CAPITOLUL XVII. Când se împotmoleşte ancora.

Uneori se întâmplă ca ancora să se împotmolească şi să n-o mai poţi smulge, de-ai pune toate vinciurile. Atunci nu mai poţi face decât una din două: ori să stai cu braţele încrucişate şi să putrezeşti împreună cu corabia, ori să tai lanţul, părăsind ancora în nămolul fundului.

Speranţa zăcea la chei, în Portul Vechi al Marsiliei, şi taxele creşteau, de la o zi la alta, picând pe capul căpitanului cu duiumul.

— Mi se pare că aici ni s-a înfundat, Gherasime!

— Să mai aşteptăm, domnule. Poate o să pice ceva marfă. Noroc că avem pâine!

În lumea negustorilor din porturi, regula este ca, dacă te prinde la ananghie, mielul să se prefacă în lup şi să te pândească la cotitură, ascuţindu-şi colţii, gata să te sfâşie.

— Domnule Lambrinis, zise Anton Lupan, intrând în biroul exportatorului, avem de gând să plecăm spre Gibraltar. Ai ceva marfă pentru Barcelona, pentru Valencia?

Negustorul se adânci în fotoliul de piele şi îşi aminti vorbele lui Gherasim, cu turul pantalonilor.

— Spre Gibraltar? Şi când vreţi să plecaţi?

Văzând că domnul Lambrinis nu-l pofteşte să şadă. Căpitanul Speranţei se aşeză pe un scaun în faţa biroului.

— Cât mai curând.

— Aveţi zor mare?

— Da; fireşte!

— Aşa? Şi dumneata crezi că eu am marfă de porunceală?

Ochii negustorului începură să se tulbure, răscoliţi de veninul făcut deunăzi când îl încolţise cârmaciul Speranţei, cu butoaiele.

— O corabie nu pleacă unde-i place căpitanului, ci unde o trimite nevoia. Cred că nu trebuie să-ţi spun eu asta, domnule!

— Foarte bine! zise Anton Lupan, ridicându-se.

— Stai! Aş avea ceva marfă pentru Pireu, ceva articole de menaj şi fierărie; am să mă mai gândesc…

— Mulţumesc, domnule Lambrinis. Ne vom continua călătoria.

Dar cum oare?

Speranţa zăcea la ancoră de cinci zile, socotind numai de la data nenorocirii. În prima seară după ce văzu că li se închide drumul, Anton Lupan chemă oamenii la sfat, în cabină.

— Băieţi! începu, căutând să nu-şi piardă firea. După cum ştiţi, ne aflăm în mare încurcătură. Socotiţi cu cale să găsim cuiva vreo vină?

— Vinovat sunt eu, domnule! zise Gherasim, cu obidă. Ceilalţi, afară de bucătar, clătinară din cap, a împotrivire.

— Ce-i, Ismaile – întrebă căpitanul – ai vrea să-i vinzi pielea? Nu ţi-ar cumpăra-o nimeni, că-i înţepată la umăr.

— Nu luam pielea, nu puteam facem friptura. Dar ce mâncam mâine?

Din banii luaţi de la domnul Lambrinis, pe transportul untdelemnului de măsline, Anton Lupan abia apucase să dea chiria brutăriei, să cumpere cincizeci de saci cu făină şi să expedieze cinci cablograme lui Pierre Vaillant, la Pernambuco, Bahia-Blanca, Rio de Janeiro, Montevideo şi Buenos Aires, porturile unde socotea că mesajul lui ar putea să-l prindă din urmă.

„Plec peste Atlantic – spuneau cablogramele – aşteaptă-mă sau lasă-mi în oricare port din America latină, răspuns asupra locului de iernare”…

Şi după alte câteva cheltuieli pentru nevoile vasului, intrând în asta şi drepturile oamenilor, rămăsese cu punga aproape goală.

— Poftim, mai avem cincizeci de franci; cu asta, la nevoie, o putem duce o săptămână! îi răspunse bucătarului.

— Şi poim?

Învăţase multe Ismail, din limba ghiaurilor, şi le spunea şi el cum îl ajuta gura, pocindu-le, fireşte, dar nu atât ca să nu-i înţelegi gândul. Numai cuvântul „apoi” nu putea să-l spună. „Apoi, mă turcule!” îi striga în ureche Ieremia. „Poim!” repeta fudul bucătarul, încredinţat că spunea întocmai ca toată lumea.

— Poim? zise Anton Lupan, socotind că dacă lua graiul lui, l-o dumiri mai bine. Păi nu uita, Ismaile, că la Sulina, în ziua când am dat corabia la apă, nu mai aveam aproape nici o leţcaie. Eu cred că mai cu folos ar fi, din toată nenorocirea asta să tragem o învăţătură: ce-i de haram, de haram se duce! Prea ne făcusem planuri mari cu icosarii şi cu lirele. Banul nemuncit se duce pe gârlă. Iată, să zicem că începem chiar acum călătoria – şi în viitor să fim mai cu grijă.

— Alt Agop nu mai întâlnim noi, domnule! oftă Gherasim cu amărăciune.

— Nici n-avem nevoie! O să găsim marfă şi-o să ne facem meseria cinstit, o să muncim cu trudă…

— Acum, dacă negustorii au prins de veste că suntem la strâmtoare, au să ne frece de-o să ne iasă untul.

— Ei bine, la nevoie, încărcăm fierăria lui Lambrinis. N-aş vrea să ne întoarcem la Pireu, dar ce să facem, o să ne călcăm pe inimă.

Haralamb sări în picioare, atât de speriat, încât se lovi cu capul în tavanul cabinei.

— La Pireu? Poate fără mine, domnule!

— N-avea grijă, băiete! îl linişti cârmaciul, bătându-l pe umăr. Grecoaicele au inima bună! Când o auzi cafegioaca ta ce pacoste s-a abătut pe capul nostru, n-o să mai ştie cum să ne îndulcească amarul.

— Zău? făcu Haralamb, gândindu-se cu alean la giubea, la ciubuc, la şoldurile lătăreţe şi la toate cele lăsate în urmă. Păi atunci, hai să mergem, Gherasime!

Dar cum oare?

A doua zi, cârmaciul, care se dusese să pună treaba la cale cu domnul Lambrinis, se întoarse cu o înfăţişare mai jalnică decât a unei corăbii cu velele smulse de furtună.

— N-am făcut nimic, domnule! Ne-a simţit în încurcătură – şi acum ţine-te! Cu cât ne plăteşte el, nu scoatem nici cheltuielile drumului.

