Capitolul IX „Drum bun, domnule Vaillant!”

Privit de pe Bosfor, Stambulul, clădit pe coline care se ridică de jur împrejur, pare o grădină în amfiteatru, a cărei verdeaţă brăzdează zidurile colorate, turnurile, acoperişurile şi cupolele palatelor; numai minaretele zvelte, albe, cu balconul lor circular şi cu vârful ascuţit împungând cerul, se ridică deasupra, desprinse de restul reliefului, ca nişte catarge ale unei corăbii ciudate, o arcă ancorată într-o mare bizară de sicomori, nuci, salcâmi, chiparoşi şi platani. De departe, toate au puritatea cerului şi-a mării, care ele însele înfăţişează aici tot ce poate avea mai pur safirul şi smaraldul…

Urmat de cei patru ghiauri ai săi şi cu Negrilă în cap, Anton Lupan porni să cutreiere oraşul. Dar mai întâi, el îşi lăsă oamenii să aştepte câteva minute pe chei, la pupa Speranţei şi se duse la Căpitănie să lase, după lege, actele vasului şi ale echipajului, ca la plecare să le ia gata vizate.

Făcând câţiva paşi, căpitanul ajunse în dreptul unei table de lemn, pusă pe doi stâlpi şi având deasupra o mică streaşină. Asemenea table erau prin toate porturile pe care le colindase şi orice căpitan, orice marinar, nu trecea mai departe până nu se uita pe listele afişate. Aici se înscriau vasele pierdute, spre ştiinţa mulţimii, pe vremea aceea jurnalele având mai puţin răspândire decât astăzi.

Un marinar, care venea din India, putea să afle astfel de soarta unui prieten al său, a unei rude, sau a unui frate, plecat pe alte mări şi a cărui corabie naufragiase.

Bineînţeles, pe atunci neexistând mijloace de comunicaţie ca astăzi, lista nu era niciodată întreagă; se înscriau pe ea vasele despre a căror pieire venea să spună un martor. Deci, dacă aflai de soarta tristă a unora, nu erai de loc sigur că pe lângă acestea nu mai naufragiaseră şi altele, întâmplându-se ca despre unele să nu mai vină ştiri niciodată.

Dintr-o obişnuinţă pe care şi-o însuşise în viaţa de port, Anton Lupan citi tablele vaselor pierdute, de la un capăt până la altul, cum face tot marinarul în clipa când debarcă.

Din câte trebuiseră să atingă Stambulul, fiind aşteptate de negustori, de armatori, de companii de navigaţie, pieriseră pe drum în ultima vreme vreo şapte barcazuri, un bric de trei sute de tone, două vapoare şi patru caice.

Căpitanul Speranţei simţi o strângere de inimă; între cele două vapoare naufragiate, unul era Helder, sub pavilion olandez, cu care navigase cândva până în Indii; acum, în drum de la Odesa spre Stambul, fiind prins de furtună şi negăsind gura Bosforului, Helder fusese aruncat pe uscat, la şapte mile vest de Rumeli Fener; scăpaseră numai şase oameni din echipaj… Între cei pierduţi era şi căpitanul van Zwoller, pe care Anton Lupan îl cunoştea…

Tabla vaselor pierdute e un semn de doliu, ca pânza neagră care se pune la porţile unde a murit cineva – şi ea umple de întristare sufletul oricărui marinar. Dar marinarul, după ce se reculege în faţa ei, cu un gând de pioşenie pentru fratele repauzat, se duce la vasul său, ridică ancora şi porneşte în larg, chiar dacă ştie că odată va întregi el lista, căci altfel, dacă ar şovăi, n-ar mai fi marinar.

Ceva mai târziu, sfârşind şi cu Căpitănia, Anton Lupan se întoarse la ai săi, care-l aşteptau – şi porniră cu toţii spre oraş, avându-l, cum spuneam, pe Negrilă în cap.

Echipajul Speranţei îşi făcu anevoie loc prin îmbulzeala mulţimii, şi, după câteva sute de paşi, cârmi la dreapta, pe o stradă bolovănoasă, care urca dealul pieptiş, cu trepte din loc în loc, ceea ce dovedea dintr-o dată că nu putea fi străbătută nici de căruţe, nici de trăsuri. În schimb, o urcau trudnic hamali, încărcaţi cu poveri. Erau oameni vânjoşi, cu pieptul larg, răsuflând ca nişte bivoli şi opintindu-se în nişte picioare atât de subţiri, încât, faţă de restul trupului, păreau ca fluierele cioplite de Mihu. Purtau şalvari de pânză albă, murdară, vestă gălbuie, de stofă groasă, şi fes în jurul căruia îşi legau batista. Pe umeri aveau o perniţă, îndesată cu câlţi, şi pe ea duceau poveri grele, sub care te întrebai cum de nu li se rup ţurloaiele.

Pe de lături urcau poticnindu-se măgăruşi, încărcaţi cu grinzi putrede şi cu bolovani luaţi din dărâmături; dintr-o casă arsă sau părăginită în vale, se făcea una nouă, mai sus.

Strada, cu caldarâmul desfundat, era înţesată de câini jigăriţi, plini de râie, de răni, murdari, năpârliţi, flămânzi şi cuminţi. Pe-alocuri, în gropi pe care nimeni nu se gândea să le astupe, se vedeau, în mijlocul străzii, căţele leproase alăptându-şi căţeii orbi, privind cu tristeţe la trecători, la hamali, la măgăruşi, care le ocoleau cu obişnuinţă, semn că le ştiau din totdeauna aici.

— Ptiu! făcu Haralamb. Şi ce minunăţie părea, când te uitai de jos!

— Oraş vechi! răspunse Anton Lupan, pe care nu-l mai mira ceea ce vedea în jur. Oraş bătrân de două mii cinci sute de ani!

— Şi ce, dacă-i bătrân, nu se poate înnoi, ori măcar curăţa?

— Ba s-ar putea, dar vezi tu, aici şi oamenii sunt la fel de bătrâni.

