Capitolul VIII.Oprire la Ţarigrad

În acea vreme, când vasele cu pânze puteau fi întâlnite încă destul de des în toate mările lumii, Marea Neagră, Marmaraua şi Arhipelagul cunoşteau mai mult caice şi barcazuri, aproape toate cu câte două catarge şi cu vele puţine, adesea croite la întâmplare sau după chibzuinţă nu prea învăţatului lor căpitan.

De aici nu trebuie să se înţeleagă că aceste mici corăbii erau cu totul şi cu totul pradă întâmplărilor grele şt furtunilor. Dar tot atât de adevărat este că, dacă echipajul lor nu dovedea o iscusinţă şi o bravură nemaipomenită, nu le rămânea decât să aştepte cuminţi în porturi vremea bună – sau, când furtuna venea pe neaşteptate, să fugă din calea ei cu iuţeala omului desperat. Altfel, sfârşitul nu putea fi decât naufragiul – coşmarul oricărui marinar.

Cu Speranţa era altceva…

Bunele însuşiri ale unei nave le dă, în primul rând, forma ei şi felul cum e construită. Despre asta s-a vorbit când corabia noastră se afla pe plaja Sulinei. Forma asigură viteza şi stabilitatea vasului, pe care forţe dinafară, valurile şi vântul, cată să-l răstoarne, iar o construcţie îngrijită şi solidă îl face să reziste în această luptă.

Dar pentru izbânda navigaţiei, fie pe vreme bună, fie pe furtună, tot atâta însemnătate are împărţirea pânzelor.

Sunt corăbii cu unul, două, trei, cinci şi chiar mai multe catarge. În ceea ce priveşte numirile lor, altele în fiecare colţ al lumii, adesea le încâlcesc până şi navigatorii – să ne mulţumim cu atât cât ne trebuie, ferindu-ne de orice ar putea să ne stârnească învălmăşeală în creier.

Speranţa era ceea ce se numeşte o goeletă, după numărul catargelor şi felul velaturii. Cu trei pânze triunghiulare la prova, ridicate pe sarturi, cu o velă mijlocie pe catargul mic, împlântat la o treime din lungimea corăbiei, lângă peretele despărţitor dintre cabina echipajului şi magazie, şi în sfârşit, cu o velă mare pe al doilea catarg, ceva mai înalt decât primul – pare-se că ea avea, ca orice goeletă, cea mai bine împărţită velatură din vremea aceea şi poate chiar din toate vremurile. O dovedise întrucâtva deunăzi, cu prilejul primei ieşiri pe mare, iar astăzi, când naviga cu alt vânt, mai aspru, dovada se întărea. Dar adevărata dovadă avea s-o facă mai târziu, pe mări furtunoase, prin uragane, prin strâmtori răscolite de valuri şi semănate cu stânci – căci Speranţa pornea la drum greu şi lung, după cum vom vedea.

Oamenii ştiau încotro merg, de aceea, în clipa plecării stătuseră pe punte, umăr la umăr, privind spre orizont, mândri, aspri şi încordaţi. Acum, când corabia se aşternuse la drum, sub cerul senin, fiecare se dusese la treaba lui, fără însă ca fierberea din sufletele lor să se fi terminat.

Anton Lupan coborâse în cabină, să scrie Jurnalul de Bord, de grija căruia nu trebuie să uite niciodată corăbierul, fie c-ar fi pe furtună, fie pe timp bun: „15 iulie 1881, ora 9,30 farul de la Sulina s-a pierdut din vedere; navigăm spre Stambul, cu vânt de la vest, de forţa trei, cu toate pânzele sus, Gherasim şi Cristea Busuioc fiind în primul cart…”

Gherasim stătea la cârmă, iar Cristea Busuioc făcea de veghe la prova, cum se obişnuieşte pe orice corabie când navighează, pe lângă ţărm sau în larg.

— Nene Cristea, dumneata eşti de veghe? întrebă Mihu.

Întreba numai ca să intre în vorbă cu plutaşul, fiindcă altminteri doar îl ştia ce face acolo, de vreme ce Gherasim îl pusese de cart.

Cristea Busuioc stătea, pe marginea parapetului, cercetând încordat faţa mării, deşi, cât vedeai cu ochii, nu erau decât valurile care de la o clipă la alta îşi lepădau mâlul Dunării şi se albăstreau.

— Da, de veghe.

— Şi ce trebuie să faci?

— Să văd dacă nu se iveşte ceva în faţa noastră… Haide, băiete, du-te d-aici, nu mă ţine de vorbă! Ce, tu altă treabă n-ai?

Ăsta era necazul, că băiatul n-avea nici o treabă până nu ieşea Anton Lupan din cabină, unde naiba ştie ce tot scria!

— Mihule, tu să mă aştepţi pe mine, să aruncăm lochul3! îi spusese căpitanul, acum o jumătate de ceas.

Şi de atunci, musul se învârtea pe punte, fără ca măcar să fi înţeles ce urmau să arunce, el cu Anton Lupan. Nimic de pe bord nu i se părea de prisos, ca să spui că trebuie aruncat.

— Nene Gherasime, acum nu mai mergem pe o coastă; se cheamă că avem lest, nu-i aşa?

Pe naiba, lest! Era la mintea cocoşului ce se întâmplase de vreme ce aveau opt vagoane de cherestea în hambar – dar întreba şi el, într-o doară, să-l zgândăre la vorbă pe cârmaci.

— Nu, băiete, avem marfă, lestu-i alt marafet, cum de uitaşi? Şi încă marfa n-ar fi nimic! Avem cu noi ceva care atârnă mai greu: o pungă plină cu icosari! Hai, şi-acum du-te, nu mă mai bate la cap!

Musul luă puntea în lung, tot trăgând cu ochiul la tambuchiul pe unde trebuia să iasă Anton Lupan. Ajungând în dreptul bocaportului, se opri şi se uită la Negrilă, înciudat. Câinele îi ţinuse tovărăşie omului de veghe, apoi, văzând că totul pe mare era limpede, că nici pescăruşii nu se mai roteau pe sus, pieriseră spre uscat, se tolănise la soare şi dormea liniştit pe hambar. Ce viaţă tihnită! Şi musul care crezuse că marinarul trebuie să se zbuciume neîncetat!

Dar oare, pe puntea Speranţei, în afară de el nu se mai frământa nimeni la acest ceas?

Ismail tăia ceapă în bucătărie şi lăcrima; dacă era vreo frământare în fiinţa lui, cum s-o vezi? – omul lăcrămează la ceapă mai vârtos decât la orice necaz!

Frământarea adevărată era dincoace, în cabina echipajului, la un pas.

— Mă vere, tu mi-ai făcut-o! Să ştii că te bat! scrâşnea Haralamb.

Ieremia stătea pe marginea patului şi îşi freca flinta lui ruginită, necăjit că nu-i putea scoate lustrul pe care îl avea carabina dată de căpitan.

— Cum era să ţi-o fac eu? Tu n-ai atâta minte în cap?

— Şi-acum să-mi spui cum ies din belea?

— Păi beleaua ai lăsat-o în urmă, fii mulţumit c-ai scăpat! Iacă, mai bine leapădă ţoalele de pe tine şi ţine de colea haine de marinar! Hai, că la ora prânzului intri de cart!

— Asta cine a spus?

— Gherasim, că el e şeful de echipaj.

— Adică vrei, nu vrei… Haralamb spumega de necaz.

— Măi vere, îl linişti Ieremia, de ce-ţi faci tu inimă rea? Dacă nu te împaci cu viaţa de marinar, nu te împiedică nimeni să te dai jos la Ţarigrad, să cauţi o corabie sau un barcaz şi să faci calea-ntoarsă, că vădanele tale or fi suspinând pe mal.

— Nu, că eu vreau să mă-nsor, să mă fac gospodar.

— Cine-o să te ia pe tine? Nu te vezi că eşti amărât şi sărac?

— Ehe! Lac să fie, că broaşte! Ghiocica, ori alta ca ea!

— Şi dup-o săptămână s-o tuleşti iar? Păi ce, tu eşti făcut să stai în laţ şi să-ţi dea de mâncare socrul bogat? Hai, mă, cu noi, să vezi lumea, şi-aşa o să te luminezi şi tu la cap, singur o să spui că mai înainte n-ai avut minte nici cât un viţel proaspăt fătat. Unde mai pui că o să strângi şi gologani, destui ca să-ţi faci casă şi să te însori cu cine oi vrea.

— Dar cum o să merg, că nici măcar nu mi-am scos carte de marinar?

— O să-ţi scoată căpitanul, când om ajunge la Ţarigrad.

— Va să zică, v-aţi înţeles pe spinarea mea!

— Păi sigur că m-am dus să mă sfătuiesc cu el, dacă te-am văzut în necaz!

Haralamb rămase pe gânduri, scărpinându-se cu nehotărâre în cap.

În acest timp, Speranţa îşi urma drumul, în larg, departe de uscat. Gherasim mânuia cârma, chinuindu-se să ţină după busolă unghiul dat de căpitan. Naviga de peste douăzeci de ani, străbătuse Marea Roşie, de la Suez la Bab-el-Mandeb, Mediterana barem o colindase în lung şi-n lat, iar de câteva ori trecuse chiar dincolo de Gibraltar, prin golful Biscaiei, canalul Mânecii, către Amsterdam, dar nici până azi nu se împăcase pe deplin cu busola, care îi ostenea ochii şi îl toropea. Îi venea mai la îndemână să ţină drumul după soare, după stele, şi cu atât mai uşor după semne de la uscat; de altminteri, chiar şi căpitanii lui, ceilalţi, pe cât le era cu putinţă, mergeau pe lângă mal, neavântându-se în larg decât atunci când n-aveau încotro; cât despre busolă, se uitau la ea numai la zile mari.

Acest fel de a merge, pe lângă coastă, se numeşte cabotaj. Din partea lui, Anton Lupan se simţea mai liniştit ştiindu-se departe de uscat; într-adevăr, pentru cel care cunoaşte marea şi ştie să se lupte cu ea, primejdia nu e în larg, ci la mal, aşa cum mai târziu se va dovedi, cu vârf şi-ndesat.

De aceea, ieşind de la Sulina, căpitanul Speranţei luase drumul spre sud-est, până ce orice urmă a ţărmului se topise, departe, sub orizontul înceţoşat, şi abia atunci îi dăduse lui Gherasim unghiul care de acum înainte trebuia ţinut cu străşnicie, treabă plină de răspundere pentru orice cârmaci. De aceea stătea Gherasim încruntat, de aceea când Mihu îl zgândărise la vorbă răspunsese îndestul de posac; altceva fusese deunăzi, când ieşiseră să se plimbe câteva ceasuri în larg, şi altceva era acum, când busola trebuia să-i scoată 250 de mile depărtare de Sulina, în gura Bosforului, către Ţarigrad.

Peste o jumătate de ceas, căpitanul ieşi pe punte, îşi aruncă ochii la dâra înspumată pe care Speranţa o lăsa în urmă, apoi se apropie de cârmaci:

— Gherasime, schimbă drumul mai la vest un cart!

