmuia, dimpotrivă, se mai şi mândrea cu el. Cum să nu fii mândru de un asemenea flăcău? Se ştia deşirat şi ciolănos, cu ochii mici, cu nasul ascuţit, cu obrazul plin de ţepi, taman bun să-l pui pe câmp sperietoare de ciori – şi socotea cu inima împăcată în amărăciunea lui: „Ghiocica nu era de nasul meu! Mai bine să plec în lume; ce bine s-a nimerit!”…

Dar cine nu are tainele lui?

Parcă pe stăpânul locantei din port dacă l-ai fi scuturat n-ar fi curs coţcăriile din el cum curge grâul dintr-un sac ros de şobolani? Parcă omul de colo, sau celălalt, de se fereşte pe lângă magazii, sau altul, care trece noaptea canalul vâslind încet, să nu se audă vâsla nici la cinci paşi, sau altul şi altul, atâţi, au sufletul curat-curăţel, nu duc nici o taină cu ei? Dar căpitanul portului, plecat la raţe acum? Nu-l apăsa nimic, nu tresărea niciodată în somn?

Până şi moş Ifrim, paznicul farului, cu capul nins, de bunic, avea o taină, ehe! şi încă mai grea decât a tuturora de care s-a vorbit până acum. Nu că-l scărmăna baba lui, asta ştiau şi copiii din port. Alta era taina lui – şi dacă cineva ar fi pătruns-o, s-ar fi îngrozit. Să-l lăsăm în plata domnului, cu taina lui! Dar vezi că pe deasupra, unchiaşul avea şi un cusur: de la o vreme se nărăvise să sugă ţuică din ţoi, şi dacă lua niţeluş rachiu, vorbea mai multe decât s-ar fi cuvenit. Noroc că oamenii din jur erau mai întotdeauna chercheliţi şi ei, încât nu prea ţineau seama la trăncăneala lui – altminteri taina s-ar fi aflat de mult.

Taine peste tot! De ce ne-ar mira că şi Anton Lupan îşi avea taina lui?

Se lăsase noaptea de mult, noapte neagră, de martie, şi adormise totul în jur; se potolise şi briza de la sud, se potolise şi foşnetul stufului galben, de anul trecut, numai cel verde îşi înălţa firul plăpând şi parcă se auzea dând cântec de slavă primăverii aburitoare care făcea să dospească pământul jilăvit – îl auzea cine avea urechi pentru glasurile tainice ale firii pornite la drum. Dunărea curgea la vale abia murmurând; mai departe, farul clipea somnoros asupra mării acoperite de ceţuri alburii. Nu se vedea nici o mişcare, nici o lumină în port; doar pe catargele celor trei corăbii ardea câte un fanar afumat; ţinând locul oamenilor de veghe, toropiţi.

Anton Lupan şedea pe chei, cu pelerina aruncată pe umeri, cu picioarele atârnate deasupra apei, aplecat înainte, cu coatele rezemate pe genunchi – şi-n vreme ce unda curgea domol la vale, gândurile lui urcau trudnic pe firul fluviului, în sus.

Această apă, care străbătea oraşe şi ţări, îi era cunoscută de mult, de şaptesprezece ani împliniţi, şi îi legănase atâtea visuri, încât i se părea că au amândoi acelaşi început. Da, îşi amintea drumul la Giurgiu, în anul '65, când lumea i se deschisese în faţă, îndreptăţindu-l să-şi spună că abia de atunci începuse viaţa lui. La ceea ce fusese înainte se gândea mai puţin: o casă scundă, la Bucureşti, sub zidurile mănăstirii lui Mihai Vodă, de pe deal, o grădină cu nuci şi pruni, întinsă până la malul mocirlos al Dâmboviţei, cam prin locul unde astăzi se află podul numit Izvor şi unde în timpul acela sacagiii intrau cu sacalele în vad să ia apă pentru gospodării, iar copiii mahalalei, laolaltă cu raţele şi cu gâştele fără ogrăzi, se scăldau gălăgios. Bunică-su, fără să fi fost la învăţătură în străinătăţi, avusese slujbă de arhivar pe lângă mitropolit, prezidentul Divanului Domnesc, adică ţinuse seama zapiselor şi izvoadelor Ţării Munteneşti, un om luminat pentru timpul lui. Cel mai vârstnic dintre fiii săi, tatăl lui Anton Lupan, îi urmase în slujbă, nu se dovedise mai puţin stăruitor şi mai puţin luminat decât el şi astfel, grija arhivei i se lăsase în seamă până la contopirea ei cu cea de la Iaşi, prin Unirea Principatelor Române. Atunci se căută alt om, cu titluri de învăţătură din Apus, ca să se împlinească un tipic, şi i se dădu acestuia conducerea Arhivelor Statului. Bătrânul nu avea titluri de la universităţi şi nici nu era omul cuiva sus-pus, aşa încât trebui să coboare câteva trepte şi să se lase acoperit de praf într-un post tare mărunt. Pe atunci i se spunea bătrân unui om de cincizeci de ani, chiar neîmpliniţi; viaţa se scurgea mai domol, anii erau mai lungi, nevoiaşilor, în truda lor neostoită, li se păreau nesfârşiţi, nesfârşiţi li se păreau celor bogaţi, chinuiţi de plictis – şi oamenii îmbătrâneau înainte de timp.

Anton Lupan era singur, cu tatăl lui; maică-sa murise în chinuri, când născuse al doilea copil, care însă nu trăise mai mult de o zi. Între tată şi unicu-i fiu se statornicise o prietenie puţin obişnuită în acel timp, care pentru Anton Lupan nu avea să fie egalată decât de prietenia lui cu Pierre Vaillant, mai târziu.

Bătrânul scria în taină o istorie a Ţărilor Române şi tot în taină pregătea viitorul fiului său. În grădina cu nuci şi pruni de pe malul Dâmboviţei aduna vreo douăzeci de copii, pe care-i învăţa carte, blând şi răbdător, pentru doi galbeni pe lună pe cei mai avuţi, odrasle de dregători, de boieri cu moşii, pentru un galben pe alţii, ai negustorilor înstăriţi; dar avea printre ei şi şcolari cărora nu le lua nimic fără să le poarte mai putină grijă decât celorlalţi.

În toate timpurile au fost pe lume oameni mai buni, mai blânzi, mai înţelepţi, mai cinstiţi decât alţii – şi de bună seamă tatăl lui Anton Lupan era unul dintre ei. Ştia multe bătrânul, te mirai câte puteau încăpea într-un cap omenesc, dar el îşi dădea seama că faţă de ştiinţa lumii, asta însemna mai nimic, de aceea se străduise necurmat şi ani de zile pusese deoparte câte doi galbeni, câte patru, câte cinci, să-şi poată trimite copilul la învăţătură în Apus, cum nu puteau face decât dregătorii ţării şi boierii avuţi. Aşa nădăjduia ca, pe lângă învăţătură, fiul său să se bucure şi de o cinstire care nu i se arătase lui.

Anton Lupan şi-l amintea în ziua aceea când plecaseră la drum, înghesuiţi amândoi pe leagănul de lemn al trăsurii de poştă, căreia i se spunea, după călătorii străini, diligenţă sau omnibus; barba bătrânului, bătută de vânt, o barbă mare, albă, ca a sfinţilor de la Mihai Vodă, îi atingea obrazul şi în asta tânărul drumeţ, cu inima cât un purice şi cu sufletul cât cerul de sus, îşi găsea mângâierile de rămas bun, pentru acea parte din fiinţa lui care era apăsată de teamă şi îndoieli… Fiindcă pleca aşa de departe, pentru atâta timp!

Pe câmp vedea oameni întinzând şinele drumului de fier. Ar fi dorit să se oprească, să se apropie de ei, minunat de această năzdrăvănie a timpurilor noi, dar trăsura zbura pe drumul pietruit, ridicând nori de colb.

Îşi amintea târgul murdar, de pe malul acestei Dunări, unde ajunseseră pe înnoptat, apoi un han, Hotello dei Vapori, ţinut de un italian zâmbitor şi vorbăreţ, care-i găzduise într-o cămăruţă neaerisită, de lângă grajduri; avea hotelierul şi odăi mai frumoase, cu balcoane de lemn deasupra uliţei, dar acestea erau pentru călători mai bogaţi. Rămăseseră două zile acolo, bătând uliţele şi malul Dunării în aşteptarea vaporului austriac. A treia zi în zori, Anton Lupan se îmbarcase pe Arhiducele Albrecht, poate cel mai vechi vapor al Companiei Dunărene – şi se despărţise de tatăl său, fără să ştie că n-avea să-l mai vadă nicicând.

De atunci străbătuse numeroase ţări, cutreierase Mediterana în lung şi-n lat, cunoştea Marea Roşie, Golful Persic şi Oceanul Indian; în lume se schimbaseră câte nu-ţi pot intra în gând, dar fluviul acesta continua să curgă şi azi pe aceeaşi veche matcă a lui.

Stătea aşa, pe chei, cu coatele rezemate pe genunchi, cu fruntea brăzdată de cute adânci şi îşi amintea călătoria de-atunci, care însemnase începutul vieţii lui.

Arhiducele Albrecht se desprinsese de ponton, aruncând valuri de fum negru şi greu pe coş, pufăind şi gemând din adânc, stârnind îngrijorare şi teamă în ochii pasagerilor care se urcau prima oară pe un vapor. Dar tânărului de şaisprezece ani, maşinile zgomotoase de jos, al căror tremur năvalnic îl simţea în tălpi, nu-i stârneau nici un fel de teamă, ci numai un însetat interes. Îşi fluturase o vreme batista, înghesuit lângă parapet, până ce barba albă a bătrânului se topise în ceaţa risipită pe ape în zori. Pe urmă aruncase o privire spre malul bulgăresc, atunci stăpânit de turci, cu coline înverzite de vii şi de livezi, cu sate ale căror case mici şi murdare, construite ciudat, coborau până la ţărm, parcă pentru a-şi spăla sărăcia şi apăsarea jugului străin. Îşi îndreptase o clipă ochii şi spre malul stâng, mai scund, acoperit de holde întinse până la orizont, şi după aceea, tot drumul până la Turnu-Severin nu făcuse altceva decât să cerceteze nesăţios vaporul de fier; pipăia tabla, niturile, întăriturile, se posta în faţa punţii de comandă cu ochii la cârmă, la căpitan şi la cârmaci, se strecura la maşini şi urmărea ore întregi, dintr-un ungher, mersul obosit şi mişcările trudnice ale oamenilor puşi să aibă grija lor. Îşi amintea totul, până azi, cu fiecare amănunt, ca şi când toate s-ar fi întâmplat ieri. Ceva mai sus de Turnu-Severin, vaporul se oprise, fiindcă drumul pe apă era primejdios, călătorii debarcaseră, se urcaseră în birjă şi haida-haida, hurducând pe şoseaua tăiată în stâncă de-a lungul fluviului, ajunseseră la Orşova, unde aştepta alt vapor; ar părea ciudat că, după atât timp, Anton Lupan ţinea minte şi numele vaporului, Iris, şi pe-al comandantului, căpitanul Silva – dar cum le-ar fi putut uita când şi vaporul, şi omul care-l conducea printre stânci, erau miracole pentru el?

Fusese un drum de poveste, printre munţi care-şi scăldau poalele de granit în fluviu, ca şi cum ar fi vrut să le închidă calea; numai că vaporul mistuia cărbunii flămând şi îşi urma drumul netulburat de nimic, în pufăitul greoi al maşinilor ascunse în pântecele lui… Iată apoi Budapesta, pe cele două maluri ale Dunării, legate cu un gigantic pod de fier, iată clădirile mari, de piatră cenuşie, unele vechi de aproape o sută de ani, Universitatea, Primăria, uriaşa mănăstire a piariştilor, cu patru sute de chilii, Bursa, Academia Militară şi altele şi altele, care minunau ochiul tânărului călător…

De aici mai departe, până la Paris, călătorise pe drumul de fier, altă minune a timpului. Nu, trenul nu mergea ca vântul şi ca gândul, cum îi auzise vorbind pe călătorii de pe vapor, dar după mişcarea domoală de până atunci, părea că zboară, înghiţind câmpia ca un căpcăun.

Aproape zece ani zăbovise Anton Lupan la Paris, unde, după ce-şi sfârşise ultimele clase de liceu şi Politehnica, dobândise o diplomă de inginer şi un prieten bun, pe Pierre Vaillant. Mai vârstnic cu vreo şapte ani, acesta îşi părăsise studiile ingineriei în 1865, tocmai când tânărul nostru sosea la Paris, şi se dusese după acel înflăcărat Lesseps la tăierea canalului de Suez. După trei ani, când Anton Lupan, admis de la început în cursul superior, printr-un examen care stârnise interesul tuturor profesorilor săi, era în ultima clasă de liceu şi dădea târcoale Politehnicii, Pierre Vaillant se întorcea de la Port-Said, ars de soare, chinuit de boli, slab, tras la faţă şi cu sufletul nedumerit. Nimic din ceea ce întâlnise în acel ţinut îndepărtat, bântuit de friguri şi de furtuni cu nisip, nu fusese ca în visurile lui. Visase un deşert adus la viaţă, cu oraşe şi sate noi, înconjurate de grădini – şi nu se făcea altceva decât să se sape un canal îngust şi trist. Totuşi, muncise acolo trei ani, conştiincios, îndârjit, şi ar fi rămas până la terminarea uriaşei lucrări, dacă într-o bună zi nu s-ar fi pomenit repatriat cu forţa, fiindcă îl înfruntase pe şeful sectorului, un om tăcut, cu faţa de mort şi ochi de peşte, căruia nu i se cunoştea nici numele, nici naţia, ci numai biciul îndoit pe spinarea salahorilor îndobitociţi.

Aşa se întorsese Pierre Vaillant la vechea îndeletnicire, ca să se facă inginer, constructor de vapoare, după dorinţa bunicului care îl crescuse şi îl trimisese să înveţe carte înaltă la Paris.

Anton Lupan se împrietenise repede cu acest coleg mai vârstnic, puţin adus de umeri, ca oamenii osteniţi sau împovăraţi, cu obrajii supţi şi timpuriu cutaţi, cu părul blond, de gal, cu ochii albaştri, aşa de nepotriviţi cu scepticismul şi posomoreala sa. De ce anume îi căutase atât de stăruitor prietenia, prea limpede nu ştia nici el. Desigur, nu numai fiindcă aflase că venea de la Port-Said. Poate, în chip tainic, îşi simţea inima bătând la fel cu a lui, deşi nu-i împărtăşea posomoreala şi scepticismul, el unul îndestulându-şi deocamdată toate nevoile sufletului cu învăţătura şi cărţile.

Şi astfel, la sfârşitul anului de şcoală, tânărul român neputând să se întoarcă în ţară pentru două luni de vacanţă, drumul fiind greu, ţara departe, plecase cu Pierre Vaillant la Saint-Malo, pe coasta de nord a Franţei, orăşel vestit prin marinarii, pescarii lui şi constructorii de nave. Aflat pe o insulă, la vărsarea micului fluviu Rance în mare, în locul unde Canalul Mânecii stă faţă în faţă cu Atlanticul, Saint-Malo mai era vestit şi pentru corsarii lui, care de câteva sute de ani, până mai deunăzi, dăduseră mare bătaie de cap Angliei.

