CAPITOLUL XVI. Cântecul sirenei.

La 21 octombrie, opt zile după ce părăsise insula piraţilor, Speranţa acosta din nou la cheiul Suezului, şi în timp ce Gherasim se ducea la poliţie, să cheme paza spre a lua în primire pe ultimul pirat al lui Spânu, Anton Lupan se repezea la Căpitănie.

— Ce, v-aţi şi întors de la Berbera? îl întrebă căpitanul portului, privindu-l mirat.

Nu uitase de trecerea Speranţei pe aici, acum două săptămâni de zile, din motive care se vor vedea.

— Nici n-am fost la Berbera, ci în arhipelagul Şeiharat.

La auzul acestui nume, slujbaşul portului se ridică în picioare şi scoase o exclamaţie, poate fără să-şi dea seama:

— Şeiharat! Insula Musarah! De-acolo a venit şi franţuzul acela, Pierre Vaillant, care i-a răpus pe piraţi!

Fu rândul lui Anton Lupan să exclame:

— Pierre Vaillant?!

— Da, domnule, răspunse căpitanul portului, nebănuind ce furtună de gânduri şi de simţăminte stârneau în noul venit vorbele sale. A trecut pe aici la sfârşitul lunii iulie: dacă vreţi am să mă uit în registru şi vă pot spune data exact.

Zicând, deschise registrul, care de altminteri se afla în faţă, şi nu-i trebui mai mult de câteva clipe să găsească o anumită filă.

— Întocmai; la 28 iulie. Venea din insula Musarah, şi a adus douăzeci şi şase de piraţi pe care i-a predat poliţiei. Judecata lor a durat mult, până să se adune toate mărturiile – şi acum trei săptămâni, douăzeci şi cinci din ei au fost spânzuraţi; numai pe unul, fiindcă avea mintea rătăcită, judecătorii l-au cruţat, punându-l sub pază, la spital.

— Şi Pierre, Pierre Vaillant, domnule? Spuneţi-mi, ce ştiţi despre el, îl caut de peste patru ani, încotro a plecat?

— La Stambul, după declaraţia sa; iată, scrie în registru… A dovedit cu martori că goeleta cu care a venit din insulă era lucrată de el şi a înscris-o la noi sub pavilion francez…

— Era o goeletă?

— Da; sub numele L'Esperance.

Pierre Vaillant şi L'Esperance! Două nume care se îngemănau, trezind în urechea lui Anton Lupan aceeaşi muzică, aceleaşi sunete biruitoare, de cornuri şi de trâmbiţe, pe care o auzise parcă răsunând deasupra jalnicului peisaj al insulei Musarah, când aflase că prietenul său a scăpat… Se uita la căpitanul portului parcă nu-l vedea.

— Un vas foarte frumos, domnule, şi foarte bine lucrat! continua acesta, între timp, fără să simtă nici acum frământarea omului din faţa sa. Încă era să vă spun de rândul trecut, că semăna cu vasul dumneavoastră – şi, ce e mai ciudat, chiar numele li se potriveau, dar eraţi foarte grăbit şi aţi plecat.

Aici, căpitanul Speranţei făcu ochii mari.

Dacă i-ar fi spus! În loc să se găsească la Suez, azi ar fi fost în drum spre Dardanele, spre Marmara, cinci sute de mile mai aproape de Pierre Vaillant. Dar nimeni nu era vinovat – cartea prieteniei îi poruncise să meargă înainte, şi el făcuse drumul până la cap.

— Şi cu ce bani a plecat?

— A, i s-a dat numaidecât o treime din prada luată de la piraţi; o adevărată comoară, domnule. E drept că a împărţit-o cu ceilalţi oameni scăpaţi, totuşi, se poate spune că i-a rămas destul ca să fie aproape bogat.

— Şi ceilalţi ce s-au făcut? Ce fel de oameni erau?

— Toţi marinari; şase din ei – iată-i înscrişi aici, s-au îmbarcat pe L'Esperance, ceilalţi pe felurite vapoare; doi din ei, un englez şi un italian, care erau bolnavi, au zăcut aici, în spital, până prin septembrie. Ştiu când s-au făcut bine, fiindcă au trecut pe la Căpitănie, să-şi vizeze cărţile de marinar înainte de a se repatria.

— Deci nu mai e aici niciunul din oamenii cu care a venit Pierre Vaillant?

— Niciunul; toţi au plecat.

— Mulţumesc, domnule căpitan!

Anton Lupan nu mai avea de ce să întârzie – aflase tot ce putea să afle, şi chiar dacă ar mai fi putut să afle ceva, pe el nu-l mai interesa să ştie decât încotro să apuce spre a-l găsi pe Pierre Vaillant. Desigur, spre Stambul – dar toamna, drumul era greu, asta însemna încă o lună de navigaţie – şi din august, când probabil ajunsese acolo prietenul său, până la sfârşitul lui noiembrie, când putea să ajungă Speranţa… Şi totuşi, nu-i rămânea de făcut altceva.

Ieşind de la Căpitănie, se duse în grabă la biroul telegrafului şi trimise trei cablograme, la căpităniile porturilor din Stambul, Gallipoli şi Pireu, locurile unde bănuia că, la rândul lui, prietenul său îl căuta:

— Pierre Vaillant – goeleta L'Esperance. Sunt în drum de la Suez spre Arhipelag. Oriunde ai fi, trimite depeşă la Gallipoli, ca să ştiu unde te găsesc”.

Întorcându-se pe chei, văzu o gloată de felahi, poate cei de rândul trecut, cărând de pe bord tunurile, ghiulelele şi pulberea. Ismail se uita după ei şi părea foarte mâhnit că îşi pierdea funcţia mai-marelui peste tunari.

— Cât ai luat pe ele, Gherasime? întrebă Anton Lupan.

— Întocmai cât ai dat dumneata; n-am pierdut nici un ban. Pleacă un bric grecesc spre sud şi-l cunoşteam pe nostrom, aşa că l-am rugat să nu fie avar, că nu dă de la el, ci de la căpitan.

Căpitanul păşi pe punte:

— Băieţi, pornim chiar azi! Ismaile, ia bani de la Gherasim, şi cumpără provizii pentru o lună de zile, drum fără escală, hai!

— Unde mergem?

— La Stambul, dacă nu l-ai uitat!

— Aman, aman!

Şi deodată, un ochi al bucătarului se înfricoşa, în vreme ce altul se veselea – acum ştiau cu toţii de ce – şi mai cu seamă tâlharul de Haralamb!

În timp ce Ismail cu ajutoarele sale coborau pe schelă, să meargă după merinde iar ceilalţi făceau pregătirile de plecare, Anton Lupan se apropie de Adnana.

Fata stătea pe bocaport, mângâindu-l pe Negrită, care scâncea mulţumit de mângâierea ei, întristat că, aşa cum era oblojit la picior, nu mai putea să zburde cu ea.

Căpitanul se aşeză alături.

— Adnana, îţi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut! Te-ai arătat curajoasă şi pricepută şi-ţi cer iertare că am aşteptat prea mult până să-ţi încredinţez cârma… Ţi-am făgăduit să te duc acasă, dar noi trebuie să facem un ocol mare. Spune-mi, vrei să te îmbarci pe un vapor care pleacă la Marsilia?

Prin ochii fetei trecu o umbră de mâhnire şi-o zvâcnire ce spaimă care se ascunseră, amândouă, sub lungile-i negre gene.

— Nu mai aveţi nevoie de mine? întrebă ea, fără să-şi arate privirea, având în glas, cum avuseseră ochii, acelaşi amestec de mâhnire şi spaimă.

Dacă aveau nevoie de ea? Iată, la asta nu se gândise de loc căpitanul. Şi privind-o acum, cu stăruinţă mai mare, ştiind că ea nu poate să-l vadă, pe chipul lui se aprinse o lumină ciudată, care ar fi putut să semene cu zâmbetul mulţumirii. Dar de unde îi venea mulţumirea parcă-i era frică să se gândească, el, căpitanul, care nu se temuse de alte primejdii, nespus mai mari decât marea primejdie a unui chip gingaş şi-a unor gene negre ca astea.

— Ba da, avem nevoie! răspunse, cu întârziere. Credeam că ai vrea să ajungi mai repede la Marsilia.

Nu, Adnana nu vroia să se ducă înainte, fără să stea să mai spună pricina; clătină numai din cap, păstrându-şi ochii ascunşi sub gene – şi Speranţa porni, în aceeaşi zi, străbătu canalul, ieşi în Mediterană, îşi începu zig-zagurile largi, ca să se apropie de Egee. Zburau pe sus păsările călătoare, cocorii şi rândunelele, vestind venirea toamnei în locurile de unde porneau ele, numai că aici, aerul nu se asprise, dormea tot în hamac căpitanul, afară, şi nici fata nu cobora în cabină.

Şapte sute de mile aveau de mers ei, de la Port Said până la Dardanele – şi, cu vânt bun, le-ar fi făcut într-o săptămână. Dar acum bătea vântul nordului, mai cu seamă, împiedicând navigaţia şi istovind oamenii.

Navigaţia cu vânt potrivnic înseamnă lungi ocoluri, surdă nemulţumire în sufletul echipajului, lupta cârmaciului cu busola, să mai câştige un grad, când prova, abătută potrivnic, e gata să piardă două – o! dar înseamnă multe, o lună de navigaţie toamna, spre nordul Mediteranei!