Pe vremea aceea, corăbierii nu măsurau unghiurile în grade, ca azi, fiindcă 360 de liniuţe trase pe cadranul busolei ar fi zăpăcit ochiul bietului cârmaci, fără să aducă vreun folos adevărat, atâta timp cât o corabie, mişcată de vânt, nu putea niciodată să urmeze drumul cu precizie de grad. Ei împărţeau cadranul în patru sferturi, după cele patru puncte cardinale, iar fiecare sfert avea opt carturi, un cart numărând astfel unsprezece grade şi ceva.

— De ce-am schimbat drumul, domnule? întrebă Mihu, apropiindu-se de căpitan, pe de o parte curios, pe de alta dorind să-i amintească de prezenţa sa şi de-o anumită treabă nelimpede pe care fusese vorba s-o facă amândoi, încă de acum un ceas.

— Iată de ce, Mihule… răspunse Anton Lupan.

Din lămuririle date de el musului, se înţelegea cam aşa: e uşor să tragi o linie pe hartă, unind gura Bosforului cu Sulina, să masori unghiul pe care acest drum îl face cu orice meridian şi apoi, încredinţându-l cârmaciului, să te culci împăcat. Corabia însă nu merge mai niciodată întocmai pe drumul acesta; în timp ce prova ei rămâne îndreptată tot timpul sub unghiul arătat de busolă, ceea ce pe un navigator fără pricepere îl poate prea des înşela, vântul sau curenţii mării o fac să alunece de-a latul – să deriveze, cu un cuvânt folosit de marinari – şi astfel, cu toate măsurătorile şi cu toată strădania cârmaciului, ea iese în altă parte, nu unde te-ai aşteptat.

Privind dâra lăsată în urmă, care e cu atât mai arcuită cu cât corabia alunecă mai mult de-a latul, Anton Lupan măsurase din ochi deriva şi îşi dăduse seama că dacă mergeau mai departe aşa, vântul de la vest i-ar fi împins treptat în larg şi în loc să nimerească în Bosfor, s-ar fi pomenit altundeva, mai la răsărit, pe coasta Anatoliei. În vremea aceea, ochiul căpitanului ţinea locul multor instrumente de navigaţie, dar când ochiul era deprins cu măsurătorile, iar căpitanul se dovedea dibaci, corăbiile ajungeau la locul dorit aproape tot aşa de sigur ca vapoarele de azi. Poruncindu-i cârmaciului să schimbe drumul, căpitanul socotise că zădărnicea păgubitoarea derivă şi astfel, deşi acuma prova Speranţei era îndreptată cu un cart mai la vest de drumul adevărat, el era sigur că au să iasă în gura Bosforului, tocmai unde doreau.

Abia sfârşise de dat aceste lămuriri, când pe tambuchiul din prova ieşi Haralamb, bocănind cu cizmele pe scări, îmbufnat.

— Aoleu, că mândru-ţi mai stă marinar, nene Haralamb! strigă Mihu, uitând chiar şi de acea treabă hotărâtă s-o facă împreună cu Anton Lupan.

Până şi Gherasim, de la cârmă, cât era el de încruntat, ridică ochii din busolă şi zâmbi pe sub mustaţă, mulţumit de înfăţişarea noului său om din echipaj. Era chipeş Haralamb în straiele lui de ţăran, dar să-l vezi acum, cu tricoul vărgat şi cu boneta albastră din cap!

— Mă, ascultă ce-ţi spun eu! zise Ieremia, urcând după el, cu flinta sub braţ. N-o să fie turcoaică să nu leşine după tine, numai cum te-o vedea!

Chiar şi Negrilă se ridică de pe bocaport, se uită nedumerit la noul marinar, îşi ciuli urechile, mârâi mirat, apoi, dumirindu-se, se repezi la el şi începu să latre vesel, stârnind pe puntea Speranţei adevărat bairam.

Numai Ismail rămăsese posomorât în bucătăria sa, tot tăind ceapă pentru plachie şi lăcrămând necurmat.

— Ia fă-te-ncoa', frate Haralamb, să te ung ajutor de cârmaci! strigă Gherasim. Hai, că dacă eşti isteţ, nu-i treabă grea.

Dar poate că mai mulţumit decât toţi era Anton Lupan; de mult îşi pusese el ochii pe Haralamb, îl ştia bun marangoz, bun fierar, vrednic, voios, uneori cu haz, însuşiri greu de întâlnit toate deodată la un singur marinar. Să nu-i porţi recunoştinţă sacagiului care picase la ţanc?

Mihu rămăsese pe punte, bosumflat.

— Domnule, parcă era vorba să aruncăm nu ştiu ce…

— Lochul, Mihule! Vino încoa'!

Poţi oare să povesteşti călătoria unei corăbii din celălalt veac fără să aminteşti despre această unealtă care şi-a făcut treaba, glorios, zeci şi zeci de ani? Fiindcă nu e vorba de lochul folosit pe vapoarele de azi, ci de un instrument de multă vreme uitat: o bucată de scândură, ca un sfert de cerc, cercul întreg să zici c-ar fi fost de mărimea obişnuită a unei roţi de car. Pe latura rotundă, lemnul are găuri, umplute cu plumb, pentru o trebuinţă care se va vedea. De cele trei colţuri se leagă trei capete de saulă, parâmă subţire împletită anume ca să nu se poată întinde, nici dezrăsuci, oricât ai scărmăna-o – şi toate trei se înnoadă, ca o labă de gâscă, de altă parâmă, aceasta lungă de câteva sute de paşi. Arunci scândură în apă, loch cum se cheamă, în toată alcătuirea sa; plumbul o face să stea în picioare, şi după ce vârtejurile stârnite de corabie în alunecarea ei se topesc în val, ea rămâne în mijlocul mării ca un popândău nemişcat, în timp ce parâma cu care e legată alunecă peste parapet, pas cu pas.

Pentru a înţelege restul, trebuie să ştii – şi Mihu aflase asta încă de la Sulina, când îşi băga nasul prin hărţi cerându-i mereu lămuriri lui Anton Lupan – trebuie să ştii că un grad, din cele 360 ale unui meridian, are cam 111 kilometri, iar un minut, din 60 de minute ale unui grad, are la rândul lui cam 1850 de metri, lungimea milei marine, singura măsurătoare folosită de corăbieri în trecut, ca şi azi.

Pe parâma lochului, după ce se lasă o lungime îndestulătoare, în scurgerea căreia să fii sigur că scândură aruncată în apă nu se mai mişcă, ci a rămas pe loc, ca un par, se fac noduri la depărtări egale, între unul şi altul măsurându-se 31 de metri fără ceva. Parâma alunecă, numeri nodurile şi te uiţi la ceas; dacă într-un minut trece, de pildă, un nod, înseamnă că în acest timp corabia a mers acei treizeci şi unu de metri fără ceva – cifră care înmulţită cu 60, face 1850 metri, adică o milă marină pe ceas. Deci, câte noduri se scurg într-un minut, atâtea mile va străbate corabia într-un ceas, bineînţeles dacă viteza intre timp nu se va schimba. De aceea, când vorbeau de iuţeala vasului lor, corăbierii din trecut nu spuneau mile, ci noduri, cuvânt vechi, dar folosit de unii încă şi azi, fiindcă marinarii, dacă ne amintim ce spunea Gherasim, sunt mai încăpăţânaţi păstrători ai tradiţiilor decât oamenii de la uscat.

Cam acestea ar fi cuvintele cu care un căpitan i-ar lămuri musului său folosinţa lochului, ca să fie sigur că lămurirea îi pătrunde mai uşor în cap. Lochul adevărat are însă nodurile de două ori mai dese, căci o parâmă prea lungă ar însemna o mânuire mai grea, iar timpul măsurătorii se micşorează şi el la o jumătate de minut, ceea ce nu-i greu să se înţeleagă că duce la acelaşi rezultat. Cât despre ceasornic, pentru uşurarea trebii era înlocuit cu o nisiparniţă, străvechi instrument de măsurat timpul, alcătuit din două bule de sticlă unite printr-o mică gâtuitură. Într-una din ele se afla pus, cu socoteală, atât nisip cât să se poată scurge în cealaltă, în câtimea de timp pe care doreai a o măsura…

Speranţa naviga cu 6 noduri, asta însemnând, deci, 6 mile pe ceas.

— Şi la ce trebuie să ştim iuţeala, domnule? întrebă Mihu, în timp ce trăgea lochul înapoi, pe punte, şi întindea saula la uscat, sub îndrumarea lui Anton Lupan.

— Fiindcă dacă ştim câte mile facem pe ceas, răspunse acesta, putem să le măsurăm pe hartă şi să vedem cam în ce loc ne găsim la un moment dat. Iată, eu ştiu de pe acum că dacă vântul nu scade, deseară, la ora şase, o să fim în dreptul Constanţei; e trebuitor să ştii în orice clipă, când eşti departe de coastă, cât drum ai străbătut şi cât ţi-a mai rămas.

Vremea se păstra frumoasă şi vântul bătea statornic, de la uscat. Cei câţiva nori albi care plutiseră pe cer de dimineaţă se topiseră o dată cu venirea amiezii; numai orizontul, de jur împrejur, era îngreuiat de o pâclă albastră. Din când în când, departe, în dreapta, în tribord, ca să vorbim ca nişte adevăraţi marinari, lucea în soare aripa unui pescăruş răzleţ, dovedind că într-acolo se afla coasta. Pe mare se fugăreau valuri, unele înspumate, însă Speranţa, care le primea dintr-un bord, nu se balansa nici de-o şchioapă, ci doar sălta, domol, între văi şi creste, împungând cerul cu catargele şi trăgând pe el o linie dreaptă.

Haralamb intrase de veghe o dată cu începerea celui de al treilea cart, treabă uşoară chiar pentru unul care n-a fost în viaţa lui marinar. El stătea în acelaşi loc unde de dimineaţă stătuse plutaşul, şi pare-se era tare mândru de însărcinarea sa.

— Gata, domnule, l-am câştigat! îi spuse Ieremia lui Anton Lupan. Ăsta nu mai debarcă la Stambul, chiar dacă ar vrea să-l facă ginere turcul cel mai bogat!

Credea că îl câştigase cu vorbele lui înţelepte – şi când colo, pe Haralamb îl zăpăcise haina de marinar. Dar lasă că şi Gherasim avusese partea lui, care preţuia măcar tot atât cât tricoul vărgat; în loc să-l pună la spălat puntea, ca pe orice marinar proaspăt, îi încredinţase cârma, fireşte el neîndepărtându-se de lângă ea – şi timp de un ceas, când hăis, când cea, Speranţa navigase condusă de Haralamb.

Toate păreau să meargă strună, oamenii se înfrăţeau cu marea, erau voioşi, îşi lăsaseră grijile la uscat – numai Ismail clipea des, cu gândul aiurea, posomorât şi posac.

Pe la trei ceasuri după prânz văzură o corabie cu două catarge, care trecea departe, prin dreapta, pesemne ţinându-se în preajma coastei, căpitanul neavând îndrăzneala să navigheze în larg.