Speranţa zăcea la ancoră şi Gherasim cu Anton Lupan băteau cheiurile, îşi băgau nasul prin toate birourile, prin toate magaziile – în vreme ce taxele portuare creşteau fără milă…

Primise şi scrisoarea de la Saint-Malo căpitanul, dar nu-i scria moş Léon, ci unul din nepoţii bătrânului: „Eu sunt André, fratele cel mic al lui Pierre. Dumneavoastră poate nu mă ţineţi minte, aveam numai cinci ani când veneaţi la noi; mi-aţi făcut odată o morişcă de vânt, o mai am şi astăzi. Acum sunt mecanic pe o şalutieră şi aş fi plecat şi eu cu Pierre, dar rămânea mama singură şi ea e bătrână. Fratele celălalt, Louis, dumneavoastră îi spuneaţi „savantul„, s-a dus şi el cu L'Esperance. Bunicul nu poate să vă scrie, e bolnav rău, n-a mai ieşit din cabina lui de astă toamnă. S-a bucurat când a venit Pierre, fiindcă îl credea mort din scrisorile dumneavoastră. Dar s-a întristat auzind că nu v-a găsit, că aţi pierit o dată cu vasul. Pierre v-a căutat o lună de zile, domnule, şi când a văzut că nu mai e nici o speranţă, s-a întors acasă. A stat aici numai o lună, până în decembrie, a fost şi la Londra, cu vaporul, a vorbit cu domnul Darwin, dar domnul Darwin e bolnav rău, nu se mai face bine. Şi când s-a întors, a mai stat o săptămână, făcând pregătiri multe, pe urmă a plecat în călătorie…”

Citind aceste rânduri, lui Anton Lupan aproape nu-i venea a crede: Pierre Vaillant plecase numai cu câteva zile înainte de a-i fi trimis el depeşa de la Gallipoli! Şi astfel, pentru această mică întârziere, între el şi prietenul său, între L'Esperance şi Speranţa, se aşterneau azi, despărţindu-i, valurile oceanului!

„Bunicul se bucură că sunteţi sănătos, continua scrisoarea. El vă roagă să luaţi vaporul şi să vă duceţi în America, la Montevideo, ca să-l aşteptaţi pe Pierre acolo. Vaporul face numai opt zile, aţi putea să ajungeţi cu mult înaintea lui. Mi-a spus să vă scriu că vă iubeşte foarte mult, numai că el are o fire aspră, ca a marinarilor, şi că se încrede cu totul în dumneavoastră, că numai dumneavoastră aţi putea să-i daţi sfaturi bune lui Pierre, fiindcă vă cunoaşteţi de multă vreme şi aţi făcut planul călătoriei împreună. Duceţi-vă după el, domnule, bunicul vă roagă, cu limbă de moarte, să nu-l lăsaţi singur…”

Nu, chiar şi fără îndemnul bătrânului nu şi-ar fi lăsat Anton Lupan prietenul să înfrunte singur primejdiile acestui greu drum, la care visaseră împreună! Trebuia să se ducă după el, să-l ajungă, oriunde, oricât de departe, fie şi la capul drumului. Dar nu cu vaporul – ci cu Speranţa – simbolul înfăptuirilor viitoare, Speranţa, care nu era numai a lui, ci a amândurora!

Deocamdată însă, nu se ivea nici un negustor care să aibă marfă de trimis în Brazilia, în Argentina, undeva pe drumul acela – şi fără marfă, cu ce să se ducă, dacă îşi pierduseră avuţia? Avea astăzi, la sfârşitul lunii ianuarie, punga cu desăvârşire goală…

Cu toate necazurile, cu toată alergătura, Anton Lupan găsea timpul să treacă uneori pe la brutărie.

— De ce nu trimiţi să ia pesmeţii? îl întreba Adnana. Sunt gata de două săptămâni.

— Da? O să trimit. Dar ştii, mi-e teamă că o să trebuiască să mi-i dai pe datorie…

Treceau zilele cu o iuţeală neliniştitoare şi în sufletele oamenilor grija creştea de la o zi la alta. La chei veneau vapoare, descărcau mărfurile, stârnind praf şi huiet, încărcau altele – şi plecau iarăşi… Aşa trecu şi a doua lună a anului, fără să aducă de undeva o scăpare.

Era timpul carnavalului, petrecea lumea în Franţa, coasta Mediteranei de la Nisa la Marsilia se îneca sub petalele florilor – iar Speranţa lâncezea la chei, în aşteptarea unei stele care să răsară pe cerul primăverii şi să-i arate drumul.

— Ce mâncam astăzi? întreba bucătarul.

— Uite un franc, du-te în piaţă şi cumpără salată, untdelemn avem din belşug – iar pâine luăm pe datorie!

Banii echipajului, pe care până atunci Anton Lupan îi ţinuse deoparte, se duseseră pe taxe portuare; oamenii nu cârteau, văzuseră, când cu Agop, că marinăria îi putea duce la înavuţire şi aşteptau, răbdători, să pice o pleaşcă nouă. Dar chiar mai târziu, când nădejdile începeau să piară, pe rând, în inima fiecăruia, care din ei ar fi îndrăznit să-i caute vină căpitanului? La Gherasim se mai uitau ei uneori chiorâş, îl mai bombăneau câteodată, mai cu seamă bucătarul, socotind că el purta vina tuturor necazurilor, ca şi când bietul cârmaci nu şi-ar fi primejduit îndeajuns viaţa, n-ar fi apărat cu toate puterile lui banii!

Dar, în sfârşit, bine că aveau pâine şi se mai găsea câte un franc de salată! Bine că mai prindeau uneori, cu undiţa, câte un peşte fără nume, care venea să ciugulească scoici de pe carena murdară.

Mihu, care se ducea în piaţă să facă mica târguială, umbla cu ochii în toate părţile, să nu-l încolţească vreun derbedeu şi să-i fure cizmele tocmai acum, când n-ar fi fost rost să-i cumpere cineva altele.

Ceilalţi lâncezeau pe punte, mai coseau câte o pânză, mai matisau câte o parâmă, îşi mai spălau rufele – restul timpului n-aveau ce face decât să stea întinşi cu faţa la cerul înnegrit de fumul vapoarelor.