În ziua când dubla pe la apus insula Rodos – era 9 ale lunii noiembrie – începu să plouă, ploaie rece, aşa cum o cunoşteau oamenii de la ei de acasă, şi nu mai fu cu putinţă să rămână pe punte nimeni.

Anton Lupan făcu sfat cu cârmaciul, scărpinându-se amândoi în creştet, încurcaţi, în ploaia subţire.

— Unde-o culcăm pe Adnana, Gherasime?

Era mare cabina de la pupa şi avea două paturi, la o nevoie, dar cârmaciul, deşi trecut prin grele vâltori în viaţă, îşi păstrase curat sufletul lui aspru, încât înţelegea legile bunei-cuviinţe şi ale sfielii, care se citeau acum pe chipul căpitanului.

— Păi, ştiu eu, domnule?! Să doarmă ea în cabina noastră, iar noi ne-om culca în hambar, peste butoaiele alea.

Altceva, ce-ai fi putut face? Oamenii nu se răzvrătiră, îşi luară saltelele, boarfele şi se mutară în magazie, lăsând cabina cu şase paturi, unui singur suflet, Adnanei. Doar Haralamb, fiindu-i alta firea, nu înţelegea această orânduire, dar nici nu îndrăznea să scoată o vorbă, că îndată l-ar fi luat la rost Ieremia.

Cu asta, de bine, de rău, se descurcaseră oamenii, numai cu vremea le fu peste putinţă să se descurce de aci încolo. Pornise vântul de nord, rece şi cu rafale, şi ceea ce înainta într-o zi Speranţa, prea des se întâmpla să piardă în ziua următoare. De multe ori, ca să nu nimerească pe coaste stâncoase, trebuia să ia drumul înapoi şi să se adăpostească pe după insule, aşteptând vânt mai bun, care însă părea că întârzie.

În sfârşit, la 25 ale lunii, aflându-se la sudul insulei Chios, şi văzând că va fi mare caznă cu ultimele zeci de mile, tocmai acum, când crescuse nerăbdarea într-însul, făcându-l să se frământe ca pânzele sub vânt cu rafale, căpitanul nu mai avu încotro şi se legă de pupa unui vapor care mergea spre Dardanele.

Dar nici vaporul nu era prea vrednic, pufăia greu, scotea fum mult, trimiţându-l pe puntea Speranţei, până atunci neatinsă de asemenea necurăţenii – şi nu făcea decât trei-patru mile pe oră. Contenise ploaia, în schimb se lăsase răceală umedă în aer şi oamenii, nepregătiţi cu îmbrăcăminte de iarnă, dârdâiau prin unghere.

Toate încercările îşi au totuşi o margine; după ce străbătuse anevoie Dardanelele, vaporul, trăgând goeleta românească în urmă, ajunse la Gallipoli în prima zi a lunii decembrie. Anton Lupan sări în barcă şi în câteva minute era la Căpitănie. Fireşte, mai întâi se uită pe tabla vaselor pierdute şi, încredinţându-se dintr-o privire că vasul lui Pierre Vaillant nu era acolo, îşi simţi inima uşurată.

— Goeleta Speranţa de la Port Said, spre Stambul! zise intrând în birou şi întinzând actele. Dacă-mi îngăduiţi, domnule căpitan, aş vrea să mă uit în registrul vaselor.

În ioc să-i răspundă, slujbaşul Căpităniei îl privea ca pe unul venit de pe lumea cealaltă.

— Speranţa. Nu se poate! S-a înecat în iulie, a pierit, nu se mai ştie nimic de ea, n-a ajuns la destinaţie…

— Domnule! îl opri călătorul. Dovadă că nu s-a înecat, iată-mă aici, împreună cu vasul şi cu tot echipajul!

Câteva clipe, omul din faţa sa îşi clătină capul, pe urmă se uită la Anton Lupan, se uită la acte, îşi aruncă ochii pe geam, în radă, unde corabia se legăna la ancoră şi clipi din ochi, neştiind ce să creadă.

— Nu s-a înecat? Se poate, se poate!

Dar din glasul lui se vedea că încă stăruia în el îndoiala, făcându-l să se întrebe dacă nu cumva căpitanul acesta era fantoma altuia.

— Îngăduiţi-mi, domnule – repetă Anton Lupan – să mă uit ta registrul vaselor; vreau să văd când a trecut spre Stambul goeleta L'Esperance.

— N-a trecut! răspunse slujbaşul.

Anton Lupan simţi ameţeală; era oare cu putinţă ca Pierre Vaillant să fi rătăcit drumul, să fi naufragiat, fără să vină vreo ştire despre el în atâtea luni de zile, fără să se afle? Oare el trebuia să rămână învăluit în taină toată viaţa?

— N-a trecut! repetă slujbaşul, care între timp deschisese registrul şi se oprise la o filă în urmă. Sigur că n-a trecut. Iată: „goeleta L'Esperance, comandată de Pierre Vaillant, venind de la Port Said, fără marfă…

Dacă nu i-ar fi fost teamă de închisoarea turcească, Anton Lupan s-ar fi repezit la el să-l sugrume.

— Asta este! strigă, aplecându-se peste masă. De ce-mi ascunzi adevărul?

— N-a trecut, domnule!

— Dar o văd în registru!

Slujbaşul îşi păstra o linişte care ar fi putut să te înnebunească.

— Este în registru, dar nu s-a dus la Stambul, ci a plecat înapoi după o jumătate de oră.

Anton Lupan tăcu, fiindcă nu-şi găsi numaidecât glasul.

— Primul lucru pe care l-a făcut căpitanul – continuă nespus de liniştit omul din faţă – a fost să controleze registrul vaselor.

— Da, şi?

— Şi? Vedeţi, goeleta L'Esperance este trecută la fila 258, sosită de la Port Said, în ziua de 15 august.

— Şi?

— Şi… Şi ajungând la a unsprezecea filă în urmă, fila 247, iat-o, căpitanul a fost cuprins de o nervozitate la fel ca a dumneavoastră…

— Da; şi pe urmă?

— Vă sfătuiesc să vă cruţaţi inima! zise slujbaşul, privind-şi cu îngrijorare oaspetele. O aud cum bate!

Anton Lupan nu se mai putu stăpâni, ci izbi furios cu pumnul în masă.

— Şi? Ce s-a întâmplat pe urmă?

— Pe urmă? Căpitanul văzând în registru numele dumneavoastră s-a uitat încotro aţi plecat cu vasul şi a pornit numaidecât într-acolo.

— La ce dată se întâmpla asta?

— La 15 august, domnule. V-am mai spus o dată! Anton Lupan simţi o greutate rece în moalele capului.

În zilele acelea, Speranţa se întorcea de la Bir-Sanjé, peste Mediterana, după ce urmărise piraţii. Sosise la Pireu abia la sfârşitul lunii pe când Pierre putuse să fie acolo pe la 20 august… Deodată simţi că mintea i se luminează; când sosise la Pireu L'Esperance, Speranţa era trecută de mult pe lista vaselor pierdute, de mult îi vestise pieirea John Tennyson şi kir Nicolachi… Da, oricât ar fi fost de nedrept jocul sorţii, oricâte nădejdi le-ar fi surpat iarăşi şi unuia şi altuia, Pierre Vaillant crezuse că e pierdută Speranţa şi… şi… Oare plecase mai departe, spre Marsilia, spre Saint-Malo? Dar de ce nu făcuse cercetări, de ce nu aşteptase?

— Domnule – vorbi căpitanul portului, fără să-şi dea seama ce deznădăjduit era căpitanul Speranţei – goeleta L'Esperance a mai venit aici încă o dată.

— Când? întrebă Anton Lupan, ridicând repede capul.

— În septembrie, da, priviţi, la 25, venea de la Skyros, am aflat că umblase prin tot Arhipelagul.

Anton Lupan încercă să fie liniştit, să gândească; la 25 septembrie, Speranţa naviga spre Port Said – el şi Pierre Vaillant se căutau unul pe altul şi soarta nu le îngăduise să se întâlnească.

— Nu ştiţi ce a făcut după aceea?

— Nu, domnule; a stat aici până a doua zi, la 26, şi pe urmă a ridicat ancora.

— Unde-i biroul telegrafului? întrebă căpitanul Speranţei.

— La capul cheiului, în clădirea aceea nouă, înaltă. Când să iasă pe uşă, Anton Lupan se pomeni strigat, cu o voce sfioasă:

— Domnule!

Căpitanul portului îl privea îndoit, pe deasupra ochelarilor, cu capul aplecat într-o parte:

— Domnule, v-am trecut în registru dar… dar e sigur ca nu v-aţi înecat, e sigur că… sunteţi dumneavoastră?

Venise iarna în nord, dar Mediterana era încă blândă şi albastră şi vântul care dincolo de Balcani, de Alpi, biciuia aspru obrajii, aici întindea molcom pânzele Speranţei.

Rămăsese în urmă Pireul, capul Matapan – şi coastele de sud ale Italiei erau nu departe, în faţă.

— O să mergem la Marsilia, să descărcăm marfa lui kir Nicolachi, spusese căpitanul la Gallipoli, fără să le mai lămurească oamenilor de ce făceau calea întoarsă.

— Şi-apoi, domnule? întrebase cârmaciul.

— Nu ştiu, Gherasime! Om vedea ce-o fi mai departe. Niciodată nu-l văzuseră oamenii pe căpitan aşa de nehotărât, de obosit, cu privirile aşa de împrăştiate.