— Te pomeneşti că-i Penelopa! zise cârmaciul, râzând pe sub mustaţă. Dac-ar fi aşa, aş vrea să văd ce mutră ar face kir Velisaratos…

— Nu cred să fie Penelopa; are catargele mai înalte, răspunse Anton Lupan, uitându-se prin ochean. Şi chiar dac-ar fi ea, cheresteaua lui kir Leonida n-o s-o mai încarce!

Tot în tribord, pe la cinci şi jumătate, se zări o dâră de fum, plutind deasupra orizontului.

— E un vapor care intră în portul Constanţa, spuse căpitanul, după ce privi ceasul. Vezi, Mihule, a fost bună socoteala noastră. Ia hai să mai măsurăm viteza o dată. Acum, am să te pun pe tine să arunci lochul…

Prima oară, musul ţinuse nisiparniţa – căci doar nu era să purceadă la toate deodată, în primele lui ceasuri de navigaţie.

Se apropia seara şi întâia zi a călătoriei se scursese pe neobservate. Anton Lupan, Gherasim şi Ismail se schimbau din patru în patru ore, la cârmă, iar Ieremia, Haralamb şi Cristea Busuioc făceau pe rând de veghe. Mihu şi Negrilă se plimbau de la unii la alţii.

Cei care nu erau de cart cinară la ora şapte, ca să termine înainte de a cădea noaptea. Pe urmă, Gherasim coborî sub tambuchiul de la pupa, în laturile căruia se aflau magazioarele cu zestrea Speranţei, scoase două felinare mari, cu sticla groasă, unul verde, celălalt roşu, şi după ce le aprinse, se apucă să le pună la locul lor, în dreptul catargului mic, deasupra parapetului.

— Astea ce sunt, nene Gherasime? întrebă Mihu.

— Felinarele de poziţie. Musul rămase cu gura căscată.

— Vezi tu, îl lămuri cârmaciul, dacă noaptea vine o corabie în calea noastră, după felinarele astea îşi dă seama încotro mergem şi ştie să ne ocolească. Îndată ce cade seara, orice corabie trebuie să pună un felinar roşu în babord, adică aici, în stânga, şi altul în tribord, aşa fel ca să poată fi văzute din faţă. Înţelegi mai departe?

— Nu prea, mărturisi băiatul.

— Uite, continuă Gherasim, scărpinându-se în creştet, să zicem că eşti de veghe noaptea şi vezi deodată în faţă o lumină roşie. Ce înseamnă asta?

— Că e o corabie, fireşte!

— Dar cum e, cu faţa?

Mihu se gândi o clipă, privind felinarele.

— Nu! Dacă ar fi cu faţa ar trebui să le văd pe amândouă. Înseamnă că o văd dintr-o coastă.

— Învaţă să vorbeşti; dintr-un bord, nu dintr-o coastă. Dar din care anume?

— Din babord! răspunse musul, după ce se gândi iarăşi.

— Aşa e, băiete! Şi dacă tu o vezi din babord, încotro are prova, adică încotro merge?

— Spre stânga mea, nici vorbă.

— Atunci tu ce se cuvine să faci, ca să nu dai în ea, ca orbetele?

— Păi ce să fac? S-o iau niţei la dreapta.

— Întocmai! Şi aşa, ea ce bord o să-ţi vadă? Adică, lumina verde, sau a roşie?

— Păi dacă o iau la dreapta, înseamnă că mă întorc spre ea cu babordul.

— Bine, băiete! Cu asta ai învăţat rostul felinarelor. Ca să nu uiţi niciodată, trebuie să ştii o regulă: dacă vezi verde în partea unde şi tu ai tot verde, ori roşu unde ai roşu şi tu, atunci nu te pândeşte nici o primejdie. Marinarii au făcut din regula asta chiar o poezie; ţine-o minte şi tu: Verde-n verde, roş în roş, drumu-i bun din moş strămoş…

În clipa când Gherasim îşi sfârşea lămuririle, clopotul bătu de patru ori, vestind sfârşitul ultimului cart al zilei; acum începea serviciul de noapte. Căpitanul, care zăbovise în cabină să scrie în Jurnalul de Bord, ieşi pe punte.

— Mihule, du-te de te culcă îndată, că la miezul nopţii intri de veghe.

La început, lui Mihu nu-i veni să creadă; pe urmă, dându-şi seama că Anton Lupan nu era din cei care să amăgească oamenii, începu să sară într-un picior pe punte, chiuind ca haiducii.

— Mai încet, că aici nu eşti la stână! îl potoli cârmaciul.

Apoi se întoarse spre căpitan, scărpinându-se cu îndoială în creştet:

— Domnule, poate nu e bine să-l punem de la început chiar noaptea. Să fi făcut măcar un cart de ziuă.

— N-avea nici o grijă, Gherasime; tot de veghe a fost cât a ţinut ziulica… Dar bagă de seamă, Mihule, dacă te prind că nu adormi numaidecât, s-a zis cu veghea!

Musul coborî în cabină, se caţără în patul lui, îşi trase pătura până peste cap, închise ochii, strânse pumnii şi adormi la iuţeală, fiindcă aşa îi poruncise căpitanul. Dar gândul lui rămăsese afară, pe puntea umezită de abureala rece a nopţii, sub pânzele care legau marea cu cerul.

La miezul nopţii, când îşi luă postul în primire, toate i se păreau cunoscute în juru-i, ca şi când ar fi fost om de veghe o veşnicie – şi cu cât i se păreau mai cunoscute, cu atât simţea mai rece în spinare gheara unei nelinişti fără nume.

— Mihule! strigă Anton Lupan, de la cârmă.

În noapte, glasul avea ceva tainic. Răsărise de curând o bucată de lună târzie.

— Da, domnule!

— Nimic; voiam să ştiu dacă eşti acolo. Nu trebuie să stai ţeapăn, că doar dacă e să se vadă ceva, se vede de departe. Poţi să te mai mişti pe punte. Dacă ţi se face urât, mai vino încoace.

Auzindu-le glasul, Negrilă, care dormea pe undeva, în umbră, se săltă în picioare, căscă, apoi se apropie de stăpână-su, lipăind pe punte, şi începu să i se frece de cizme.

— Hai, fii cuminte! Acum n-am timp de tine! Tânărul mus stătea aplecat peste parapet, la prova, cu ochii aţintiţi înainte. Luna se ridica pe cer, ascunsă sub pânze, şi marea, ruginie la început, începea să se arginteze. Era atâta linişte, că se auzeau valurile, până departe, murmurând domol, cu o mie de glasuri. Sub bompres, etrava tăia apa, foşnind tainic; câte un val se spărgea în bordaj, alene, şi vântul îi prindea jerba albă, spulberând-o în scântei ude.

Spre răsărit, în lumina Lunii, cerul era palid, lăptos ca varul; mai sus, bolta se albăstrea şi lăsa să se vadă stele răzleţe, parcă mişcătoare, care se fereau cu teamă din calea catargelor.

Mihu rămase aşa o vreme, cu ochii când la cer, când la mare. Dormeau toţi pe corabie, iar el cu căpitanul le ţineau soarta în mână. Era rece a naibii gheara aceea care-l râcâia în spinare! Arar, câte o stea mică se desprindea de pe boltă, ca o frunză firavă scuturată de vântul toamnei, şi după ce lăsa în urmă o dâră nesigură, se stingea deasupra valurilor. Încolo, nu se vedea nimic, cât era de lung orizontul şi de întinsă marea.

— Domnule, întrebă musul, dând o fugă la pupa, după ce se încredinţă că nici măcar o vedenie nu le-ar fi putut tăia calea, stelele care cad sunt sufletele morţilor? Aşa am auzit, dar parcă nu-mi vine a crede să fie pe cer atâtea stele câte suflete sunt pe lume, fiindcă se cuvine să punem la numărătoare şi dobitoacele, şi gâzele, nu numai oamenii.

— Nu, Mihule, stelele căzătoare sunt meteoriţi, frânturi care se desprind din unele astre şi rătăcesc fără nici o lege în nemărginirea văzduhului. Viteza lor e aşa de mare, încât din frecarea cu aerul se aprind şi se mistuie. Câte unul nimereşte pe Pământ, dar până azi nu s-a auzit să fi adus cu el vreo nenorocire. Cele mai multe stele căzătoare se topesc în aer şi se pierd fără urmă…

Aici, Mihu tresări, făcu ochii mari şi se repezi speriat la prova. Era o stea care căzuse în mare şi nu voia să se stingă? Valurile o săltau, iar ea sclipea, şugubeaţă, făcând cu ochiul celorlalte stele. Se vedea limpede, în stânga bompresului, din ce în ce mai luminoasă; şi iată că, deodată, sub ea se ivi încă una, parcă răsărită din apă. Ei, dar a doua nu mai era albă, ci roşie, ca un felinar de corabie.

— Domnule, ce să fie asta?

Căpitanul lăsă o clipă cârma şi se apropie de parapetul Speranţei.

— E un vapor, Mihule; nu-ţi fie teamă, o să treacă departe, prin stânga noastră; pesemne se duce la Odesa.

— Nenea Gherasim m-a învăţat cum să recunosc corăbiile şi nu mi-aş fi pierdut capul. Dar n-am înţeles ce-i cu lumina aceea albă.

— Gherasim a uitat să-ţi spună că vapoarele, spre deosebire de corăbii, mai au şi o lumină albă pe catargul din prova. De acum înainte să ţii minte.

Peste o jumătate de ceas, vaporul era în dreptul Speranţei, însă aşa de departe că abia i se deosebea umbra posomorită şi dâra de fum negru în lumina Lunei.

— Mihule, ia vino încoa'! strigă Anton Lupan de la cârmă. E ceasul două; dacă socotelile mele sunt bune, am făcut până acum o sută zece mile; trebuie să vedem farul de la Capul Caliacra. Ia, noaptea poţi să te caţeri pe catarg tot aşa de iute ca ziua?

— Pot, domnule!

— Atunci dă-i drumul, dar ia-o pe grijele – altfel te împiedică pânzele – şi uită-te dacă nu se zăreşte farul. Ia seama să nu aluneci, că rămân fără om de veghe.

În câteva clipe, musul era la crucetă, de unde, luând catargul în braţe, se căţără mai departe, până ce atinse mărul cu mâna.

— Ia te uită minune! Văd ceva, parc-ar fi fulgere, dar de unde, că-i vreme senină?!

— Nu sunt fulgere, ci lumina farului, îl lămuri, mulţumit, căpitanul. Uită-te bine, şi vezi până la cât poţi să numeri între o sclipire şi alta.

Negrilă scheuna, învârtindu-se în jurul catargului.

— Cam până la 8, domnule.

— Bine, acum dă-te jos la iuţeală.

— E farul de la Caliacra? întrebă musul, îndreptându-şi hainele. Nu s-ar putea să fie altul? Nenea Gherasim mi-a spus că pe coaste sunt multe faruri.