Ismail, după ce pregătea un lighean întreg de salată, ieşea pe punte, cu penelurile şi cutia de vopsele, îşi băga în gură pipa îndesată cu tutun cumpărat de Adnana şi se apuca să picteze naturi moarte – vai, din închipuire! – berbeci graşi, curci, raţe, gâşte, înconjurate de legumele cele mai rare.

Pe lângă grija acestor oameni care cam răbdau de foame, Anton Lupan mai avea în ultima vreme şi-o mâhnire: tatăl Adnanei îşi pierdea vederea, se gârbovea, stătea închis în casă, numai uneori, la timpul prânzului, ieşea să facă un pas-doi prin grădină, zâmbind întunericului care i se aşeza pe privire, cu acelaşi zâmbet resemnat şi plin de amărăciune.

— Ce spun doctorii? Adnana îşi stăpânea lacrimile:

— Nu ştiu nici ei bine; anii, inima…

Şi e ciudat că deşi ar fi fost de mult timpul ca L'Esperance să fi sosit în America latină, nu venea nici un semn de viaţă de la Pierre, un răspuns la acele cablograme. În zbuciumul lui, pe care îl poate înţelege oricine, Anton Lupan avea un singur temei să nu-şi piardă speranţa: în emisfera de sud trecea acum vremea verii, venea toamna acolo şi, ca să se ducă în Ţara de Foc, oricât de grăbit se arătase cu plecarea, Pierre Vaillant trebuia să aştepte în vreun port, de pildă la Montevideo, cel puţin până în luna noiembrie. Desigur, căpitanul Speranţei îi înţelegea graba, dacă ar fi putut, ar fi făcut tot aşa şi el. Aşa plănuiseră ei călătoria, să ajungă în America din vreme, să le rămână destul timp spre a-şi desăvârşi pregătirile în vederea celei mai grele părţi a drumului, asaltul strâmtorii lui Magellan şi explorarea ţinutului acela sălbatic, pe care nu-l atinsese nimeni.

Deci mai avea încă timp să-şi ajungă prietenul din urmă, cu condiţia ca să se ivească marfa care să le înlesnească drumul.

Aşa trecură, într-o aşteptare care ar fi putut să îmbolnăvească pe un om mai şubred de inimă, lunile februarie, martie şi aprilie – şi pe la sfârşitul acesteia din urmă, Anton Lupan citi în ziare vestea că Charles Darwin murise, ceea ce îi umplu sufletul de mâhnire şi-l făcu să înţeleagă în sfârşit de ce nu primise nici un răspuns la scrisoarea pe care i-o trimisese bătrânului savant în primele zile după ce sosise la Marsilia.

Nu-l cunoscuse pe Darwin, nu-l văzuse niciodată, dar el şi moş Léon fuseseră, fără să ştie, însufleţitorii călătoriei la care visa încă şi acuma. Totuşi, moartea savantului nu putea să-i împiedice plecarea – altele erau piedicile, treceau lunile, iar el zăbovea la Marsilia, trecuse mai, apoi iunie şi venise iulie, fără să se ivească exportatorul…

Între timp, ca oamenii săi să nu moară de foame şi să nu-i scoată vasul la mezat Căpitănia, Anton Lupan făcuse câteva drumuri scurte cu Speranţa la Perpignan, la Toulon, fusese o dată în Corsica – şi la Alger o dată, peste Mediterana, cărând marfă puţină şi întorcându-se cu lest mai totdeauna, ceea ce nu era nici o pricopseală. E drept că aşa putuseră plăti taxele portuare, oamenii mai primiră câte un ban de cheltuială, Gherasim şi Ismail, cu familiile lor, împovărate de copii a primului, de neveste a celuilalt, putuseră să trimită câte cinci sute de franci acasă, dar cu asta nu făcuseră nici un pas mai departe, se aflau tot în portul vechi al Marsiliei, cu pânzele învechite, cu parâmele putrede – şi pe carena corăbiei algele crescuseră de două palme.

Aproape de sfârşitul lunii, Anton Lupan începuse să deznădăjduiască, deşi căuta să se ascundă şi de oameni, şi de Adnana. Era ultima săptămână când ar mai fi putut să plece la timp ca să-l găsească pe Pierre Vaillant la nordul strâmtorii. Zadarnic i-ar mai fi telegrafiat încă odată, cablogramele lui se rătăciseră desigur pe la Căpităniile porturilor, în acele ţări cu oameni meridionali, lipsiţi de spiritul ordinei pe care îl au nordicii. Şi chiar dacă ar fi fost sigur că ajunge cablograma în mâinile destinatarului, putea el să-i întârzie lui Pierre Vaillant plecarea, să piardă timpul prielnic, silindu-l să rămână pe loc încă o iarnă?

În aceste zile, Anton Lupan îşi privea corabia cuprins de mâhnire; nu spunea nimănuia, dar luase o hotărâre, singura cu putinţă, chiar dacă-i sfâşia inima: să se despartă de oameni, despăgubindu-i, să vândă vasul şi să plece peste Atlantic cu un vapor, cum îl sfătuise bătrânul.

Da, se pare că nu mai exista altă cale, dacă vroia să ţină seama de ceea ce spunea moş Léon, să nu-şi lase prietenul singur. Decât dacă s-ar fi întâmplat o minune – şi căpitanul Speranţei nu mai credea în minuni de multă vreme. Dar…

Dar iată că într-o zi, la prova Speranţei trase un vapor englezesc, Bristol, care încărca mărfuri pentru Brazilia. Era un cargobot nou, cu elice, de 5000 de tone, abia lansat lunile trecute. Şi când căpitanul acestui vas, sfârşind cu acostarea, îşi aruncă ochii la Speranţa care pe lângă Bristol părea o coajă de nucă, scoase un strigăt de uimire.

Era acelaşi John Tennyson pe care Anton Lupan îl întâlnise la Gallipoli – şi-l lăsase în urmă, cu vasul lui vechi Victory, în Dardanele. Acelaşi John Tennyson care dusese la Pireu vestea că Speranţa pierise în Egee…

Fireşte, după uimire, mare fu bucuria căpitanului să afle că prietenul său era teafăr, ba încă se mai gândea la vechiul lui plan de călătorie. De data asta, nefiind grăbiţi niciunul, nici altul, se vizitară pe rând, în cabină, statură de vorbă cu ceasurile, îşi deşertară iarăşi, lângă un pahar de whisky şi în fumul tutunului, sacii marinăreşti ai amintirilor…

— Deci nu ţi-ai schimbat gândurile! spuse John Tennyson la urmă. Eu unul n-aş naviga prin strâmtoarea lui Magellan nici dacă mi-ar plăti o sută de lire sterline la fiecare călătorie. De altfel şi compania mea îşi face socotelile cu aceeaşi înţelepciune. Mergem în Brazilia, în Argentina, până la Buenos Aires, dar mai departe, nu; pentru Pacific, preferăm vechiul drum al Indiilor. Ar trebui să ştii câte vapoare pier în ţinutul acela al ploilor şi-al furtunilor!