Da, era obosit căpitanul, după cincisprezece ani de când gândea la acea călătorie şi pusese în joc totul s-o înfăptuiască. Nu mai avea putere să se gândească nici la Ţara de Foc, nici la Darwin, nici la moş Léon, nici la Pierre Vaillant, nici la L'Esperance.

Dăduse de la Gallipoli o depeşă la Saint-Malo, socotind că prietenul său, ostenit şi el, se întorsese acasă: „Sosesc la Marsilia, în primele zile ale lunii ianuarie”.

Şi altceva nu mai avusese putere să facă…

Ocolise Pireul, unde nu avea ce să caute – spre liniştea lui Haralamb, care îşi părăsise cam hoţeşte nevasta lui de o noapte. Şi dacă nu l-ar fi ocolit, şi dacă ar fi acostat iarăşi la cheiul unde îşi avea Haralamb cafegioaica, n-ar fi avut nimic nou să afle. Poate s-ar fi nimerit iarăşi pescarul acela la pupa Speranţei – şi dacă de data asta, în locul lui Ismail i-ar fi auzit însuşi Anton Lupan vorbele ciudate, ce-ar fi putut să înţeleagă el mai mult decât că da, într-adevăr, trecuse pe aici o corabie care semăna întocmai şi întocmai cu Speranţa.

Dar acum Anton Lupan ştia mai multe, ştia că goeleta aceea se numea L'Esperance – şi plecase cu Pierre Vaillant mai departe.

Nu mai avea putere să facă nimic căpitanul, nu mai vroia să gândească, îi arătase prea multă împotrivire soarta, erau toate istovite în el, şi sufletul, şi oasele, şi nervii, şi judecata. Nu se mai uita în cărţi, nu mai scria în Jurnalul de Bord decât datele însemnate, stătea la cârmă în rând cu oamenii, când îl punea nostromul, acesta având datoria să ţină socoteala carturilor, dar altminteri părea că îi e străină şi corabia şi soarta ei viitoare. Ai fi zis că nu mai vede pe nimeni, nici măcar pe Negrilă, care venea în fiecare dimineaţă la el, şchiopătând, să-i ureze zi bună. Doar asupra Adnanei îşi oprea uneori privirea, aşa cum stătea ea pe tendă, deasupra hambarului, şi-atunci parcă i se pornea mişcare în suflet, fiindcă şi ochii îi erau mai vii, şi culoarea obrazului mai înviorată.

Dar îndată ce simţea oameni în preajmă, îşi ascundea ochii ca flăcăiaşii, şi iarăşi rămânea posomorât toată ziua.

Era vreme caldă în sudul Italiei, dormea iar în hamac căpitanul, lăsându-i Adnanei cabina, dar ea, ca şi mai înainte, se simţea mai la îndemână să-şi facă, micuţ, culcuşul pe punte.

Şi-acum se mai spăla ea dimineaţa, după cearceaful întins între sarturi, fără să se teamă de apa aspră acuma, fiindcă mult mai multe asprimi îndurase pe vremuri şi nu-i pria de fel viaţa dulce şi cocoloşită.

Iar oamenii, în clipele când uitau ciudata stare a căpitanului, se învârteau din nou pe lângă dânsa, neştiind care şi cum să i se arate mai chipeş în faţă.

Şi astfel, goeleta noastră se apropia de Marsilia, fără ca echipajul să fi aflat ce are să fie după aceea, fără ca în sufletul lui Anton Lupan să se fi arătat limpezirea.

Trecu Speranţa şi prin strâmtoarea Messinei, de unde se întorsese din drum în septembrie, trecu şi pe sub munţii Nebrodici, dar aceştia nu-şi mai trimiseră rafalele, nu se mai lovi Ismail în creştet, nu-şi mai vătămă rotula Adnana şi nu fu nevoie să-i îngrijească Anton Lupan genunchiul, asemuindu-l cu mărul din vârful catargului…

În seara aceleiaşi zile, după ce micul arhipelag al Liparelor rămăsese în urmă, corabia se aşternu la drum, pe o mare fără hulă, continuându-şi navigaţia pe atât de liniştită, pe cât de tulbure era sufletul căpitanului.

Luna răsărea un ceas după apusul soarelui în seara aceea, astfel încât crepusculul stărui multă vreme pe unde, ştergându-şi treptat culorile, de la roşul aprins al carminului, până la ruginiul închis al frunzei putrede. Iar acestea se petreceau sub un cer limpede, fără urmă de nori care să-l păteze, de n-ai fi zis că e luna aspră a iernii, când în ţara de unde venea echipajul se învârtejeau ninsorile.

O vreme fu întuneric şi velele fluturară, cu îndoială şi nelinişte, de parcă ar fi simţit şi ele starea din sufletul căpitanului la ora aceea.

Anton Lupan stătea aplecat peste parapet, nefiindu-i lui cartul la cârmă şi cerceta marea cu o stăruinţă ciudată, aşteptând poate să se ridice glasuri argintii dintre unde. Oare nu aici, în marea Tireniană, undeva, departe, spre coasta Italiei, se afla insula Capri, sălaşul sirenelor care încercaseră să-l ademenească pe viteazul Ulyse?

Nu-şi dăduse seama când a răsărit luna, dar, întorcând capul, văzu că pânzele, până atunci negre, luceau ca argintul. Ceva mai încolo o zări pe Adnana, aplecată deasupra parapetului, ca şi dânsul, privind marea şi ea cu aceeaşi stăruinţă. Şi iată că deodată, urechea îi prinse o melodie domoală şi dulce – un cântec din ţara ei îndepărtată, acelaşi pe care fata îl cânta dimineaţa pe punte, care însă acum suna altfel, mai cald, mai ademenitor, mai tainic. Îl cânta încet, fără cuvinte – şi poate credea că în freamătul mării nu-l auzea nimeni. Dar oare era glasul ei, sau un glas care se ridica dintre unde?

Căpitanul ascultă cu luare aminte… Oamenii, strânşi roată în jurul catargului de la prova, vorbeau între dânşii ceva pe şoptite… De unde, de unde venea cântecul, nu era oare o amăgire a mării?

Nu, la un timp desluşi fără putinţă de îndoială, glasul Adnanei, nevinovat ca al unei copile, dar de ce cânta tocmai aici, în apele pe care fugise Ulyse?

Anton Lupan se frecă la ochi şi se îndreptă spre cârmă, scuturându-se ca de atingerea unei mâini vrăjite.

Şi de ce veni tocmai acum Mihu, târşâindu-şi cizmele prea mari, pe punte, să-l întrebe, cu o sfială care te punea pe gânduri:

— Domnule, ce-i aceea o zirenă?

— Poate sirenă, Mihule. Zirenă cred că spune numai Ismail, care ne poceşte graiul.

— Păi chiar el a spus. Auzi, cică Adnana i-o zirenă şi-o să ne facă încurcătură!

Căpitanul începu să râdă, râs mânzesc, cum ar fi spus Haralamb care vedea multe al ciorilor şi nu avea obiceiul să cruţe pe nimeni; apoi, deodată râsul îi împietri pe buze şi bătăile inimii îşi schimbară ritmul…

Dar Speranţa îşi urma netulburată drumul, străbătând marea lui Ulyse… Treceau orele, nopţile, zilele… Adnana îşi făcea cuminte cartul, apoi îşi găsea un colţişor unde se aşeza tăcută, fără să tulbure pe nimeni.

A patra zi, la răsăritul soarelui, corabia intră în strâmtoarea Bonifacio, lăsă stâncile Corsicei în dreapta, în stânga lăsă colinele şi munţii îndepărtaţi ai Sardiniei – şi merse mai departe, fără de oprire.

Erau stânci pe mări, erau şi piraţi, îi înfruntaseră, se ştie, dar mai rămăseseră oare şi sirene?

Dimineaţa, Adnana se spăla pe punte cu părul înnodat în creştet, îngânând acelaşi cântec care seara părea altul, mai ademenitor, mai dulce. Altminteri ai fi zis că nimic nu tulbura drumul Speranţei în zilele acelea. Numai că Anton Lupan păstra vechea tăcere şi îngândurare, iar oamenii şoşoteau între dânşii, clătinând din cap, aruncându-şi ochii când la el, când la Adnana.

În ultima zi a anului, o dată cu amurgul, în dreapta bompresului se văzură insulele Hyčres, apoi coasta Franţei şi luminile Toulonului, care plutiră în depărtare, până la miezul nopţii, când Capul Sicie le şterse cu umbra lui plumburie…

Erau stânci pe mare, erau şi furtuni, şi mii de primejdii şi, pare-se, mai erau şi sirene! Dar sirena de pe puntea Speranţei avea să debarce la Marsilia – şi Ismail, în care se treziseră aşa, dintr-o dată, virtuţi neobişnuite, se grăbea să-i adune lucrurile în boccea, ca vraja să coboare pe mal, o clipă mai devreme…

A doua oară îşi vedea Anton Lupan Speranţa pusă pe tabla vaselor pierdute. Domnul Lambrinis, importator din Marsilia, vestise de mult la Căpitănie că vasul se pierduse în Mediterană, cu întreaga încărcătură, trimisă de la Pireu de kir Nicolachi, trei sute de butoaie cu untdelemn de măsline.

Dar numele Speranţei scris acolo, pe tabla de doliu, pe care marinarii o citeau cu capetele descoperite, nu stârni în sufletul căpitanului nici un fel de simţăminte. Acum îi era gândul aiurea, lăsase pentru mai târziu grija vămii, a Căpităniei şi străbătea cheiurile portului vechi, ducând-o spre casă pe Adnana.