Haralamb ridică din umeri, nemulţumit de tot ceea ce vedea, dar mai cu seamă de afurisitul iaşmac.

Un străin care vine prima oară la Stambul şi nu ia o busolă cu el, se rătăceşte în câteva clipe în labirintul lui de străzi, străduţe şi ulicioare strâmbe, încălecate, încâlcite, fără început şi fără sfârşit, mai ales că toate-s la fel şi aproape niciuna nu are vreo tăbliţă care să-i amintească numele.

Înfiinţat cu aproape şapte sute de ani înainte de Christos, de către megarieni, neam de greci vestiţi în vechime, şi trecut pe rând în mâna unor stăpâni feluriţi, oraşul, numit la început Bizanţ, a crescut la întâmplare. La început a fost prea mic, pe urmă a fost prea mare ca să-l mai poată pieptăna cineva. Stăpânii au ridicat palate, turnuri şi ziduri de cetate, creştinii biserici, credincioşii moschei, de-ţi uimesc ochii şi azi, iar restul s-a făcut din mila lui Dumnezeu şi-a profetului.

Megarienii, de felul lor pescari şi negustori, nu s-au arătat atât de războinici ca să-şi poată apăra sălaşul, şi acesta, ajuns cu timpul la înflorire, a trecut pe rând în mâna tot a altor stăpânitori: perşii lui Darius I, atenienii şi spartanii, macedonenii, apoi romanii, de la al căror împărat Constantin, Bizanţul şi-a luat numele Constantinopole, folosit din greşeală şi azi, spre necazul turcilor. Aceştia au pus mâna pe el abia pe la jumătatea secolului al XV-lea, după trei înverşunate asedii; l-au făcut capitala împărăţiei turceşti şi de-atunci nu l-au mai dat din mâini. Dar, schimbându-i numele în Stambul, ca să se piardă toate urmele trecutului, nici n-au băgat de seamă că numele nou nu era barem un cuvânt turcesc. Cucerind ei oraşul, au găsit aici sumedenie de greci, cum era firesc. Aceştia ocupau o mahala, care mai este şi azi, mahalaua Fanarului, şi când coborau de acolo după treburile lor, spuneau: eis ten polin, ceea ce ar cam însemna: mă duc în oraş. De la această vorbă, stâlcită în turceşte, a ieşit nume otoman pentru oraşul cucerit. Şi astfel, Istambulul are până azi nu numai temeliile rămase de la greci, ci chiar numele pe care, fără această lămurire, l-ai crede turcesc.

Echipajul Speranţei străbătu sumedenie de străzi vechi, tot urcând la deal, trecu pe lângă turnul Galatei, ridicat de genovezi în secolul al XIII-lea, un turn rotund, cu un rând de ferestre ajurate, terminat cu un acoperiş conic, de aramă, cu vârful aurit, luă în lung Câmpul Morţilor, cimitir musulman cu morminte vechi, năruite, printre care mulţimea din Pera se plimbă cu seninătate şi pălăvrăgeşte ca într-un parc – şi ajunse aproape de marginea oraşului, la Ieni Mahalle.

Iată un loc de unde străinul, zăpăcit de atâtea străzi şi străduţe fără nume, pe care le-a străbătut orientându-se după soare sau lăsându-se îndrumat de un instinct ancestral, ar putea, cu ajutorul unui îndrumător, să-şi dea seama de rosturile oraşului. De aici, Stambulul se vede ca în palmă, de o parte şi de alta a Cornului de Aur; acesta înfăţişează singura lui podoabă care nu se poate murdări, nici peste veacuri.

— De ce-i spune aşa, domnule? întrebă Cristea Busuioc, mângâindu-şi barba stufoasă ca a padişahului.

Există o piatră rară, mai puţin cunoscută decât altele, chit că acelea ar fi mai rare decât ea; se cheamă lapis-lazuli şi are cel mai curat şi mai frumos albastru-azur care se poate închipui. Lapis-lazuli era Cornul de Aur în clipa aceea, căci altfel, tăcut precum îl ştim, nu s-ar fi minunat şi n-ar fi întrebat plutaşul.

— Păi fără îndoială îi spune aşa, după forma lui alungită, răspunse Anton Lupan; dar mai cu seamă după frumuseţile şi bogăţiile care-i îmbracă malurile.

De la Ieni Mahalle până jos, la Cornul de Aur, se înşiră în pantă suburbiile oraşului, căci adevăratul Stambul e dincolo de apă. Acolo sunt mai dese şi moscheile, şi seraiurile, şi amintirile strămoşilor. Ca să le vezi şi să le descurci pe toate deodată, nu e cu putinţă pentru un ochi şi o minte omenească. Mai bine să te opreşti în câteva locuri. Iată, Bosforul şi Cornul de Aur. De partea asta, Galata, în vale, apoi la stânga ei Top-Hané, care înseamnă Casa tunurilor, fiindcă acolo sunt turnătoriile şi cazărmile artileriştilor – iar deasupra, Pera, cartierul modern, unde se află Ambasadele şi Legaţiile, Băncile, marile prăvălii, marile hoteluri şi restaurante. De partea cealaltă, între Marmara şi Cornul de Aur, se întinde Stambulul, cu Marele Serai, în colţul din stânga, cu Sfânta Sofia, nu prea departe. Dar mai sunt şi alte seraiuri: Aivan-Serai, Agaş-Serai, Aca-Serai, Eski-Serai – şi încă… Mai sunt şi alte moschei: a lui Ahmed, cea cu şase minarete, a lui Baiazid, a lui Soliman Magnificul, a lui Mahomed Cuceritorul, a lui Selim întâiul, a sultanei Validé – şi cu asta nu s-au terminat toate.

Ce poate să vadă din toate astea marinarul care, în drum spre Pireu ori spre Marea Neagră, se opreşte aici o zi şi o noapte? Cum poate să pătrundă el tainele unui oraş, când însăşi municipalitatea lui nu le cunoaşte pe toate?