Pe Anton Lupan nu-l îngrozea gândul furtunilor, ci acalmia din portul vechi al Marsiliei.

— Numai de-aş găsi marfă; exportatorii ne ocolesc, de parc-am avea ciumă.

— De ce te prinde mirarea? Cine se mai încurcă astăzi cu o corabie de o sută de tone, când pe un cargobot poţi să încarci zece trenuri? Mulţumeşte-te cu Levantul, prietene, sau mai bine îmbarcă-te pe un vapor. Ştii câţi bani încasez pe lună? Treizeci de lire sterline – ca să nu mai pomenesc de alte venituri!

La sfârşitul săptămânii, Bristol avea magaziile pline; seara începu să scoată fum gros pe cele două coşuri, ca să pună căldările sub presiune…

Pe la miezul nopţii, echipajul Speranţei năvăli buimăcit pe punte; un trosnet surd, de fierărie ruptă, urmat de fluiere neliniştite, de înjurături, vaiete şi strigăte, îi trezise din somnul şi aşa plin de vise urâte.

Uneori nu-i nevoie să navighezi departe – bunăoară până în strâmtoarea lui Magellan, vrăjmaşa navigatorilor – ca să-ţi fărâmi prova vasului de o stâncă. Vaporul italian Avanti, sosit de la Neapole, al cărui căpitan, nesocotind sfatul pilotului, se încăpăţânase să facă noaptea manevrele de acostare, intrase cu etrava în cargobotul de lângă Speranţa şi-i fărâmase bordajul, în dreptul ancorelor, cum ar fi fărâmat o alună.

Marinarii au o vorbă plină de adevăr şi înţelepciune: între două vapoare nu-i nevoie decât de o santimă ca ele să nu se ciocnească. Din partea lui, comandantul vaporului italian greşise măsura nu cu o santimă, ci cu patru metri.

Când Anton Lupan alergă pe chei, urmat de restul echipajului, Bristol îşi săltase pupa în aer, iar prova, mutilată, se adâncea încet în apă, în vuietul vârtejurilor care năvăleau prin spărtură. Pe puntea lui marinarii se îmbulzeau zăpăciţi, îmbrâncindu-se, huruiau maşinile pompelor, ofiţerii, treziţi din somn, înjurau în neştire…

— Se scufundă! strigă Mihu, văzând cum catargele se înclinau, de la o clipă la alta. Domnule, n-ar fi bine să tragem mai departe? Să nu vină peste noi, când o fi să se răstoarne!

Anton Lupan îl linişti, bătându-l pe umăr:

— Nu te teme; n-o să se scufunde; vapoarele au pereţi despărţitori; apa n-o să pătrundă decât în compartimentele de la prova.

În zorii zilei, Bristol stătea ţeapăn, cu pupa în aer; macaralele începuseră să huruie, descărcând mărfurile. Un glas furios se auzea pe punte, înjurând în toate limbile:

— Nu-mi pasă! După contract sunteţi obligaţi să plecaţi astăzi. Cu prova întreagă sau fărâmată, treaba voastră, trebuie să ridicaţi ancora!

Bristol nu mai avea ce ancore să ridice, dar personajul furios striga mai departe:

— Nu mă priveşte! Îmi aduceţi alt vapor, în clipa asta, sau dacă nu, Compania voastră o să sară în aer! Hei, voi cu macaralele, lăsaţi lăzile mele în pace! Cine mi-a cerut voie să le debarce?

Câteva ceasuri mai târziu, după ce autorităţile portului terminaseră ancheta şi zarva se mai potolise, John Tennyson veni pe puntea Speranţei şi coborî în cabina căpitanului; nu părea de loc impresionat de nenorocire, totuşi Anton Lupan se simţi dator să-şi arate compătimirea:

— Nădăjduiesc că directorii Companiei dumitale nu-ţi vor găsi nici o vină. Ar fi absurd, atâta timp cât erai la chei şi aveai luminile reglementare.

Musafirul începu să ridă:

— Nu, dragul meu, nu-mi purta de grijă! Te asigur că au să-mi dea şi o primă.

Şi văzând uimirea din ochii lui Anton Lupan, continuă, scoţându-şi punga cu tutun din buzunar şi umplându-şi pipa, cu o linişte şi un meşteşug care ar fi stârnit invidia oricărui fumător din lume:

— Ştii cum se face treabă? Am „amorsat” în aşa fel autorităţile portului, încât a ieşit un proces-verbal mai valoros decât toate poemele lordului Byron. Tribunalul Maritim ne va acorda o despăgubire care va întrece de cinci ori paguba reală, incluzând în asta şi întârzierile, nu numai reparatul avariei. Dar pentru altceva am venit… Sunteţi tot în încurcătură?

Anton Lupan umplu un pahar cu whisky şi-l puse în faţa musafirului.

— S-a ivit iarăşi ceva marfă pentru Alger, dar nu-mi mai foloseşte la nimic. Dacă nu plec peste Atlantic în patru-cinci zile…

— Din oamenii echipajului nu te-a părăsit până azi niciunul?

— Niciunul! răspunse căpitanul Speranţei, scuturând capul cu trufie.

John Tennyson se uită la el cu coada ochiului.

— Atunci s-ar părea că nu sunt numai marinari, ci şi oameni de inimă.

Anton Lupan răspunse cu aceeaşi trufie:

— Da, sunt toţi, oameni, unul şi unul!

În clipa de faţă uitase toate necazurile, uitase de Ismail. care tot bombănea prin bucătărie.

— Vezi, dragul meu, zise John Tennyson, eu m-am făcut negustor şi nu mă pot plânge; treburile îmi merg bine, am nevastă, copii şi sunt fericit să le asigur ziua de mâine… Nu vrei să te îmbarci pe un vapor al Companiei?

— Nu!

— Ai putea să-ţi iei şi oamenii.

— Mulţumesc; Speranţa e un vas mai potrivit şi pentru ei, şi pentru mine.

— Eşti sigur?