Acolo locuia familia prietenului, mama, un frate, o soră, bunicul şi multe rubedenii, răspândite prin tot oraşul, fiindcă era o familie veche, ale cărei spiţe împânzeau o bună parte din coasta de nord a Franţei. Numai tatăl lui Pierre Vaillant lipsea, fusese marinar, ca toţi bărbaţii şi pierise, într-o călătorie pe ţărmuri îndepărtate.

La Saint-Malo, Anton Lupan cunoscu o altă viaţă, cunoscu marea, bărcile, corăbiile, pescarii, marinarii şi începu să-i iubească. Multe veri la rând trăi printre ei, împărtăşindu-le traiul, ducându-se cu ei în larg, mânuind pânzele, urcându-se pe catarge, ţinând cârma, trăgând frânghiile aspre ale cârligelor, spintecând morunii pe puntea alunecoasă, dormind în patul îngust şi tare care se cuvine marinarului, în legănarea aci duşmănoasă, aci molcomă, şi-n cântecul neîntrerupt al oceanului.

În alte zile, când bântuia furtuna şi nu plecau pescarii, cei doi prieteni îşi petreceau timpul printre constructorii de vase, căci nu era palmă de loc unde să nu se vadă ridicându-se pe nisip scheletul unei corăbii. În bătaia vântului care şuiera înfiorător printre coastele dezvelite ale viitoarei nave, sub cerul gol, biciuit uneori de ploaie, ars de soare alteori, Anton Lupan învăţă să mânuiască barda, ferăstrăul, sfredelul şi rindeaua, dar mai cu seamă învăţă cum şi din ce iscusinţă luau naştere liniile vasului, însuşirea lui cea mai însemnată pentru a se putea lupta cu oceanul.

Dacă ar fi fost numai atât, desigur că tânărul student nu s-ar fi ales cu altceva decât cu o deprindere folositoare, care l-ar fi făcut să încline în meseria lui spre construcţiile de nave. Dar vacanţele la Saint-Malo îşi arătară altă urmare, neaşteptată, care avea să înrâurească adânc asupra vieţii lui viitoare. Nu fu o simplă întâmplare, ci o înşiruire de întâmplări, culminând cu găsirea unor pagini dintr-un vechi jurnal marinăresc, aşa cum se întâmplă de obicei şi în cărţi…

Bunicul lui Pierre Vaillant, pčre Léon, adică moş Léon cum îi ziceau toţi, un bătrân nespus de vânjos şi de harnic pentru cei şaptezeci şi doi de ani ai lui, se arăta ca fire tare tăcut şi tare ciudat în tăcerile lui. De bună seamă, nepotul, posomorât şi neîncrezător în oameni, cum îl ştia Anton Lupan, moştenise o parte din aceste trăsături.

În faţa casei aflată deasupra plajei, bătrânul trăsese pe nisip un sloop vechi, de vreo opt tone, cu care fusese la pescuit în ultimii ani, îi dăduse jos catargul, îl proptise cu pari de jur împrejur şi acum locuia în el, ceea ce nu era de mirare pentru un vechi marinar, cu atât mai mult cu cât şi alţii la Saint-Malo îşi transformau în locuinţă vasele din tinereţe, poate din pornirea practică a franţuzului să nu irosească nimic, poate dintr-un îndemn romantic, romantismul alături de cumpătare, fiind şi el tot franţuzesc.

Nimeni din ai săi nu era primit cu prietenie pe vas, nici nora, nici nepoţii – şi nici vecinii nu se bucurau de o strângere de mână dacă veneau să-l întrebe de sănătate pe moş Léon. Bătrânul trăia acolo, singuratic şi ciufulit, ca un huhurez, singur îşi deretica, singur îşi gătea mâncare, singur îşi spăla rufele şi îşi îngrijea îmbrăcămintea de pe el.

Trimiţându-l să înveţe carte inginerească pe cel mai mare dintre nepoţi, nu dovedea prin nici un semn că i-ar purta acestuia mai multă dragoste decât celorlalţi ai săi, căci nu-i vorbea nici lui cu alte cuvinte şi cu alt glas decât tuturor. Iar când îl vedea pe Pierre ducându-se cu pescarii, drum de la care nu-l putea opri, cum nu poţi opri cerbul în pădure să bea apă de la izvor, bătrânul privea în urmă posomorât, fără să ştii de unde îi venea posomoreala, ce se frământa în sufletul lui.

Numai un om îi era mai aproape, adică pe acela îl poftea în cabina lui, sau îl lua la cârciumă uneori şi îl cinstea cu un păhărel de absint, schimbând arar câte un cuvânt cu el, într-una la fel de posomorât. Acest om, moş Gir cum i se zicea, deşi nu era chiar atât de bătrân, fiindcă abia împlinise cincizeci de ani, fusese şi el marinar, viaţa lui nu era o taină pentru nimeni din jur, dar Pierre şi prietenul său nu ştiau mare lucru despre el, decât că suferise odată un naufragiu îngrozitor, despre care nu vroia să mai vorbească, oricât l-ai fi iscodit.

Într-o zi, când bunicul se dusese la cârciumă cu acel ciudat moş Gir, Pierre şi Anton Lupan se apropiară de vechiul sloop, cu chila îngropată în nisip şi începură să-i dea târcoale, cercetându-l cu luare aminte, ca doi cunoscători ce începeau a fi.

— Cum ţi se pare prova? întrebă Pierre, pipăind lemnul pietrificat.

— Nu ştiu; poate prea dreaptă; mi-ar fi plăcut să aibă etrava mai alungită.

— Da; însă dacă ai fi navigat cu el în golful Gasconiei, ţi-ai fi schimbat părerea curând.

Cei doi prieteni cercetară astfel forma vasului, pe îndelete, de la prova până la pupa, admirându-i liniile robuste, apoi, dorind să vadă felul construcţiei, pe dinăuntru, puseră piciorul pe scara rezemată într-un bord, păşiră pe punte şi, coborând treptele sub tambuchi, ajunseră în cabina bătrânului, unde până acum nu mai fuseseră decât o dată sau de două ori, şi niciodată de capul lor.

Încăperea semăna cu orice cabină de corabie, decât că în mijloc avea o sobă de tuci, cu burlanul scos prin punte; lumina venea de sus, printr-un spirai mic, iar alături atârna o lampă marinărească, din cele făcute să stea drept, oricare ar fi balansul vasului – numai că acum stătea ţeapănă, de ani de zile, ca orice lampă de la uscat.

Nimic aici n-ar fi stârnit mirarea unui vizitator, şi nici cei doi prieteni nu avură de ce se mira, mai cu seamă că pe ei nu-i interesa alcătuirea gospodărească a unei cabine de corabie, ci felul de construcţie al vasului.

Printr-o uşiţă făcută sub scară, ei pătrunseră în hambarul sloopului, prefăcut de proprietar în bucătărie şi cămară, cercetară aici coastele de stejar, bordajul încă sănătos, dădură la o parte panourile de pe jos, dezvelind santina uscată de atâta timp, să vadă chila şi varangele, putrezite după o viaţă de câteva zeci de ani – şi, în sfârşit, se întoarseră în cabină, netulburaţi de nimeni până acum.

În clipa aceea niciunul din ei nu bănuia că mica încăpere ascundea o taină care avea să-i tulbure adânc pe amândoi şi să le îndrepte viaţa pe alt drum decât cel bănuit până atunci.

Anton Lupan tocmai pusese piciorul pe scară, să urce sus, când întorcând capul, văzu că prietenul său, împins de o curiozitate care nu mai avea nici o legătură cu construcţia vasului, cotrobăise în sertarul mesei şi acum era aplecat asupra unei hârtii.

— Haide, Pierre, să nu vină bătrânul şi să ne găsească aici!

— Stai puţin! Doamne, dar ce-o fi asta?! Ia vino să vezi! O scrisoare de la Charles Darwin!

Cei doi prieteni, atraşi de inginerie, se interesau mai puţin de ştiinţele naturii, dar numele lui Darwin nu-i putea lăsa nepăsători, mai cu seamă când îl vedeau pus în josul unei scrisori adresate unui bătrân marinar, necunoscut de nimeni, care trăia aproape sălbatic într-un mic orăşel de pescari, pe o coastă a Franţei. Căci, într-adevăr, scrisoarea era adresată lui moş Léon şi glăsuia astfel, în englezeşte, limbă pe care Pierre Vaillant o deprinsese în cei trei ani cât lucrase la canalul de Suez:

 „Bătrânul meu corsar, mă bucur că trăieşti şi eşti tot voinic, cum te-am cunoscut. Sunt trei ani de când nu ţi-am mai scris, mai exact de la 8 decembrie 1856, căci am notată în agendă data acelei scrisori, dar în aceşti ani am uitat şi de mine, nu numai de prietenii vechi şi buni ca dumneata. Am primit deunăzi ultima dumitale scrisoare şi îţi răspund în grabă, ca să-ţi cer iertare că am tăcut atâta timp. Dar am lucrat în aceşti ani la desăvârşirea unei cărţi, pe care în sfârşit o văd azi apărută şi ţi-o trimit, ca unuia ce te-ai aflat lângă mine şi în gândurile mele pe vremea când meditam la ea. Ea cuprinde teoria mea despre originea speciilor şi ţi-o dăruiesc nu ca s-o citeşti la anii dumitale, bătrânule cârmaci, ci ca să-ţi aminteşti de mine şi să mă aperi, măcar cu gândul, când ceilalţi corsari, corsarii ştiinţei se vor năpusti asupra mea. Fiindcă această carte, sunt sigur, va stârni mare nemulţumire între savanţi. Dar eu voi fi împăcat să ştiu că la vecinii mei de peste drum, este unul care nu mă va huli – şi acela eşti dumneata, dragul meu pčre Léon.

Aşadar, în legătură cu fiul dumitale, bravul Arnold, crezi că e pierdută orice nădejde? Să fi pierit într-adevăr în acele ţinuturi pustii? Oare face să te încrezi în spusele unui singur om, mai cu seamă că acel Gérard are mintea destul de tulburată, după câte mă laşi să înţeleg? Ce-ar fi să mai nădăjduim un timp? Un vechi corsar ca dumneata nu trebuie să-şi piardă speranţa, atâta timp cât pe apă mai pluteşte o scândură din vasul lui! Aştept să-mi trimiţi ştiri şi te îmbrăţişez ca pe un frate, scumpul meu corsar neîmblânzit.

Charles Darwin, Londra, 5 septembrie 1859.”

— De unde îl cunoaşte moş Léon pe Darwin? întrebă Anton Lupan, după ce prietenul său, nespus de uimit, îi tălmăci cuprinsul ciudatei scrisori.

— Nu ştiu! E la mijloc o taină… Nu l-am auzit niciodată vorbind despre el.

— Dar Arnold, din scrisoare, nu e tatăl tău?

— Ba da! răspunse Pierre Vaillant, sub stăpânirea unei tulburări pe care şi-o ascundea, prin firea lui aşa de asemănătoare cu a bătrânului.

— Mi-ai spus că a pierit într-un naufragiu, continuă prietenul său.

— Da, a plecat într-o călătorie, peste Atlantic, când eu aveam unsprezece ani, era în 1853 – şi nu s-a mai întors.

— Dar unde şi cum a pierit? Asta nu s-a aflat?

— Pier mulţi marinari; oamenii la noi sunt obişnuiţi ca unii să nu se mai întoarcă, şi dacă nu se întorc, ce rost are să ştii mai mult?

— Poate că totuşi… După cum văd, Darwin îl sfătuieşte pe moş Léon să mai nădăjduiască.

Pierre clătină din cap:

— Nu; scrisoarea asta e de acum nouă ani; atunci puteai să mai speri; azi n-ar mai avea nici un rost. De altfel, unul din oamenii care au plecat cu el s-a întors de mult şi a adus ştirea că toţi ceilalţi s-au pierdut.

— Cine-i omul ăsta?

— Moş Gir; el trebuie să fie cel despre care se pomeneşte în scrisoare. Da, cred că numele lui adevărat e Gérard.

— Şi cum, nu s-a putut afla de la el unde şi cum s-a întâmplat naufragiul? Nu s-au făcut cercetări?

— Ba da. L-au cercetat la Tribunalul Maritim, dar n-au putut afla nimic de la el. A fost repatriat, acum zece sau unsprezece ani, de un vapor englezesc, care l-a găsit undeva, prin strâmtoarea lui Magellan, rătăcind, pe jumătate înnebunit. Mai târziu şi-a venit în fire, dar trecuseră prea mulţi ani şi nimeni nu se mai gândea să-l descoasă atunci despre naufragiul acela, fiindcă se întâmplaseră multe alte naufragii între timp.

— Dar tu nu l-ai întrebat? N-ai vrut să ştii?

— Ba da, numai că e greu să scoţi o vorbă din gura lui. Şi apoi, de câte ori am încercat să mă apropii de el, m-a simţit moş Léon şi m-a izgonit.

— Pesemne că e o taină! zise Anton Lupan, înfiorat.

— Ce taină să fie? Un naufragiu, ca atâtea câte se petrec pe mări!

În timp ce vorbea, Pierre răscolea sertarul mesei scoţând deasupra întreg cuprinsul lui, de parcă uitară că bătrânul, care nu îngăduia nimănui să intre aci, se putea întoarce oricând. Ochii i se opriră o clipă pe cartea lui Darwin: „Despre originea speciilor pe calea Selecţiei naturale”, amintită în scrisoare. După semne, moş Léon se oprise asupra ei, şi interesul unui bătrân marinar pentru o carte de ştiinţă ar fi mirat pe oricine, nu doar pe Darwin. Dar interesul acelui marinar se dovedea mult mai mare pentru o altă carte, ale cărei pagini erau împânzite de însemnări. Pierre se uită pe copertă şi citi: „Charles Darwin – călătoria unui naturalist în jurul lumii”.

— O cunoşti? îl întrebă pe prietenul său.

— Nu. Oare cum de n-am auzit de ea?

Citeau amândoi cu înflăcărare orice cărţi de călătorie le cădeau în mâini – şi totuşi, asta le rămăsese necunoscută până azi.

— Nu-i apărută de prea mult timp! observă Pierre. Şi pesemne circulă mai mult între specialişti. În orice caz, o iau cu mine s-o citim. Cred că moş Léon n-o să-i simtă lipsa aşa curând.

Cu aceste cuvinte, tânărul ascunse volumul în sân.

Sub cărţi era un portret al lui Darwin, cu iscălitura lui, apoi un caiet gros cu scoarţele roase de timp; nepotul îl frunzări în fugă şi recunoscu scrisul greoi al bătrânului, deprins mai mult cu cârma corăbiilor decât cu condeiul.