Moschei, minarete, cupole, seraiuri, palate, chiparoşi, sicomori, străzi desfundate, câini, măgari, hamali, grecoaice sulemenite, armence tare oacheşe, turcoaice cu şalvari albaştri, ghete galbene şi iaşmac negru pe faţă – să mergem mai departe!

Era încă devreme, şi până la ora prânzului, echipajul Speranţei putea cutreiera străzile încâlcite, cu Anton Lupan în frunte, Negrilă deschizându-le drumul, nerăbdător, la zece paşi mai departe. Trecură pe lângă prăvălii fără uşi şi ferestre, care seara se închid cu obloane de scânduri. În faţa lor se înghesuiau turcoaice mascate, lacome la cumpărături ca atâtea din femeile celelalte, însoţite de servitoare negrese, cu zimbile pântecoase.

Uneori, în jurul lor se vedea câte un eunuc negru, cu trunchiul scurt, cu picioarele lungi, cu faţa spână, grasă şi lăbărţată, cu gâtul vârât între umeri, uitându-se posomorât la mulţime, gata să-şi apere stăpânele nu numai de primejdia ghiaurilor, ci şi a credincioşilor.

Se uitară oamenii noştri prin cafenele, unde turcii, armenii, persanii fumau ciubuc şi îşi beau cafelele, în vreme ce tinerii greci, plini de ifos, se lăsau pe mâna bărbierilor să le vopsească sprâncenele şi să le ceruiască mustăţile. Cafenelele erau mai toate la fel, nici prea mari, nici prea luxoase: o odaie cu pereţii văruiţi simplu şi îmbrăcaţi în lemn până la jumătate; de jur împrejur laviţe joase, acoperite cu rogojini împletite din paie; în mijloc o fântână de piatră sau de marmură, care aruncă în aer câteva fire sărace de apă; pe pereţi, poliţe pentru sculele bărbierilor, şi oglinzi rotunde, de fildeş, în care muşteriii să-şi poate admira ferchezuiala; în sfârşit, în fund dulapul cu narghilele, iar alături cotlonul sub care se fierb, una câte una, cu ibricul, cafelele.

Peste vreo două ceasuri, oamenii noştri trecuseră Cornul de Aur, pe unul din cele şase poduri de vase, cutreieraseră străzile, văzuseră moscheile, cisternele subterane, ca nişte hrube uriaşe, făcute pe vremuri în vederea asediilor – şi se aflau la intrarea Bazarului cel mare, nu după vreo cumpărătură, ci numai aşa, ca să caşte gura.

Deodată, Ieremia, care cerceta curios mulţimea îmbulzită în faţă, îl trase pe Anton Lupan de mânecă şi exclamă cu mirare:

— Domnule, ăsta nu-i armeanul de azi dimineaţă?

— Care armean, Ieremie?

— Ăl de s-a milogit să-l luăm cu noi pe corabie.

— Unde-l vezi?

— Uite repede, că tocmai dă să intre!

Pe poarta Bazarului îşi făcea loc cu ifos un om îmbrăcat în giubea bogată, cusută cu aur şi bătută cu pietre scumpe, pesemne un negustor cu vază, căci mulţimea ii deschidea calea, fără cârtire, trăgându-se umilă în lături. Anton Lupan nu apucă să-i vadă faţa, ci numai ceafa negricioasă şi giubeaua strălucitoare.

— Fugi de-aicea, Ieremie! zise, încredinţat că omului său i se năzărise. Păi tu nu vezi că ăsta-i negustor cu stare? Ia, mai bine hai să dăm o raită şi prin Bazar, şi p-ormă să mergem undeva, la vreo ospătărie, să ne punem pântecele la cale. Dar, după câte îmi aduc aminte, cred că bucatele de aici nu prea au să vă placă; tare mi-e teamă că o să-i ducem dorul lui Ismail al nostru, sărmanul!

— Oare o să mai vină? întrebă Mihu, cu teamă şi tristeţe. N-o să-l oprească…

Dar nu-şi sfârşi vorba, ci rămase cu gura căscată, cu ochii cât cepele, la poarta Bazarului. Ismail şi nu altul, cu turban şi cu şalvari, cum îl ştia de azi dimineaţă, ieşea dinăuntru, voios şi mândru de parcă ar fi fost pe puţin vărul sultanului, iar alături mergea, zglobie, o turcoaică micuţă, ciripind sub pânza iaşmacului.

— Nene Ismaile! strigă băiatul.

Văzându-i pe ai săi, bucătarul se opri locului, făcu vesel o temenea adâncă, apoi îşi lăsă turcoaica şi se apropie de dânşii.

— Ce-i cu tine, Ismaile? îl întrebă căpitanul, încă necrezându-şi ochilor, dar primindu-l cu bucurie.

— Estem bine, domnule!

— Şi nevasta? Ce-ai făcut cu ea? Ismail clipi din ochi.

— Care nevastă? Ghiulsum?

— Ei da, doar ai plecat cu ea pe chei. Acuma unde ai lăsat-o?

— Acasă!

— Şi asta, cine e?

— Asta? Asta altă nevastă: Laleli!

Auzindu-şi numele, turcoaica scoase un ciripit sub iaşmacul subţire şi le făcu străinilor un semn prietenesc, fluturându-şi mâna micuţă.

— Ptiu, bătu-te-ar sfinţii de turc păcătos! exclamă Haralamb cu pizmă, încercând să ghicească sub iaşmac chipul Laleliei, al cărei râs îi arsese inima.

Ismail se apropie de Anton Lupan, îşi lăsă ochii în jos şi se rugă sfios, ca un copilandru:

— Domnule, mai dam cinci icosari; puteam?

— Fireşte, Ismaile! Numai ai grijă şi nu-i arunca în vânt, că e păcat de ei.

— Nu aruncam, domnule; dam Laleli.