— Sunt mai multe sau mai puţine, după cum e coasta, Mihule. Ele se pun mai cu seamă în locuri primejdioase, pe insule, pe istmuri, la intrarea strâmtorilor. Dar sunt făcute în aşa fel, ca să nu le încurci între ele. Ziua le recunoşti după formă, că unele sunt mai înalte, altele mai scunde, unele de fier, altele de piatră, vopsite tot în culori deosebite. Noaptea te lămureşti după lumină; fiecare se aprinde în alt chip, mai rar sau mai repede, la unele lumina ţine mai multe clipe, la altele mai puţine…

— Şi marinarii de unde ştiu asta?

— Au o carte, Cartea farurilor, în care sunt trecute toate farurile din lume, fiecare avându-şi acolo descrierea. Când te-am pus să numeri, am vrut să ştiu măcar pe departe câte secunde trec între o sclipire şi alta, deşi, eu unul, nu aveam nici o teamă că am putea fi în altă parte decât la Capul Caliacra.

— Dar ştiu eu dacă n-am numărat prea repede? Omul greşeşte…

— Ai dreptate; pentru asta, când te afli în locuri cu faruri multe, şi te temi că ai putea să le amesteci, te foloseşti de un ceas anume, care măsoară cu precizie durata luminii şi timpul dintre o clipire şi alta. Acum ai înţeles cum stă treaba, băiete?

— Da, domnule!

— Atunci pune-ţi mantaua în spinare şi du-te de stai de veghe.

Restul cartului se scurse pe nesimţite; luna ciuntită trecuse în partea astălaltă, frecându-se de catarge, şi începuse să pălească o dată cu stelele. La răsărit, dacă te uitai pe sub pânze, cerul se făcuse cenuşiu, apoi albise – şi sub el valurile păreau mai potolite.

La ora patru, când Ismail ieşi somnoros pe punte, să ia cârma în primire, orizontul începea să se împurpureze, iar vântul nu mai sufla cu vechea putere. Înainte de a coborî sub punte, Anton Lupan cu Mihu aruncară lochul şi văzură că, într-adevăr, Speranţa nu mai făcea decât cinci noduri.

Ziua de 16 iulie se scurse mai încet decât prima. Oamenii se uitau plictisiţi la pânzele care, din când în când, fluturau greoaie, căci vântul slăbea din oră în oră. Spre prânz ai fi zis că va adormi de-a binelea; însă după vreun ceas îşi recapătă viaţa şi se roti mai la nord cu un cart, pesemne cătându-şi în altă parte puterea. Acum Speranţa îl primea dinapoi a traversului, şi după ce scotele fură slăbite atât cât se cuvenea, se aşternu la drum cu cinci mile pe ceas.

Peste zi, Ieremia, Haralamb şi Cristea Busuioc trecură pe rând la cârmă, sub îndrumarea primului cârmaci. Mihu era mâhnit că nu-l puneau şi pe el – însă se linişti când căpitanul îl chemă în cabină şi-l aşeză în faţa hărţilor, pe care de altminteri musul le cunoştea.

— Să ţii cârma e mai uşor; cu asta ai să te deprinzi repede. Pe tine vreau să te învăţ mai multe, fiindcă te văd isteţ şi aş vrea să fii ajutorul meu cândva. Poate că odată ai să ajungi chiar căpitan.

În ziua aceea, Anton Lupan începu să-i împărtăşească temeinic lui Mihu învăţătura sa. Când ai numai un an de şcoală şi acela făcut pe apucate, n-ai să deprinzi nici într-o zi, nici în două, nici în douăzeci de luni, ştiinţa care i se cere unui adevărat căpitan. La Sulina, ucenicul-marinar nu ştiuse nici măcar că Pământul e rotund – acum îl avea limpede în cap, fiindcă văzuse acolo-n cufărul lui Anton Lupan un glob pământesc, cu ape şi cu continente, pe care acest vrăjitor i-l rotea în faţa ochilor, cum ar fi rotit Pământul cel adevărat. Dar ştiinţa Pământului şi-a hărţilor, care îl desfăşoară neted în faţa ta, nu se sfârşeşte când ai aflat ce lungime are ecuatorul, ce-i aceea o paralelă şi un meridian.

După trei ceasuri de învăţătură, Mihu ieşi pe punte cu capul făcut calendar. Ehei, or fi ţinut cârma ceilalţi, de se fuduleau acum prin faţa sa, şi Ieremia, şi Haralamb, ba chiar şi tăcutul plutaş – dar niciunul nu ştia cum se măsoară pe hartă longitudinea şi latitudinea unui punct dat!

Restul timpului până la cină, cu capul zbârnâind de parcă ar fi avut în el un bondar, Mihu se zbengui pe punte cu Negrilă, amestecându-se amândoi printre picioarele celorlalţi. După două zile de navigaţie, se mişca aici ca pe uliţa sa; ar fi fost altfel, de bună seamă, dacă s-ar fi nimerit o mare mai zburlită, un vânt mai duşman, dar se vede că şi marea, şi vântul au grija să nu-i sperie pe ucenicii-marinari.

La opt seara musul intră de veghe, în cart cu Anton Lupan.

Înainte ca oamenii să plece la culcare, căpitanul întrebă:

— Cine o să fie de cart în noaptea asta, de la patru înainte?

— Eu cu Ieremia, răspunse primul cârmaci.

— Aşa? Aveţi grijă că spre cinci jumătate-şase dimineaţa, o să vedeţi uscatul.

— Ajungem la Bosfor? se bucură Mihu sărind într-un picior pe lângă hambar.

Dar în clipa aceea îl auzi pe bucătar oftând şi se potoli, ruşinat. De data asta nu mai încăpea îndoială că pe bietul Ismail îl aştepta mare necaz.

În primul cart de noapte întâlniră două vapoare venind de la Ţarigrad. Mihu, care era de veghe, le recunoscu îndată şi nu se mai fâstâci; treceau prin stânga, aveau lumini roşii, deci nu-i dădeau nici o bătaie de cap.

— Domnule, îşi arătă mirarea, apropiindu-se de cârmă, dar corăbii n-am întâlnit de loc, de când am plecat!

— Cu vântul ăsta corăbiile nu pot ieşi din Bosfor, îl lămuri Anton Lupan. Trebuie să aştepte un timp mai potrivit, altfel curentul din strâmtoare le duce înapoi.

Îndată ce termină cartul, musul se urcă în pat şi adormi buştean.

În noaptea aceea îl visă pe Ismail, cu şalvari şi cu fes – şi doar era de mirare, că nu-l văzuse niciodată în portul islamului. Bucătarul tocmai îl îmbia să guste dintr-un borcan mare cu saraiglii, când un strigăt de pe punte îl făcu să sară în mijlocul cabinei, speriat.

Pe spirai intra lumina răsăritului, vie de te ameţea.

— Se vede pământ! striga Ieremia.

Se repeziră cu toţii pe punte; numai Ismail rămase jos, oftând necurmat.

Soarele abia ieşise din valuri, şi marea părea un lan de dughie fremătând sub vântul curat. În faţă, prin negurile dimineţii, se zărea o limbă de pământ, pe care lumina răsăritului, lovind-o pieziş, o făcea să sclipească şi o înroşea.

— Am ajuns mai devreme, zise Anton Lupan uitându-se la ceas. Da, iată, vântul s-a întărit, pesemne în al doilea cart.

— Şi Bosforul unde-i, nene Gherasime? întrebă Mihu apropiindu-se de cârmă, cu cizmele în mâini, aşa cum năvălise pe punte, înaintea celorlalţi.

— Ai răbdare, băiete, mai avem de mers! Ia, mai bine pune-ţi cizmele! Ce fel de mus eşti tu?

Căpitanul se uită cu binoclul spre ţărmul roşcat.

— Iată Anatoli Fener! zise, arătând cam un cart în dreapta bompresului. N-am ieşit tocmai la ţanc; pesemne deriva a fost mai mare decât în socoteala mea. Ia, Gherasim, ţine mai la vest o jumătate de cart. Iată şi Rumeli Fener!

— Pe ce limbă vorbiţi, domnule, că nu înţeleg nimic! întrebă Mihu, trăgându-şi cizmele pe sub pantalonii largi.

— Bosforul desparte Europa de Asia, îl lămuri Anton Lupan, şi turcii stau călare pe el, ca pe un catâr înşăuat. Înţelegi? Partea europeană a Turciei se cheamă Rumelia, iar cea asiatică, Anatolia. La intrarea Bosforului sunt două faruri, cum ar fi ochii catârului de care-ţi vorbeam: unul şi cheamă Anatoli, iar celălalt Rumeli Fener. Pune mâna pe binoclu, să le vezi şi tu.

— Vorba e, zise Ieremia râzând, de unde găsim acum câte o piatră, s-o luaţi în gură, voi ăştia care n-aţi mai fost pe-aici?

— Pietre n-o să găsim, dacă n-am avut grijă să aducem de la Sulina! răspunse Haralamb. Dar zic că mai bine ar fi să luăm în gură câte un ou răscopt. Afurisita asta de mare te stoarce de te-apucă leşinul. Hai să-l sculăm pe Ismail.

Tocmai atunci pe gura tambuchiului se ivi un fes roşu şi, spre uimirea tuturor, sub fes, capul bucătarului, mai posomorât ca oricând.

— Ne taie la ramazan, Ismaile! strigă Haralamb, uitându-se cu mirare la fesul lui.

— Luam singur mâncam! Ismail rugam! răspunse bucătarul, îndreptându-se spre pupa cu un covoraş în mâini.

— Păi rugăciunea la voi se face seara; ce te-a apucat, măi Ismaile? întrebă Gherasim.

— Dacă nu făceam aseară, acuma făceam.

— La Sulina nu te-am văzut niciodată cu fes, sări şi Ieremia. Îmi şi uitasem că eşti de-ai lui Allah.

În loc să răspundă, Ismail se uită la busolă, se uită încurcat pe cer, apoi se întoarse spre Anton Lupan:

— Domnu', la busolă Mecca unde veneam?

— Păi, credincioşii când se roagă, cum fac?

— Acasă, muftiu întrebam. Aici, de unde muftiu luam _

— Şi dacă nu te aşezi cu faţa la Mecca, nu te aude Allah?

— Nu auzeam azi, auzeam mâine; eu trebuie azi auzeam!

— Atunci stai să mă uit pe hartă şi să măsor direcţia exactă, altminteri, dacă greşesc, te pomeneşti că te rogi în van!

După ce Ismail află direcţia locului sfânt, îşi puse covoraşul jos, îngenunche pe el, cu fesul în cap, şi începu să se roage, fără să-i pese de ceilalţi, lovindu-se cu fruntea de punte, bolborosind versete din Coran şi strigând, din când în când, cu un glas desperat:

— Allaah, ieh… Allaah ieeh! Aaaa Allah!

Speranţa îşi continua drumul spre Bosfor şi ţărmul se înălţa din mare, schimbându-şi culoarea de la o clipă la alta, când cenuşie, când vânătă, când roşcată, până ce copacii înşiraţi pe creastă se arătară limpede, aruncându-şi umbrele verzi peste argila şi piatra spălate de ape.

Anton Lupan coborî în cabină şi se întoarse cu un steag roşu împodobit cu semiluna albă.

— Ăsta-i de la Plevna, domnule? întrebă Ieremia, făcând ochii mari.