— Stai de vorbă cu ei şi îmbie-i!

Zicând aceste cuvinte, Anton Lupan se întreba în sine: „Oare n-ai să mă faci de râs, Ismaile?”

Oaspetele său deşertă paharul cu whisky, îşi aprinse pipa, trase câteva fumuri, apoi rămase un timp pe gânduri. Afară se auzeau macaralele huruind, lăzile şi baloturile buşind în praful cheiului.

— Voi, visătorii, aveţi şi voi fericirea voastră, mormăi John Tennyson, învăluit în fumul lulelei.

Anton Lupan nu răspunse. După altă tăcere, căpitanul vaporului întrebă, cu aceeaşi voce ursuză:

— Deci, ţii cu tot dinadinsul să ajungi acolo?

— Da. Chiar dacă m-aş simţi obosit, chiar dacă… dacă mi s-ar arăta la uscat o viaţă care să mă îmbie, prietenul meu a apucat să plece înainte. Acum sunt dator să plec, nu-l pot lăsa singur.

Oaspetele se ridică în picioare şi îndepărtă fumul cu mâna. Avea statura lui Anton Lupan, aceeaşi vârstă, dar în clipa asta părea un bătrân mâhnit şi mândru totdeodată de puterile biruitoare ale tinereţii.

— Ei bine, dragul meu! zise, bătându-şi gazda pe umăr şi părăsindu-şi vocea ursuză. Cred că am găsit mijlocul să ieşi din încurcătură!

— Cum? întrebă înviorat căpitanul Speranţei.

— Avem un pasager care merge cu cinci vagoane de mărfuri la Bahia, în Brazilia. Ţinta călătoriei lui e Ţara de Foc, dar n-a găsit nici un vapor care să-l ducă acolo.

La Bahia o să-şi transbordeze marfa, poate are să închirieze un schooner8. Cred că e un căutător de aur, după câte am putut înţelege, fiindcă de la el nu poţi scoate o vorbă. Ce zici, te încumeţi să pleci cu dânsul?

— Numai să-i convină. Oare o să aibă încredere într-o goeletă de o sută de tone?

— Sunt sigur! E aşa de trăsnit, că ar putea să plece şi cu o barcă. A căutat toată dimineaţa pe la agenţii un vapor pentru Brazilia sau Argentina, dar se pare că săptămâna asta nu pleacă niciunul; ar fi fost altceva la Cherbourg sau la Le Havre; Marsilia are mai puţin de-a face cu Atlanticul.

— Dar cu noi o să meargă mult mai încet decât cu vaporul!

— E adevărat; în schimb, o să-l duceţi direct până la capul drumului. Ce spui, să-ţi trimit personajul? Auzi-l cum răcneşte pe punte; l-am lăsat să se certe cu secundul. Dar bagă de seamă, sub trăsneala lui cred că se ascunde o mare şiretenie. Cunoaşte şi bătrânul dumitale prieten, John Tennyson, câte ceva la oameni! Să nu afle care vă era ţinta călătoriei; lasă-l pe el să facă propunerea şi instruieşte-ţi echipajul să se poarte după trebuinţa cauzei.

— Am un cârmaci de la care am învăţat multe în privinţa asta! răspunse, râzând, căpitanul Speranţei.

— Cu atât mai bine; deci stai aici şi aşteaptă-l! Deseară mergi cu mine? Sunt invitat la cină pe bordul lui Avanti.

— Nu te-oi fi împrietenit cu căpitanul?

— Şi de ce nu? Nu ne-am ciocnit noi, ci vapoarele noastre.

— Îţi mulţumesc, dar cinez cu echipajul, răspunse Anton Lupan, respingând macaroanele şi rămânând credincios salatei.

Un ceas mai târziu, ciudatul personaj se opri pe chei, în dreptul Speranţei. Era un ins de statură înaltă, slab ca un ogar întors de la vânătoare, cu faţa atât de suptă. Încât i se vedeau limpede cele două maxilare, ca pe o planşă de anatomie, cel de jos fiind conturat de o barbă norvegiană, mai mult roşie decât blondă, îmbrăcându-i osul fălcii şi partea din faţă a bărbiei. Personajul purta pălărie tare, de culoare cenuşie, vestă înflorată, sacou gri cu şiret negru la revere şi pantaloni cadrilaţi, drepţi ca nişte burlane, legaţi cu elastic pe sub ghetele negre.

El se opri deci în capul schelei, îşi înfipse bastonul de abanos cu mâner de argint în praful cheiului şi se uită pe deasupra pince-nez-ului la pavilionul tricolor care flutura leneş la pupa goeletei.

— Hei, care-i aicea? strigă în clipa următoare, bătând cu bastonul în schelă.

Echipajul moţăia pe punte, făcându-se că nu-l vede; de înţeles vorbele, i le înţelegea numai Gherasim, care ştia câteva boabe englezeşte.

Personajul bătu iarăşi în schelă şi strigă încă o dată, ridicând glasul mai tare:

— Hei! Aţi murit cu toţii?

— Ce doreşti? întrebă cârmaciul, ridicându-se fără nici o tragere de inimă.

— Ce pavilion e ăsta? Persan, siamez?

— Românesc, domnule!

— Românesc? Aha, mi-aduc aminte: voi v-aţi bătut cu turcii. Foarte bine! Deci, acum aveţi şi corăbii! Sunteţi o naţie care prosperă!

Zicând acestea, necunoscutul cercetă din ochi puntea Speranţei, aplecându-şi capul când pe o parte, când pe alta, părând că împunge pe cineva din lături cu barba lui norvegiană.

— Unde-i căpitanul? întrebă pe urmă.

— Jos, în cabina lui.

— Ce mai aştepţi? Spune-i să-şi scoată nasul pe punte; vreau să-l văd la lumină.

Gherasim zăbovi câteva clipe sub punte, dându-i timp lui Negrilă să-l mârâie, cu vădită lipsă de prieteşug, pe personajul din capul schelei.

— Căpitanul te pofteşte la dânsul! zise, întorcându-se plictisit din cabină.

— Ha! Eu sunt Martin Stricland! strigă ţâfnos musafirul.

— Foarte bine, domnule! Pofteşte! Fugi de-aici, Negrilă!

— Pe căpitanul vostru cum îl cheamă?

— Anton Lupan, după câte mi-aduc aminte.

— Şi nu vrea să vină?

— Nu că n-ar vrea, dar gândeşte mai nimerit să te duci dumneata la dânsul.