Turcoaica râse iarăşi, făcând să-i tremure iaşmacul şi mătasea feredgelei, ca străbătute de fiori, îşi flutură încă o dată mâna, mai gingaş, mai dulce ca prima oară, apoi porni după Ismail, bocănind zglobie cu tocurile-i mici pe caldarâmul uliţei, parcă prea aspru, prea nepotrivit cu piciorul ei.

Anton Lupan îl trase de mânecă pe Haralamb, care rămăsese cu ochii după ea, tânjind:

— Haide, haide, băiete, nu-ţi mai strica ochii degeaba! În privinţa asta află de la mine: cu turcii nu-i de glumit!

— Şi cum, domnule, aici poţi să ai câte neveste vrei? Auzisem eu, dar credeam că-s gogoşi.

— Chiar câte vrei, nu, răspunse Anton Lupan. Aşa că mută-ţi gândul să rămâi la Stambul. Haremuri mari au numai sultanii, vizirii, paşalele şi pe ici, pe colo, negustorii foarte bogaţi, fiindcă nu-i uşor să ţii atâtea femei, să le dai mâncare aleasă, îmbrăcăminte scumpă, giuvaeruri, să ai palat cu odăi pe numărul lor, cu servitoare, cu eunuci şi câte mai câte altele. Unde mai pui că dacă o femeie din harem naşte, după aceea are dreptul la casa ei, cu altă servitorime şi alte cheltuieli. Oamenii obişnuiţi sunt îngăduiţi să ţină patru neveste legitime, cu cununie cum se spune la noi, dar prea puţini se încumetă să folosească acest drept.

— Atunci se cheamă că Ismail al nostru îşi ţine heghemoniconul! zise Haralamb, pizmuitor, fiindcă nu putea să uite râsul cu care-l săgetase micuţa Laleli.

— Vai de heghemoniconul lui! îl căină Ieremia, gândindu-se la Ghiulsum.

Anton Lupan porni spre poarta Bazarului.

— Haideţi, ghiaurilor, că n-am venit aici să trăncănim despre Ismail şi haremul lui!

Bazarul cel mare din Stambul e o hală nesfârşită, întinsă pe câteva pogoane de loc, dar mai degrabă poţi să-l socoteşti un oraş în mijlocul oraşului, fiindcă are străzile, străduţele, uliţele, gangurile şi pieţele lui, toate sub un acoperiş drept, cu bolte de sticlă, ca nişte căpiţe de fân; prin ele, lumina zilei pătrunde înjumătăţită, odihnitoare şi nesigură, ajutându-i negustorului să ascundă cusurul mărfii – aceeaşi lumină care ajută femeii, la o vârstă, să-şi ascundă urmele anilor de pe chip.

De o parte şi de alta a străzilor sunt prăvălii, mai mari sau mai mici, care în fund au aproape întotdeauna o odăiţă ferită, cu câteva trepte mai sus, unde în dulapuri, sipete şi lăzi întărite cu fier se păstrează mărfurile de preţ, pentru muşteriii avuţi, numai ei îngăduiţi să intre aici.

Îndeobşte, fiecare stradă îşi are negoţul ei. Una e strada prăvăliilor de parfum, unde se vinde esenţă de jasmin, apă de trandafir, săculeţi cu mosc, mătănii de jad, de chihlimbar, de fildeş, piepteni, oglinzi persane cu chenarul pictat fin – şi tot ce au nevoie pentru îngrijirea farmecului lor femeile frumoase din Stambul. În alte părţi se vând ţesături, mătăsuri şi stofe de Brussa, caşmir indian, cămăşi brodate cu fir de aur, şaluri persane, voaluri, brocarturi, tot ce mâna omului, de la Londra până la Pekin, a putut să coloreze şi să împletească mai iscusit, din bumbac, lână, mătase, aur şi argint.

Pe altă uliţă, sunt prăvăliile de pantofi, ghete şi papuci, unde întâlneşti cele mai ciudate încălţări, peste putinţă de închipuit pe piciorul unui european. Mătasea japoneză, marochinul, catifeaua şi brocartul, în culori vii, roşu, verde, galben, sunt folosite pentru a da formele cele mai neaşteptate acestui obiect gingaş, care va încălţa picioare făcute să umble numai pe rogojini indiene şi covoare de Persia. Unele par aşa de mici, încât, sub paietele şi pietrele lucioase care le împodobesc, le-ai crede mai degrabă cutioare pentru bijuterii.

Pe urmă vin prăvăliile de covoare, de caftane, cele de draperii, de iatagane şi pumnale, prăvăliile unde se vinde fir de aur şi argint, cu care se brodează papucii, pungile de tutun, vestele, dolmanele. Dar colţul care ascunde cele mai mari bogăţii, peste putinţă de socotit, e cel de arme vechi, mai bogat chiar decât toţi sacii de pietre scumpe adăpostiţi în prăvăliile de bijuterii. Aici se găsesc săbii de Damasc, platoşe, suliţe, şei împodobite cu laur şi pietre de preţ, puşti străvechi, cu cremene sau cu fitil, încântând ochiul cu măiestritele lor încrustături – tot ceea ce războinicii timpurilor au purtat cu ei, de la Gingishan încoace şi poale chiar dinaintea lui.

Trecând prin faţa acestor prăvălii, în care negustorii bogaţi ca nişte maharajahi tronau grav în vechiul port al islamului, măreţi şi nepăsători în faţa oricărei înnoiri, Anton Lupan îşi aminti că mai trebuia să cumpere nişte puşti, dar de bună seamă nu din cele aflate aici.

Tocmai se îndreptau spre ieşire, străbătând uliţa covoarelor, când Ieremia se opri în faţa unei prăvălii şi exclamă din nou, de data asta triumfător:

— Uite, domnule, că nu mi s-a părut! E armeanul nostru, văzuşi?