Sub acel caiet se aflau alte scrisori, toate de la acelaşi expeditor, ceea ce mărea ciudăţenia descoperirii lui: într-o scrisoare din 1851, Darwin spunea:

 „Iubitul meu Léon, mă bucur că vrei încă să-mi stai întru ajutor, dar, din păcate, deocamdată călătoria nu se poate înfăptui, fiindcă persoanele sus-puse cărora m-am adresat, socotesc inutile orice cheltuieli pentru cercetarea acelui ţinut. Guvernul majestăţii sale nu va avea nici un folos din cunoaşterea Ţării de Foc; el e mai degrabă interesat de un canal, între America de Nord şi de Sud, care tăind istmul Panama şi unind cele două Oceane, ar scuti pe navigatori să mai aibă de-a face în vreun fel cu aspra strâmtoare a lui Magellan. M-am interesat, prin prietenii mei de la Paris, dacă nu am putea primi un sprijin din partea guvernului francez, dar ei au aflat acelaşi răspuns. Caut în clipa de faţă un om inimos şi destul de bogat ca să ia asupra lui cheltuielile acestei călătorii, care nu va aduce nimănui nici un câştig bănesc…”

Pierre Vaillant străbătu în fugă rândurile de mai sus, tălmăcindu-le prietenului său – şi arătându-se amândoi din ce în ce mai uimiţi.

Alte scrisori pomeneau de aceleaşi greutăţi, până ce una, datată 17 decembrie 1852, începea cu o exclamaţie:

 „Bătrânule cârmaci, am găsit! Am găsit pasărea rară pe care o caut de atâta timp! E un tânăr căpitan de vas, care vine de la Boston, sălaşul unor lupi de mare la fel de bravi ca bravii voştri corsari. Nu-i bogat, dar are o corabie şi cinci sute de dolari, şi e gata să plece încotro îl trimit. Pentru rest, oi mai pune eu, din puţinul pe care îl am, m-or mai ajuta prietenii mei – poate universitatea din Oxford ne va da câteva sute de lire, după cum mi s-a făgăduit – şi asta sper să fie de ajuns. Îmi pare rău că noi doi, bătrânii, nu vom putea pleca, dar în locul meu voi trimite pe un strălucit elev al meu, care cred că şi-a însuşit toată ştiinţa şi înflăcărarea mea şi care, în plus, are douăzeci şi cinci de ani mai puţin decât mine. Nu te mai îndemn nici pe dumneata să pleci, dacă te simţi împovărat de ani, deşi eu sunt sigur că eşti la fel de vânjos ca pe vremea când am navigat împreună pe Beagle. Dar fie, bătrânule corsar, îţi dau pace – şi sunt bucuros să-l primesc în locul dumitale pe Arnold, deşi nu-l cunosc, încredinţat fiind că îţi seamănă în toate privinţele şi mă pot bizui pe el la fel ca pe dumneata. Trimite-l la Londra numaidecât – şi dacă, o dată cu el îmi mai poţi trimite încă doi marinari, la fel de bravi, sau măcar unul, vasul nostru va avea întreg echipajul cu care să poată pleca.”

În clipa când Pierre Vaillant sfârşea de citit această scrisoare, care începea să lămurească taina întrevăzută la început, dar o şi mărea în acelaşi timp, afară se auzi glasul bunicului şi mormăielile lui moş Gir.

— Ce facem? şopti Anton Lupan speriat.

— Hai să ne ascundem în hambar!

Altceva nici n-ar fi fost de făcut, fiindcă afară scara se şi auzea scârţâind sub paşii ursuzului moş Léon. Pierre Vaillant şovăi o clipă, apoi, cu toată teama care pusese stăpânire pe el, luă caietul cu scoarţe de carton, îl băgă în sân, peste cartea de călătorie a lui Darwin, puse la loc scrisorile citite şi se strecură în magazie, împreună cu Anton Lupan.

Cei doi tineri rămaseră acolo, ascunşi, vorbind pe şoptite între ei, până ce, lăsându-se seara, moş Gir se duse la casa lui; curând după aceea, bunicul se culcă şi îl auziră sforăind. Atunci, mişcându-se cu grijă, ca nişte furi, ieşiră pe gura magaziei, se târâră pe punte, până la prova şi de acolo îşi dădură drumul pe nisip.

Zilele următoare nu se mai duseră nici cu pescarii în larg, nu mai umblară nici pe ţărm, printre corăbiile noi, ci rămaseră în odaia lor citind cu nesaţ şi din ce în ce mai înfierbântaţi, când cartea lui Darwin, când caietul bătrânului marinar. Acum nu mai încăpea nici o îndoială, moş Léon îl însoţise pe Darwin în călătoria lui, fusese cârmaci pe Beagle, deşi el nu pomenea niciodată despre această întâmplare, să te şi miri. Atât cartea cât şi jurnalul descriau acelaşi drum, dar bineînţeles în altfel – şi amândouă se întregeau, făcându-te să înţelegi alte întâmplări de mai târziu.

Cei doi prieteni se opriră îndeosebi asupra unor pagini ale lui moş Léon care li se păreau lămuritoare pentru tot ce urmase apoi:

 „16 aprilie 1834

Ne aflăm încă în Ţara de Foc şi stăm la ancoră de trei săptămâni, în canalul pe care căpitanul FitzRoy l-a botezat „Beagle” după numele vasului său, în prima lui călătorie făcută aici anii trecuţi. În faţa noastră, spre nord, se înalţă un şir de munţi cenuşii, cu crestele învăluite în nori şi nimeni nu bănuieşte ce e dincolo de ei.

Astăzi căpitanul şi domnul Robert, împreună cu paisprezece marinari, s-au întors la vas, după o călătorie de douăzeci de zile, pe care au făcut-o în bărci, cercetând ţinuturile spre apus. Domnul Robert părea foarte mulţumit de cele descoperite, totuşi mi-am dat seama că îl preocupă altceva, după felul cum se plimba tăcut pe punte, cu capul în pământ, ridicându-l din când în când ca să-şi arunce privirea spre nord…”

Mai departe, jurnalul bătrânului descria o ceartă între nostrom şi primul ofiţer, iar în pagina următoare, revenea la Darwin, domnul Robert, după al doilea nume al acestuia:

 „Domnul Robert mi-a vorbit azi în taină: „Corsarule, ai fi în stare să faci un drum greu şi primejdios, de vreo două sute de mile?„ – „încotro, domnule?„ – „Spre nord.„ – „Cum adică, pe uscat?„ – „Da, s-o luăm peste munţi şi să ieşim la Atlantic!”

Apoi a întins harta în faţa mea şi mi-a explicat: „Vezi, ţinutul acesta, între canalul Beagle şi Ocean, n-a fost călcat de picior omenesc până azi. Nimeni, nici băştinaşii pe care i-am iscodit nu mi-au putut spune ceva, căci nici ei n-au ajuns vreodată aşa de departe, se feresc de acele locuri, de parcă ar fi un ţinut blestemat. S-ar putea să găsim formaţii geologice necunoscute, plante, animale, gângănii care mi-ar ajuta să întregesc istoria vieţii pe Pământ. Ştii că de aceea am plecat în jurul lumii, că pe mine nu m-a silit nimeni ca pe dumneata…”„

Ajungând la aceste rânduri, Pierre Vaillant ridică ochii din caiet şi se uită cu o căutătură ciudată la Anton Lupan.

— Oare ce-o vrea să spună? Cine şi de ce l-a silit să plece? Ce taină o mai fi şi asta?

— Nu ştiu, citeşte mai departe; poate o să aflăm din jurnal.

În continuare, jurnalul spunea:

 „Ne-am hotărât; peste trei zile plecăm – am găsit patru oameni, printre ei şi un băştinaş, pe care căpitanul l-a luat pe vas în cealaltă călătorie a sa; acum îl cheamă Jimmy, vorbeşte englezeşte şi cred că îi este foarte devotat domnului Robert.

În faţa noastră e un râu, încă necercetat. Vom merge pe cursul lui, în sus, până la izvoare, apoi vom trece munţii şi… Ce să spun, simt o strângere de inimă când mă gândesc la cele ce vor urma. Două sute de mile, pe un pământ încă neumblat! Şi dacă vom întâlni fiare primejdioase, sau prăpăstii şi păduri fără cap, sau poate chiar canibali?

A rămas hotărât ca la o săptămână după plecarea noastră vasul să pornească spre răsărit, să iasă în ocean şi să ne întâmpine pe coastă, la 54°7' latitudine sudică, 67°12' longitudine vestică, adică exact la jumătatea distanţei între capul Penas şi capul San Pablo.”

Aici, din datele jurnalului reieşea o întrerupere de cincisprezece zile, după care urma:

 „Planul nostru e dat peste cap; niciodată nu l-am văzut pe domnul Robert mai abătut ca azi, când a ieşit de la căpitan.

Canalul Beagle a rămas în urmă – şi probabil niciodată nu ne vom mai întoarce la locul unde am fost ancoraţi.

N-am scris în jurnal de peste două săptămâni, dar aş vrea să văd pe unul căruia să-i mai fi ars în acest timp de aşa ceva.

Ne sfârşisem pregătirile de plecare, a doua zi urma să debarcăm, când o furtună, venită de la vest, ne-a smuls de la ancoră şi, ca să nu ne arunce pe stânci, a trebuit să fugim în ocean. Am pierdut o barcă, au luat-o valurile de pe punte, s-a rupt un catarg, de bine de rău l-am reparat, dar cred că n-a lipsit mult să pierim cu toţii, aşa de tare ne-a scărmănat. Oamenii sunt istoviţi şi descurajaţi. Azi e prima zi liniştită, deşi plouă cu grindină. Navigăm spre nord-vest, să atingem coasta de răsărit a Ţării de Foc, după care vom intra în strâmtoarea lui Magellan.

Căpitanul refuză să se întoarcă în canalul Beagle, ca să putem debarca, şi are motive, căci asta, navigând cu vânt potrivnic, ar însemna o lună de întârziere. Or, se apropie iarna în emisfera de sud şi până la venirea ei trebuie să străbatem întreaga strâmtoare a lui Magellan, ca să ieşim în Pacific. Altfel, dacă ne-ar prinde timpul rău aici, cine ştie ce s-ar mai întâmpla!

Dar domnul Robert e tare supărat şi-l înţeleg, fiindcă acum mă doare şi pe mine sufletul să lăsăm acest ţinut necercetat. Simt chiar un fel de ghimpe în inimă când mă gândesc că am făcut şapte mii de mile până aici, iar până în Anglia vom mai face aproape treizeci de mii – şi n-am străbătut cele două sute pe care nu le-a străbătut nici un om până azi.

Jimmy spune că duhurile ne împiedică şi nu trebuie să ne punem rău cu ele; dacă ne-au trimis acest semn, e dovadă că încă ne-au cruţat; să nu mai încercăm nimic, altfel s-ar răzbuna…”

Rândurile următoare, descrierea trunchiată a călătoriei prin strâmtoare, prin Pacific, Oceanul Indian, pe la Capul Bunei Speranţe, până în Anglia, nu aduceau nici o lămurire în plus asupra acestei expediţii în Ţara de Foc, care nu se înfăptuise deoarece căpitanul FitzRoy nu-şi mai putuse prelungi şederea într-un loc primejdios pentru vas şi pentru echipaj. Dar, legând însemnările lui moş Léon de corespondenţa lui cu Charles Darwin, celor doi tineri nu le era greu să înţeleagă ce se întâmplase în anii următori, după cum de asemenea înţelegeau şi li se părea firească şi fierberea care îl stăpânise atâta vreme pe bătrânul cârmaci. „Simt un fel de ghimpe în inimă – zicea el – când mă gândesc că am făcut şapte mii de mile până aici, iar până în Anglia vom mai face încă treizeci de mii, şi n-am avut răgazul să străbatem cele două sute, pe care nu le-a străbătut nici un om până azi.” Rândurile acestea înfăţişau cheia întregului fapt.

— Parcă şi pe mine mă râcâie ceva în suflet! zise, cu ciudă, Anton Lupan.

Prietenul său, mai reţinut, stătea, cu fruntea încruntată, aplecat asupra acelei pagini din jurnal.

— Da! încuviinţă, fără să dea drumul la glas. Într-o împrejurare ca asta, un om întreg nu se poate resemna.

— Dovadă că nici moş Léon nu s-a resemnat.

Era limpede că ani de zile bătrânul păstrase legătura cu Darwin, gata să plece iar, numai că atunci când prilejul se ivise, cu mare întârziere, nu se mai simţise în stare să ducă un asemenea drum până la cap. În schimb îl trimisese pe fiul lui, arătând cât de legat se simţea încă de acel plan.

Din nefericire, noua expediţie naufragiase, pierise fiul, pierise echipajul, în afară de un om de la care nu puteai afla nimic – şi ţinutul acela rămăsese la fel de necunoscut ca acum treizeci de ani!

Iar bătrânul cârmaci se închisese în el, devenind tăcut şi posac; desigur îl durea sufletul pentru fiul lui, pe care îl trimisese să piară, dar poate mai avea în inimă şi azi ghimpele acela, că locul tainic era încă necălcat de picior omenesc – şi că atâţia oameni trebuiseră să se zbuciume, atâţia să moară, fără să se afle ce taină se ascunde între munţi şi ocean.

După o săptămână, cei doi tineri încă mai frunzăreau cartea lui Darwin şi jurnalul lui moş Léon, citind – cine ştie a câta oară, câte un pasaj, şi revenind mereu la rândurile care priveau locul acela necercetat. Asupra lor se aşezase o îngândurare ciudată – şi n-o mai puteau alunga, ca şi când jurnalul ar fi fost vrăjit.

— Pierre! zise Anton Lupan într-o zi. Oare tu crezi că… Ştii că mă trezesc uneori noaptea şi pe urmă nu mai pot adormi? Mă tot frământ şi mă tot întreb…

Aici tânărul tăcu, uitându-se stăruitor în ochii prietenului său. Iar acesta, fără să aştepte urmarea cuvintelor lui, clătină din cap, înţelegător, şi mărturisi:

— La fel simt şi eu!

— Oare ce-o fi acolo, Pierre?

— Cine ştie? Ar putea să fie păduri, sau lacuri, sau munţi, sau câmpii, sau deşert – sau toate la un loc, sau nimic deosebit. Cu sau fără ele, mersul vieţii pe Pământ rămâne acelaşi.

— Şi totuşi…

— Da, şi totuşi, chinuitor e că nu ştii. Nu-i aşa? Ai vrea să ştii măcar că nu-i nimic.

— Da, Pierre! Cred că prin firea lui, omul e împins să afle tot, să nu-i rămână nimic necunoscut.

— Ei bine, şi?

Schimbau aceste vorbe într-o după amiază, la sfârşitul lui august, când stăteau amândoi în odaie, cu jurnalul în faţă, fără să se mai gândească la ceilalţi ai casei.

— Trebuie să aflăm, Pierre! exclamă Anton Lupan, dând fără voie drumul la glas.

Era tare tinerel atunci, abia împlinise nouăsprezece ani, e drept că de o vreme locuia singur în ţară străină, dar până acum viaţa nu-i pusese niciodată în faţă întâmplări care să-l fi zbuciumat. Acum însă se stârnise în el o fierbere, ale cărei urmări nici nu le bănuia; da, parcă avusese putere de vrajă acel vechi jurnal, căci de atunci înainte nu mai găsiră tihna adevărată, nici Pierre Vaillant, nici Anton Lupan… Şi dacă acesta din urmă se afla acum, după atâţia ani, pe cheiul Sulinei, ajuns bărbat azi, drumul lui până aici fusese făcut sub semnul aceleiaşi taine desprinse din jurnal.