Aici, îndată ce treceai liniile, se deschidea piaţa frânghierilor sub un cer de iarnă care părea cerul primăverii. Dar nu se mai îmbulzeau marinari şi căpitani de corăbii – şi piaţa părea aşa de micşorată acuma! Acum Adnana îi vedea marginile colea, aproape, umbrite de castanii desfrunziţi – şi ea care crezuse că acest domeniu al copilăriei nu avea margini! Numai castanii îşi păstraseră mărimea, încolo totul scăzuse, intrase în pământ, se tocise. Iar inima ei bătea tare, chinuită, ridicându-i o cută de durere în colţul gurii. Mergea cu Anton Lupan alături, străbătând piaţa însorită. El o ţinea de braţ, prima oară – şi umerii li se atingeau, cu o sfială întrebătoare şi nelămurită.

— Când plecaţi mai departe? vorbi Adnana, fără să-l privească.

El îşi vedea umbra lingă a ei, legănându-se şovăitoare pe caldarâmul pieţei, şi se gândea că îndată, la prima stradă, la a doua, umbrele au să li se despartă.

— Nu ştiu, răspunse după o zăbavă.

Fata întoarse capul. Simţise în glasul lui tristeţe, şovăire, îndoială – şi toate dintr-o dată!

— Îndată ce descărcăm marfa, o să fac un drum cu trenul până la Saint-Malo, urmă Anton Lupan, fără a avea hotărârea să-şi ducă gândul mai departe.

Da' unde erau frânghierii? Unde erau căpitanii de corăbii, marinarii? Da, în port se vedeau mai multe vapoare decât veliere… În zece ani, piaţa se schimbase. Pe tarabe se vindeau fructe şi legume; din loc în loc erau cuşti cu orătănii. Numai ici-colo, în uşa unei prăvălii scunde, atârna un colac de parâme.

— Iată bulevardul! zise Adnana, arătând în faţă, cu o tresărire.

Apoi se opri, şovăitoare, căci parcă şi bulevardul se schimbase, în casa din colţ era o brutărie, în faţa căreia, dimineaţa, când pleca la şcoală, un bătrân cu barba în fuioare citea Biblia, pe un scăunel, lângă coşul cu franzeluţe albe. Coşul era acolo, şi scăunelul – şi franzeluţele, de cinci şi de zece centime bucata, nu se scumpiseră, dar în locul bătrânului stătea o femeie posomorită, cu capul într-o bonetă plină de dantele, cu şorţul negru pătat de făină.

Un băiat cu ghiozdanul în mână, urmat de un căţeluş alb, şchiopătând de unul din picioare, se opri în faţa coşului, puse un gologan în poala vânzătoarei şi, după ce căută din ochi, luă o franzeluţă care i se păru mai rumenită. Căţeluşul aştepta alături, răbdător şi plin de demnitate, ţinându-şi piciorul vătămat în aer. Băiatul rupse franzeluţa în două, cântări bucăţile în palmă, şovăi câteva clipe, apoi i-o întinse pe cea mai mare şi se despărţiră, unul pornind spre şcoală, altul înapoi spre casă, şchiopătând pe trotuarul plin de soare.

— Ai văzut? întrebă Adnana.

— Da, însă aş vrea ca asta să nu te înşele, acum când te întorci între oameni. Unii împart pâine, alţii pietre – şi aşa cum fac cu câinii…

Ciudat ce de mulţi câini şchiopătând întâlneşti câteodată!

— O să-mi fie dor de Negrilă! zise fata deodată, schimbând vorba, ca şi când ar fi vrut să-l împiedice de a-şi spună gândul până la capăt.

El micşoră pasul şi o întrebă, cu vocea mai tremurată:

— Adnana, ţi-e teamă să te întorci acasă?

— Da; mi se pare că aici e o viaţă de care m-am despărţit pentru totdeauna. N-am să mai găsesc pe nimeni…

Iar după o clipă, adăugă, aproape cu spaimă:

— Nici chiar pe mine… Mi se pare că nu mai sunt eu… Nici nu mai ştiu, înainte am avut tot părul meu, tot ochii ăştia, m-a chemat tot Adnana?

Se oprise în mijlocul trotuarului şi aşa cum stătea aici, în locurile unde copilărise, la câteva sute de paşi de casă, aşa cum se uita în jur, la copaci, la oameni, la Anton Lupan, părea o fiinţă dezrădăcinată.

Căpitanul Speranţei îi cuprinse braţul:

— Eşti obosită, Adnana. Ştii, chiar dacă te-ar fi chemat altfel altădată, mie îmi place numele tău de astăzi.

Ea ridică ochii şi îl privi, parcă neauzindu-i vorbele, nevenindu-i să creadă.

— Şi-mi place părul tău, şi ochii tăi, aşa cum sunt acum, nu cum au fost altădată… continuă căpitanul Speranţei.

Apoi se uită repede în jur, ca şi când s-ar fi temut că poate să fie pe aproape şi să-l audă vreunul din oamenii echipajului.

Nu, Adnana nu înţelegea, nu-i venea să creadă. Iar el, după ce îşi recapătă curajul, vorbi mai departe:

— Am plănuit ceva când aveam nouăsprezece ani, şi cu toate piedicile, cu toate loviturile sorţii, nu mi-am trădat planul, până astăzi. Dar astăzi, zbuciumul meu şi strădania mi se par zadarnice… Iau trenul, mă duc la Saint-Malo… În două zile mă voi întoarce… Cred că nici Pierre Vaillant nu se mai gândeşte la planul nostru de altădată… Vezi tu, Adnana, orice pe lumea asta are un capăt. Noi ne-am irosit elanurile, pregătindu-ne ani de zile pentru o călătorie care depăşea puterile noastre…

Era alt om cel ce îi vorbea acum Adnanei, nu omul care o găsise în Arhipelag, pe corabia lui kir Iani, cel ce urmărise cu atâta înverşunare piraţii, cel ce se dusese în Marea Roşie, la Musarah, fără să se teamă de primejdii mai mari decât moartea. Ea îl simţea pe acest om mai aproape, încălzindu-i inima şi viaţa – şi totuşi, o privire dinăuntrul ei îl căuta cu tristeţe pe omul celălalt, care plecase.

— Haide, să mergem, Adnana! urmă Anton Lupan, părând înviorat dintr-o dată. Am să te las la tatăl tău, ai să-ţi regăseşti casa… Iar eu… După ce mă întorc de la Saint-Malo, am să văd ce voi face… Am să vând vasul, am să despăgubesc oamenii şi am să intru aici, la un şantier, să construiesc vapoare… Ştii, am construit şi poduri, şi căi ferate. E o meserie care îmi place.

Adnana simţea o ciudată nelinişte ascultându-l; era în ea şi-o fericire învăluitoare, şi-o tristeţe de moarte.

— Dar dacă… dacă tatăl meu… nu mai este? Nu vrei să mă iei în echipajul Speranţei?

— Nu, Adnana. Dacă tatăl tău… Dacă n-o să mai ai pe nimeni aici… Mă gândesc să mă întorc în ţară; se fac şi acolo căi ferate, au să se facă şi vapoare odată. E frumoasă ţara mea, Adnana… Poate… poate are să-ţi placă.

În clipa aceea, Adnana făcu ochii mari şi îşi apăsă mâna pe inimă. De după colţul străzii, străduţa aceea îngustă şi întortocheată, atât de bine cunoscută, care cobora spre ţărmul mării, la plaja pescarilor, ieşise un bătrân gârbov, cu un caftan lung, cum pe aici nu purta nimeni, împingând o roabă încărcată cu parâme. După câţiva paşi, bătrânul se opri, scoase o batistă roşie şi îşi şterse năduşeala de pe frunte.

După mişcările lui şovăitoare, Anton Lupan îşi dădu seama că în dosul ochelarilor în ramă de sârmă albă, ochii slăbiţi nu mai vedeau decât o parte din lume.

— Tată! strigă Adnana, repezindu-se spre dânsul. Bătrânul clătină din cap, îşi ridică ochelarii, nădăjduind că aşa va vedea mai bine, îi puse la loc şi îşi clătină iarăşi capul, cu un zâmbet în care se amesteca umilinţa cu amărăciunea.

— Sunt eu, Adnana, tată! Nu mă recunoşti? continuă fata, cu glasul înecat în lacrimi.

Şi văzând nedumerirea bătrânului, începu să vorbească repede, spunându-i aceleaşi cuvinte, în limba lor, de acasă, pe care abia o mai ţinea minte.

Bătrânul tresări la primele vorbe, o privi iarăşi, cu o stăruinţă neputincioasă, apoi clătină din cap, ca prima oară, şi se aşeză pe roabă.

— Voi… voi aţi murit! zise, clipind cu descurajare sub lentilele groase.

— Mama a murit, dar eu trăiesc; eu sunt Adnana, nu mă ţii minte?

— Adnana?

Mâinile uscate se ridicară, bâjbâind prin aer, cuprinseră obrazul fetei, cercetându-l, întrebătoare.

— Adnana? şopti încă o dată bătrânul.

Apoi ochii i se înecară în lacrimi – şi el începu să plângă domol, în tăcere, în timp ce mâinile-i aspre căutau, încă, însetate, obrazul Adnanei.