Într-adevăr, omul în caftan aurit, care intrase pe poartă acum un ceas, era aici, în mijlocul prăvăliei, discutând însufleţit cu alt negustor, tot atât de scump îmbrăcat – şi cum de data asta îl vedea din faţă, Anton Lupan se încredinţă că nu putea fi altul decât Agop din Bazar. Doi servitori negri, aşezaţi în genunchi, coseau cu mişcări iuţi gura unui sac îndesat, care, cel puţin pe dinafară, părea sărăcăcios, faţă de bogăţiile din jur. Armeanul mai discută ce mai discută cu celălalt negustor, scoase de la brâu nişte hârtii făcute sul, le desfăcu, îşi băgară amândoi capul în ele, părând că fac nişte socoteli şi nu se înţeleg, apoi urcară cele câteva trepte şi se topiră în odăiţa din fund.

— Ia te uită milogul, ce haină are pe el! zise Haralamb, cu năduf. Păi ăstuia trebuia să-i cerem treizeci de icosari, dacă nu mai mult!

Anton Lupan ridică din umeri, nepăsător, deşi purtarea armeanului îl mira destul. Dar, la urma urmei, pe el nu-l privea starea unui negustor, de vreme ce-şi plătea călătoria, cinstit. Fireşte, Gherasim ar fi judecat altfel – şi vai de pielea bietului Agop dacă ar fi apărut în port cu caftanul aurit!

În faţa prăvăliei, pe partea cealaltă a uliţei, stătea, chircit pe caldarâm, cu taraba pe genunchi, un vânzător de tutun. Era un bătrân, cu turbanul soios tras până peste ochi, cu faţa ascunsă într-o barbă câlţoasă, nepieptănată demult, îmbrăcat într-un caftan sărăcăcios, lung până la pământ. Lui Anton Lupan i se păru ciudat că se rătăcise aici, pe uliţa covoarelor, când în altă parte îşi aveau locul vânzătorii de tutun. Poate însă că nu era un negustor, ci un biet turc sărac, care încerca să cerşească o para, într-un chip mai ferit. De aceea se apropie de el, luă o pungă de tutun fărâmat, cu gândul să i-o dea lui Ismail, întrebă de preţ şi aruncă pe tarabă câţiva ikilici4, de două sau de trei ori cât s-ar fi cuvenit.

— Allah să te ocrotească pentru bunătatea ta! îi mulţumi cerşetorul, ducându-şi mâna la frunte şi înclinându-se umil.

Cu toate că nu stătuse prea mulţi ani în Turcia şi nu vorbea limba ţării fără cusur, pe Anton Lupan îl izbi un oarecare accent străin, pe care nu l-ar fi putut avea decât un ghiaur turcit; dar bătrânul vânzător de tutun îi păruse la început cel mai curat urmaş al profetului, de aceea îşi îndreptă curios ochii asupra lui. Bătrânul lăsase ikilicii pe tarabă şi se uita nepăsător în prăvălia unde cei doi servitori negri sfârşeau de cusut sacul ponosit. Tocmai atunci uşa din fund se deschise, lăsându-l să treacă pe Agop din Bazar, urmat de celălalt negustor, fiecare cu câte un sipet în mâini.

În clipa aceea, în ochii bătrânului se aprinse un fulger scurt care pieri numaidecât. Dar asta fu de ajuns ca Anton Lupan să încerce aceeaşi tulburare ciudată ca azi dimineaţă, pe chei, când i se păruse că simte în mulţime văpaia unei priviri omeneşti. Rămase în loc, mai mult mirat decât neliniştit, cu ochii la vânzătorul de tutun. Acesta stătea nemişcat, privind în prăvălia de peste drum – şi era atâta nepăsare, atâta oboseală în ochii lui adormiţi, încât căpitanul Speranţei nu se mai îndoi că începuse să aibă năluciri.

Şi totuşi, în aceeaşi zi, avea să i se întâmple ceva asemănător, dar nespus mai ciudat.

Era curând după prânz. Înaintea mesei intrase la un armurier, cumpărase patru revolvere şi trei puşti Holland-paradox, o armă renumită, uşoară faţă de calibrul ei, cu două ţevi, una pentru glonţ, alta pentru alice, puţind deci fi folosită în împrejurări felurite. Prânzise, împreună cu ceilalţi, într-o locantă din Galata – şi, după ce îşi trimisese oamenii în port, cu armele şi cu pachetele de cartuşe, urcase dealul şi intrase în holul noului hotel Pera-Palace să frunzărească ziarele străine, fiindcă de câteva luni nu mai ştia nimic din cele ce se întâmplau în lume.

Tocmai când intra pe uşă, un negru pitic, cu un turban mai mare decât tot trupul lui, cobora de la etaj un geamantan cu burduf, desigur al unui călător care părăsea hotelul. Anton Lupan privi geamantanul, ros de timp, împestriţat de etichete în parte şterse sau căzute, semnele hotelurilor pe unde trecuse posesorul lui.

Poate un ochi priceput, de turc, ar izbuti să deosebească un câine din Galata de unul din Stambul. Se poate întâmpla ca primul să aibă albeaţă în ochiul stâng, iar al doilea în ochiul drept, ori coada unuia să fie mai scurtă cu un deget decât a celuilalt, deşi proverbul zice să nu te bizui pe coadă când vrei să faci deosebiri între câini. Dar hai să zicem că un ochi de turc… Ei bine, aş vrea să-l văd pe turcul acesta cu ochiul isteţ, capabil să găsească deosebiri şi să stabilească identităţi pe baza unor amănunte greu de descoperit – aş vrea să-l văd într-un hotel, unde se perindă mii de călători, fiecare cu bagajul lui, cum ar deosebi un geamantan de altul, fireşte dacă ar fi vorba de geamantane lucrate în acelaşi chip?

Anton Lupan privi geamantanul, în treacăt, şi i se păru cunoscut. După ce făcu un pas, întoarse capul şi îl privi din nou; negrul pitic îl lăsase în faţa uşii, aşteptând să coboare posesorul lui. Da, întâlnise undeva un geamantan asemănător, îl ştia bine, îl avea în ochi şi se silea să şi aducă aminte unde-i văzuse şi-n ce împrejurări.