— Trebuie să aflăm! zise şi Pierre Vaillant, cu glasul mai înfrânat.

Şi din vorba primului, întărită de-a celuilalt, se pecetlui în ziua aceea soarta amândurora.

În clipa când Pierre Vaillant îşi spunea vorba sa, uşa se dădu în lături şi moş Léon se ivi în prag, cu ochii la vechiul sau jurnal.

— Deci voi mi l-aţi luat! izbucni bătrânul. Ce-aţi căutat în cabina mea?

Moş Gir era în spatele său şi clătina dojenitor din cap.

Dar Pierre Vaillant, în loc să-şi piardă cumpătul, căci bunicul lui spumega ca oceanul înfuriat, îi privi în faţă şi vorbi liniştit, dar cu o mare hotărâre în liniştea sa:

— O să ne ducem noi acolo!

— Unde?

Drept răspuns, nepotul arătă cu capul spre blestematul jurnal.

Bătrânul nu înţelese numaidecât, fiind prea înfuriat; apoi se uită la jurnal, se uită la nepot, îşi dădu seama despre ce vorbea el şi sângele îi veni în obraz.

— N-ai să te duci! strigă, atât de pornit, de parcă l-ar fi văzut pe Pierre îmbarcându-se, gata să plece chiar azi.

El ştia ce sânge curge în vinele flăcăului, sângele fierbinte şi răscolitor al unui şir lung de navigatori şi corsari.

— Ţara de Foc nu-i tot una cu Suezul! urmă, având şi spaimă, şi rugăminte în glas.

Fusese tare mâhnit când aflase că nepotul lăsase baltă învăţătura ingineriei şi plecase în Africa. Îi trimisese acolo multe scrisori, amestecând în ele rugăminţile cu ameninţarea. Pierre nu se întorsese din pricina acelor scrisori, dar bătrânul îl văzuse venind – şi-l iertase şi se bucurase că nepotul, în loc să umble hoinar, avea să fie inginer, să facă vapoare pentru alţi marinari, iar el să rămână pe mal, la casa lui, om aşezat, să se liniştească odată sângele în neamul Vaillant.

— Măi băiete, măi băiete! urmă moş Léon, lăsându-se pe un scaun, înmuiat deodată şi uitându-se la nepot cu ochii înlăcrămaţi. Lasă gândurile astea, că n-o să mai ai linişte toată viaţa! Locurile de acolo sunt aspre, altfel le-ar fi cercetat cineva până azi.

— Ştiu cât sunt de aspre; am citit şi-n cartea lui Darwin, şi-n jurnal.

În acest timp, moş Gir continua să clatine dojenitor din cap, fiind gata parcă să spună şi el ceva, ca să-l înfrâneze pe Pierre Vaillant. Iar acesta, după ce-i făcu semn prietenului său să stea pe scaun, se aşeză şi el, în faţa bunicului, şi-l întrebă, ca şi când ar fi uitat şi de sfatul, şi de mânia sa:

— Dar ia spune-ne, cum ai ajuns pe Beagle, că despre asta nu te-am auzit vorbind nici pe dumneata, nici pe altcineva în oraş?

Bătrânul se aprinse din nou în obraz, numai că acum nu-l mai stăpânea mânia, ci alte simţăminte, greu de aflat. Şi, după ce se uită la moş Gir şi la nepot, şi la Anton Lupan – şi după ce oftă şi şovăi – îşi începu povestea, nespusă nimănui până azi. Fiindcă el socotea întâmplarea sa faptă de ruşine pentru un corsar.

— Apoi, măi băiete, dacă am ajuns marinar pe un vas englezesc, să nu crezi cumva că asta s-a întâmplat din voia mea; m-am dus că altfel nu era rost să scap…

În tinereţe, moş Léon, ca atâţi alţii de la Saint-Malo, călcaseră ades coasta Angliei, dovedindu-se corsari foarte viteji şi dibaci. Dar nu prădau, ca orice tâlhari, ci picau în câte un golf, debarcau şi răscoleau la iuţeală câte un conac, pe milord îl dezbrăcau, milady-ei îi luau giuvaeru-rile, mai luau şi altele, câte se găseau; pentru asta nu era nevoie să verse sânge, nu-şi pătau mâinile, păgubaşii se arătau totdeauna foarte speriaţi, corsarii picau fără veste, aveau oamenii lor la conac, cărora le dădeau bună parte din pradă, s-o împartă sărăcimii din sat.

Ani de zile mersese treaba aşa, că se luase de gânduri regele Angliei, neştiind cum să le vină franţuzilor de hac. Roiau fregatele majestăţii sale prin canal, poterele umblau pe mal, dar corsarii le miroseau, se strecurau printre ele şi, unde nu se aştepta nimeni, acolo picau.

Moş Léon, om tânăr pe vremea aceea, avea un căpitan foarte viteaz, Philip Herald, care făcuse multe isprăvi în viaţa sa şi însuşi regele Angliei făgăduise mare răsplată cui l-o prinde şi l-o aduce la ştreang. Despre acel căpitan s-au scris balade, cântându-i-se îndrăzneala şi vitejia – era acelaşi om despre care mai aproape de timpul nostru s-a scris chiar şi un roman.

Dar el, deşi iscusit şi nespus de brav, şi-a dovedit o slăbiciune neîngăduită unui corsar şi asta i-a dus în nenorocire pe toţi oamenii lui din echipaj. Căci a căzut căpitanul îndrăgostit de o milady – şi multe nopţi a zăbovit cu ea, în iatac, soţul, milordul, aflându-se mai tot timpul la Londra, pentru treburi dregătoreşti, fiindcă era un bărbat foarte însemnat. Până ce, aflând el de la o slugă ticăloasă despre cele ce se întâmplau în iatac, s-a înfuriat peste măsură de fapta milady-ei şi de îndrăzneala acelui corsar, de-aceea şi-a pus în gând a se răzbuna.

— Căpitane, vino-ţi în fire! îi spuneau oamenii lui Philip Herlad.

Dar căpitanul nu-i asculta, ci tot ancora într-un golfuleţ, de lângă conac şi se ducea să-şi petreacă noaptea cu acea milady, căreia, se pare, puţin îi păsa că iubitul ei era şi franţuz, şi corsar; ba încă ai fi zis că asta o bucura mai mult decât dacă ar fi fost englez şi lord sau pair foarte stimat.

Atât că într-una din acele nopţi, când căpitanul se desfăta, au venit fregatele pe mare, poterele pe uscat, şi-au pus mâna şi pe căpitan, şi pe corabia lui, cu tot cu echipaj. Fireşte, s-au luptat, şi echipajul de o parte, şi căpitanul, dincolo, în iatac, şi-au doborât fiecare din ei măcar câte un vrăjmaş. Ba căpitanul l-a împuns cu sabia în burtă pe însuşi soţul încornorat, mărindu-i dorinţa de a se răzbuna.

Şi astfel l-au dus pe Philip Herald la Plymouth şi l-au pus în ştreang, nu cum scrie în cărţi că milady l-ar fi ajutat să iasă din închisoare şi l-ar fi scăpat. Cum să-l scape, când îl păzeau toate gărzile câte se aflau în oraş?! Iar pe milady, deşi soţul, iertător, ar fi vrut s-o cruţe, regele a poruncit s-o ducă la mănăstire, şi acolo i s-a veştejit viaţa, pentru vina de a fi îndrăgit un corsar.

Cât despre echipaj, n-au spânzurat englezii pe niciunul, ci i-au pus în lanţuri, la Devonport, fără să-i judece, fără să ştie cât vor sta aşa.

Astea se întâmplau prin 1825 şi era rege atunci în Anglia George al IV-lea, care s-a stins din viaţă peste cinci ani. Dar în 1830, când el încă mai trăia, pornindu-se pregătiri să plece o corabie în jurul lumii, ca să facă anumite cercetări, măsurători astronomice, să se întregească şi harta – şi fiind nevoie de un echipaj tare încercat, gata să înfrunte primejdii nespus de mari – a trimis vorbă regele, prin amiral, prinşilor de la Devonport, că acei dintre ei care se învoiesc să plece în jurul lumii cu bricul Beagle, vor căpăta la sfârşitul călătoriei libertatea, după ce vor depune jurământ că nu se vor face din nou corsari.

Şi s-a dus moş Léon, cu toţi ceilalţi, opt câţi erau, fiindcă altminteri le-ar fi putrezit oasele în portul militar. Numai că din cei opt plecaţi, şapte pe drum au scăpat, unii la Capul Verde, alţii în Brazilia, s-au îmbarcat poate pe alte vase şi s-au pierdut în lume – mai bine aşa, decât să îndure starea lor, de-a fi marinari dar totdeodată şi puşcăriaşi.

Numai moş Léon a rămas cârmaci pe Beagle şi cinstit de toată lumea, atât de căpitanul FitzRoy, cât şi de echipaj, fiindcă era foarte iscusit în meseria sa. Şi-a făcut ocolul lumii şi s-a întors la Devonport după câţiva ani, şi acolo a depus jurământul făgăduit regelui răposat şi l-au dat drumul şi s-a întors ei la Saint-Malo, spunând cum au fost prinşi, cum au pierit ceilalţi în închisoare şi cum pe el l-au lăsat slobod după atâţia ani.

Dar anume că a făcut ocolul lumii pe un vas englezesc, n-a spus nimănui, asta fiind mare ruşine pentru un adevărat corsar; cum adică, să slujeşti celui cu care te-ai luptat? Oare l-ar fi înţeles ai lui de ce a rămas? Căci dacă el nu a fugit, o dată cu ceilalţi, nu a făcut asta de fricos, nici fiindcă ar fi fost dulce traiul pe vas. Dar a cunoscut acolo un om, care şi l-a apropiat de el şi l-a câştigat. Acel om era Charles Darwin, domnul Robert, cum îl numea moş Léon în jurnal.

Nu ieşise bine bricul din canal, când oceanul în faţă s-a învolburat, o aripă de furtună, nevestită prin nimic, s-a abătut peste vas şi l-a culcat pe o coastă, fără ca echipajul să se fi aşteptat; oamenii sau dus de-a rostogolul până în parapet, ca nişte saci, căpitanul s-a prăvălit şi el făcându-i-se ţăndări ocheanul, cârmaciul a alunecat şi cârma, rămasă de capul ei, a început să se rotească şi să se hâţâne să zici c-au să se rupă troţele şi-o să rămână bricul la cheremul năpraznicului ocean… Ce să mai slăbeşti pânzele, ce comandă să dai într-o clipă ca asta, oricât ai fi de încercat marinar?!

Până să se dezmeticească vreunul, moş Léon, deşi era slobod în clipa aceea, nefiind el de cart, s-a repezit la cârmă, a răsucit-o cu mişcări pe care nu ştie să le facă oricare cârmaci, a întors prova în vânt şi îndată bricul s-a ridicat din valuri, ca un animal despovărat.

Nimeni n-a venit atunci să-i mulţumească pentru fapta sa; cum ar fi putut un englez să laude pe un marinar străin, şi franţuz şi ocnaş? Abia mai târziu şi-au dat ei seama ce fel de om era acest corsar şi-au început să-l privească altfel, ba căpitanul chiar îl şi lăuda.

În clipa aceea de la început, când căpitanul îşi cerceta ocheanul fărâmat iar marinarii se ridicau de jos, uitându-se în jur buimaci, un singur om s-a apropiat de franţuz, i-a strâns mâna şi i-a zis aşa:

— Bravo, băiete! Până azi n-am mai văzut un cârmaci atât de viteaz şi de dibaci!

Omul acela era Charles Darwin, şi de atunci înainte, ori de câte ori găsea prilejul, venea să stea de vorbă cu fostul corsar, fără să se sfiască de ochii celorlalţi, fără să-i pese că pe vas franţuzul avea înscris de ocnaş; şi moş Léon s-a apropiat de el cât nu se apropiase de fostul lui căpitan şi simţindu-l om de omenie şi pe deasupra cu multă ştiinţă în cap, i-a rămas într-una alături, gata să-i fie de folos, devenindu-i lui foarte devotat – şi nici n-a mai fugit de pe vas.

Restul, cei doi tineri ştiau din jurnal. Pe deasupra mai aflară, fireşte nu în aceeaşi zi, ci din frânturi, cât ţinu vara, când de la moş Léon, când de la moş Gir, că vorbea şi acesta, cu zgârcenie, câteodată – aflară de călătoria înfăptuită mai bine de douăzeci de ani după aceea, de către trimisul lui Darwin, care pornise să cerceteze ţinutul din Ţara de Foc, nestrăbătut prima dată.

Numai că de data asta, planul expediţiei fusese altul: să debarce cercetătorii – cinci oameni – pe ţărmul Oceanului, la gura unui râu, între capul San Pablo şi capul Pénaş, iar de-acolo, mergând de-a lungul apei, spre munţii aflaţi la sud, să taie de-a curmezişul ţara, părând drumul mai uşor de făcut astfel. Iar corabia să se ducă mai departe şi să-i aştepte în canalul Beagle, la locul de unde vroise să plece, în 1832, Darwin.

Plecaseră astfel cercetătorii, printre ei fiind şi Arnold Vaillant, tatăl lui Pierre. Moş Gir rămăsese pe corabie cu căpitanul şi cu restul echipajului – şi se duseseră pe canal, la locul de aşteptare, unde rămăseseră două luni, luptându-se cu furtunile – deşi, după socotelile făcute, expediţia ar fi trebuit să ajungă în cel mult o lună.

Încheindu-se acele două luni de aşteptare şi fiind primejdie să-i prindă iarna, se stârni vrajbă pe corabie; unii ar fi vrut să plece, alţii socoteau că nu le e îngăduit să lase expediţia părăsită, în locuri neumblate de nici o corabie, căci, dacă într-un târziu ar fi ajuns totuşi la locul de aşteptare, neavând nici un mijloc de mers mai departe, ar fi pierit, nefericiţii, pe ţărmurile canalului.

Dar, tocmai când se certau învrăjbiţi între dânşii, s-a pornit una din acele înspăimântătoare furtuni ale toamnei, a smuls corabia de la ancoră, şi, după două zile de luptă cu valurile, a aruncat-o pe stânci, făcând-o fărâme. Şi s-a pierdut atunci întreg echipajul, cum pierduţi au fost şi cei duşi înăuntrul ţării.

Numai moş Gir a scăpat, ca printr-o minune, aruncându-se în apă înainte de clipa nenorocirii şi înotând până la o insulă ferită de vânt. De-acolo, după potolirea furtunii, a ajuns la ţărmul de nord al canalului şi cât a ţinut iarna a trăit printre sălbatici, fără adăpost, hrănindu-se cu ce se hrăneau ei, cu scoici, cu carne de bursuc şi cu rădăcini uneori, ca sihaştrii, până în primăvară, când a pornit să rătăcească spre miazănoapte. Şi după luni de zile, ajungând la strâmtoarea lui Magellan, istovit şi pe jumătate sălbatic, cu minţile împrăştiate, l-a găsit un vapor englezesc, care l-a întors în ţara lui aflată aşa de departe.