Mai erau deci sirene pe mări, oricât de blajin le-ar fi fost chipul, oricât de caldă inima – şi vraja lor pare-se nu se sfârşea la ţărmuri, avea putere şi-asupra uscatului.

Anton Lupan se întoarse în port, ostenit prima oară de grija pe care i-o dădea Speranţa – să se ducă la Căpitănie, la vamă, la domnul Lambrinis, să predea marfa.

Cârmaciul îl aştepta pe chei, cu actele.

— Acum, ce facem, domnule?

— Nu ştiu, Gherasime! Mă duc întâi la Căpitănie, să vestesc sosirea, şi pe urmă…

Pe urmă, nu mai ştia nici el ce poruncă să-i dea cârmaciului.

— Goeleta Speranţa! citi, uimit, slujbaşul, uitându-se în hârtiile vasului. V-am trecut de două luni pe tabla…

— Ştiu, domnule, dar nu-i vina mea dacă ne-am întors teferi.

— Sunteţi căpitanul? Anton Lupan? Aveţi o telegramă.

— De la Saint-Malo?

— Întocmai!

În sfârşit, după ce ocolise tot Arhipelagul, Mediterana şi Marea Roşie, îl găsea pe Pierre Vaillant, stând cuminte, la el acasă, poate hrănind porumbeii, dimineaţa, poate ciocnind un pahar de absint cu moş Gir şi povestindu-şi viaţa… Îi părea bine şi simţea totuşi o mare osteneală, aproape că-i era greu să se ducă la gară, să ia trenul spre nord, şi să ajungă la prietenul său, la Saint-Malo, pe coasta oceanului. Simţea osteneală până şi să deschidă depeşa… De altfel, acum nu mai era nici o grabă – îi ştia dinainte cuprinsul. Pierre Vaillant se afla acasă, viu, teafăr, şi altceva, ce-ar mai fi putut spune întârziatul mesaj?

Dar deschizând hârtia, pe chipul lui Anton Lupan se citi deodată o uimire fără seamăn. Nu iscălea Pierre, ci Léon Vaillant, bunicul – prima mirare. „Te credeam dispărut”, spunea telegrama, stârnind pe chipul lui Anton Lupan acelaşi zâmbet de nepăsare, pe care-l stârnise în clipa debarcării, tabla vaselor pierdute, unde Speranţa era trecută a doua oară.

Cuvintele următoare însă îl făcură să tresară, pălind, clătinându-se, strângând hârtia în mină, în prada unei tulburări care îi făcea sufletul să vibreze iarăşi.

„Pierre – spunea mai departe telegrama – plecat peste Atlantic, nu ştie nimic de existenţa dumitale”…

Anton Lupan rămase în faţa Căpităniei, citind şi recitind mesajul bătrânului în timp ce în suflet i se amestecau părerile de rău cu bucuria. Deci Pierre Vaillant nu-şi trădase planul – târziu, dar pornise să-l îndeplinească – şi acel târziu, pentru Anton Lupan însemna astăzi prea devreme. Fiindcă dacă prietenul său ar mai fi zăbovit o lună, două – nu ştia data plecării, se bizuia doar pe presupuneri – ar fi plecat împreună!

Ceva mai târziu, cârmaciul, care îl aştepta încă pe chei, neştiind ce porunci să dea oamenilor, îşi văzu căpitanul întorcându-se cu o înfăţişare nouă.

— Gherasime, repede, să mergem la domnul Lambrinis, să descărcăm marfa, să vindem lucrurile armeanului. Haide, fără să pierdem vremea!

— Dar ce s-a întâmplat, domnule?

— Plecăm!

— Unde?

— Peste Atlantic, cum a fost vorba, cârmaciule!

O! Şi mica sirenă?

În după amiaza aceleiaşi zile, Anton Lupan cu Gherasim după dânsul, intrau a doua oară în biroul domnului Lambrinis, pe numele căruia aduseseră de la Pireu cele trei sute de butoaie, zice-se cu untdelemn de măsline.

— Ce naiba, măi Gherasime! şopti Anton Lupan, păşind pragul şi văzându-l pe domnul Lambrinis. Credeam c-am terminat cu Levantul.

La prânz, când fuseseră aici prima oară, stăpânul lipsea, îşi lua prânzul tacticos în sânul familiei – găsiseră numai un slujbaş, căruia nu-i venea să creadă că sosise marfa de la Pireu, trimisă acum trei luni de zile.

— Lasă, domnule – şopti cârmaciul – cu grecii mă înţeleg eu bine!

Domnul Lambrinis le ieşi înainte, fluturând nedumerit în mână actele încărcăturii.

— În conosament sunt trecute trei sute zece butoaie, şi dumneavoastră mi-aţi predat numai trei sute! După ce mi-aţi întârziat atâta, vreţi să mă mai păgubiţi şi la număr?

Anton Lupan scoase din buzunar o hârtie, şi cârmaciul, după ce o luă în primire, începu să dea lămuririle trebuitoare, ca să-l scutească pe el de asemenea istorie:

— E adevărat, kir Lambrinis, dar, în loc să întârziem, s-ar fi putut să nu mai venim niciodată, şi atunci paguba ar fi fost mai mare.

Gazda se uită la el pe deasupra ochelarilor, supărat că i se vorbea în greceşte, aici în inima Marsiliei, dar Gherasim, deşi îi înţelese privirea, zise mai departe, fără stânjenire:

— Şi-acum, kir Lambrinis, iată hârtie de la kir Nicolachi, precum că cele zece butoaie ne privesc pe noi – şi putem face cu ele după pofta inimii.

— Cum adică, le import eu, plătesc vama…

— Vama se scade din preţul transportului, aşa cum spune în scrisoare. Nu, kir Lambrinis, nu te teme, n-o să ţi se tragă nici o pagubă de la mine. Ba dimpotrivă, am să-ţi dăruiesc chiar butoaiele, fireşte, după ce vor fi goale.

Domnul Lambrinis păru în sfârşit că înţelege cam în ce chip stau socotelile; aruncă o privire înapoi, ca să vadă dacă niciunul din cei trei slujbaşi ai săi nu trage cu urechea, apoi întrebă tainic:

— Marfă de preţ?

— Covoare şi mătăsuri de India. Le putem vinde bine?

— Până deseară vă scap de ele.

— Care să fie partea dumitale?

— Jumătate şi jumătate, cum se cuvine. Gherasim începu să râdă:

— Adică noi le adunăm, ne batem capul cu ele, le aducem aici şi să împărţim cu dumneata, care nu faci decât să-ţi freci turui pantalonilor de scaun?

În ochii grecului trecu o undă de mânie; un pârlit de cârmaci să-i vorbească astfel lui, negustor cinstit de toată Marsilia?

— Dacă nu-ţi convine, fă cum crezi mai bine, zise, stăpânindu-se. Dar vezi ce se întâmplă, vameşii au iscoade pretutindeni. Ar putea să sufle cineva o vorbă…

— Da?! făcu Gherasim, cu nevinovăţie. Atunci, nu ţi-e teamă că şi-ar putea băga nasul şi în butoaiele dumitale?

— Poate să-şi bage, ce-mi pasă mie! răspunse kir Lambrinis, mai puţin ţanţoş decât înainte. Eu am untdelemn de măsline, am plătit vama, nu poate să mă supere nimeni.

— Aşa! Untdelemn de măsline! Hei, ale dracului butoaie! Mie mi s-a părut că unele sună a doagă. Ia să mergem la magazie, jupâne!

Negustorul îi tăie calea.

— Ce vrei? întrebă, făcându-se palid.

— Să fii om de omenie! O mână spală pe alta; altminteri rămân murdare amândouă… Ei, şi-acum spune, cum facem cu covoarele?

— Douăzeci la sută îţi convine?

— Cinci ar fi tocmai bine. Dar hai, ce să mai lungim vorba, fie zece – şi bate palma, jupâne!

Domnul Lambrinis oftă din fundul pieptului:

— Bine, zece la sută! Ah, grea meserie!

— Mie îmi spui? Am stat odată o jumătate de ceas într-un fotoliu ca al dumitale şi era să mă apuce pandaliile!

Căpitanul şi cârmaciul Speranţei se întoarseră pe bord, să vadă cu ochii lor cum merge socoteala, să nu se încurce butoaiele, iar două ore mai târziu, fiind încă destui timp până seara, Gherasim reveni să încheie socotelile cu domnul Lambrinis.

— Vezi, poate să te apuce noaptea; ia un revolver cu tine! îl sfătui Anton Lupan, petrecându-l pe punte.

— Nu e nevoie, cuţitul mi-ajunge. Şi cine naiba să se lege de un marinar pârlit ca mine?

Speranţa era legată cu pupa la cheiul de sud al bazinului, Quay de Rive Neuve, lângă un vapor tocmai sosit din Brazilia, încărcat cu vite care umpleau văzduhul de mugete sfâşietoare. În faţă, la cheiul celălalt, deasupra căruia se ridica turnul primăriei, vapoarele se înşirau, unul lângă altul, negre, întunecând cerul cu fumul de cărbune. Numai în dreapta, la cheiul Fraternităţii, se vedeau vreo câteva corăbii şi alte câteva în stânga, spre fortul Sfântului Nicolae, dar păreau aşa de părăsite, încât ai fi zis că nimeni nu se va mai urca pe puntea lor vreodată, să tragă ancora şi să ridice pânzele.

Gherasim ajunsese pe la jumătatea cheiului, când auzi un glas strigându-i în greceşte:

— Hei, palicarule! A fost bun romul?