Fiindu-i teamă să nu se trezească în el porniri războinice, căpitanul se grăbi să-l liniştească:

— Nu, e un steag paşnic; nu te-apuca să-l găureşti cu flinta.

Apoi se întoarse spre cel mai tânăr membru din echipaj:

— Mihule, ia să te văd, cât de repede îl legi în vârful catargului?

— Steagul turcesc? se miră băiatul.

— Da, aşa e regula. Când o corabie sau un vapor intră în apele unei ţări străine, pe lângă pavilionul ei de la pupa, trebuie să pună la prova, pavilionul ţării aceleia.

Curând, gura Bosforului se văzu limpede, liniştită, tainică şi neaşteptat de albastră. Un ceas mai târziu, Speranţa se afla între coasta Europei şi-a Asiei, continuându-şi şovăitoare drumul, ca şi când n-ar fi ştiut pe care să-l aleagă.

Malul apusean luminat de soare îşi arăta colinele înalte, coborâte până la marginea apei, acoperite de sicomori, salcâmi şi platani, printre care luceau vesele căsuţe de lemn, răzleţe – albe, portocalii, roşii, galbene. Sus, la creastă, păştea o turmă de măgăruşi, ale căror urechi lungi se vedeau bălăbănindu-se pe cerul Europei, departe. Malul asiatic, umbrit, părea mai trist la ora aceasta a dimineţii, dar dacă înfrângeai umbra cu ochii, puteai să vezi aceleaşi coline înalte, înverzite şi presărate arar cu căsuţe vopsite în toate culorile, în toate nuanţele.

Speranţa mergea pe lângă malul drept, scăldată în soare, împinsă mai mult de curent decât de vânt, care părea că se potoleşte. Bosforul se îngusta, treptat, fără însă ca apa să-şi piardă culoarea, mai limpede şi mai străvezie decât a cerului de deasupra, albastru.

Undeva, în faţă, se vedea fum de vapoare, luceau pânze care păreau când albe, când verzui ca apa. Gherasim stătea la cârmă, nepăsător, fiindcă Bosforul îi era mai cunoscut decât nevasta. Ismail îşi terminase rugăciunea şi coborâse în bucătărie, chipurile să pregătească bucate, dar de jos se auzeau mai mult oftaturile lui decât zăngănitul vaselor. Ceilalţi se îngrămădiseră la prova, cu gurile căscate, în spatele căpitanului care, înarmat cu ocheanul, cerceta malurile.

După câţiva kilometri, în faţă, ascunsă în umbră, se ivi o mică radă pe malul căreia se ridicau, în amfiteatru, sumedenie de case, unele mici, ca nişte chioşcuri, altele cât nişte palate, cu turnuri şi terase, toate vopsite în culori îmbietoare.

— Acolo-i Terapia, spuse Anton Lupan. Asta pe greceşte înseamnă sănătate – şi într-adevăr, aerul acolo tămăduieşte o mulţime de boli, închipuite sau chiar adevărate. La Terapia vin turcii bogaţi să-şi petreacă vremea, când nu au ce face.

Aproape în acelaşi timp văzură că în dreapta se deschidea un golf larg, atât de însorit, că îţi lua ochii. În fund sclipea alt orăşel, cu aceeaşi îngrămădire de case vesele, pierdute printre platani cu coroane uriaşe.

— Ajungem la Buiuk-Deré. Aici trebuie să ne oprim, îşi vesti Anton Lupan echipajul. Pregătiţi ancora şi fiţi gata la pânze. Hei, Gherasime, ia-o două carturi la dreapta! Iar tu, Ismaile, lasă-l pe Allah şi vino încoace!

Pe măsură ce se adânceau în golful albastru, valurile Bosforului se potoleau, până ce apa rămase lucie ca oglinda şi curată ca lacrima. În faţă se vedeau o sumă de corăbii şi barcazuri, dormind la ancoră. Cu vântul care îşi dădea sufletul, Speranţa ajunse anevoie în preajma lor, unde îndată aruncă ancora. Cât ai clipi din ochi, de la ţărm se desprinse o barcă şi, peste câteva minute, doi turci, îmbrăcaţi pe jumătate europeneşte, cu pantaloni negri, cu redingote lungi până la genunchi, încheiate strâns de sus până jos, cu fesuri roşii, amândoi cu ochelari şi cu obrazuri ţepoase, se aflau pe punte, privind iscoditori echipajul.

— Aveţi marfă pentru Stambul? întrebă primul.

— Aveţi bolnavi? întrebă celălalt.

Unul era vameşul, al doilea medicul. Neîncrezându-se în cuvântul căpitanului, se apucară şi unul şi altul să-şi facă meseria. Vameşul coborî în cabină, cercetă actele care priveau încărcătura, puse să se ridice bocaportul şi îşi vârî nasul pretutindeni, părând că este hotărât să găsească nod în papură.

— Trebuie bacşiş! îi şopti Gherasim căpitanului.

— Ba nu-i dau nimic; nu are leafă de la sultan? răspunse acesta.

El nu apucase să afle că tocmai atunci sultanul o ducea prost cu banii, nu-şi plătea slujbaşii cu lunile, ba nu mai era în stare să plătească nici măcar dobânzile la datoriile statului. Dar asta n-avea nici o legătură cu bacşişul, născocire din vremurile celelalte.

În timp ce vameşul scotocea corabia, de la un cap până la altul, nedumerit de întârzierea bacşişului, medicul adună oamenii pe punte, îi puse să se dezbrace până la brâu, cercetă tatuajele lui Gherasim, se zgâi la cadâna şi la ancora de pe pieptul bucătarului, îi ciocăni, li se uită sub pleoape, le porunci să deschidă gura, în timp ce Negrilă stătea ascuns după bocaport şi mârâia la el clănţănindu-şi colţii.

— Trebuie bacşiş, trebuie bacşiş! şopti iarăşi cârmaciul.

Anton Lupan ridică din umeri, apoi, văzând că oaspeţii tot aşteptau, le arătă scara, salutându-i după obiceiul turcesc, cu salamalecuri:

— Efendi, vă mulţumesc că v-aţi ostenit până aici; nu vreau să vă întârzii la o cafea, fiindcă vă ştiu înglodaţi în treburi. Pe urmă, văd că şi barcagiul aşteaptă; v-aş sfătui să nu-l ţineţi de pomană în soare!

Cei doi slujbaşi plecară de-a-ndăratelea, bombănind pe limba lor cuvinte fioroase.

Mihu, care le ţinuse scara, veni la Anton Lupan, roşu ca racul:

— Domnule, ăla mai slab, doctorul, a spus siktir!

— Ce vorbeşti! Te pomeneşti că o fi vreun cuvânt doctoricesc!

— Lasă, domnule, nu glumi, că atâta lucru am învăţat şi eu de la nenea Ismail. Dacă ştiam aşa, îl asmuţeam pe Negrilă – şi să fi văzut cum s-ar fi dus turcul cu pantalonii rupţi în tur, fir-ar el al dracului!

Anton Lupan râse cu poftă, apoi se întoarse spre ceilalţi:

— Ei, băieţi, apucaţi-vă să legaţi pânzele, că după cum se arată vântul, deocamdată nu-i rost să plecăm mai departe. Ismaile, ai gătit ceva pentru astăzi?

— Când găteam? bombăni bucătarul, posomorât cum nu-l văzuseră niciodată.

— Atunci nici nu te mai osteni; noi o să coborâm la uscat, că tot n-o să putem pleca aşa de curând. Demâncare o să găsim la vreo locantă pe-aici; cred că n-o să murim de foame.

— Găseam, găseam! răspunse bucătarul, fără să se bucure că scăpa de grija bucatelor.

— Iar tu, urmă Anton Lupan zâmbind, dacă vrei să soseşti mai devreme la Stambul, acasă, du-te colea, la debarcader, ia vaporaşul…

— Nu plecam! Stam, păzeam puntea! zise turcul, fără altă lămurire.

Ceilalţi lăsară barca la apă, Gherasim luă vâslele, Negrilă se ghemui la picioarele lui, după el coborâră căpitanul, Cristea Busuioc, Mihu, Haralamb şi la urmă Ieremia, trăgând după el flinta pe care o purta totdeauna.

— Asta la ce-o luaşi, Ieremie?

— Ia aşa, să fie acolo! Tusea strică la drum, da' puşca e bună!

— Ismaile, ai grijă să nu faci vreun bocluc! mai strigă Anton Lupan, înainte de a se dezlipi de bord. Vezi pe unde-ţi aprinzi luleaua, că lemnului nu-i trebuie decât un chibrit. Şi ai grijă de haimanale; nu primi pe nimeni la bord. Ai auzit?

— Auzim, auzim! răspunse bucătarul, la fel de posomorât.

— Ce-o fi cu nenea Ismail? întrebă Mihu, în timp ce se îndreptau spre ţărm.

— Ei, o fi având el vreun necaz! răspunse cârmaciul, care, deşi părea că ştie mai multe, se mărgini să spună numai atât.

Casele coborau de pe coline până la Bosfor, gata să-şi înece temeliile în unda lui. Cele mai multe erau de scânduri, însă lucrate îngrijit, cu chioşcuri ascuţite la vârf, cu terase scăldate în soare, cu rame traforate la uşi şi ferestre, ca un filigran fin şi toate vopsite în culori vii, toate culorile ce se pot închipui, afară de verde, culoarea islamului, neîngăduită oricui. În schimb copacii şi grădinile, trecând peste orice legiuiri, îmbrăcau totul în uimitoarele ghirlande ale frunzişului lor, mai puternice, mai stăruitoare, mai vii decât toate culorile.

Din loc în loc se vedea câte un debarcader de lemn, vopsit în alb, în faţa căruia, barcagii arnăuţi, îmbrăcaţi cu cămăşi subţiri de voal, îşi aşteptau muşteriii, cam rari la ora aceasta dinaintea prânzului, când orăşelul dormea, toropit. Nu prea era lume nici pe cheiul îngust, nici pe terasele cafenelelor, aşezate în marginea apei. Ici-colo câte un grup de turcoaice, cu şalvari şi faţa ascunsă sub iaşmacuri, se uitau nepăsătoare la copiii care se jucau alături, moleşiţi. Haralamb se zgâia la ele, înciudat că nu le putea vedea la chip.

— Măi vere, pe-aici toate umblă aşa?

— Păi altfel, cum?

— Atunci n-am făcut nimic!

Gherasim trase barca lângă terasa unei cafenele, ca la un debarcader. Cristea Busuioc, care de la intrarea în Bosfor nu spusese nimic, ci doar privise la toate din jur, mângâindu-şi barba bătută de vânt, îşi scoase toporişca de la brâu şi-i înfipse muchia în scândura debarcaderului, înnegrită de timp.

— Ăsta-i brad de pe la noi! oftă cu ochii lui albaştri înceţoşaţi de amintiri.

— Că-n alte părţi n-o mai fi crescând brad! pufni Haralamb, înciudat de iaşmacul turcoaicelor.

— O fi crescând, dar pe-al nostru îl cunosc, oriunde ar fi!

Căpitanul sări pe debarcader.