Cu această povestire, Pierre Vaillant afla în sfârşit mai limpede în ce chip pierise tatăl său, întâmplare asupra căreia moş Léon, în durerea şi descurajarea lui, păstrase taină până acum, la fel cum păstrase în taină istoria călătoriei cu Darwin. Şi desigur, bătrânul, gândind să-i hărăzească altă viaţă mai potrivită cu timpurile paşnice care se aşezau asupra lumii, avusese temeiuri să-i ascundă faptele acestea din trecut. Dovadă că, din clipa când le aflase, Pierre Vaillant nu mai avea linişte în sufletul lui.

Tot restul verii tânărul rămase gânditor, frământat de gânduri pe care i le mărturisea lui Anton Lupan uneori.

— Secolul nostru nu mai are măreţie! spunea el. Au dispărut corsarii de pe mări, oamenii aceia viteji şi drepţi, semănând cu haiducii voştri despre care mi-ai vorbit; era firesc să dispară, lumea îşi găseşte alte orânduieli; dar până una alta, bunicul meu, care a ocolit Pământul fără să se teamă de primejdii, iar apoi l-a trimis pe tatăl meu să întregească ceea ce rămăsese nefăcut de el, ar vrea ca eu să duc o viaţă paşnică pe uscat, să construiesc vapoare în loc să călătoresc. E drept că şi vapoare trebuie să construiască cineva, altfel omenirea ar rămâne în loc, înţeleg prea bine asta, dar să le construiască alţii; eu simt nevoia să fac mai mult decât ei. Şi acum ştiu ce am de făcut: o dată voi ajunge în Ţara de Foc, să împlinesc ce n-au putut împlini bunicul cu Darwin; dar eu mai am o datorie pe deasupra – adică încă un scop: să descopăr, dacă va fi cu putinţă, urmele tatălui meu. Aşa, secolul nostru va rămâne, măcar pentru mine, măreţ!

Vorbe de om tânăr, care se spun uşor la anii lui Pierre Vaillant, ba chiar şi mai târziu. Numai că sub aceste vorbe, nepotul corsarului ascundea o hotărâre asupra căreia Anton Lupan nu păstra îndoieli.

— Voi merge şi eu, Pierre! spunea el, arătându-şi hotărârea în vorbe mai puţine, dar cu mai mult zel, căci era şi mai tânăr decât prietenul său.

Aşa se născu în mintea lor şi li se înrădăcina în suflet dorinţa de a porni la drum, spre locurile acelea necunoscute de semenii lor. Şi dovadă că nu fuseseră vorbe spuse în vânt, astăzi, după aproape paisprezece ani şi după numeroase înfrângeri, Anton Lupan se găsea aici, pe malul Dunării, urmărit de acelaşi gând.

Căci nu era uşor de înfăptuit planul lor!

În aceeaşi vară, ferindu-se de moş Léon, primul adversar al unei asemenea călătorii, el, unul din însufleţitorii ei din trecut, tinerii îi scriseră lui Darwin. Îi scrise Pierre, spunând că e nepotul lui Léon şi fiul lui Arnold Vaillant. că are un prieten de nădejde şi sunt gata să înfăptuiască explorarea neîmplinită atunci. Îi scrise multe Pierre vestitului naturalist, uitând însă să-i aducă la cunoştinţă vârsta lor şi lipsa mijloacelor trebuitoare unei asemenea călătorii. Iar Darwin le răspunse, nelăsându-i să aştepte nici două săptămâni: „Veniţi numaidecât la Londra, să ne sfătuim!”

Să meargă la Londra, când ei trebuiau să se întoarcă la studii, la Paris! Şi de unde banii de drum?

Cu asta, tinerii începură a se dezmetici. Pierre Vaillant îi scrise din nou lui Darwin, acum în termeni mai potoliţi, mărturisindu-i că deocamdată nu aveau nici măcar mijloacele să vină la Londra, dar rămân în planul lor, la fel de hotărâţi.

„Pentru o asemenea călătorie – adăuga Pierre – gândesc că e mai greu să găseşti oamenii decât banii. Credeţi oare că, la stăruinţa dumneavoastră, guvernul Angliei nu ne-ar da ajutorul trebuitor?” „Nu, scumpul meu flăcău – răspunse Darwin, după alte două săptămâni – guvernul majestăţii sale ar fi sprijinit cu greu chiar o expediţie englezească, sau mai degrabă cred că n-ar fi sprijinit-o de loc, dată fiind lipsa unui scop practic pentru Regatul Unit. Cât despre ideea că ar putea să ajute o expediţie străină, nici să nu ne mai gândim. Încercaţi pe lângă guvernul Franţei, dacă aveţi un cunoscut influent; eu sunt gata să stărui şi să vă dau girul meu, în clipa când mă veţi vesti cui să mă adresez.”

— De unde luăm omul influent, Pierre? întrebă Anton Lupan, scărpinându-se în cap, gest mai mult românesc decât franţuzesc, pe care avea să-l facă adesea în viitor, în clipele de încurcătură, întocmai ca ţăranul român.

Pierre Vaillant scrise un memoriu, pe care îl depuse, în numeroase exemplare, la felurite instituţii de cultură, începând cu Academia Franceză şi terminând cu Societatea Enciclopedică – şi de pretutindeni primi refuzuri, politicoase în cazul cel mai bun.

Scrise şi Anton Lupan, tatălui său, la Bucureşti, cu felurite ocoluri, temându-se să nu stârnească împotrivirea lui, şi întrebându-l dacă pentru o asemenea expediţie, condusă de mari savanţi – aici se gândea la girul făgăduit de Darwin – nu s-ar putea nădăjdui un sprijin din partea guvernului român. „Nu ştiu ce-ai aşteptat de la mine, tată, când m-ai trimis să învăţ carte înaltă la Paris, dar dacă eu ţi-aş spune că visul meu astăzi este să explorez, bineînţeles nu de capul meu, acele ţinuturi rămase necunoscute până azi, spre ruşinea secolului în care trăim – oare te-aş mâhni şi te-ai împotrivi?” „Nu, fiule! răspunse bătrânul, spre mirarea şi spre liniştea tânărului student. Nu m-aş împotrivi. Mă întrebi ce-am aşteptat de la tine, când te-am trimis să studiezi. Am vrut să te faci inginer, fiindcă inginerii ne lipsesc şi se vor căuta mult în ţara noastră, care trebuie să se ridice din ţărână şi să-şi facă temelie de fier. Am vrut să te întorci în ţară, să durezi căi ferate, poduri, şosele şi alte înlesniri care se cer azi popoarelor civilizate, cum aş vrea să fie şi poporul nostru. Dar dacă tu ai de gând să înfăptuieşti ceea ce îmi spui, am să-ţi dau binecuvântarea mea şi sprijinul meu, cât va fi, căci n-am de ce să mă împotrivesc unei fapte de folos omenirii şi care ar aduce cinste neamului românesc. Dar la alt sprijin să nu te aştepţi, vai, fiul meu! Am vorbit cu domnul V. A. Urechia, ministrul instrucţiunii, care mi-e prieten într-o măsură şi domnia sa, deşi înţelegător, ba chiar viu interesat de un asemenea plan, mi-a spus, cu mâhnire, că nu se poate nădăjdui un ajutor din partea guvernului, altele fiind nevoile ţării azi. Ba încă mi-a spus că nici nu îndrăzneşte să-i vorbească primului ministru, ori altora, despre o astfel de călătorie, fiindcă nimeni nu l-ar lua în serios. Încercaţi mai degrabă să faceţi cu franţuzii ceva, sau cu englezii, dacă domnul Darwin vă sprijină, cum mi-ai scris.”

Bătrânul îi sfătuia să bată la uşi unde ei încercaseră de mult, fără nici un folos.

— Ei bine, Pierre! zise Anton Lupan, la capul acestor încercări. O să mergem cu mijloacele noastre, dacă nu se poate altfel!

— Aştepţi vreo moştenire? Eu nu!

— Nici eu. Dar o să ne terminăm şcoala, o să muncim, o să muncim cât patru, cât opt, cât douăzeci, şi-n câţiva ani…

Inimos şi nebun! spunea Pierre Vaillant despre tânărul său prieten, care, în faţa piedicilor, se înfierbântase mai rău decât el.

Învăţau carte, şi încă sârguincios, dar asta nu-i silea să lase în părăsire planul lor. Îi scriseră din nou lui Darwin, cerându-i sfatul, cum ar putea organiza mai bine o asemenea expediţie, doi tineri ca ei. Şi Darwin le răspunse, părând că-i ia cu totul în serios, continuând să nu-şi dea seama însă de lipsa mijloacelor care-i chinuia pe ei: „Cel mai indicat ar fi un vas de trei-patru sute de tone, pe care s-ar putea amenaja laboratoarele trebuitoare. În afară de echipaj, care trebuie să fie foarte încercat şi, măcar jumătate din el să mai fi navigat în strâmtoarea lui Magellan, ar trebui să luaţi un naturalist, un geograf, un geolog şi un meteorolog, acesta fiind personalul ştiinţific minim pentru reuşita unei atari expediţii. Aparatele de laborator vi le voi dărui eu…”

Iarăşi se posomori Pierre Vaillant, citind această scrisoare, iarăşi se scărpina în cap, încurcat, prietenul său.

— De unde luăm vasul, Pierre?

— Vasul ca vasul, dar cu ce plăteşti un echipaj aşa de mare şi atâţi oameni de ştiinţă – şi de unde provizii pentru toţi? Asta ar însemna milioane şi noi… Tu cât ai strâns până acum?

— O sută de franci.

— Eu cincizeci!

— E bine pentru început, dar ne mai lipseşte destul! Apoi Anton Lupan se însufleţi iar:

— Pierre, ştii ceva? Noi nu vom putea niciodată organiza o expediţie după toate regulile care se cer. Dar important e să ajungem acolo măcar noi doi! Va fi o expediţie romantică, Pierre!

— Şi cu cercetările ştiinţifice?

— Le vom face noi!

— Cum adică?

— Ne vom „specializa”. Eu mă apuc de geografie şi de meteorologie, dar să ştii că mă apuc serios. Ţie îţi las geologia şi ştiinţele naturii. De altfel toate se înrudesc! La lucru, băiete, cu sârg!

Inimos şi nebun tânărul român!

— Şi tu, la ce fel de vas te gândeşti? întrebă prietenul său.

— Un sloop de zece tone, ca să avem cel mult trei oameni pe lângă noi. Asta costă mai puţin.

— Nu, un mic bric de 150 de tone, cu zece oameni, ar fi mai potrivit.

— Dar cere prea mulţi bani, Pierre! Să zicem mai bine o goeletă, de vreo 80 de tone, cu cinci oameni afară de noi.

— Bine, o să mai vedem.

Cu asemenea planuri treceau anii de şcoală dar deocamdată nu adunaseră bani nici cât s-ar fi cerut pentru chila vasului dorit de ei. În schimb îşi păstraseră entuziasmul, cercetaseră tot ce se putea numi carte de călătorie prin biblioteci, stătuseră de vorbă cu oameni de ştiinţă, întocmiseră chestionare cu privire la toate aspectele care trebuiau urmărite de un cercetător într-un ţinut nou.

— După cum vezi, partea ştiinţifică a explorării noastre va fi mult mai uşoară decât călătoria în sine! zicea Anton Lupan. Ce trebuie să ştim, în definitiv? Să ne orientăm, să putem ridica pe hartă detaliile locului, să colecţionăm roci, plante, insecte şi animale şi să ştim cum să le conservăm. Pe urmă nu au decât să le ia în primire savanţii şi să le pună nume latineşti.

— Da, obiecta prietenul său, mai potolit. Dar în afară de ştiinţa elementară, pentru asta îţi trebuie un anumit simţ.

— O să ni-l însuşim, Pierre! Ai văzut cum proceda Darwin. N-ai fi zis că era un mare preot în mijlocul naturii, ci un simplu turist. Până una alta, te vestesc că am fost la meşterul acela, pe rue Malherbe, am vorbit cu el şi mă învaţă să împăiez păsări. Asta ne va folosi.

— Foarte bine! încuviinţă Pierre Vaillant, puţin cam absent. Eu mă gândesc la altceva – să nu socoteşti că e un gând mărunt, pe lângă ce avem noi de făcut. Oare o să găsim urmele tatălui meu?

— Poate că da; asta nu depinde de dorinţa noastră, ci de noroc.

Pierre Vaillant îşi scutură capul şi zâmbi:

— Haide, băiete, nu te simţi dator să fii trist! Nu pentru asta mergem noi la capătul lumii. Dar, ştii, mi-aş simţi sufletul mai liniştit.

— Te înţeleg, Pierre! Dacă tatăl meu, pe care nu l-am văzut de şapte ani, ar pieri într-un ţinut necunoscut, cred că nu aş avea viaţă tihnită până nu l-aş găsi.

Aşa treceau anii, cu învăţătura şi cu pregătirea migăloasă a expediţiei lor, deşi nu era vorba de o pregătire materială, ci de aceea care privea mintea şi sufletul, poate mai greu de înfăptuit. O lună, vara, se duceau la practică, pe şantierele de la Toulon, unde se construiau vapoare de fier şi mari nave de război, ca să înlocuiască bricurile, corvetele şi fregatele de lemn care aveau să putrezească prin porturile lor. Apoi luna cealaltă o petreceau la Saint-Malo, printre pescari şi navigatori, plecând cu ei în larg şi făcând fără codeală oricare din asprele munci ale lor, pregătindu-se astfel pentru planul cunoscut doar de ei.

Căci bătrânul moş Léon, slăbit de ani între timp, ieşea mai rar din cabina lui, nu-i mai urmărea ca în trecut, nu mai bănuia ce nutresc, socotea că, potolindu-se el, s-au potolit şi ei, judecind ca struţul cu capul ascuns în nisip.

Pierre Vaillant, deşi mai vârstnic, era mai plăpând decât Anton Lupan; frigurile dobândite la Port-Said îl mai zgâlţâiau şi acum uneori, dar el nu pierdea nici acest timp ci, aşezat pe punte, învelit în pături până la gât, cerceta hărţile marinăreşti, cărţile de astronomie, sau mânuia sextantul, luând înălţimea soarelui şi făcând calcule, să afle locul unde se afla, desăvârşindu-se în meşteşugul de navigator – meşteşug pe care avea grijă să şi-l însuşească şi Anton Lupan la rândul său. Dar când Pierre Vaillant se simţea în puteri, arunca păturile de pe el, se avânta pe catarge, trăgea parâmele, învârtea la cabestan, ca orice matelot, sau ţinea cârma, străduindu-se să nu se abată din drum nici cu un grad, fiind şi ăsta un mare meşteşug, trebuitor viitorului lor drum.