Străinul începu să râdă, cuprins de o neaşteptată voie bună.

— Îmi place căpitanul vostru: înseamnă că are ceva sânge în vine. Iată omul care îmi trebuie mie!

Apoi păşi pe punte, coborî scările şi intră în cabină, aplecându-se adânc, ca să încapă pe uşă.

— Dumneata eşti Anton Lupan? Mi s-a părut că omul de sus nu-ţi prea cunoaşte numele. E prost sau se preface, ia spune?

— Niciuna, nici alta; mai degrabă cred c-ai făcut dumneata ceva care l-a scos din fire.

— Aşa? Îmi plac oamenii care-şi ies din fire. Restul echipajului e la fel de iute?

— Dar cu cine am cinstea să vorbesc? întrebă Anton Lupan, privindu-şi oaspetele cu prefăcută nedumerire.

— Martin Stricland.

— Nu-mi aduc aminte…

— Nici n-ai avea de unde; mă numesc aşa numai de o lună.

Cu aceste cuvinte, prea ciudatul personaj se aşeză lângă masă, se descoperi, scoase din buzunar o sticlă lătăreaţă, îi deşurubă dopul de metal galben, care se prefăcu într-un păhărel ca toate păhărelele, şi după ce-l umplu bine îşi dădu capul pe spate şi-l turnă pe gât, încet, picătură cu picătură, dovedind în asta mai multă cumpănire decât în restul apucăturilor.

— Martin Stricland! repetă, umplându-şi iarăşi paharul. Căpitanul Speranţei îl privea în linişte, aşteptându-l răbdător să-şi facă tabietul. Asta dură poate un sfert de oră, în care timp cabina rămase cufundată în liniştea cea mai deplină.

— Nu mă întrebi nimic? se miră Martin Stricland, când sticla fu goală.

— Aştept să vorbeşti dumneata primul.

— Aşa? Îmi plac oamenii care nu-s curioşi din fire.

Zicând acestea, oaspetele scoase din buzunar o nouă sticlă şi îşi reluă vechea îndeletnicire, care dură iarăşi o vreme destul de lungă. Anton Lupan văzu că sub ochelari, ochii i se albeau, cu fiecare înghiţitură, iar pe nas şi pe pomeţi îi ieşeau pete roşiatice, vestind mişcarea mai iute a sângelui.

— Eu sunt Martin Stricland! repetă încă o dată musafirul, aruncând sticla pe masă, lângă prima.

— Foarte bine, domnule!

— Nu mă întrebi nimic?

— Nu simt câtuşi de puţin nevoia.

— Dar nu mai am nici o sticlă!

— Îţi pot oferi eu una!

Anton Lupan se ridică, deschise dulapul şi scoase o sticlă întocmai ca a musafirului.

— Whisky? întrebă acesta, neostenindu-se să privească eticheta ruginie.

— Bineînţeles.

— Ce marcă?

— Robin Roob”; exact ca a dumitale!

Aici, Martin Stricland îşi scoase pince-nez-ul şi se uită la căpitan cu ochii liberi. Aşa, chipul lui părea schimbat cu desăvârşire. Anton Lupan văzu că ochii care i se păruseră albicioşi şi morţi în spatele ochelarilor scânteiau cu o putere drăcească.

— Eşti omul de care am nevoie, căpitane! Ia spune, vrei să câştigi ceva parale?

— Dacă pentru asta trebuie să omorâm pe cineva, nu-mi convine. Ne ocupăm numai cu marinăria.

Musafirul începu să râdă:

— Nu, din păcate e vorba de o treabă ceva mai grea decât o tâlhărie.

Zicând acestea, se aplecă spre globul Pământesc aflat pe masă şi-l învârti alene, privind printre pleoape, cu un amestec de plictiseală şi nemulţumire, continentele şi oceanele care-i alunecau prin faţa ochilor, tot aşteptând din partea căpitanului un semn de nerăbdare.

— Dar întreabă-mă ceva! izbucni, după o vreme, aruncând ochelarii jos şi zdrobindu-i cu tocul ghetei.

Anton Lupan luă de pe podea ciobul unei lentile.

— Câte dioptrii?

— Altceva nu vrei să ştii despre mine?

— Poate că nu; deocamdată, la stăruinţa dumitale, te-am întrebat câte dioptrii aveau ochelarii?

— Niciuna! Erau sticlă goală.

— Am băgat de seamă!

— Şi vrei să ştii…

— Nu vreau să ştiu nimic; fiecare om e liber să poarte ochelari, dacă asta îi face plăcere.

— Eu nu-i port de plăcere.

— Nici asta nu mă miră.

— Îi port ca să-mi schimbe fizionomia.

— Iată un scop care justifică orice strădanie.

— Aha! Crezi că sunt certat cu poliţia?

— Te înşeli, domnule.

— Atunci care-i părerea dumitale despre mine?

— Nu am încă una.

— Ei bine, dacă mă sileşti să-ţi spun… Anton Lupan ridică mâna:

— Nu te sileşte nimeni!

— Ba mă sileşti dumneata, cu nepăsarea dumitale… Nu mă numesc Martin Stricland.

— Ştiu. Porţi numele acesta de o lună; de ce te osteneşti să-mi spui a doua oară?

Străinul se aşeză din nou pe scaun, gâfâind ca şi când şi-ar fi cărat propria-i greutate în spinare.

— M-am numit Paul Mouchez…

— Cunosc un astronom cu acest nume.

— N-am auzit de el – şi nici nu mă priveşte. Numele meu adevărat e altul…

— Domnule, îl opri Anton Lupan, de ce să te osteneşti atâta? Mă mulţumesc cu orice nume.

— Bine! Nu sunt englez. Cred că se bagă de seamă.

— Fireşte.

— Nu sunt nici francez.

— Am văzut şi asta.

— Dar nici italian.

— Se vede prea bine.

— Atunci, după părerea dumitale, cărei naţii aparţin?

— Nici uneia!

Martin Stricland se uită chiorâş la Anton Lupan, cântărindu-l cu privirea în care se vedea un amestec de batjocură şi de uimire.

— Atunci să nu mai lungim vorba, spuse pe urmă, frecându-şi obrazul cu mâna, ca şi când ar fi vrut să şi-l jupoaie. Sunt canadian, măcar după locul naşterii; nu ştiu dacă tatăl meu venea din Franţa, din Scoţia, din Germania sau din ţările Scandinave; nu mi-a spus niciodată. Mama mea, poate să fi fost alsaciană, dar nici asta nu se ştie bine.