— Băieţi, acum avem prilejul să bem câte o cafea, şi totdeodată să ne ferchezuim puţin, că aici, cafenelele sunt şi frizerii.

Într-adevăr, până să vină cafeaua, bărbierii, care abia aşteptau să le pice muşterii, se apucară să le săpunească obrajii şi după o jumătate de ceas, când ieşiră, erau cu toţii răcoriţi, bine raşi şi dichisiţi. În spatele cafenelei roiau o mulţime de câini, de toate neamurile, mai toţi slabi şi jigăriţi, tolăniţi unii în praful drumului, fără să le pese de trecători. Când îi văzu, Negrilă se zburli, dar îndată, dându-şi seama că avea de-a face cu nişte semeni paşnici şi nevătămători, în care pierise orice urmă a demnităţii câineşti, îşi cătă de drum, uitându-se dispreţuitor la ei.

Ceva mai încolo era un hotel luxos, înconjurat de grădini împărăteşti şi umbrit de coroana unui platan uriaş, în ramurile căruia hotelierul construise un chioşc, unde puteau să se aşeze la masă doisprezece inşi, ca să prânzească la umbra frunzelor dantelate şi lucii ca firul de borangic.

— Am să vă duc să vedeţi un platan pe lângă care ăsta nu înseamnă nimic! le spuse Anton Lupan însoţitorilor săi, văzându-i că rămăseseră în drum, nemişcaţi.

Porniră să urce pe o stradă largă şi, la marginea orăşelului, într-o livadă, se pomeniră sub un copac care întuneca trei sferturi de cer. Trunchiul lui, înalt ca un turn şi mai gros de patru stânjeni, era alcătuit din şapte-opt tulpini împletite laolaltă, în chip de neînţeles. Jos, pe pământul spălat de ploi, se vedeau rădăcinile noduroase, încâlcite ca nişte şerpi uriaşi, groase să nu le poţi cuprinde cu braţele. În sus, fiecare ramură părea un copac gigantic – şi toate laolaltă făceau cât un codru întreg. În trunchiul bătrân se vedeau scorburi adânci cât un bordei, presărate cu putregai roşiatic, cu pereţii înnegriţi de fum. Pe timp de ploaie, păstorii veneau să se adăpostească aici şi aprindeau focul în scorburi, fără ca uriaşului să-i pese ceva.

— Aoleu, că mare-i, maică! strigă Mihu, când îl văzu.

Ceilalţi nu putură spune nici măcar atât. Încaltea, plutaşul, care văzuse mulţi copaci în viaţa lui, rămase ţeapăn şi mut, crezându-se nu sub un copac de pe lumea asta, ci de pe celălalt tărâm. Până şi Negrilă simţea apăsătoarea măreţie pe care firea şi-o dezvăluia aici; cu coada între picioare, câinele se uita temător în jur, parcă speriat de umbra căreia nu-i vedeai marginile.

— Ia staţi colea jos, să răsuflăm un pic! îşi îmbie Anton Lupan echipajul. Cred că nu vă pare rău c-aţi urcat până aici!

— Dar nici măcar n-am urcat, domnule, răspunse Ieremia, rotindu-şi capul pe sus, fără să găsească nici o poartă spre cer prin desişul copacului. Oare câţi ani să aibă namila asta?

— Apoi, dacă e să ne luăm după legendă, şi de ce nu ne-am lua, trebuie să aibă aproape o mie de ani…

Dinspre Bosfor adia mireasma mirtului alb, înflorit. Sus, la creastă, se auzea un clopoţel sunând cristalin, un păstor îşi chema caprele şi iezii zburdau, behăind. Deasupra, în pădurea de ramuri a platanului uriaş, nu se simţea nici un freamăt – nu venea nici o boare de vânt…

Aşa trecu un timp îndelungat, în care nimeni nu spuse nimic. Apoi, pe un drumeag, mai sus, se ivi o haraba greoaie, cu roţile scârţâind prin colb, trasă de doi boi gânditori, cu ochii trişti. Ajungând la umbra platanului, ţăranul care îi mâna se opri şi îi dejugă; boii se aşezară jos, cu mişcări domoale, vechi de mii de ani, şi începură să rumege, în tihnă, cu privirea dincolo de infinit. Din haraba coborî o ţărancă, fără vârstă şi fără chip, luă o oală de pământ, înnegrită de fum, bărbatul apucă o legătură de pânză groasă ca sacul, se apropiară de trunchiul copacului, fără să arunce nici o privire spre străini, aprinseră foc de găteje într-una din scorburi, puseră deasupra, pe două pietre, fiertura la încălzit, apoi rămaseră nemişcaţi, cu privirea pierdută în infinit ca şi blândele lor dobitoace aşezate la umbră, mai sus.

— Ăştia-s turci, domnule? întrebă Ieremia, uitându-se când la cei doi ţărani, când la boii lor.

— Nu; poate că sunt bulgari. Turcoaicele nu umblă cu chipul descoperit.

— Credeam că pe-aici nu sunt boi…

— Mă, ţie ţi s-a făcut dor de casă! tresări Gherasim, îngrijorat că un om din echipaj ar putea să ia drumul înapoi, lăsându-i încurcaţi la Stambul.

Ieremia oftă:

— La ce să-mi fie dor? Eu am umblat cu tesla şi cu ferăstrăul, nu cu boii. Că să fi avut ai mei, ăi bătrâni, o pereche de boi, n-aş mai fi fost eu aici!

— Ia mai dă-i ciorilor de boi, că omul poate trăi şi fără ei! zise Haralamb, sâcâit de alte griji. Mai degrabă gândesc că ţi s-o fi făcut foame, d-aia te-ai amărât.

— Poate că nu gândeşti rău! răspunse Ieremia, înviorându-se.

Anton Lupan se ridică:

— Atunci ia hai să mergem să ne ospătăm, băieţi! După-masă, dacă vreţi, ne întoarcem aici, ne aşezăm la umbră şi tragem un somn bun.

Coborâră în Buiuk-Deré, mâncară cam fără chef un soi de plăcintă cu verdeţuri şi tocătură de berbec, pipărată al naibii, la o locantă pentru marinari, şi pe urmă, cum spusese căpitanul lor, se întoarseră sub platanul de pe deal, unde dormiră, cu toţii laolaltă, sub privegherea lui Negrilă, până pe înserat.

Când se ridicară să plece, totul era altfel în jur, de-ai fi zis că în timpul somnului o mână vrăjită îi dusese în alt loc; şi totuşi, se aflau tot acolo, sub platanul de o mie de ani – numai harabaua plecase şi turma de capre nu se mai vedea pe deal. Dar cerul, în părţi, se făcuse albastru ca mările adânci – iar Bosforul, netulburat de nici o undă, părea o draperie de catifea, întunecată ca inima sclavelor din serai. Devale, copacii îşi desfăcuseră ramurile, mai larg, înfrăţindu-se peste acoperişurile colorate ale caselor, frasinii cu sicomorii şi cu platanii, iar printre ei, mirtul, a cărui floare albă toropită la prânz trimitea în sus miresme ostenite şi dulci, revărsa acum valuri grele de parfum, care cotropea locul ca lava fierbinte a unui vulcan.

— Să mergem de-aici, domnule, că locul e vrăjit! zise Ieremia, luându-şi aproape cu spaimă flinta de jos.

Când ajunseră în oraş, vraja se rupse ca pânza păianjenului. Pe străzi începuse forfota dinaintea serii; se auzeau uşi trântite, cratiţe sfârâind, se ridica miros de friptură, răzbeau scâncete de copii şi glasuri de femei îngânând melodii fără înţeles. La un restaurant, orchestra de lăutari unguri cânta valsuri de Strauss şi pe plajă se plimbau, braţ la braţ, câte două, chicotind, frumoase grecoaice cu ochi măslinii. Dinspre Stambul începeau să vină, în şir, vaporaşe şi bărci, din care coborau la debarcadere bărbaţi zgomotoşi, cu obrazul mulţumit, mai toţi graşi, în haine europene, dar cu fes în cap. Erau bogaţii negustori din Stambul care, după ce îşi închideau prăvăliile şi birourile, se repezeau la Buiuk-Deré, să-şi petreacă noaptea în vile, sub freamătul sicomorilor şi în mireasma de mirt. Terasele cafenelelor începeau să se umple de oamenii gălăgioşi, orchestrele cântau valsuri fără sfârşit şi frumoasele grecoaice îşi continuau plimbarea pe chei, aruncând ocheade viitorilor miri.

Acest freamăt ţinu până noaptea târziu. Ţărmul era scăldat în lumini, care se răsfrângeau în apă şi ajungeau tremurând până în bordurile posomorite ale barcazelor. Pe catarge ardea câte un fanar afumat şi marinarii stăteau aplecaţi peste parapet, fumând, fără gânduri, cu ochii dincolo de lumini…

Spre miezul nopţii, când gălăgia se potoli, de la uscat se ridică briza de apus, care, după ce risipi ultimele zumzete şi fumul, aduse în larg mireasma proaspătă a grădinilor de pe deal…

Speranţa ridică ancora la patru dinspre ziuă, înaintea răsăritului. Când ieşi din golf şi îşi reluă drumul prin strâmtoare, în faţa Terapiei, apa începu să freamăte, ca un pârâu de munte, gonind vijelios spre Stambul.

— Mega reiumŕ! spuse Gherasim, de la cârmă. Aşa să tot mergi!

— Ce-nseamnă mega reiumŕ? întrebă Mihu.

— Curentul mare. Aici apa Mării Negre goneşte spre Marmara, iar ceva mai încolo, în larg, sau pe lângă malul celălalt, Marmaraua goneşte şi ea, înapoi, să ia locul ăsteia. Vezi tu, măi băiete, nici mările, care au ţărmurile lor, statornicite de când lumea, nu pot să stea locului; d-apoi cum să te miri atunci că sufletul omenesc se zbuciumă necurmat? Numai oamenii fără năzuinţe lâncezesc unde i-ai aşezat, ca mările închise care nu-şi pot părăsi matca.

Bosforul se îngusta, treptat, până ce, între un ţărm şi altul, rămaseră mal puţin de o mie de paşi. Prin acest loc, unde se vedea castelul Ghiuzeldje-Hisar, ridicat de Baiazid Fulgerul, trecuse Darius cu armata sa, pornită împotriva sciţilor, acum aproape două mii patru sute de ani. Pe podul clădit aici de Mandrocles din Samos, îşi mânase Darius fantastica lui cavalerie asiatică, şapte sute de mii de oameni cu cai, cămile şi elefanţi… Pe aici trecuseră perşii, romanii, turcii, când într-o parte, când în alta, aici fusese locul de întrepătrundere al continentelor. Europa îşi căutase drumuri spre răsărit, Asia spre apus, într-un freamăt nestăvilit, aşa cum astăzi, după două milenii şi jumătate, când urmele podului ridicat de Mandrocles nu mai existau, Marea Neagră şi Marmaraua căutau, în acelaşi freamăt, să-şi ia locul una alteia.

Speranţa îşi urma drumul repede, dusă de curent, pe lângă malul european. Pe ţărm, un şir de pescari, încovoiaţi, opintindu-se ca nişte cai în ham, îşi trăgeau bărcile la edec, neputând învinge cu vâslele vârtejul stârnit de mega reiumŕ.