Când nu plecau în larg, colindau ţărmul, în căutarea unui vas potrivit, pe care să-l ia de model pentru vasul lor – şi unde ar fi putut găsi mai uşor un asemenea vas, decât pe plaja pescarilor de la Saint-Malo? Între timp făcuseră şi socoteala materialului trebuitor, intraseră în vorbă şi cu un negustor, cu privire la cost – care se ridica la vreo patru mii de franci cel puţin – şi cu toate că ei nu agonisiseră deocamdată decât trei sute cincizeci, îşi aleseseră chiar şi locul unde să pună vasul pe cală, peste un an sau peste doi.

Pierre Vaillant îşi luă diploma de inginer constructor de vase numai cu doi ani înaintea lui Anton Lupan, fiindcă boala îl împiedicase să-şi dea examenele la timp, deşi el se dovedise un student nespus de serios şi de stăruitor. Un timp, după aceea, trebuiră să se despartă: Pierre se angajă la şantierele de la Saint-Nazaire, având grijă să nu cheltuiască decât un sfert din leafă pentru nevoile lui, restul punându-l deoparte, în scopul ştiut.

Vara, fireşte, se întâlneau la Saint-Malo; lui Anton Lupan i-ar fi fost greu să se ducă la Bucureşti, să-l vadă pe tatăl său, căci din două luni de vacanţă una şi-o petrecea la practică, pe şantier. Hotărâse însă ca în anul când îşi va lua diploma să plece în ţară, să stea un timp acolo, lângă bătrân, şi numai după aceea să se întoarcă la Saint-Malo, spre a începe construcţia vasului lor, nădăjduind că vor avea până atunci banii trebuitori.

Dar în anul când termină el şcoala, banii strânşi de Pierre nu puteau acoperi nici pe departe costul materialului trebuitor; inginerii, care nu au voie să facă nici o greşeală în calcularea rezistenţei materialelor, calculaseră greşit cuprinsul pungii lor, ceea ce nu se întâmplă, de pildă, cu cel mai puţin învăţat negustor.

— Pierre, ştiu ce-avem de făcut! izbucni Anton Lupan, lepădându-şi descurajarea, el fiind cel ce se entuziasma mai uşor. Amânăm planul nostru numai cu un an, numai cu un an, auzi tu! – şi atunci vom avea de ajuns nu numai pentru vas, ci şi pentru echipaj!

— Cum?

— Mergem în Turcia!

— În Turcia? Ce-are de-a face Turcia, cu Ţara de Foc?

Anton Lupan ştia, se pusese un afiş mare, la poarta Politehnicei, că Turcia caută ingineri pentru construcţia drumului de fier.

— Am făcut socoteala, Pierre! Turcii plătesc de patru ori cât putem câştiga aici.

— Dar noi suntem ingineri de vase!

— Ce-are a face?! O să construim poduri şi drumuri de fier – nu e mai greu!

Lui Pierre Vaillant nu-i trebui mai mult de un ceas să-şi însuşească acest plan şi seara porniră spre Marsilia, unde se îmbarcară pe primul vapor care mergea la Stambul. Însă nu se îmbarcară ca pasageri, cu bilet, ci ca apprentis pe lângă comandant, declarând că vor să se facă ofiţeri de punte, ceea ce într-un fel era adevărat, cu singura deosebire că ei îşi făcuseră „aprentisajul” în mulţi ani şi astăzi, dacă ar fi avut brevet, ar fi putut chiar să comande un vas.

Compania de navigaţie fu bucuroasă să angajeze ca viitori ofiţeri doi tineri cu diplomă de inginer, iar căpitanul fu şi mai bucuros să-i aibă sub comanda sa şi să stoarcă untul din ei, ca unul care, pe lângă practica-i îndelungată, nu avea învăţătură de carte într-un grad prea înalt.

Cât îi priveşte pe cei doi tineri proaspăt îmbarcaţi, în cele două săptămâni de călătorie până la Stambul îşi făcură cu îndârjire ucenicia de marinari, fără să le pese de untul pe care într-adevăr îl stoarse din ei hapsânul de comandant, şi când debarcară, fură în situaţia de a depune la Bancă prima economie serioasă – costul călătoriei cu clasa întâi, plătit de imperiul Otoman – peste cele vreo două sute de franci agonisiţi din leafa lui de Pierre Vaillant.

Pe timpul acela, nu se călătorea ca azi; plecând de la Paris, Anton Lupan ar fi vrut să treacă în sfârşit prin ţară, fiindcă nu-şi mai văzuse părintele de zece ani şi aflase că era bolnav. Asta ar fi însemnat însă o lună de întârziere, şi cine ştie dacă după aceea mai găsea liber postul ademenitor plătit de sultan. Poate peste şase luni, peste un an, i-ar fi fost mai uşor să se repeadă cu un vapor până la Brăila, de unde să se urce în tren; drumul de fier de la Bucureşti la Barboşi tocmai se lucra.

Astăzi, o asemenea despărţire ar putea să ni se pară ciudată, un asemenea fiu ne-ar părea ingrat. Dar atunci, când cineva se ducea la trei mii de kilometri de casă, era ştiut că n-o să-i mai vadă pe ai lui ani şi ani.

Pe timpul acela, scrisorile, depeşele, pe-acolo pe unde se pusese telegraf, nu mergeau ca azi. Când Anton Lupan află că tatăl său murise, zadarnic ar mai fi plecat; el primi această ştire în august, şi bietul bătrân murise în mai.

— Nu fii mâhnit! îl îmbărbăta Pierre Vaillant. Nu te zbuciuma că ai lipsit de la căpătâiul lui, în ultimul ceas. Aşa cum îl cunosc, din scrisori, sunt sigur că în clipa morţii nu te-a judecat rău, ci te-a binecuvântat!

Socotelile din Franţa nu sunt bune în Turcia – şi cei doi tineri ingineri se dovediră iarăşi nepricepuţi când era vorba de bani. După un an, cu toată economia lor, constatară că nu aveau încă de ajuns pentru ceea ce plănuiau. Rămaseră deci şi al doilea an, lucrând amândoi pe aceleaşi şantiere, la calea ferată Adrianopole-Stambul, fără să se despartă de cărţile ştiinţifice, de jurnalul bătrânului corsar şi de harta Ţării de Foc, cu pata aceea albă care îl fascina. Şi în tot acest timp, se gândeau cu stăruinţă, cu ardoare, la viitoarea călătorie, continuând să viseze şi să facă planuri, înfierbântaţi.

Dormeau vara în corturi, iarna în bordeie sau prin case ţărăneşti, fără să se ducă la oraş, ca să nu risipească nici un ban. Erau printre ei ingineri francezi, englezi, belgieni, care veniseră aici atraşi de decorul exotic, de taina seraiurilor şi de ochii cadânelor, ascunşi sub iaşmac. Nădăjduind să poată ridica iaşmacurile acestea sub care ochii codaţi oglindeau farmecul Orientului, tinerii ingineri din Apus băteau înfumuraţi uliţele din Galata şi din vechiul Stambul. Apoi, dezamăgiţi de pudoarea cadânelor şi înspăimântaţi de biciul eunucilor care le însoţeau, se duceau în Pera, cartierul european, unde se îmbătau şi se consolau cu grecoaice, cu armence, nesupuse rigorilor nici unui Coran.

Cum unii lipseau cu săptămânile, tinerii noştri prieteni luau asupra lor sarcinile acestora, primind de la ei, după tocmeală, un sfert, o treime, o jumătate din leafa plătită de padişah şi astfel economiile lor creşteau. În schimb, dinaintea zorilor şi până ce soarele asfinţea, nu le rămânea timp nici să soarbă o picătură de apă clocită, din urciorul vreunui ţăran. Seara cădeau frânţi, deşelaţi, dar înainte de-a adormi mai făceau planuri în şoaptă, visau.

Sunt pe lume asemenea oameni, lumea tihnită să nu se mire – frumuseţea Pământului, bucuriile vieţii de la ei se trag!

Abia în primăvara celui de al doilea an, când drumul de fier ajungea pe malul Cornului de Aur, cu ape de smarald, îşi îngăduiră prima călcare a acestui aspru program: închiriară o barcă şi se duseră la Stambul, cu gândul ca o duminică întreagă să-şi facă de cap. Dar oare, ar fi putut să se avânte în marele şi ciudatul oraş, înainte de a da o raită pe cheiul Galatei, unde forfotea mulţime de marinari sub cerul dantelat de catargele vapoarelor şi corăbiilor care veneau sau se pregăteau să plece spre porturi îndepărtate, să împânzească mările şi oceanele toate, la nord, la sud, la apus şi la răsărit, câte mări şi oceane erau?

În acea duminică însorită de la începutul lui martie, plimbându-se prin port văzură o goeletă olandeză, Marta, pe care căpitanul bolnav, descurajat şi părăsit de echipaj, o vindea cu o mie de lire, adică mult mai puţin decât preţul unei caravane de măgari. Oamenii săi se angajaseră unul câte unul pe vapoare, fiindcă aveau muncă mai puţină şi li se plăteau lefuri mai mari. Da, bătrânul căpitan îşi dădea seama, vapoarele aveau să alunge în curând corăbiile de pe mări, să acopere cerul cu fumul lor negru în locul pânzelor albe. Nu-i rămânea decât să-şi vândă vasul aici, unde se mai găseau căpitani, puzderia aceea de căpitani ai Levantului, mulţumiţi să aibă corabia lor şi să care mărfuri de ici-colea, în Marea Neagră, în Marmara şi în arhipelag. Şi totuşi, nici chiar aici cumpărătorii nu se iveau. La început ceruse trei mii de lire, apoi două, şi în sfârşit ajunsese la una…

— Scump, fraţicule! spuneau căpitanii greci, strâmbând din nas.

S-ar fi părut că vasul nu le plăcea, lor care navigau pe barcazuri cu bordajul de brad, le-ntăreau cu sfoară pe unde slăbeau şi dacă se întâmpla să nu se înece, mergeau cu ele aşa până ajungeau putregai.

Turcii încaltea, credincioşi caicelor din Bosfor, arcuite la pupa şi la prova ca nişte papuci de serai, nu întorceau nici măcar capul să privească minunea asta de vas, despre care un cunoscător şi-ar fi dat seama îndată că e făcut să înfrunte cele mai aspre furtuni, furtunile din Marea Nordului, cu valul scurt şi îndesat, deci, cu atât mai uşor să se poată avânta pe orice altă mare şi pe orice ocean.

Pierre Vaillant şi chiar Anton Lupan s-ar fi putut socoti acum cunoscători destul de încercaţi, nu fiindcă erau ingineri cu diplomă, ci fiindcă veri în şir îşi făcuseră la Saint-Malo o ucenicie mai preţioasă decât orice patalama ar fi avut în buzunar. Iar o mie de lire era tocmai suma agonisită de ei, de când tot adunau.

Cei doi prieteni se priviră, fără să-şi spună un cuvânt – şi într-o clipă tot planul li se schimbă în cap: de ce să construiască un vas nou, care le-ar fi cerut cu lucrul lui încă un an, pe lângă că i-ar fi costat de cinci ori cât acesta?

E drept că Anton Lupan, atât de înflăcărat totdeauna, se sperie puţin, dar abia după ce se văzu, împreună cu prietenul său, proprietar de vas; fiindcă târgul se făcuse la iuţeală, cât să sorbi un filigean de cafea.

— Domnule, vorbi Pierre, fără să se aşeze pe scaunul oferit de căpitan. Marta preţuieşte mai mult, dar noi avem exact o mie de lire, cât ceri dumneata.

Se aflau toţi trei în cabina căpitanului, după ce examinaseră vasul de la un cap până la celălalt. Anton Lupan simţea legănarea Bosforului, simţea mirosul de lemn încins, de cânepă, de catran, privea raza de soare care intra veselă pe spirai, i se părea că navighează pe ocean şi o fericire nelimpede i se ridica în suflet, ameţindu-l, făcând să i se clatine capul ca omului beat.

— Mi se pare necinstit să mă folosesc de un moment neprielnic pentru dumneata, spunea mai departe Pierre, cu tremur în glas. O să aşteptăm o săptămână – şi dacă până atunci nu s-o ivi un cumpărător să ofere un preţ mai potrivit cu preţul adevărat…

Cu toate necazurile sale, căpitanul păru să facă haz:

— Tinere, din ce planetă picaşi? Iată, fiindcă mi-ai vorbit cinstit, am să-ţi vorbesc şi eu tot aşa: crezi că tocmai Stambulul e portul acela din lume, încă nedescoperit de nimeni, unde o să vină cineva şi să-mi spună: „Ai cerut o mie de lire; e prea puţin – poftim o mie şi una!” N-o să dea nimeni o liră mai mult, nu o liră, un onlic, o para!

Apoi căpitanul îi privi pe amândoi, mirat, căci niciunul n-avea înfăţişare de marinar.

— Şi de ce vreţi s-o cumpăraţi?

— Să călătorim în lume; dorim să ajungem într-un loc care încă nu s-a cercetat.

— N-aveţi niciunul treizeci de ani!

— Ba treizeci şi cinci! răspunse Pierre.

— Eu douăzeci şi opt! adăugă Anton Lupan.

— Tocmai bine! Atunci puteţi să plecaţi. Să fi fost mai tânăr, aş fi mers cu voi, măcar şi cârmaci, dacă n-aţi fi vrut să mă luaţi căpitan.

Şi întorcându-se spre Pierre, ca mai vârstnic, căpitanul schimbă tonul, de-ai fi crezut că e supărat:

— Câţi bani spuneai că ai?

— O mie de lire…

— Bine! Daţi-mi nouă sute, să vă rămână şi pentru echipaj!

Şi fiindcă amândoi cumpărătorii protestau, căpitanul adăugă, încruntat:

— Faceţi cum vă spun; altfel trag vasul în larg şi îl înec cu mâna mea. N-o să-l dau tâlharilor de pe mal!

Într-adevăr, Anton Lupan se sperie abia după ce se văzu proprietar.

— Acum ce-o să facem? Oare nu ne-am pripit? Să nu păţim ca fericitul acela care a câştigat un elefant la loterie, şi s-a bucurat toată ziua, ca pe urmă să se îngrozească, fiindcă hrana pachidermului îl sărăcea.

Noroc că în viaţa celor doi prieteni, îndoielile unuia se compensau cu înflăcărarea celuilalt; fiecare, pe rând, era furnizorul de entuziasm.

— Dragul meu, răspunse Pierre Vaillant, omul acela era un guguman. Eu în locul lui aş fi plecat în Africa şi elefantul meu şi-ar fi găsit hrana singur, cum şi-o găsesc celelalte mii de elefanţi.

— Cu alte cuvinte? întrebă Anton Lupan.

— O să găsim echipaj…

— Căpitanul cum n-a găsit nici măcar un om, de leac?

— Era bătrân şi descurajat, şi ursuz pe deasupra, ca toţi bătrânii care oftează după vremea lor, fără s-o înţeleagă pe a celorlalţi. Cu tinereţea noastră e altceva; ai văzut că l-am câştigat până şi pe el, cât e de ursuz şi de înciudat!

— Şi după ce-om avea echipajul?

— O să cărăm mărfuri, în Egee, în Marmara, poate şi-n Mediterană, şi la anul, dacă om face treaba cu cap, o să avem destui bani ca să pornim peste Atlantic.