Cârmaciul întoarse capul cu nedumerire. Un marinar, pe puntea unui cargobot negru, îi rânjea duşmănos de deasupra parapetului. Chipul lui nu-i era necunoscut, dar abia după ce văzu numele vaporului, scris cu litere albe la pupa, îşi aduse aminte unde-l întâlnise.

— Ia te uită ce mică e lumea! Tot pe Orion ai rămas, potlogarule? Eu gândeam că în două luni ai vândut toate bărcile şi ţi-ai căutat alt căpitan, să-l mai păgubeşti şi pe acela!

Marinarul scoase o înjurătură, iar Gherasim, după ce-i răspunse cum se cuvine, îşi văzu de drum, fără să se mai uite în urmă.

Odată cârmaciul plecat, Anton Lupan orândui oamenii de vardie, le dădu bani de cheltuială – încasase costul transportului de la domnul Lambrinis şi vroia ca oamenii săi, dacă se duceau în oraş, după atâtea luni de viaţă pe mare, să nu fie cu buzunarele goale – iar el, după aceea, porni către casa Adnanei.

De pe Orion coborau doi vlăjgani, tropăind grăbiţi pe schelă. Văzându-l pe căpitanul Speranţei, unul din ei şovăi, cu o mişcare de fereală, dar dându-şi seama că acesta nu-l recunoscuse, porni repede, de-a lungul cheiului, ca să-l ajungă pe celălalt.

Anton Lupan străbătu piaţa frânghierilor, o luă pe bulevard până la a doua stradă, acolo coti la dreapta şi ajungând în dreptul unei porţi scunde, vopsită în albastru, se aplecă de umeri, ca să intre. În faţa sa se afla o curte îngustă şi lungă, năpădită de ierburi uscate acum, iarna, cu o căsuţă mică în stânga, a cărei primă odaie îşi avea ferestrele la stradă. De jur împrejur, zidurile vecine, îmbrăcate în iederă ruginită, închideau vederea, nelăsând liber din cerul albastru decât o fâşie.

Inima lui Anton Lupan se strânse încă o dată; dintr-o închisoare, Adnana nimerise în alta; ea îşi risipise în robie zilele fericite ale copilăriei, când ar fi putut să alerge zvăpăiată pe malul mării, să le ajute pescarilor la reparat năvoadele, să străbată piaţa sărind într-un picior ca să ajungă în Portul Vechi şi să se zbenguie neobosită, înotând de la un chei la altul, agăţându-se ca un spiriduş ieşit din apă de lanţurile ancorelor sau dându-se la fund şi trecând pe sub carenele corăbiilor.

În locul acestor amintiri luminoase găsea o curte împrejmuită de ziduri înalte, de unde nu auzea nici măcar murmurul mării, o casă părăginită, care nu mai semăna cu casa copilăriei, şi un bătrân pe jumătate orb, căruia de acum înainte trebuia să-i poarte de grijă, dându-i anilor lui tot ceea ce ei nu mai puteau să-i dea anii tinereţii.

— Aici suntem! strigă Adnana din fundul curţii, fluturându-şi braţele în aer, pe deasupra bălăriilor.

În faţa magaziei care închidea fundul curţii se afla un dispozitiv primitiv de răsucit frânghiile, o roată de statura omului, pe care Adnana reîncepuse să o învârtească numai cu o mână, în timp ce continua să facă semne cu mâna cealaltă. De inima roţii era prins un cârlig, în care se agăţa capătul fuiorului de cânepă – şi cu asta se sfârşea toată instalaţia. Bătrânul ţinea fuiorul între coate şi se trăgea încet către poartă, lăsând să-i alunece cu dibăcie printre degete firele lungi de cânepă, pe care roata le răsucea, prefăcându-le în frânghie. Dar numai cu atât, treaba nu era gata; trei, cinci, şapte asemenea frânghii subţiri se legau iarăşi de cârlig, ca să fie împletite laolaltă, spre a obţine parâma de grosimea cerută.

Anton Lupan îşi dăduse seama încă de dimineaţă, când venise aici prima oară, însoţind-o pe Adnana acasă, că, trudindu-se toată ziua, bătrânul nu putea scoate mai mult de zece kilograme de parâmă, în vreme ce numai pe strada asta erau cinci ateliere care fabricau fiecare de o sută de ori pe atâta.

— Dar nu sunt ca parâma făcută de mână! zicea bătrânul, clătinând din cap cu o tristă încăpăţânare.

Poate, într-adevăr, parâmele de mână erau mai trainice, însă negustorii le căutau pe cele mai ieftine, iar marinarii cumpărau ce găseau la prăvălie. Câţiva căpitani bătrâni, în rarele lor escale la Marsilia, mai veneau aici din când în când, să cumpere parâmele cu care fuseseră deprinşi pe vremuri. Numai că în port ancorau tot mai puţine corăbii şi căpitanii bătrâni dispăreau, unul câte unul.

— Tată, să lăsăm puţin lucrul! zise fata.

Pe lângă bucuria acelei clipe, când îşi revăzuse fata, pe sărmanul frânghier îl cuprinsese spaima ca nu va avea cu ce să-i facă rochii, să-i dea mâncare bună. Şi îndată ce plecase căpitanul Speranţei, se apucase cu înfrigurare să facă repede parâmă nouă, mai multă decât până acuma, să aibă ce duce la prăvălie. Iar Adnana, după ce lipsise opt ani de acasă, îşi începuse viaţa ei nouă învârtind roata care răsucea frânghiile…

Anton Lupan o trase deoparte; era în el iarăşi şovăire, dar alta decât azi dimineaţă – şi-i bătea altfel inima, în sfiala lui, şi altfel îi luceau ochii, şi altfel îşi strângea pumnii. Apoi zise, deodată, uitându-se brav în ochii sirenei:

— Adnana, plecăm peste Atlantic!

Şi la această vorbă a lui, spusă repede şi cu hotărâre, mica sirenă nu ceru lămuriri, nu lăsă timp de gândire; arătă, ca şi el, aceeaşi grabă şi hotărâre:

— Luaţi-mă şi pe mine!

— Nu, Adnana… Sunt piedici destule… Ieremia al nostru are o vorbă cu privire la femeie şi la marinărie… Dar aşteaptă-ne, o să ne întoarcem. Până atunci, echipajul Speranţei a hotărât să te înfieze – şi după această hotărâre mi-a dat însărcinarea să mă îngrijesc de soarta voastră. Tatăl tău are vederea slabă, în curând n-o să mai poată lucra.

— Pot, pot! zise bătrânul cu încăpăţânarea lui domoală. Asta-i treabă care se face cu mâna, nu cu ochii; numai degetele să fie dibace – ochii, lasă-i încolo, să se odihnească dacă vor, pe vecie.

— Dorinţa mea ar fi fost să-ţi deschidem o florărie, ţi s-ar fi potrivit foarte bine. Dar oamenii mei nu înţeleg cum se poate face negustorie cu florile, s-au uitat cu gura căscată la mine. Şi-atunci mi-a dat Ismail o idee, cum vorbeşte el în graiul românilor: Facem pâine!

— Adică o brutărie? exclamă Adnana, simţind de pe acum în nări mirosul făinei, al aluatului, al cuptorului încins şi îmbătătoarea mireasmă a pâinii rumene – şi uitându-şi amărăciunea sirenei care rămânea singură.

— E bine să hrăneşti oamenii! zise bătrânul, ridicând ochii, cu un început de înviorare.

Avea urechea pe atât de ascuţită, pe cât îi era privirea de tulbure. Apoi începu iar să clipească:

— Florile sunt pentru cimitire…

— Tată, nu vreau să te întristezi! Sunt şi pentru clipe mai vesele, mai frumoase, pentru sărbători, pentru nunţi…

— Da… Dar după toate astea vine moartea.

Anton Lupan îi aruncă o privire, apoi ridică din umeri, socotind că nu trebuiau să se posomorască din cauza acestor gânduri negre ale bătrânului.

— Aşa că am trecut pe alături, pe la brutărie, urmă, întorcându-se spre Adnana. Văzusem de dimineaţă biletul, că se închiriază şi atunci, mi s-a părut că ideea lui Ismail se potriveşte cum nu se poate mai bine. Iartă-mă că am intrat în vorbă fără să-ţi cer părerea…

— N-ai făcut rău; mă bucur! zise sirena, ascunzându-şi iar mâhnirile, să nu i le vadă în ochi neînduplecatul Ulyse.

— Am pus totul la cale, continuă acesta. Mai rămâne să iscăleşti contractul. Am vorbit şi cu lucrătorii – sunt doi şi un maistru – şi s-au arătat dornici să rămână mai departe, cu tine.

— Deci gata! strigă Adnana. De mâine facem pâine?

— Dacă vrei, chiar şi de mâine.

— Şi o să-i punem o firmă nouă: Brutăria Speranţa. Crezi că echipajul o să se opună?

— Dimpotrivă; o să se bucure din toată inima! Bătrânul ridică ochii şi în glasul lui se simţi iarăşi o înviorare:

— Să facem pesmeţi pentru corăbii! Mai bine decât franzelă.

— Numai că pesmeţii nu se mai caută ca pe vremuri. Acum vapoarele care fac curse lungi au pe bord propria lor brutărie.

— Aşa?! mormăi dezamăgit tatăl Adnanei, posomorându-se iarăşi.