Mai departe, ţărmurile se îndepărtau iarăşi, curentul se domolea şi Bosforul îşi relua culoarea lui de safir, mai clară şi mai adâncă decât a cerului înalt.

Din loc în loc, în apropierea malului, se vedeau un fel de platforme, puse pe pari, în vârful cărora stăteau, ca nişte momâi, pescari cu undiţe sau cu plase.

Lui Anton Lupan, care străbătuse de multe ori Bosforul, şi-i văzuse în aceleaşi locuri, i se părea că sunt nişte vietăţi ciudate, un fel de cocostârci cu chip omenesc, care se năşteau cu picioarele în apă şi aşa mureau.

Ştia că aceşti pescari stăteau ceasuri întregi acolo, nemişcaţi, pândind undiţa. Uneori îi prindea somnul, picoteau, capul le cădea în piept, apoi se prăbuşeau în apă şi se înecau în somn, fără să ştie cum arată moartea.

Soarele se ivi în stânga, luminând malul european, ale cărui coline se desfăşurau ca trase cu sfoara, înecate în verdeaţa grădinilor şi presărate cu sate construite parcă pentru jocul copiilor, din carton colorat.

Dincolo de Arnăut-kioi începură să se înşiruiască, în marginea apei, alcătuind o linie neîntreruptă, palatele de vară ale mai-marilor, palatul sultanei, ale vizirilor, paşalelor, miniştrilor… Speranţa mergea atât de aproape de ţărm, încât la ferestrele zăbrelite de la odăile femeilor se puteau vedea mişcând draperiile negre, din spatele cărora cadânele priveau răsăritul soarelui, sau poate, în chinul nesomnului, visau cu ochii deschişi la eroul care avea să vină odată să le rupă gratiile.

Prin faţa corăbierilor noştri alunecau alte palate, albe, alte sate: Corn-Ceşmé, Orta-kioi, Siragan-serai, apoi Dolina-Bagşé numit odinioară Iasonion, după numele lui Iason, care debarcase aici cu argonauţii săi porniţi în căutarea lânei de aur.

Mai chibzuiţi, sultanii dispreţuiseră visul nebunesc al argonauţilor şi se mulţumiseră cu lâna de mioară, care, de pildă, unuia mort de curând, Abdul Medjid, îi ajutase să ridice la Dolma-Bagşé un imens palat veneţian, altminteri plin de fineţe şi de graţie, dar care, fireşte, s-ar fi potrivit mai bine la Veneţia decât în decor otoman.

Printre aceste seraiuri se ridicau minarete albe ca date cu var. Apoi se iviră clădirile greoaie din marginea oraşului, cazărmi şi magazii, în vreme ce, deasupra lor, colinele îşi păstrau verdeaţa. Bosforul se lărgea într-una, până ce malul asiatic cu casele din Skutari, aşezate în amfiteatru, se îndreptă către sud. În faţa lui, spre apus, se deschidea un golf larg din fundul căruia pornea Cornul de Aur, pătrunzând ca o lamă albastra printre colinele Rumeliei şi despărţind Stambulul de suburbiile lui, aflate în dreapta.

Speranţa îşi urmă drumul, pe malul drept, şi ajunse la cheiul Caiafei, după ce trecu prin faţa unui şir nesfârşit de vapoare, barcazuri, caice şi corăbii aşezate în ordine militărească, toate cu prova în larg şi pupa la mal. În faţă, spre Skutari, de pe ţărmul asiatic, lucea în soare un far alb, aşezat deasupra unei îngrămădiri de stânci; era Turnul Fetei, numit şi al lui Leandru, dar fără nici o legătură cu tânărul erou grec din Abydos, care, cum spune legenda, se înecase în Hellespont, nu în gura Bosforului.

Cu toate că nu era nici ora şapte dimineaţa, pe cheiul Galatei forfotea o neastâmpărată mulţime de oameni, îmbulzindu-se, îmbrâncindu-se, vorbind toţi deodată, strigând, înjurând, chemându-se unii pe alţii în aproape toate limbile Pământului, turceşte, greceşte, franţuzeşte, italieneşte, englezeşte, româneşte, ca într-un nou Turn Babel.

În faţa vămii ancorase un vas de pasageri, venit din Mediterană, şi în preajma scării pe care călătorii încercau să coboare, roiau zeci de bărci cu barcagii fioroşi, ameninţându-se cu vâslele, sau cu cuţitele trase de la brâu, în lupta pentru un muşteriu. Când unul din aceşti nefericiţi muşterii, ameţit de strigăte şi de înjurături, ajungea la chei, uitându-se buimac împrejur, altă mulţime se repezea asupra lui, îi smulgea bagajele din mâini şi-l târa spre necunoscut, printre mâini care, neputând înhăţa un geamantan, se întindeau cerând, cu neruşinare şi aproape ameninţător, bacşiş.

— Este marfă pentru Stambul? strigă o gloată de asemenea derbedei, năpustindu-se să sară pe puntea Speranţei înainte de a se pune schela.

Gherasim îi întâmpină cu un rânjet de dispreţ:

— N-avem nimic; plecaţi de-aici, puşlamalelor!

Apoi le împărţi cu dărnicie un şir de cumplite înjurături, în toate limbile orientului – şi ca urmare mulţimea se îndepărtă, mârâind.

Ca şi când nu ar fi aşteptat decât să se facă linişte, din spatele lor se iviră misiţii şi negustorii, mai mult greci şi armeni, unii îmbrăcaţi în haine arătoase, alţii mai ponosiţi, dar toţi cu acelaşi zâmbet mieros.

— Ce vreţi? întrebă Gherasim, punând schela.

Câţiva păşiră pe punte, ploconindu-se linguşitor, cu mâinile pe piept. Negrilă, care aştepta pe bocaport, cu coada zburlită, îşi arătă colţii, gata să se repeadă în ei.

— Aveţi ceva marfă? întrebă tainic unui din vizitatori. Plătim bine, bani peşini, numai aur, efendi!

De la război, imperiul sultanului nu se mai bucura de bogăţiile Ţărilor Române şi, în aşteptarea mărfurilor dulci cu care fuseseră deprinşi, negustorii sau misiţii lor umblau cu limba scoasă pe chei, întâmpinând hămesiţi puţinele corăbii şi barcazuri de la Dunăre, gata să plătească oricât pe bunătăţile primite odinioară plocon.

— N-avem nimic! răspunse Gherasim îndârjit.

— Ceva trebuie să aveţi; se cunoaşte că magazia-i plină cu vârf!

— Ei, şi ce vă priveşte pe voi? Avem cherestea pentru Pireu.

Un misit, cu ochii urduroşi sub ochelarii plesniţi, făcu un pas înainte şi se aplecă la urechea lui Gherasim, arătându-şi dinţii ştirbi într-un zâmbet dulceag:

— Cherestea? Allah, Allah, Allah! Şi dacă-i pentru Pireu, nu putem face să se oprească la Stambul?

Zicând acestea, băgă mâna în buzunarul giubelii şi îşi zăngăni punga ademenitor.

— Plecaţi, n-avem marfă, v-am mai spus! răspunse cârmaciul, neademenit nici de zăngănitul banilor, nici de zâmbetul lipicios.

Misitul nu deznădăjdui:

— Allah, Allah, Allah! Ce om rău! Hai să deschidem magazia, poate ai şi altceva, nu doar cherestea. Poate ai uitat. Vreo putină cu brânză? Vreun butoi de Cotnari? Ştiu un vizir, plăteşte aur, o medgidie ocaua.

— N-avem nimic, înţelege când îşi vorbesc turceşte!

— Poate ai vreun chiup cu miere? Sau ceva lână de oaie, cumpărăm orice.

— N-avem!

— Nici ceva borangic? Hai, nu fii hapsân!

Dacă văzu că nu-i rost de scăpare, Gherasim ridică din umeri, plictisit, se uită la Negrilă, care mârâia arătându-şi colţii, apoi spuse, zâmbind:

— Văd că nu pot scăpa de voi! Poftim, uitaţi-vă în hambar!

Negustorilor nu le trebui mai mult; se năpustiră ca nişte corbi asupra bocaportului, fără să se mai uite în jur, fără să ţină seama de nimic, fiecare vrând să pună mâna pe marfă cel dintâi. Dar n-apucară să facă prea mulţi paşi, că Negrilă se zburli din vârful cozii până la urechi şi începu să-şi clănţăne fioros colţii.

— Hoţii, Negrilă! strigă Gherasim, izbucnind în râs. Hoţii! Şo pe ei!

Dulăul nu aşteptă mai mult; se lăsă pe picioarele de dinapoi, îşi înfipse ghearele în tendă, se îndoi ca un arc – şi când se aruncă înainte, pe punte nu mai era picior de străin. Misiţii şi negustorii se îmbulzeau pe schelă, care pârâia sub picioarele lor, de-ai fi zis că acum se rupe şi-i lasă să cadă în Bosfor.

Negrilă se întoarse triumfător, fluturându-şi coada pe sus, scărmănând o bucată de giubea care-i rămăsese în dinţi.

Echipajul Speranţei se prăpădea de râs, în vreme ce oaspeţii nepoftiţi îşi trăgeau sufletul pe chei, înjurând. Deprinşi cu câinii adormiţi din Stambul, Negrilă li se părea o fiară primejdioasă venită din inima Africii.

— Ce-a fost cu hărmălaia asta aici? întrebă Anton Lupan, ieşind din cabină, unde îşi pusese hainele de oraş.

— Ia, ce să fie, răspunse Gherasim, l-am învăţat niţică negustorie pe câinele ăsta, să nu-i pară rău că a făcut drumul până aici!

— Aşa? Bine! Ei, uite, Gherasime, cred că acum e rândul tău să rămâi de vardie. Ismail o fi şi el dornic, ca tot omul, să-şi vadă casa, iar pe ceilalţi vreau să-i iau cu mine, să-l plimb prin Stambul.

— Foarte bine, domnule. Şi aşa n-aveam nici o treabă cu turcii. Când om ajunge la Pireu, o să fie altceva.

Cum vorbeau el astfel, din mulţimea care forfotea pe chei se desprinse un străin, un om ca la vreo patruzeci de ani, cu obrazul măsliniu, cu fes roşu, şalvari verzi şi giubea prăzulie, împodobită cu înflorituri de argint, însă roasă de timp. Acest necunoscut, după chip armean, care privise întâmplarea de adineaurea, părea că-i păstrează lui Negrilă un respect deosebit, de aceea, cu toate că avea dorinţa să ajungă pe puntea Speranţei, nu îndrăzni să treacă schela, ci începu să facă semne de chemare şi temenele, ţinându-se la câţiva paşi de marginea cheiului.

— Ce-i, efendi? întrebă căpitanul mirat, folosind, atât cât nu uitase, limba folosită şi de sultan.

După ce mai făcu încă o temenea, străinul răspunse cu glasul dulceag:

— Vreau să vorbesc cu efendi căpitan.

— Eu sunt: poftim pe bord.

— Hm, da… Vă rog, însă, legaţi leul, că-l văd cam supărat!