— Dar contractul nostru nou cu Direcţia drumului de fier expiră abia peste un an.

— Unui din noi va rămâne şi va răspunde de treburile celuilalt. Doar am mai făcut şi pentru alţii aşa ceva.

— E adevărat, dar ei cel puţin erau aici, puteau fi văzuţi, iscăleau hârtiile, se duceau să încaseze banii.

— O să se aranjeze şi asta! În Turcia, ce nu se poate aranja? Am aflat că aici sunt slujbaşi care, printr-o anumită socoteală, ocupă în acelaşi minister, de pildă, şi-un post de director, şi unul de impiegat, şi unul de portar. Unul din noi va fi în acelaşi timp şi Pierre Vaillant, şi Anton Lupan – iar bugetul padişahului îi va plăti pe amândoi, ceea ce, faţă de nevoile noastre, nu-i un lucru de lepădat.

Anton Lupan cunoscuse lumea studenţească de la Paris, lumea pescarilor, marinarilor, constructorilor de vase de la Saint-Malo, apoi în treacăt pe a unor marinari de pe vaporul englezesc cu care călătorise de la Marsilia, şi în sfârşit, lumea muncitorilor de la drumul de fier, ţărani greci, turci, bulgari, macedoneni, oameni posomorâţi, şi închişi în ei. Acum începea să cunoască lumea Levantului – dar mintea lui n-o putea cuprinde, n-o înţelegea.

Stăteau, el şi Pierre Vaillant, pe puntea corăbiei, la pupa, rezemaţi de parapet, şi se uitau la hamalii care duceau cufărul căpitanului pe mal. Câteva minute mai târziu, cufărul acesta buclucaş făcea să se ştie în tot portul că Marta avea alt proprietar. Vreo trei căpitani turci, vreo şapte greci, doi albanezi, un armean, se năpusteau pe punte, înfuriaţi:

— Aţi cumpărat?

— Da!

— Cu o mie de lire?

— Cu nouă sute! răspunse, zeflemitor, Pierre Vaillant. Un grec păşi înainte, roşu la faţă, să zici c-o să pice jos, lovit de dambla.

— N-ai ştiut că vreau să cumpăr eu?

— Eu am vrut să cumpăr! strigă un turc, cu iatagan.

— Ba eu, fraţicule! se împotrivi grecul, mai roşu în obraz.

Ceilalţi murmurară, la fel de indignaţi; fiecare se tocmise, fiecare aşteptase să mai treacă o zi-două şi căpitanul să mai lase un ban. Lumea Levantului începea să se arate şi Anton Lupan o privea, cu ochii mari.

— Nouă sute ai dat? gâfâi grecul. Îţi dau o mie şi fugi de-aici; e corabia mea!

— Dau o mie o sută! se auzi alt glas.

— O mie două sute! strigă primul turc, scoţând punga din buzunar.

— O mie trei! zise, cam speriat, singurul armean. Glasurile se amestecară:

— O mie cinci sute!

— O mie şase!

— Allah!

— O mie şapte!

— Aman!

— Două mii! gâfâi armeanul, speriat.

— Te tai! strigă turcul cu iatagan.

Aşa s-ar fi atins preţul cerut prima oară de bietul căpitan, dacă răbdarea lui Pierre Vaillant n-ar fi ajuns la cap.

— Prea cinstiţilor căpitani, vă rog să debarcaţi, fiindcă vă osteniţi în zadar. Suntem stăpânii corăbiei şi n-o vindem, chiar dacă ne-ar cere-o sultanul şi ne-ar plăti-o cu jumătate din serai.

Levantul cobora pe chei, în amestec de giubele, de fesuri, de turbane şi de şalvari, blestemând, înfuriat:

— Câine de ghiaur!

— Franţuz parşiv!

— Valah murdar!

— Allah! Allah!

— Aman!

În timp ce Anton Lupan se clătina, ca şi când l-ar fi lovit cineva în cap.

— Dar înainte de a căuta echipajul, continuă Pierre Vaillant reluându-şi netulburat ideea întreruptă de vizita numeroşilor căpitani, cred că trebuie să schimbăm numele corăbiei. Ţie Marta îţi place, îţi spune ceva?

— E un nume de femeie…

— Fireşte, asta ştiam. Dar nu înţeleg să păstrăm un nume de femeie, care nici măcar nu e numele iubitei mele, că nu am niciuna, dacă n-am uitat.

— Nici eu! oftă Anton Lupan.

— Tinere, ţi-ai ales singur drumul! Dar bagă de seamă, acum, dacă ai pornit, nu da înapoi! O să vină şi vremea dragostei, când o să ai răgaz pentru ea… Vezi numai să n-o cheme Marta, fiindcă-i un nume rece ca un gheţar. Sunt sigur că nu-i plăcea nici căpitanului, însă, ce vrei, pesemne era numele neveste-si şi bietul om fusese obligat să se supună acestui obicei barbar. Dacă un căpitan nu-şi botează corabia cu numele femeii lui, înseamnă să nu mai aibă trai cu ea. La Saint-Malo era un pescar bătrân – nu-l ştii tu, murise când ai venit prima oară acolo – care avusese şase neveste şi ca urmare schimbase de şase ori numele sloopului cu care pescuia. Când a ajuns la a şaptea nevastă, dimineaţa, după nuntă, s-a dus omul pe plajă, cu pensula şi cu cutia de vopsea, pentru cuvenitul ritual. Dar un şugubăţ i-o luase înainte, şi peste noapte sloopul îşi căpătase în sfârşit numele care i se potrivea cu adevărat: „Barbă Albastră”. Nu glumesc: pe coasta Mânecii cunosc toţi istoria asta.

— Bine, dar el nu l-a schimbat? întrebă râzând Anton Lupan.

— Nu, fiindcă, vezi tu, bătrânul pescar era un om drept şi socotise că trebuie să îndure acest nume de batjocură, ca să ispăşească măcar aşa numeroasele lui blestemăţii.

— De unde ştii? Poate că se mândrea!

Pierre Vaillant îşi duse arătătorul la tâmplă şi făcu ochii mari, ca omul care îşi descopere cu întârziere o lacună în cap.

— Te pomeneşti! Şi lumea care-l credea pocăit! Ce bătrân potlogar! Ei, dar hai să ne întoarcem la Marta. Tu ce nume i-ai da?

— Nu ştiu… Cred că ar trebui să fie un simbol, să se lege de dorinţele noastre.

— Adică tot după ritual!

— Dar după un ritual mai nobil decât al bătrânului tău pescar!

— Ei bine, atunci s-o numim L'Esperance… Cum se spune asta pe limba ta?

— Speranţa.

— Nu sună urât, totuşi, dacă nu-ţi jignesc sentimentele patriotice, de valah, mi-ar plăcea mai mult cuvântul din limba mea; e mai… mai internaţional.

În seara aceleiaşi zile, Marta, sub numele ei nou, L'Esperance şi sub pavilionul francez, avea cinci oameni echipaj, ba chiar şi un căpitan, care s-ar fi putut să fie căpitan adevărat, deşi n-o putea dovedi cu acte, ci numai cu martori gălăgioşi din port, gata să jure pe Biblie sau pe Coran.

— Care dintre noi se îmbarcă şi care rămâne pe uscat? întrebă Pierre Vaillant.

— Desigur că te îmbarci tu; eşti mai vechi marinar decât mine, răspunse Anton Lupan.

— Bine! Atunci îţi încredinţez sarcina să mă reprezinţi pe lângă sultan.

La căderea nopţii, Anton Lupan lua Cornul de Aur, în lung, cu barca, să se întoarcă la drumul lui de fier, de care nu putea să nege că se simţea legat.

Fusese de ajuns o singură zi, ca în soarta lor să se schimbe atâtea! Aveau o corabie, adică mijlocul principal ca să plece spre locurile la care visaseră atâţi ani. Se mai despărţise şi alteori de Pierre Vaillant, de la începutul prieteniei lor, dar abia acum, rămas singur, îşi dădea seama câte îl legau de acest om minunat. Sub scepticismul şi reţinerea lui se ascundea o inimă caldă, generoasă, şi-un entuziasm neegalat decât de îndârjirea cu care îşi ducea orice hotărâre până la cap. Atunci când părea mai neîncrezător, mai şovăielnic, atunci se lupta cu piedicile mai dârz, atunci îi era sufletul mai înaripat.

Duminica următoare, când reveni în port, pe cheiul Galatei, Anton Lupan făcu ochii mari: L'Esperance se afla la locul ei, dar n-o mai recunoştea, părea mai mică, adâncită în apă, de ai fi zis că se scufundă, dacă oamenii nu s-ar fi mişcat pe punte, netulburaţi. Echipajul tocmai închidea gura magaziei, acoperind-o cu tenda. Căpetenia lor părea să fie un om vânjos ca un taur, mai degrabă îndesat decât înalt, cu pieptul ca o platoşă de aramă şi cu nişte mustăţi negre, lungi şi ţepoase, de te înspăimântau.

Pierre Vaillant se afla la prova, în faţa unei măsuţe puse lângă catarg şi stătea de vorbă cu un străin, îmbrăcat în giubea de bogătaş. Acesta era kir Ţiminadis, cel mai mare negustor de coloniale din Bosfor, Marmara şi arhipelag. L'Esperance tocmai încărcase mărfurile sale: cincizeci de butoaie cu măsline, două vagoane de orez în saci, optzeci de butoaie cu untdelemn, cinci mii de kilograme de cafea, apoi lăzi cu portocale şi lămâi, cu totul şapte vagoane şi ceva.

— Cum merge slujba la sultan? strigă Pierre, venind în întâmpinarea lui Anton Lupan.

Acesta se uită speriat la omul cu mustăţi mari. Abia acum văzuse că avea o cicatrice, urma unei tăieturi adânci pe obraz.

— Parcă nu l-am văzut rândul trecut. Nu ţi-e teamă de el?

— Vorbeşti de Sotir? L-am angajat după plecarea ta. E un om al dracului, dar altminteri un cârmaci fără pereche, după câte am aflat de la căpitani.

— Şi căpitanul tău?

— Doarme, în cabină la pupa. N-avea grijă; după două drumuri mă descotorosesc de el; nu-mi trebuie mai mult ca să fiu eu căpitan.

— Dar văd că ai încărcat marfă şi nu spui nimic; ăsta-i evenimentul cel mai important. Ai făcut socotelile, ne îmbogăţim, sau mai va?

Pierre părea stânjenit.

— Da, am luat şapte vagoane de coloniale; tocmai semnam actele cu kir Ţiminadis… Ar fi trebuit să te vestesc, poate voiai să te duci tu cu marfa asta…

— De ce? se miră Anton Lupan.

— Fiindcă e pentru un port valah…

— Galaţi?

— Întocmai. Poate ai fi vrut să-ţi vezi ţara; lipseşti de atâţia ani!

— Pierre, asta-i adevărat, dar dacă vrei să plecăm mai curând peste Atlantic, să nu fim sentimentali! Du-te, eşti mai priceput decât mine, numai ai grijă, adună cât mai mulţi bani!

— Şi tu la fel! Nu-ţi fie milă, jupuieşte-l pe sultan!

L'Esperance ridică ancora în aceeaşi zi, înainte de amiază, fiindcă bătea vântul dinspre Marmara, iar curentul ducea spre Marea Neagră, ceea ce se întâmplă numai în zece-cincisprezece zile din cele trei sute şaizeci şi cinci ale unui an.

Anton Lupan o însoţi de departe, mergând de-a lungul cheiului, până unde acesta se sfârşea, sub cazărmile de artilerie de la Top-Hané. Acolo rămase nemişcat, un ceas, două, trei, cu ochii după L'Esperance. Apoi pavilionul ei tricolor, fluturat de vânt, se pierdu în negurile albăstrii de pe Bosfor şi pânzele albe se topiră, una câte una, pieri şi ultimul catarg…

Aşa se despărţiră – şi de atunci nimeni nu-i mai aduse vreo veste despre Pierre Vaillant…

Trei zile mai târziu se stârni fierbere la Stambul: începuse războiul în Balcani – turcii alergau pe străzi speriaţi, grecii şi bulgarii se ascundeau, sultanul era la aman.

Anton Lupan aşteptă neliniştit să se întoarcă L'Esperance, şi când trecu o lună, fără să se audă nimic despre ea, se gândi că războiul îl silise pe Pierre Vaillant să se refugieze cu corabia pe vreun braţ al Dunării, ori pe vreun canal. Ştia că el o să se descurce, îl ştia isteţ şi brav.

Dar iată că nu trecură zece zile din mai, când se răspândi vestea că Ţările Române se declaraseră neatârnate şi, alăturându-se oştilor ruse, porniseră cu război asupra hainului Imperiu Otoman.

Acum pentru un valah era primejdios să rămână o zi mai mult pe pământ turcesc, căci turcii păreau înfuriaţi. Anton Lupan lăsă baltă drumul de fier şi se îmbarcă în pripă pe primul vapor care pleca spre Marmara. Era un vechi vas italian, cu pânze şi maşini, cu două catarge, care l-ar fi făcut să semene cu un bric dacă n-ar fi avut la mijloc coşul înalt. N-avea elice, ci zbaturi, aşa că se mişca greoi, ţinea marea prost pe timp rău şi, doamne! ce se mai legăna!

Cu acest vas blestemat, sub comanda unui căpitan care nu-l cruţa, cutreieră Mediterana, Marea Roşie şi Golful Persic, iar peste un an, când se făcuse linişte în Balcani, se întoarse la Stambul cu brevet de ofiţer al doilea, cu o aspră ucenicie de navigator şi cu o sută de lire sterline în buzunar, ceea ce era o sumă mărişoară, lira englezească întrecând-o de zece ori pe cea bătută la Stambul de sultan.

Anton Lupan nădăjduia că între timp Pierre Vaillant adunase şi el ceva, şi astfel, puteau porni cu L'Esperance peste ocean.

Dar corabia nu se întorsese în Bosfor, nimeni nu o văzuse, nu se mai ştia nimic despre ea. Domnul Ţiminadis era pe jumătate ruinat, în timpul războiului grecii nu fuseseră cruţaţi – şi îşi smulgea părul din cap: pierduse mai mult, nu numai cele şapte vagoane de mărfuri îmbarcate pe L'Esperance.

— S-a înecat, nu înţelegi dumneata? Am scrisoare de la kir Iacomachi, de la Galaţi.

— De unde ştie domnul Iacomachi că s-a înecat?

— Păi dacă n-a sosit, ce să fie altceva? Crezi că s-a urcat în rai?

Anton Lupan nu putea să creadă, nu înţelegea. Poate L'Esperance naufragiase, atâtea corăbii naufragiau, dar era peste putinţă ca prietenul său să nu se fi salvat.

Scrise la Saint-Malo; îi răspunse fratele mai mic al lui Pierre: moş Léon era bolnav, nu mai ieşea din cabina lui şi aştepta să i se întoarcă nepotul hoinar; de un an şi ceva, nimeni nu mai primise ştiri de la Pierre Vaillant.