— Dar, pentru că veni vorba de pesmeţi, reluă Anton Lupan, Adnana, te rog să iei o comandă din partea Speranţei… Şi acum, hai să mergem să facem hârtiile.

— Ştii, zise fata, în timp ce se îndreptau spre poartă, l-am cunoscut pe băiatul acela cu căţelul.

— Da? îmi pare foarte bine. Cred că-i un copil cuminte şi bun la inimă.

— Şi eu cred la fel. E băiatul unei vecine, doamna Florion, care are prăvălia cu legume de la colţul străzii. Bărbatul ei era slujbaş la vamă, dar a murit acum câţiva ani într-un accident, a căzut în cala unui vapor şi şi-a fărâmat capul… E o femeie de treabă; cred că am să mă împrietenesc cu dânsa; e încă foarte tânără…

— Vezi, Adnana, viaţa nu-i aşa de neagră! Ai să-ţi faci prieteni.

— Da, m-am împrietenit şi cu câinele lor. Acum l-a lovit un măturător cu o piatră şi şchioapătă, săracul, dar când era sănătos, doamna Florion îl trimitea cu coşuleţul de legume la cliente. Poate n-ai să crezi, dar zice că nu greşea niciodată; îi spunea un nume – şi el ştia unde să se ducă…

Anton Lupan zâmbi:

— Vezi, Adnana?!

Dar în clipa aceea, ea se opri, făcu ochii mari şi îşi duse mâna la gură:

— Şi Negrilă? Să nu-l mai văd aşa de multă vreme?!

A doua zi, pe la ceasul zece, Adnana era în fundul curţii, când Mihu îşi băgă capul întrebător pe poartă.

— Mihu! strigă fata, lăsând roata să se învârtească singură şi repezindu-se să-l întâmpine, sărind prin bălăriile uscate ca peste vrafurile de parâme – parâmele de pe punte, nu din curtea bătrânului.

Musul Speranţei, cu ochii roşii de nesomn, cu faţa îngrijorată, îşi târâse cizmele prea mari pe străzile Marsiliei, aducând un bilet din partea căpitanului: „Adnana, nu pot trece astăzi pe la voi şi te rog, nu veni nici tu în port; avem încurcături serioase. Mâine însă ne vom înfăţişa cu toţii la inaugurare; te rog ai grijă ca firma să fie frumoasă. Echipajul Speranţei te îmbrăţişează…”

— Ce s-a întâmplat? întrebă fata, văzând chipul palid al băiatului.

Acesta ridică din umeri, cu un zâmbet stânjenit: nu îi înţelegea graiul.

Ea stărui, neliniştită, încercând să-l descoasă, amestecând cuvinte franţuzeşti, greceşti, arăbeşti, într-o limbă cu atât mai neînţeleasă.

Mihu ridică din umeri, iarăşi; dar iată că sub potopul ei de vorbe poarta începu să se zgâlţâie cu turbare.

— E Negrilă; l-am lăsat afară! zise băiatul, pe limba lui, încercând s-o lămurească.

În clipa aceea, sub o ultimă smucitură, poarta sări în lături şi câinele se năpusti scheunând spre Adnana, sărind în trei picioare, prin bălăriile care-i ţineau calea, fiindcă piciorul rănit, deşi se vindecase acuma, nu-şi recăpătase vechea sprinteneală; era încă slab osul ţinut lung timp între scândurele. Fata deschise braţele – şi se rostogoliră amândoi prin iarba uscată a grădinii.

După această hârjoană, însoţită de strigăte şi de chelălăituri voioase, Negrilă ocoli şchiopătând curtea străină, mirosi parâmele, fuioarele de cânepă, roata care se oprise, caftanul bătrânului şi se întoarse vesel la blânda sirenă.

Adnana avusese timpul să se dezmeticească şi acum îngrijorarea i se citea iarăşi pe faţă.

— Dar ce s-a întâmplat? Ce e taina asta? Mihu îi făcu semne să se liniştească.

— Hai în port! zise fata, dând să se repeadă spre poartă.

El îi ţinu calea, împotrivindu-se, aşa cum i se poruncise şi îi arătă biletul, pe care ea îl ţinea încă în mână, mototolit, dându-i să înţeleagă că mai mult decât scria acolo nu putea s-o lămurească. Fata citi din nou rândurile scrise în pripă şi îşi dădu seama că, de vreme ce Anton Lupan îi cerea să nu vină în port, nu-i rămânea decât să aştepte ziua de mâine, ca taina să se limpezească. De altminteri, era şi timpul să se apuce de treabă, dacă voia ca a doua zi totul să fie gata.

Dimineaţa următoare, Ismail se ivi în uşa brutăriei, cu două coşuri mari la spinare. Căpitanul îl trimisese înainte, să se îngrijească de masă, şi bucătarul, cum intră, lăsă jos coşurile încărcate în piaţă şi puse stăpânire pe cuptorul de pâine.

— Ce s-a întâmplat la voi? îl întrebă Adnana, văzându-l tot atât de palid şi nedormit ca şi Mihu.

Ismail ridică din umeri, fără să răspundă, deşi avea, ca de obicei, mare mâncărime de limbă, şi grozav i-ar fi plăcut să sporovăiască aşa cum se pricepea, pe graiul franţujilor…

La ora prânzului sosiră şi ceilalţi, afară de Cristea Busuioc, plutaşul, pe care sorţii căzuseră să rămână de vardie. Oaspeţii se opriră pe trotuar, în faţa uşii, uitându-se cu o firească îngâmfare la firma nouă, pe care o mână de meşter pictase cu deplină iscusinţă însăşi imaginea Speranţei, cu toate pânzele întinse, aşa cum o ştia fiecare. Dedesubt scria, cu litere albastre ca marea, pe un fond azuriu ca bolta cerului, vara:

BOULANGERIE.

Au bateau roumain Sperantza.

Adnana îi întâmpină, cu şorţ alb în faţă, îngrijorată ca o gazdă care primeşte pentru prima oară oaspeţi. Dar cum puse piciorul pe prag, scoase un mic ţipăt şi îşi duse mâna la inimă: Gherasim avea capul bandajat şi mâna stângă legată într-o eşarfă neagră. Ceilalţi îşi dădeau silinţa să zâmbească, aşa cum se cuvenea într-o împrejurare ca asta, dar se vedea cât de colo că nici unuia nu-i erau boii acasă.

— Ce s-a întâmplat? întrebă fata, aruncându-le priviri întrebătoare.

Anton Lupan se apropie şi îi mângâie obrazul.

— Lasă, o să-ţi spun mai târziu, Adnana; nu te mai gândi la asta. După cum vezi, suntem cu toţii laolaltă.

Un fotograf din vecini, care fusese vestit de azi dimineaţă, îşi aşeză aparatul în marginea trotuarului şi echipajul Speranţei, cu Adnana la mijloc, încadrată de tatăl ei şi de căpitan, se fotografiară, sub firma proaspăt pictată; fireşte că nu lipsi nici Ismail de la această solemnitate – cu atât mai mult cu cât bucatele erau de mult gata.

Iată însă că, după ce fotograful îşi termină treaba, bucătarul, întorcând capul, dădu în sfârşit cu ochii de firma brutăriei, pe care Speranţa plutea maiestoasă. Obrazul i se făcu întâi roşu, pe urmă galben, pe urmă vânăt – până ce se întoarse la prima culoare şi rămase aşa, roşu ca racul.

— Asta cine am făcut? întrebă furios, întorcându-se spre Adnana.

Fata ridică sprâncenele, mirată:

— Un pictor de firme din piaţă.

— Nu fii supărat, Ismaile! interveni căpitanul, să-l împăciuiască. Adnana nu avea de unde să ştie… Mai degrabă e vina mea, că am uitat să-i vorbesc despre asta.

Bucătarul intră bombănind în brutărie, urmat de ceilalţi, care se aşezară cu toţii la masă. Era o masă lungă, pusă în a doua încăpere, în faţa cuptorului de pâine. Bineînţeles, brutăria nu era făcută pentru ospeţe, dar, înghesuindu-se, încăpură prea bine – şi nu numai echipajul Speranţei, care, cum s-ar zice erau de-ai casei, ci şi câţiva străini, prieteni de-ai bătrânului sau vecini de prăvălie. Nu lipsea nici doamna Florion, care trimisese legumele pentru această masă, nici băiatul ei, care, în ultimele două zile, se dăduse în vânt să-i fie de folos Adnanei.

Ca prim fel de bucate, Ismail puse pe masă o tavă uriaşă cu plăcintă grecească de carne, cu multe verdeţuri şi foarte piperată, la care băură ţuică românească din tainiţele Speranţei – le ştia numai Anton Lupan şi Ieremia, paharnicul – nu le dibuiseră pe toate nici măcar piraţii.

Pe urmă bucătarul uimi oaspeţii marsiliezi cu vestita lor ciorbă grasă, numită bouillabaisse, despre care ei cred că nimeni n-o poate face dacă nu s-a născut în sudul Franţei. Dar pentru asta Ismail risipise peste zece kilograme de peşte, pe care îl fiersese în vin alb, nu în apă, adăugând din belşug toate cele cerute de marii meşteri în ale bucatelor: usturoi, şofran, pătlăgele roşii alese bucată cu bucată – şi untdelemn de măsline, din care; prin grija lui Gherasim, la bordul Speranţei se găseau două butoaie ciupite de la kir Nicolachi. După asta urmă friptură de viţel la tavă, împănată cu slănină afumată – că bucătarul dăduse naibii Coranul, de vreme ce se spurcase o dată, când cu piraţii.