— N-avea nici o grijă; dacă eşti om bun scapi teafăr! răspunse Gherasim, în locul lui Anton Lupan.

În sfârşit, armeanul negricios păşi pe punte, aruncând priviri speriate către Negrilă, care-şi reluase locul pe bocaport, gata să-şi arate colţii cum s-o simţi nevoia.

— Eu sunt Agop, Agop din Bazar, dac-ai auzit, începu vizitatorul, apropiindu-se de căpitan, cu o temenea la fiecare pas.

— N-am auzit. Dar ia spune, ce nevoie te aduce la noi?

— N-ai auzit? Agop. Am avut prăvălie, în Bazar, covoare şi giuvaeruri, dar acum, de când a fost războiul, am scăpătat. Ah, efendi, sunt om sărac!

— Şi ce vrei dumneata de la mine? Nici noi nu suntem bogaţi.

Armeanul făcu încă o temenea.

— Am venit să întreb, fiindcă am aflat unde mergeţi, n-aţi vrea să mă luaţi şi pe mine până la Pireu? Vreau să încerc ceva negustorie la Atena, poate oi avea noroc mai mult, că aici nu mai e de trai pentru un biet armean.

Căpitanul aruncă o privire întrebătoare spre cârmaci. Acesta se apropie, alene, cu mâinile în buzunare, privind printre pleoape la oaspetele în giubea.

— Ia ascultă, jupâne, ce înseamnă aia scăpătat? La mine şi la noi ăştialalţi înseamnă să n-ai o para de tutun. La un negustor mi se pare că stă altfel socoteala, ia spune, cu câte pungi ai rămas?

— Pot să plătesc, cum nu, plătesc cinstit! răspunse armeanul, ocolind întrebarea.

— Atunci ce treabă ai să te milogeşti de noi şi nu te duci cu vaporul?

— Pe vapor sunt mulţi hoţomani, începu repede Agop din Bazar. Am cu mine ceva calabalâc, a, nu, nu sunt lucruri de preţ, boarfe de prin casă, ce mi-a mai rămas, un cufăr, un balot, câţiva saci. Pe vapor le pierzi urma, pe tine te bagă la cabină, calabalâcul la hambar – deasupra pune capacul şi până la Pireu ţi-l scotocesc de te lasă fără un ac.

Lui Gherasim lucrul nu i se părea tocmai curat, dar nici ce să piardă n-avea.

— Şi cât vrei să plăteşti dacă te luăm cu noi?

— Pentru mine şi pentru bagaj?

— Da; numai să nu vii pe urmă cu tot bazarul, că stricăm socoteala.

— Nu, frumosule palicar! Un cufăr, un balot, vreo trei saci… Ei, cât să plătesc? Cât vrei dumneata?

Cârmaciul se scarpină în cap:

— Păi să ne dai trei sute de drahme; cincisprezece icosari.

Anton Lupan ridică ochii, mirat; preţul i se părea nebunesc; cu banii aceştia putea să trăiască timp de o lună un vizir din cei mari. În schimb, pe chipul armeanului trecu un zâmbet în care se vădea mulţumirea. Dar Agop din Bazar îşi alungă repede zâmbetul şi începu să se văicărească, frângându-şi mâinile:

— Cincisprezece icosari? De unde să iau atâţi bani, palicarule? Hai, fii om de omenie şi ai milă de un biet negustor scăpătat.

Gherasim stătu o clipă în cumpănă; se gândea că poate întrecuse măsura şi-avea să-şi alunge muşteriul, care, oricum, nu era de lepădat. Văzându-l aşa, armeanul crezu că îl supărase şi se repezi, gâfâind:

— Cincisprezece ai spus? Cincisprezece îţi dau, c-aşa sunt eu, asta m-a dus de râpă, filotimia. Când ajungem la Pireu, îţi mai dau şi-un şal de caşmir persan, să-l ai amintire de la Agop din Bazar.

— Bine, jupâne, dă arvuna şi ne-am împăcat!

— Când plecăm? întrebă armeanul, încercând zadarnic să-şi ascundă nerăbdarea.

— Dacă avem vânt potrivit, plecăm la noapte sau mâine în zori, răspunse de data asta Anton Lupan. Aşa că dumneata, efendi Agop, deseară să fii aici cu tot calabalâcul pe care îl ai.

După ce numără cinci icosari arvună, armeanul şovăi, scoase încă zece, plata întreagă, să fie scăpat, apoi plecă, trăgându-se de-a-ndăratelea pe schelă şi făcând câte o temenea la fiecare pas. În clipa aceea, căpitanul, care se uita după el, simţi o privire ciudată abătându-se asupra sa, de undeva din mulţimea de pe chei – o privire scurtă şi ferită, pornită dintr-un ochi viclean. Îşi aţinti luarea aminte într-acolo, sub îndemnul unei tulburări de neînţeles, dar în mulţimea îmbulzită pe mal nu deosebi nici un chip care să-i spună ceva, deci se gândi că nu fusese decât o închipuire – şi se întoarse liniştit la oamenii din echipaj.

Aceştia se spălaseră, îşi orânduiseră îmbrăcămintea şi erau gata de drum. La urmă se ivi şi Ismail, pe tambuchiul de la prova, îmbrăcat cu cele mai frumoase haine de marinar pe care le avea, dar în locul bonetei cu fesul în cap.

— Ei, Ismaile, ce faci, mergi cu noi sau te duci să-ţi vezi casa? îl întrebă Anton Lupan.

Bucătarul ridică din umeri, încurcat, şi, când să spună o vorbă, icni, parcă lovit în cap, trăgându-se înapoi un pas, alb la faţă şi cu ochii mari.

E bine să amintim aici, că la vremea aceea, Ismail era un om de vreo patruzeci de ani, care cutreierase de flăcău Marea Neagră, Marmaraua, Mediterana, Marea Roşie, ba ajunsese şi prin Oceanul Indian, pe fel de fel de corăbii, cu fel de fel de căpitani, că înfruntase furtuni, luase parte la lupte cu piraţi, scăpase din naufragii, că într-un cuvânt, era un om încercat şi brav. E drept că aşa cum îl ştim, mai mult scund decât înalt, cu capul pleşuvit, rotund ca un bostan, cu faţa gălbuie, cu nasul ca un boţ de ceară lipit între ochii micuţi şi înlăcrămaţi, iar sub nas cu o mustaţă alcătuită din două duzini de ţepi rari, bravul nostru marinar nu avea înfăţişarea cea mai potrivită cu vitejia sa. Dar faptele i se cunoşteau şi nimeni nu îndrăznea să i le tăgăduiască, nici între prieteni, nici între duşmani.

Deci, tovarăşii săi ridicară miraţi capul să descopere pricina spaimei care i se ivise deodată pe obraz.

În faţa schelei, pe chei, stătea înfiptă o turcoaică, mare şi lătăreaţă, bâţâind din picior, cu mâinile în şolduri ca o precupeaţă de la noi, nu atât de înaltă cât îndesată, cu sânii ca două târne, cu trunchiul ca un poloboc lăbărţat. Picioarele, parcă mai groase decât bintele de pe chei, erau vârâte în ghete galbene peste care se răsfrângeau şalvarii liliachii; în sus avea o feredgea albastră, iar faţa îi era acoperită de un iaşmac negru, sub care se ghiceau ochii fioroşi, ca ai tartorilor din iad.

Ismail se mai trase un pas înapoi şi din galben, obrazul i se făcu stacojiu.

— Ghiulsum! izbuti să îngâne, cu glasul firav. Turcoaica înaintă după el.

— A, te-am găsit, hoţomanule! o auziră cei ce ştiau graiul otoman. Ai fugit de pe Penelopa, ai scăpat de kir Iani, credeai că scapi şi de Ghiulsum, hai?

— Domnule, şoşoti Gherasim, înfiorat, un nume mai potrivit nici că se putea! Când îl aud, parcă simt doi ghionţi, unul în coaste şi altul în cap!

— Unde mi te-ai ascuns de astă-toamnă, stârpitură? continuă turcoaica, făcând încă un pas. De plecat ai ştiut să pleci, dar bani să-mi trimiţi, ioc. Ţi-am vândut catârul, auzi, haimana ce eşti!

Ismail înghiţi un nod şi lacrimă, îndurerat:

— Ghiulsum!

— Ţi-am vândut ligheanul şi ibricul cu flori de trandafir.

— Aman!

— Ţi-am vândut iataganul, şalvarii de atlas… Covorul de Brussa l-am dus la Bazar…

Ismail se şterse la ochi.

— Şi-acum unde plecai, pezevenghi bătrân?

— Veneam acasă, Ghiulsum!

— Cu haine de ghiaur? Piei din ochii mei şi pune-ţi şalvari.

Bucătarul se trase de-a-ndăratelea până la prova, unde se auzi ducându-se de-a berbeleacul pe scări. Femeia rămase în faţa schelei, cu mâinile în şolduri, bâţâind din picior de se cutremura cheiul şi bintele vuiau.

— Domnule, zise Gherasim, spumegând neputincios, ce-ar fi să-i asmut pe Negrilă, n-ai vrea?

Căpitanul îl linişti, cu scaun la cap:

— Ţine-ţi firea, Gherasim; aici sunt treburi de familie şi noi nu avem dreptul să ne amestecăm, oricât am fi de mâniaţi!

După o vreme ieşi şi Ismail pe punte, urcând fără îndemn scările, cu şalvari şi giubea. În locul fesului îşi pusese turban, răsucit de trei ori – şi aşa îşi simţea capul greu ca după chiolhan.

— Domnule! i se adresă în şoaptă lui Anton Lupan, vorbind pe limba acestuia. Dam cinci lire, puteam?

— Fireşte, e dreptul tău; numai că nu am lire, ci icosari.

— Icosar bun, schimbam zaraf.

După ce îşi luă banii, bucătarul se îndreptă spre schelă, cu paşi de bolnav.

— Ismaile, nu uita, la noapte plecăm! îl strigă Gherasim pe turceşte, ca să înţeleagă şi nevastă-sa.

— O să vină când îi dau drumul eu! răspunse Ghiulsum, pornind să-şi legene trupul lătăreţ pe chei, la doi paşi înaintea nefericitului ei bărbat.

— Dacă asta mai vine o dată aici, o arunc în Bosfor! scrâşni Gherasim, negru în obraz.

— Nu te prinde; s-ar putea întâmpla tocmai pe dos. Nu te-ai uitat la ea?

Curând Ghiulsum se pierdu în mulţime; Ismail, mai pirpiriu, se pierduse înaintea ei…

— Ei, ghiaurilor, zise Anton Lupan, destul de mâhnit de necazul bietului bucătar. Hai acu' să mergem şi noi – restul să-l lăsăm în grija lui Allah!

Aşa se lămuri taina acelor oftaturi pe care le auziseră cu toţii în ultima vreme, din ce în ce mai adânci, mai jalnice, pe măsură ce se apropia clipa plecării. Mai rămânea să se vadă de ce, uneori, bucătarul, în timp ce cu un ochi vărsa lacrimi, cu celălalt zâmbea cald şi gingaş…