„Încep să am năluciri!” îşi zise din nou, gândindu-se la cele întâmplate peste zi.

Apoi se aşeză într-un fotoliu din pai de orez, îndulcit cu perne de puf, ceru o cafea şi începu să frunzărească ziarele, lăsând în plata domnului şi geamantanul şi celelalte gânduri. Peste câteva clipe, o umbră i se aşeză pe chip – şi, fără să vrea, strânse tulburat ziarul în mâini; o scurtă telegramă de la Londra vestea că Charles Darwin era bolnav, cu puţine speranţe de a se mai însănătoşi.

Numele acestui om de ştiinţă rămânea legat de planul lui, mai aştepta încă un sprijin de la el, nu se gândea să plece la drum înainte de a-l vedea şi a-i cere încă o dată sfatul, de rândul acesta prin viu grai, nu pe calea scrisorilor, neîndestulătoare când ai nevoie nu doar de îndrumări ci mai cu seamă de o încurajare, care să capete sensul unei învestiri. Rămas singur, Anton Lupan simţea nevoia să aibă asupra sa umbra proteguitoare a marelui cercetător, care să înlocuiască măcar în spirit lipsa lui Pierre Vaillant.

Şi iată că, pierdut fiindu-i prietenul, era acum primejdie să-l piardă şi pe adevăratul însufleţitor al acestei călătorii.

Anton Lupan lăsă ziarul din mâini şi căzu pe gânduri, sub o perdea cenuşie ţesută de mâhniri şi îndoieli. O clipă flutură şi descurajarea asupra lui – apoi şi-o scutură; acum, orice ar fi fost să se întâmple, nu mai avea dreptul să se lase înfrânt, fiindcă, la drept vorbind, drumul era început. Avea o corabie gata de plecare şi şase oameni care îl aşteptau în port. Gândindu-se la ei, chipul i se însenină, ca şi când o rază de soare, străbătând fumul de tutun, aşezat în valuri dese sub plafon, s-ar fi îndreptat asupra lui.

Holul era plin de lume, cea mai mare parte europeni, oameni de afaceri sau turişti în haine de sport, cu aparate fotografice şi binocluri atârnate de gât, forfotind printre mese, agitaţi şi nerăbdători, în aşteptarea dragomanului care să-i plimbe prin Stambul. Se vorbeau felurite limbi, în gura mare sau mai potolit, şi toate dădeau un zumzet care pe un oriental l-ar fi adormit numaidecât, cum de altminteri se şi întâmpla cu cei câţiva musulmani, rătăciţi ici-colea, şi picaţi în somn, cu ciubucul stins.

Deodată, în acest zumzet adormitor, căpitanul Speranţei auzi un glas spunând mieros, glasul tuturor portarilor de hotel:

— Bon voyage, monsieur Vaillant!

Fără îndoială că o clipă, mintea obosită încercase să se odihnească, fără voia lui, lăsându-l în acea toropeală nici rea, nici plăcută, care îţi umple creierul de furnicături. Anton Lupan îşi scutură capul, buimac. Visase şi cineva pronunţase în vis numele cunoscut? în clipa următoare sări în picioare, aproape înnebunit. Geamantanul! Acum îşi amintea: era al lui Pierre! Da, se învechise, dar îl recunoştea, nu-şi dădea seama cum, poate prin acel amănunt pe care îl înregistrează numai ochiul – şi nu ţi-l transmite niciodată, conştient.

Geamantanul nu mai era în faţa uşii, îl luase un om care ieşea tocmai atunci, grăbit; îl zări numai din spate, o frântură de secundă, fiindcă lumea care forfotea printre mese îi acoperea vederea. Nu-şi dăduse seama dacă era înalt sau scund, tânăr sau bătrân, dar cine-ar fi putut fi altul decât Pierre, pe care ani de zile îl socotise pierdut? Îndoielile lui, stârnite de mărturia nelimpede a bătrânului Ifrim, îşi dovedeau temeinicia abia acum, dar şi-o dovedeau din plin!

Anton Lupan se repezi spre uşă, îmbrâncind lumea, ca ieşit din minţi, strigând:

— Pierre! Pierre! Pierre!

Oamenii îl priveau miraţi, dar nimeni nu se dădea la o parte din drum. Când ieşi pe uşă, se pomeni într-o mulţime de trecători care împestriţau strada în sus şi în jos. Se uită într-o parte, apoi în alta, dădu să facă un pas la deal, se răzgândi, o luă fuga la vale, până la primul colţ, cercetă strada care se deschidea în dreapta, plină de câini dar fără nici un om – şi, dându-şi seama că zadarnic ar mai fi căutat aici, se întoarse la hotel, gâfâind.

— Cine era domnul care a plecat acum? îl întrebă pe portar, gata să-l ia de gât.

Acesta îl privi mirat, apoi răspunse nepăsător:

— Domnul Pierre Vaillant!

Lui Anton Lupan îi veni sângele în obraz.

— Eşti sigur, Pierre Vaillant ai spus? strigă, întinzându-se peste contoar şi apucându-l pe portar de reverul hainei.

— Liniştiţi-vă, domnule, că speriaţi lumea! într-adevăr, oamenii din hol începeau să se strângă în jur, nedumeriţi, întrebându-se unii pe alţii ce s-a întâmplat. Anton Lupan îşi luă capul în mâini.

— Spune-mi, te rog, continuă, de data asta cu glasul liniştit, îl cunoşti de mult pe domnul Vaillant?

— De când s-a deschis hotelul, adică de vreo trei ani, vine regulat la noi.

— Eşti sigur că nu te înşeli asupra numelui? Portarul zâmbi, sigur de el, şi deschise registrul de pasageri.