După vinul alb care urmase ţuicii, băură vin negru, altfel n-ar fi putut spune că se aflau în Franţa. În sfârşit, meşterul brutăriei îşi arătă şi el arta, punând pe masă o tortă uriaşă, cu castane şi cu ciocolată, pe care o lăudă toată lumea, afară de Ismail, fireşte – pizmaş ca orice bucătar din lume în faţa bucatelor făcute de altul.

Pe la jumătatea mesei lumea se înfierbântase, se auzeau strigăte, râsete, se ciocneau paharele, unul după altul, dar Adnana nu se lăsa înşelată; pe obrazul lui Anton Lupan şi a celorlalţi stăruia o îngrijorare pe care zadarnic încercau să şi-o lepede. Abia când se aduseră cafelele şi când neliniştea fetei nu mai avea margini, căpitanul se hotărî să vorbească.

— Ştii, Adnana, spuse încet, aplecându-se la urechea ei, ca să nu audă şi oaspeţii. A căzut pe capul nostru o mare pacoste…

Fata se uită la Gherasim, care se chinuia să rupă pâinea cu mâna legată, ca să nu muşte din ea, cum într-o împrejurare ca asta ar fi făcut altul.

Anton Lupan continuă în şoaptă:

— Alaltăieri seara, când venea din oraş, l-au atacat nişte derbedei – şi-abia a scăpat cu viaţă.

— Dar cine a putut să facă asta? întrebă Adnana, silindu-se să-şi stăpânească glasul.

— Ei, aşa ceva se întâmplă adesea prin porturi; noi suntem obişnuiţi. Se pare că la mijloc e o socoteală mai veche, o răzbunare din partea unui marinar pe care odată l-a strâns zdravăn în chingă. Acum a găsit prilejul să i-o întoarcă.

— Şi el n-a putut să fugă, să strige? Unde s-a întâmplat asta?

— Chiar în capul cheiului; să fugă nu-i în firea lui şi să strige ar fi fost semn de laşitate, aşa că nu i-a rămas decât să primească lupta, deşi nu era dreaptă, ei fiind doi şi el unul singur.

— Da, şi pe urmă? întrebă Adnana, clipind speriată.

— Pe unul l-a luat pe sus şi l-a aruncat în apă. Celălalt l-a lovit cu cuţitul pe la spate, întâi în umăr, pe urmă în moalele capului. Peste vreo două ore, dacă am văzut că se făcuse noapte şi el nu se întoarce, m-am dus cu Ieremia să-l caut. Zăcea în nesimţire, lângă calea ferată.

— Şi în timpul ăsta nu l-a văzut nimeni, că doar pe-acolo trec oameni?

— Cine să-şi bată capul cu el, când pe chei găseşti destui marinari beţi, care zac uitaţi toată noaptea?!

— Dar o să se facă bine, nu-i aşa? întrebă Adnana. Vă e teamă că rănile ar putea să se înrăutăţească?

— Nu, în privinţa asta nu-i nici o primejdie; nenorocirea e alta: am pierdut o bună parte din averea noastră.

Şi văzând privirea întrebătoare a Adnanei, Anton Lupan continuă, silindu-se să vorbească nepăsător, ca să n-o sperie mai mult, fiindcă o vedea destul de speriată:

— Gherasim avea cu el aproape cinci mii de franci, pe care tocmai îi încasase.

Fata îşi duse mâna la gură şi se făcu palidă.

— Trebuie să vă duceţi la poliţie…

— Zadarnic! Tâlharul acela e marinar pe un vapor italienesc, însă de alaltăieri, când a părăsit vasul, nu l-a mai văzut nimeni. Desigur, l-a atacat pe Gherasim numai cu gândul să se răzbune, dar găsind asupra lui banii, nu era prost nici să-i lase acolo, nici să rămână în Marsilia; probabil că s-a urcat în primul tren şi acum o fi în cine ştie ce port de la Atlantic, îmbarcat pe vreun vapor care pleacă, dacă n-a şi plecat spre America…

Fata îşi frământa mâinile sub faţa de masă.

— Aţi cheltuit şi cu noi o mulţime de bani! zise, după câteva clipe, simţind că o vor podidi lacrimile. De unde să vi-i dăm înapoi? Nu trebuia să primesc darul vostru!

— Nu te frământa zadarnic, Adnana! E drept că în clipa de faţă nu mai avem decât vreo sută de franci şi câteva monede de aur, în schimb…

Anton Lupan se opri, băgă mâna în buzunar şi scoase un diamant cât o nucă băbească:

— În schimb avem zece diamante din astea, ca să nu mai vorbim de alte pietre, safire, granate, smaralde, rubine, plus aproape un kilogram de perle japoneze… Mă gândeam să vindem comoara asta mai târziu, dar ar fi fost o prostie; unde am fi putut căpăta preţ mai bun decât la Marsilia? Aşa că nu fii îngrijorată; o să ieşim cu obrazul curat din încurcătură.

— Deci, paguba asta nu vă împiedică să plecaţi mai departe?

Întreba astfel Adnana, şi se uita la Anton Lupan speriată şi ea, care aflase ce imbolduri erau în omul acesta; pentru nimic în lume n-ar fi vrut să se ivească o piedică în calea Speranţei – deşi i se rupea inima, gândindu-se că într-o zi o s-o vadă plecată.

— Nu, fii liniştită! Avem destul ca să mergem oricât de departe.

— Şi când plecaţi?

— Poate chiar săptămâna asta; aştept o scrisoare de la bunicul lui Pierre şi una de la un om de ştiinţă englez, Charles Darwin. Cum primesc răspunsul lor, ridicăm ancora!

Masa se prelungi până spre ora patru, când vecinii se ridicară. O jumătate de oră mai târziu se ridicară şi ceilalţi, nu înainte de a mai ciocni o dată paharul cu Adnana şi cu tatăl ei, urându-le fiecare cum se pricepu mai bine, în limba lui, noroc şi prosperitate. Bătrânul, parcă era mai gârbov în această zi de sărbătoare, ochii păreau că i se sting sub lentilele ochelarilor, din când în când îşi apăsa mâna pe inimă, dar primi urările, silindu-se să zâmbească, zâmbetul acela nelămurit, plin de neîncredere, de amărăciune, pe care i-l văzuse Anton Lupan prima dată… Cine ştie, poate bătrânul credea că visează, văzând-o pe Adnana aproape – şi îi era teamă să nu se trezească.

La urmă, oamenii din echipajul Speranţei primiră în dar câte o jimblă împletită, cu iniţialele fiecăruia şi, după ce îşi luară rămas bun de la gazde, se îndreptară spre port, mai puţin posomorâţi decât la venire.

Doar Ismail se mai opri o dată pe trotuar, în faţa firmei, şi bombăni ceva, privind-o mustrător pe Adnana.

În Place de la Corderie, Anton Lupan cu Gherasim se despărţiră de restul echipajului şi se duseră în oraş, pe strada zarafilor şi giuvaergiilor. Prăvăliile de bijuterii se ţineau lanţ, una după alta, cu vitrine care de care mai strălucitoare, aşa că le fu greu până să se hotărască să intre într-una.

— Avem câteva pietre de vânzare, zise Anton Lupan, scoţând diamantul pe care i-l arătase Adnanei.

Bijutierul ieşi de după contoar, frecându-şi mâinile. Cu marinarii era totdeauna rost de făcut afaceri bune.

— O! E o piatră minunată! exclamă, fără voia lui, luând diamantul şi ducându-se cu el la lumină.

Dar în clipa următoare, cei doi vizitatori văzură că obrazul i se lungeşte, semn de dezamăgire.

— Vrea să ne pungăşească! şopti Gherasim, întorcând capul spre Anton Lupan şi făcându-i cu ochiul.

Giuvaergiul cerceta piatra, întorcând-o în toate chipurile, sub lupă, cu mişcări tot mai domoale şi mai plictisite.

— E falsă, zise la urmă, clătinând din cap cu silă. Gherasim îi făcu iarăşi cu ochiul căpitanului.

— Bine, jupâne, o să ne ducem la altul, care vede mai bine.

Şi, înhăţând piatra, se îndreptă spre uşă, fudul cum nu fusese niciodată înainte. Spre mirarea lui, negustorul nu-i strigă din urmă, ci se întoarse la treburile lui, fără să le mai arunce măcar o privire.

— Domnule, zise cârmaciul în stradă, cu un început de grijă, te pomeneşti c-o fi vreo drăcie!

— Ţine-ţi firea, Gherasime. Hai să încercăm alături…

— Mai aveţi şi altele? întrebă al doilea negustor, după ce suci piatra pe toate părţile, la fel cum făcuse primul.

— Da, avem mai multe…

— Asta este falsă…

False diamantele, unul, două, nouă, toate până la cel din urmă!

— Avem şi nişte safire…

— Şi nişte smaralde…

— Nici granatele nu-s bune?

— Nici rubinele?

— Iată însă nişte perle. Astea…

— False, domnilor, umblaţi cu bine!

Gherasim ieşi în stradă şi se aşeză pe marginea trotuarului.

— Ah, Agop, mânca-te-ar câinii! De ce nu-mi ieşi acum în cale? Mă miram eu, domnule, cum de m-a lăsat să le aleg pe cele mai mari şi mai frumoase!

Cerul se întunecase parcă – şi cârmaciul simţea, din toate cele patru vânturi, pregătindu-se furtunile…