— Să trecem peste biografia dumitale! îl opri Anton Lupan, jucându-se cu ciobul de lentilă.

— Fie! Vezi să nu te tai în sticlă.

— Nici o grijă! Am avut în mână lucruri mai primejdioase.

Martin Stricland începu să râdă:

— Credeam că dacă am să-mi pun ochelari, am să mă văd altfel. Închipuie-ţi că mi-e o mare silă de mine. Deunăzi, sosind la Marsilia, şi intrând într-o frizerie, m-am văzut în oglindă; ei bine, am simţit o vie dorinţă să mă iau la palme. Ţi s-a întâmplat vreodată asta?

— Nu; mă înţeleg destul de bine cu mine însumi.

— Asta preţuieşte mai mult decât o mină de aur. Îţi spun ca omul de meserie. Am avut mine de aur în Alaska şi mine de diamant la Capetwon…

Cu aceste vorbe, Martin Stricland făcu vânt globului Pământesc care prinse să se rotească iarăşi, arătându-şi mările şi continentele, brăzdate de meridiane.

— Crezi că sunt nebun? întrebă deodată, apucând globul în palme.

— Hotărât că nu, deşi poate ţi-ar place să te creadă lumea.

Ciudatul personaj îşi holbă ochii, ca un om în pielea goală surprins de lumină, în timp ce Anton Lupan aruncă bucata de sticlă pe masă şi se uită la ceas, care arăta ora şapte.

— Aha! Ţi-ai pierdut răbdarea! strigă Martin Stricland, găsind în gestul lui temei de satisfacţie.

— Te înşeli, domnule! Răbdarea nu mi-am pierdut-o, dar aştept un exportator, care vine să ne navlosească vasul.

— Aşa? Câte tone are goeleta asta?

— O sută.

— Câţi oameni echipaj?

— Şapte.

— Puteţi pleca la drum în orice clipă?

— În orice clipă, plus douăzeci şi patru de ore. Martin Stricland râse:

— Căpitane, felul dumitale de a vorbi îmi place. Vom pleca mâine seară.

— Unde?

— Aha! Iată în sfârşit o întrebare! izbucni musafirul, de data asta satisfacţia fiindu-i întemeiată.

Şi învârtind globul Pământesc, arătă cu degetul peste Atlantic, de-a lungul coastelor Braziliei, Uruguaiului, Argentinei, ca să se oprească la Capul Horn, în sudul continentului.

— Ţara de Foc! zise, ridicând ochii şi aşteptând ca omul din faţa lui să pălească.

Anton Lupan se uită la ceas, în liniştea cea mai deplină:

— Foarte bine, domnule! Mâine seară, la şapte, dacă-i ora care îţi convine!

Speranţa se pregătea de plecare. Se împlinise jumătate anul de când aştepta la Marsilia, bătută de soarele sudului. Hamalii cărau în magazie încărcătura debarcată de pe Bristol: lăzi, butoaie, baloturi, legături de sape, lopeţi, târnăcoape şi fel de fel de ciururi şi site ciudate, în timp ce echipajul făcea ultimele pregătiri pe punte.

La ora şase, Martin Stricland sosi în port într-o trăsură plină cu sticle de toate formele şi cu damigene pântecoase.

— Şi bagajul domniei voastre? întrebă Gherasim, ieşindu-i în cale.

Pasagerul Speranţei arătă încărcătura din trăsură.

— Asta-i tot! Altceva nu-mi trebuie; porunceşte hamalilor să le ducă în cabina căpitanului. El unde este?

— Pe aici, pe aproape.

— Atunci spune-i că nu vreau să plecăm mai târziu de ora şapte. Mai am treizeci de lăzi cu sticle, debarcate de pe Bristol. Ce s-a făcut cu ele?

— Sunt pe punte; căpitanul mi-a spus să aştept dispoziţia domniei voastre.

— Bine! Unul din voi să le ia în primire şi să le aşeze în magazie, peste marfă, ca să poate scoate oricând sticlele trebuitoare. M-ai înţeles, cârmaciule?

Cu aceste cuvinte, Martin Stricland intră în cabină, destupă o sticlă, bău două pahare mari, după obiceiul lui – picătură cu picătură, ceea ce îi luă pe puţin un sfert de oră, apoi se întinse în pat, fără să se dezbrace – şi de atunci nu-l mai văzu nimeni pe punte, zile care-şi pierdură numărul.

În acest timp, căpitanul Speranţei şi Adnana îşi spuneau ultimele cuvinte înaintea despărţirii. Stăteau amândoi pe o ladă, la câteva zeci de paşi mai încolo, în bătaia domoală a soarelui care cobora printre catarge.

— Dar e aşa de departe, aşa de departe! spunea fata, cu vocea îndurerată.

El îi cuprinse mâinile.

— Nu, Adnana! Nu-i nici un sfert din drumul navigatorilor care au ocolit Pământul.

— Veţi avea de înfruntat atâtea primejdii!

— Nu atâtea câte au înfruntat cei ce au trecut prima oară peste Atlantic!

— N-ar fi fost mai bine să rămâneţi?

Adnana, în felul ei de vorbire, nu-l dezlega niciodată pe Anton Lupan de oamenii săi, ca şi când nu s-ar fi gândit anume la el, ci la întreg echipajul Speranţei.

În cele şase luni de zile de când oamenii aceştia erau la Marsilia, făcând doar drumuri scurte, lipsind o săptămână, uneori două, se deprinsese cu ei aproape, să-i ştie în port, să-i vadă pe la brutărie – ba încă Anton Lupan învăţase şi cum se face pâinea. Era firească deci întrebarea Adnanei:

— N-ar fi fost mai bine să rămâneţi?

Şi căpitanul îi răspunse acum, cam la fel cum îi răspunsese lui John Tennyson, cu o zi înainte:

— Da, poate ar fi fost mai bine să rămânem; depinde din ce unghi îţi priveşti soarta. Dar eu, chiar dacă aş vrea să rămân, sunt dator să mă duc mai departe, să nu-mi las prietenul singur. Sunt încredinţat că are nevoie de mine!

Oare de ce nu răspundea Pierre Vaillant? Oare într-adevăr să nu fi primit niciuna din acele cablograme?

— Şi-apoi – continuă Anton Lupan – pe lângă toate celelalte, nu cred să fie o ambiţie deşartă dorinţa mea ca o corabie românească să ducă pavilionul ţării mele prin locuri unde nimeni nu l-a mai văzut vreodată.