— Iată, domnule, datele din paşaport, căci, după cum ştiţi prea bine, poliţia ne obligă să verificăm cu grijă actele străinilor. Vedeţi şi dumneavoastră: Pierre Vaillant, inginer, supus francez, născut la Saint-Malo, 8 august 1842…

Anton Lupan răsuflă adânc. Acum nu mai putea fi nici o îndoială, Pierre trăia… Dar ce taină ascundea cu el? Şi, mai ales, cum îl putea regăsi?

— Nu ştii unde a plecat? Să nu ţi se pară ciudat că te întreb atâtea, dar mi-e prieten bun şi de ani de zile îl credeam pierdut.

— Nu ştiu, răspunse portarul, însă cred că n-a părăsit Turcia. După câte am auzit, are lucrări în mai multe locuri, mai cu seamă peste Bosfor, în Anatolia, şi mai tot timpul e plecat. Aici vine de câteva ori pe an, probabil pentru treburi la minister.

— Nu ştii cum i-am putea da de urmă? Nu are prieteni, cunoscuţi, nu-ţi aminteşti de cineva care venea să-l vadă aci?

Portarul clătină din cap:

— Nu, domnule; cred că l-am văzut totdeauna singur şi nu-mi amintesc să-l fi căutat cineva.

Anton Lupan mulţumi, se îndepărtă câţiva paşi şi se aşeză într-un fotoliu. Mai întâi trebuia să se liniştească şi să cugete nepripit. De vreme ce Pierre trăia, într-un fel sau altul avea să-i găsească urma. Trebuia să-şi facă un plan…

Deocamdată nu mai putea îi vorba să plece azi. Coborî în port, să-şi vestească oamenii; probabil că venise şi Agop din Bazar, cu care avea să fie mai greu, dat fiind că acesta se grăbea.

Pe drum, străbătând străzile Galatei, mintea i se limpezi şi îşi simţi sufletul mai senin. Îl stăpânea o fericire calmă şi adâncă, pe care n-o întuneca decât gândul că, dacă ar fi avut mai mult noroc, dacă şi-ar fi ridicat o clipă mai devreme ochii din ziar, acum poate ar fi fost împreună cu Pierre Vaillant. Ce fericire, să-l ducă pe puntea Speranţei, să-i arate… Aici îl cuprindea din nou neliniştea… Ce se întâmplase cu el, atunci, după atacul piraţilor, cine-l salvase, unde dispăruse atâta vreme, de nu-i putuse găsi urma?

Dacă ar fi ridicat ochii o clipă mai devreme! Deodată simţi că i se face lumină în cap. Unde s-ar fi putut duce un călător care plecase de la hotel, luându-şi bagajul, dacă nu la gară sau în port? Trebuia să se grăbească şi, cine ştie, poate dădea de el.

Ultima parte a drumului o făcu în fugă; peste câteva minute era pe bord, abia trăgându-şi răsuflarea. Oamenii stăteau la taifas, aşezaţi pe bocaport, împărtăşindu-şi impresiile după raita dată prin oraş.

— Băieţi, li se adresă Anton Lupan, înfrigurat, cred că n-o să mai plecăm noaptea asta. Aşteptaţi-l pe armean şi dacă nu-i convine să-şi amâne plecarea, spuneţi-i că peste o oră mă întorc şi-i dau banii înapoi.

— Ba nu-i dăm nimic! răspunse Gherasim, ursuz. Să aştepte; corabia nu-i vapor, să plece după ceas.

— Bine, despre asta vorbeşte tu cu el. Dar acum, în primul rând, ia-ţi picioarele la spinare, du-te până în capătul cheiului, vezi ce vapor pleacă şi cercetează printre pasageri, poate găseşti un francez, Pierre Vaillant…

— Pierre Vaillant, domnule? întrebă cârmaciul, făcând ochii mari, ca şi restul echipajului.

— Da; pare-se că n-a pierit, ci e viu şi sănătos. Dacă-l găseşti, adă-l încoace pe sus, dar hai, pleacă repede, nu mai pierde vremea. Voi, ceilalţi, staţi aici, până mă întorc.

După ce făcu un pas pe chei, Anton Lupan se opri:

— Ieremie, vino şi tu!

— Să-mi iau puşca, domnule?

— Ia-ţi ce vrei, numai vino fuga!

Străbătură amândoi în goană podul de vase peste Cornul de Aur, lăsară în dreapta clădirea vămii noi şi curând după aceea se aflau pe peronul gării de la Caic-hané. Pleca un tren peste o jumătate de ceas, dar călătorii musulmani, care vin la gară cu zece ore mai devreme, se aflau de mult în vagoane, privind răbdători pe geam; unii îşi făceau rugăciunea, îngenuncheaţi pe coridoare sau în spaţiul dintre bănci; ceilalţi se simţeau datori să nu-i tulbure, şi dacă doi asemenea credincioşi se aflau la rugăciune, la un capăt şi la altul al coridorului, nimeni nu mai putea urca sau coborî din vagon.

Anton Lupan străbătu anevoie trenul, în multe locuri fiind nevoit să facă sărituri ca la circ peste vreun cap în turban, prosternat cu fruntea la pământ, şi se alese cu înjurături cumplite din partea celorlalţi credincioşi:

— Câine de ghiaur! Dar-ar ciuma în tine! Stârpi-ţi-ar nevasta!

Pierre Vaillant nu era nicăieri; Anton Lupan rămase pe peron până la plecarea trenului, aşteptându-l zadarnic. Află că alt tren pleca peste un ceas, din gara Haidar-Paşa, pe malul Anatoliei.

Alergă la chei, cu Ieremia după el, tocmi un caic lung şi îngust, cu trei barcagii, şi le porunci să tragă din răsputeri, spre insulele Prinkipo. Ajutată de curent, barca străbătu cei patru kilometri până la gara maritimă, în mai puţin de jumătate de ceas; gara de călători se afla la câteva sute de paşi. Anton Lupan îi făcu în fugă şi ajunse la timp ca să poată cerceta trenul, înţesat de aceiaşi credincioşi, de la un capăt până la altul; Pierre Vaillant nu era nici aici. Nu încăpea îndoială că rămânea numai vaporul; oraşul nu avea decât aceste două gări şi dacă nu plecase pe aici, un călător, ca să dispară, ar fi trebuit să poată zbura prin văzduh.