Îi scrise domnului Iacomachi, la Galaţi; negustorul răspunse că nu primise nici o marfă; restul nu-l privea.

Scrise căpitanilor de port de la Burgas, Varna, Constanţa, Sulina, Odesa, întrebând dacă nu ştiau ceva despre goeleta L'Esperance. Unii nu-i răspunseră, poate nici nu existau, alţii nu auziseră niciodată de vasul căutat.

Urmară anii negri din viaţa lui Anton Lupan: pierdut fără urmă acest prieten, care dacă ar fi fost fratele lui adevărat nu i-ar fi fost mai drag, pierdută L'Esperance, ca un simbol al tuturor speranţelor ce se pierdeau, pierdut, zădărnicit planul călătoriei lor peste ocean!

Să se întoarcă în ţară, nimic nu-l îmbia. Aflase că la căile ferate care se construiau nu erau preţuiţi inginerii valahi. Oamenilor puşi în fruntea înnoirilor nu le-ar îi plăcut să vadă printre ei pe unul mai destoinic, mai întreprinzător, mai îndrăzneţ decât ceilalţi, ameninţând să le strice rosturile strămoşeşti şi să le tulbure tihna unei vieţi care se mişca iavaş-iavaş, prin colb, ca diligenţele de acum cincizeci de ani.

Noroc că, deşi ciuntit, Imperiul Otoman întindea şi el căi ferate, dincolo de Bosfor, în Anatolia.

Anton Lupan construi podul de fier de lângă Vezir-han, peste Sakar, construi gări, viaducte, silozuri… Din când în când se repezea la Stambul sau trimitea iscoade, să vadă dacă nu se aflase ceva despre Pierre Vaillant. Uneori avea presimţirea că prietenul său era în viaţă, apoi se descuraja, ca peste o săptămână să spere iar. Dar când trecu încă un an, îşi dădu seama că zadarnic ar mai fi aşteptat.

Din clipa aceea simţi trezindu-se în el, arzătoare, dorinţa de a nu părăsi vechiul plan, de a-l duce fie şi singur până la sfârşit. Avea acum adunate două sute cincizeci de lire sterline şi când se ducea la Stambul, cutreiera cheiul Galatei, nădăjduind să găsească o corabie care să semene cu L'Esperance. Numai că, de la război, nu se mai vedeau decât barcazuri şi caice şubrede, din lemn de brad, bune pentru strâmtori, pentru Marmara şi la nevoie pentru arhipelag, iar preţul lor era de trei-patru ori mai urcat. Istoria cu căpitanul Martei fusese o întâmplare care nu se repeta. Două sute cincizeci de lire sterline nu mai ajungeau azi nici să arvuneşti o corabie ca L'Esperance.

Din păcate, tocmai atunci, construcţia căilor ferate otomane intra în impas; pare-se, tot de pe urma războiului, vistieria padişahului suferea grav. Anton Lupan ajunse cu un barcaz la Pireu, iar aici se îmbarcă pe un vapor olandez, care pleca spre Indii şi avea nevoie de al doilea ofiţer, fiindcă cel vechi căzuse bolnav. Navigă până la Singapore, unde dădu examen în faţa Comisiei Maritime şi căpătă brevetul de prim ofiţer, ceea ce îi îngăduia să se îmbarce pe orice vas ca ajutor de comandant, ca secund, cum se spune mai pe scurt azi.

În 1881 când reveni în Mediterană avea agonisite cinci sute de lire sterline, iar examenul dat la Marsilia îi recunoştea titlul de căpitan de cursă lungă, ultimul brevet în ierarhia marinarilor, care-l îndreptăţea să comande vase de orice tonaj, în orice mare a lumii. Pe lângă vechea lui meserie, însuşită cu râvnă în ani de studiu îndelungaţi, făcuse, aproape fără să vrea, o întreagă carieră de marinar.

Acum îl cunoşteau mulţi căpitani şi mateloţi, de la Marsilia la Pireu, la Port-Said, iar în Marea Roşie unde navigase mai îndelungat se născuseră legende despre luptele lui cu piraţii arabi. El se simţea stânjenit când le auzea: într-adevăr, pusese adesea pe fugă asemenea tâlhari, care atacau în miezul zilei corăbiile şi le prădau, dar făcuse asta de pe puntea unui vapor de două mii de tone, înconjurat de oameni viteji şi bine înarmaţi. La Suez, la Port-Said, la Berbera, îl cunoşteau hamalii, pescarii, copiii dezbrăcaţi care hoinăreau pe chei aşteptând să le arunci un ban…

Deşi mările sunt mai întinse decât uscatul, numără drumuri mai puţine, fiindcă ele nu ocolesc munţi, nu caută vaduri, nu au puzderia de răspântii care duc la fiecare oraş, la fiecare sat, ci se trag cu sfoara de la un port până la celălalt. Dar în chipul acesta sunt mai umblate şi marinarii se cunosc mai bine între ei decât oamenii de la uscat.

E drept că astăzi vapoarele au orar regulat şi când se întâlnesc, după ce se salută grav, coborând pavilionul de la pupa şi ridicându-l iar, tradiţie pe care ivirea maşinii nu a spulberat-o, îşi vede fiecare grăbit de calea sa.

Corăbiile odinioară, şi chiar vapoarele în primii lor ani nu făceau aşa; căpitanii întorceau prova în vânt şi de la zece paşi se puneau pe taifas, dacă nu cumva se pofteau unul pe altul la un pahar de vin, la o cafea şi la o ţigară de tutun aromat. Mateloţii, aplecaţi peste parapete, tăifăsuiau şi ei întocmai ca bravii lor căpitani, şi astfel, în aceste popasuri de un ceas, oamenii se cunoşteau, îşi spuneau păsurile, povesteau ultimele întâmplări din porturi, legau prietenii care dăinuiau, chiar dacă trebuiau să treacă luni şi ani până să se întâlnească iar.

Amintirea acestei vieţi, necunoscută celor de la uscat, îi încălzea inima lui Anton Lupan. Pentru a porni la drumul atât de mult visat, nici cele cinci sute de lire sterline, nici brevetul de căpitan nu preţuiau cât putinţa lui de a pătrunde până în adânc tainele sufletului de marinar. O corabie ar fi găsit cândva, ar fi putut să adune şi destui bani ca să cumpere provizii şi să plătească un echipaj. Dar oare, el singur, fără Pierre Vaillant, ar fi putut să-şi conducă echipajul la mii de mile de porturile lui, prin furtuni, uragane şi primejdii de neînlăturat, dacă nu şi-ar fi însuşit bunul cel mai de preţ, cheia inimilor aspre ale acelor oameni neobişnuiţi, smulşi din rădăcinile lor pământeşti şi răsădiţi, ca nişte plante sălbatice, pe ogorul nestatornic al nesfârşitului şi de-a pururi zbuciumatului ocean?

Mai simţea şi acum lipsa lui Pierre Vaillant, dar nu îi mai era atâta teamă să se pregătească singur de drum. Jurnalul lui moş Léon, cărţile, scrisorile lui Darwin, instrucţiunile lui îl însoţiseră în toate călătoriile de până atunci; le scoase iar la iveală şi, aplecat deasupra lor, iar începu să viseze, ceasuri întregi, când zâmbitor, când încruntat.

De la Marsilia plecă la Bucureşti, de data asta folosindu-se de binefacerile drumului de fier, cu o satisfacţie copilărească, fiindcă lucrase destule drumuri de fier în viaţa sa. Se socotea dator să facă acest drum, să-şi revadă ţara, acum când se pregătea să lipsească iarăşi mult timp. Dar, mai cu seamă, voia să caute, o ultimă oară, urmele lui Pierre Vaillant…

Bucureştiul crescuse, şi totuşi lui i se părea, mai mic; străzile parcă nu-l mai încăpeau. Dealul de la Mihai-Vodă se tocise, iar Dâmboviţa, fastuoasă în amintirea lui de copil, se înghesuise într-un canal, fără sacagii şi fără orătănii gălăgioase pe mal. Nucii din grădină se uscaseră, pe strada din faţă se punea pavaj şi negustorii dădeau târcoale locului, căutându-l pe proprietar: voiau să cumpere grădina, să ridice prăvălii cu etaj; oraşul se mărea.

Casa părăsită acum şaisprezece ani era în grija unui bătrân orb, care-l îmbrăţişă plângând, fără ca Anton Lupan să înţeleagă de ce; nu-şi amintea de el şi nici orbul nu putu să-l lămurească de când şi prin ce împrejurări venise aici. Îi auzea paşii, târşâind în urma lui, întretăiaţi de suspine scurte, ca nişte icneli, şi între două suspine, bătrânul spunea un cuvânt de recunoştinţă despre milostenia celui repauzat.

În casa scundă, intrată în pământ până la cercevelele geamurilor, cu streşinile atârnând obosite, ca aripile unui croncan jumulit, fiul întors dădu peste un mic sipet, care cuprindea agoniseala bătrânului Lupan. Până în pragul morţii, acesta se străduise necontenit cu copiii, învăţându-i carte, căci cu şcolile era încă greu, şi într-un an mai mult, în altul mai puţin, adunase vreo două sute de galbeni, care, împreună cu un pumn de giuvaeruri, înfăţişau un mic avut. O scrisoare caligrafiată larg, cu acele înflorate chirilice de care bătrânul nu se despărţise până la sfârşit, spunea astfel: „Fiul meu, deoarece simt că voi închide ochii înainte de a te vedea, îţi las aici gândul meu de rămas bun şi binecuvântarea mea. Află, dacă n-ai simţit, că de la moartea bunei tale mame n-am avut alt gând decât gândul tău. Fiindcă acum, în anii bătrâneţii, nevoile mi-au fost mici, am pus deoparte rodul strădaniei mele, ca să te bucuri tu de el, carele eşti tânăr şi ai nevoi mai mari. Atât că, să ştii, dorinţa mea este nu să huzureşti cu ceea ce îţi las, fiindcă nici n-ai putea huzuri prea mult, ci asta să-ţi ajute spre îndeplinirea gândurilor tale şi ale prietenului tău, iar dacă aţi deznădăjduit în planul vostru aşa de greu şi de neînţeles celor din jur – să-ţi folosească banii aceştia la orice ar fi spre binele semenilor tăi…”

Acest îndemn neaşteptat, care pe Anton Lupan îl zgudui adânc, se aşeză dintr-o dată, ca un puternic stâlp susţinător, lângă vechile îndemnuri din sufletul lui. Şi astfel, cu îndemnul crescut, în loc să fi ostenit între timp, pornise el la drum în ziua când l-am întâlnit coborând din tren la Galaţi. Folosise iarna ca să facă iarăşi cercetări, să vadă dacă totuşi nu se aflase nimic despre Pierre Vaillant; dar nici oamenii de prin porturi, nici negustorii, nici vameşii, nimeni nu auzise vreodată de acest nefericit călător şi de corabia lui.

În primăvară, după ce vându casa părintească, giuvaerurile şi alte câteva mici bunuri lăsate de bătrân, porni, cu destui bani asupra lui, ca să colinde porturile în căutarea unei corăbii – şi tocmai aici, la gura Dunării, întâmplarea făcu să dea peste L'Esperance. Această epavă, întâlnită când nu se mai aştepta, i se părea un mesaj de la Pierre Vaillant. Avea s-o scoată din nisip, s-o întregească, să-i redea viaţa şi, însoţit de umbra prietenului dispărut, să se avânte cu ea peste ocean ca să ajungă în acea ţară depărtată la care ei doi visaseră ani îndelungaţi.

Dunărea – rostogolindu-i prin faţă valuri de amintiri – şi marea, fremătând dincolo de stuf, îl făceau să retrăiască tot zbuciumul acestui vis, să înţeleagă că nu va simţi fericirea întreagă până nu-l va împlini.

Oamenii care la acest ceas, aici, în oraşul micuţ de la gura fluviului sau în alte oraşe, peste râuri şi munţi, dormeau tihniţi, cu scufii trase peste urechi, cu lumânarea la căpătâi, poate oameni buni, poate chiar cinstiţi, părinţi iubitori de copii, slujbaşi destoinici, negustori cumpăniţi, n-ar fi înţeles acest zbucium roditor, l-ar fi luat drept frământarea unui nebun… Să nu cădem în greşeala lor! Cei de felul lui Anton Lupan înfrumuseţează faţa pământului şi înnobilează sensul vieţii noastre, a tuturora!

Într-un târziu, el se ridică de pe chei pătruns de umezeală şi amorţit de frig. Un cocoş se auzea departe, trâmbiţând cu îndoială miezul nopţii târzii… Putea fi ora somnului şi pentru ultimul om care veghease în portul adormit. Fanarele celor trei corăbii pâlpâiau şters, vestind că au să aţipească şi ele curând.

Când păşi pe puntea Penelopei, Anton Lupan se pomeni cu o umbră firavă în faţa lui;

— Ce-i, Ismail?

Bucătarul lui kir Iani adulmecă vântul rece care se pornea de la nord, ameninţând să se întărească treptat până a doua zi, apoi oftă amărât:

— Asta vânt bun plecam Stambul!

— Aşa-i, Ismail. Altul mai bun nici că s-ar pomeni. Turcul se scarpină în creştet şi oftă mai adânc:

— Mâine debarcam?

— Da, rămân aici.

— Luam Gherasim?

— Îl iau; nu ştiam că ţi-a spus.

După o tăcere lungă, bucătarul îşi făcu îndemn şi, ridicând ochii spre Anton Lupan, zise rugător, cu glas prăpădit:

— Domnule, luam şi Ismail!

În lumina felinarului atârnat de catarg avea ochii galbeni, trişti ca ai câinilor fără stăpân, şi chipul lui părea al unui copil bătrân părăsit de părinţi; numai mustaţa-i zburlită şi ameninţătoare, ca ţepii de arici părea pusă pe harţă, într-o deplină nepotrivire cu celelalte de pe chip.

— Stam la cârmă, spălam puntea, cuseam pânze, munceam! continuă turcul, cu aceiaşi glas obidit. Găteam musaca, bucătar bun… Făceam saraigli…

Anton Lupan îl cântări din ochi un timp. „Credincios şi cinstit”, socoti după cele citite pe chipul lui. Altceva, până nu-l vedea la treabă, ce-ar fi putut şti? De unde să bănuiască el acum ce boroboaţe avea să săvârşească sfiosul Ismail, ce încurcături să iasă de pe urma lui? Dar mai ales, cum putea să ştie ce drag, ce nepreţuit avea să-i fie într-o zi omul acesta micuţ şi amărât, cu toate boroboaţele şi încurcăturile lui?

— Bine! răspunse şovăind. Dar ştii ce am de gând?

— Ştim; am spus Gherasim.

— Bagă de seamă, plecăm la capătul Pământului! Bucătarul se însufleţi:

— Plecam numaidecât!

— Atunci cere-ţi debarcarea de la kir Iani şi rămâi cu noi! hotărî Anton Lupan, după ce mai şovăi un timp.

Iar Ismail oftă uşurat, îl privi cu ochii calzi şi zise gâtuit:

— Mulzumim!

Taine omeneşti! Le poţi pătrunde pe toate, le poţi dezvălui?