— Dar cum pleci aşa, cu un om pe care nu-l cunoşti, nu ştii în ce cursă te atrage?

Anton Lupan începu să râdă.

— Interesele mele nu coincid cu ale lui Martin Stricland, aşa că n-o să avem de împărţit nimic unul cu altul; el caută aur, eu cu totul şi cu totul altele. E un prilej care nu se iveşte de multe ori în viaţă şi mai ales într-o clipă ca asta, când ţi s-a împotmolit ancora. Îţi închipui că ar fi fost greu să găsim pe cineva la Marsilia, care să aibă de transportat marfă la Capul Horn; iar ca să pornim în călătorie pe socoteala noastră, ştii prea bine că în clipa de faţă era o imposibilitate: mi-ar fi trebuit un an să strâng suma trebuitoare, nădăjduind că am fi fost mai prevăzători şi mai chibzuiţi de data asta. Apariţia lui Martin Stricland a însemnat o salvare nesperată.

— Salvare! Salvare! murmură Adnana, neîndrăznind să-l privească. Oare dacă rămâneaţi aici, asta ar fi însemnat moartea?

El îi privi genele negre, care îi acopereau cu sfială ochii, îi privi faţa îmbujorată – bănui freamătul întregii ei fiinţe neîntinate şi îşi simţi inima caldă. Dar zadarnic; în vraja ei, mica sirenă era aşa de sfioasă, aşa de nevinovată!

— Nu, Adnana! răspunse, mângâindu-i mâna. Poate ar fi însemnat… poate ar fi fost…

Ea îşi ridică ochii şi în clipa scurtă cât privirile li se întâlniră, înţelese restul cuvintelor – căci se făcu palidă şi începu să răsufle repede, ca un om care se îneacă.

— Dar vezi tu, urmă Anton Lupan, cu vocea schimbată, în acelaşi timp ar fi fost o dezertare care mi-ar fi chinuit viaţa cu ghimpele neliniştii, mai neîndurător decât moartea.

— Te înţeleg! răspunse Adnana, în şoaptă. Iar el adăugă:

— Dar o să ne întoarcem!

Şi ea înclină din cap, fără să-l privească:

— O să vă aştept! Echipajul Speranţei îmi îngăduie asta?

— Cred că da! Cel puţin de căpitan să nu te îndoieşti niciodată!

— E timpul, domnule! strigă Gherasim în clipa aceea, aplecat peste parapet, la pupa Speranţei.

Echipajul dezlega pânzele de pe ghiuri. Haralamb şi Ieremia îşi luaseră locul la cabestan, să ridice ancora.

Adnana păşi pe punte şi îi îmbrăţişa pe fiecare, apoi se îndreptă spre schelă. Negrilă îi ţinea calea, fără să zburde cum îi era obiceiul, de parcă ar fi presimţit despărţirea. Fata se aplecă şi îi cuprinse grumazul în braţe.

— Şi tu, şi tu pleci la capul lumii? Să n-o uiţi pe Adnana, viteazul, dragul meu Negrilă!

Lanţul începu să zornăie; pânzele de la prova ţâşniră în sus, pe straiuri. Adnana se întoarse spre căpitanul Speranţei. Pe obrazul ei umezit de lacrimi, praful din blana lui Negrilă lăsase pete – şi cu ele, nici cea mai primejdioasă sirenă n-ar fi putut avea o înfăţişare mai nevinovată. Un timp statură aşa, faţă-n faţă, la un pas unul de altul, privindu-se fără să se vadă, ascultând zornăitul lanţului. De unde să ştie, cel care rămâne, zbuciumul celui care pleacă? Iar cel ce pleacă, de unde să ştie deznădejdea din inima cealaltă? Adnana întrebă, stăpânindu-şi lacrimile:

— Dar dacă…

Ar fi vrut să pună cea mai sfioasă, cea mai modestă întrebare căpitanului Speranţei: „Dar dacă are să-mi fie dor de voi? Dar dacă am să sufăr în lipsa voastră?”

Cuvintele se împotriviră, nu le găsi, nu putu să le rostească.

El răspunse:

— Atunci…

— Ancora la pic! strigă Haralambie, opintindu-se în manelele cabestanului.

Era clipa în care nici un căpitan nu şi-ar mai fi putut spune gândul până la capăt; focul şi trinca fluturau pe straiuri… Adnana simţi în inimă ghearele ancorei.

— Rămâi cu bine, Adnana! Vezi, ai grijă ca în lipsa noastră pâinea să fie bună!

Ea înclină din cap.

— Am să mă străduiesc! Drum bun Speranţei!

Şi înainte ca el să poată face un gest de împotrivire, îi cuprinse mâinile şi i le sărută una după alta. Apoi o luă la fugă pe schelă, în timp ce parâmele de la pupa cădeau în apă, cu plesnitura biciului care îndeamnă telegarii.

Căpitanul apucă repede cavilele cârmei, privindu-şi mâinile pe care le sărutase, umilă, biata sirenă. Prova Speranţei se rotea, căutându-şi drumul printre vapoare; el nu mai putea întoarce capul să se uite în urmă.

Abia dincolo de forturile care păzeau intrarea bazinului, avu răgazul să arunce o privire spre locul plecării, dar acum nu se mai vedea nimic, nici cheiul, nici Adnana. În schimb, marea se deschidea în faţă, înroşită de lumina dinaintea apusului, liberă până la orizontul amăgitor şi nestatornic, pe care nu-l poate atinge nimeni, niciodată.

Anton Lupan trase aer adânc, până ce oasele pieptului îi pârâiră.

— Toate pânzele sus, Gherasime!

Negrilă stătea la pupa, cu capul deasupra parapetului, uitându-se stăruitor peste ape… Aşa rămase până ce noaptea se lăsă asupra ţărmului şi Gherasim aprinse felinarele. Atunci se întoarse, se întinse încet pe punte şi îşi lăsă botul pe labe, scâncind cu tristeţe şi nedumerire.

Dar nimeni din echipajul Speranţei nu era mai puţin nedumerit, mai puţin trist decât Negrilă.

Iar Speranţa naviga spre Baleare, în sunetul marşului triumfal pe care etrava, sarturile, catargele şi pânzele întinse ca aripile unei mari păsări singuratice îl cântă în surdină, noaptea sau ziua, în amurg sau la răsăritul soarelui – în clipa tuturor plecărilor.