Caicul îi duse de-a dreptul la cheiul Galatei, în locul unde era ancorată Speranţa.

— Ei, Gherasime, l-ai găsit? strigă căpitanul sărind pe punte şi aruncând priviri nedumerite în jur, mirat că nu-l vedea pe Pierre Vaillant.

Cârmaciul ridică din umeri:

— Nu este, domnule; pleacă doar un vapor, deseară, şi l-am căutat din cabină în cabină, am cercetat şi registrul de călători, am întrebat pe toată lumea…

— Atunci nu poate fi decât în Stambul; rămânem aici şi mâine, să-l mai căutăm, hotărî Anton Lupan. Iată ce-o să facem, băieţi – trebuie să-mi daţi o mână de ajutor, Ieremie, ţine un icosar şi întoarce-te la gara Haidar-Paşa. Tu, Haralamb, du-te peste Cornul de Aur, la gara de la Caic-hané. Rămâneţi acolo până mâine la prânz, vedeţi ce trenuri sunt şi nu scăpaţi din ochi nici un călător…

Mai departe, le descrise înfăţişarea lui Pierre Vaillant şi mai ales geamantanul, care putea fi recunoscut după mulţimea etichetelor de hotel.

— Dacă vedeţi pe cineva că seamănă cu prietenul meu, aşa cum vi l-am descris, vă apropiaţi de el şi-l întrebaţi. De altfel, n-o să vă fie greu, fiindcă nu sunt prea mulţi călători europeni. Tu, Gherasime, să nu scapi portul din ochi; vezi dacă nu mai pleacă vreun vapor, vreo corabie, orice, la noapte sau mâine, iscodeşte, întreabă peste tot…

Nu sfârşise bine de vorbit, când schela se auzi scârţâind, sub un pas sfios, şi Ismail se ivi pe punte, ruşinat, cu capul în pământ.

— Domnule! zise, apropiindu-se de Anton Lupan, mai mult mort decât viu. Mai dam cinci lire, puteam?

Căpitanul ridică din umeri, încurcat. Punga lui kir Leonida nu era fără fund, şi până să pună mâna pe bani la Pireu… E drept că mai luase cincisprezece icosari de la Agop din Bazar.

— Nu puteam dam, domnule? întrebă Ismail, speriat.

— Dacă ai nevoie, fireşte că o să-ţi dau. Numai că n-ai picat în momentul cel mai potrivit. Şi p-ormă, o să trebuiască să facem o socoteală; ceilalţi n-au luat până acum nimic… Dar ce naiba faci cu atâţia bani?

— Pentru nevastă, domnule, trebuie dam.

— Păi nu i-ai mai dat cinci icosari la prânz?

— Dam Laleli. Acum trebuie dam Mufidé.

Şi Ismail arătă cu mâna spre chei, unde aştepta o turcoaică înaltă şi subţire ca un minaret.

— Dar tu ai un harem întreg! strigă căpitanul, ridicând braţele spre cer. Barem spune-mi o dată, să-mi pot încheia socotelile şi eu: cu asta ai terminat, păcătosule?

— Mai este una, Validé, răspunse bucătarul, sfios.

— Ei bine, iată cinci icosari pentru Mufidé, şi cinci pentru Validé, dar alţii să nu-mi mai ceri! Ce, vrei să ne vindem vasul pentru haremul tău? Hai, du-te la Mufidé şi până mâine la prânz să nu te mai prind pe-aici!

— Nu plecam noaptea? întrebă Ismail, înviorându-se.

— Nu! Şi să ştii că alţi bani nu-ţi mai dau! Nevestele tale ne costă prea scump!

— Validé făceam saraigli, mâine aduceam. Saraigli Validé bun-bun!

După ce bucătarul plecă, rostogolindu-se ca o geamandură pe lângă Mufidé, Anton Lupan porni în oraş. Întâi se duse în Pera, la legaţia Franţei şi, cu toate că după prânz birourile erau închise, izbuti să găsească un secretar de la consulat.

— Cunoaşteţi un inginer, Pierre Vaillant, supus francez, care locuieşte în Stambul?

— Personal nu-l cunosc, dar ştiu de el, răspunse secretarul, binevoitor. Şi-a reînnoit paşaportul anul acesta; chiar eu i l-am făcut.

— Şi atunci cum de nu-l cunoaşteţi personal?

— Fiindcă nu a venit aici, ci a trimis un servitor de la hotel; asta se obişnuieşte, mai ales la Stambul, cred că ştiţi. Probabil că domnul Pierre Vaillant e foarte ocupat…

Anton Lupan plecă mai liniştit. Nu făcuse nici un pas înainte, dar de data asta era sigur că nu mai putea fi nici o încurcătură la mijloc şi că îl va găsi pe Pierre.

Până seara cutreieră străzile din Pera, intră prin cafenele, prin holurile hotelurilor, se uită după trecători, sperând că şi întâmplarea i-ar putea fi de folos, deşi se bizuia mai mult pe oamenii săi, puşi să păzească gările.

Ar fi trebuit să treacă şi pe la birourile Lloyd-ului5, ca să asigure corabia, aşa cum le făgăduise oamenilor, dar socoti mai potrivit să facă treaba aceasta la Pireu.

Când se întoarse în port, tocmai sosea şi Agop din Bazar, cu o caravană întreagă de măgăruşi şi de hamali. Nu avea un cufăr, ci două, nu un balot, ci trei, şi pe deasupra vreo zece saci. Din păcate, Gherasim nu era aici, ca să-l judece după cum s-ar fi cuvenit. Dar nici nu fu nevoie de el, căci armeanul, văzând nedumerirea de pe chipul lui Anton Lupan, se apropie, făcând temeneli adânci, în giubeaua ponosită pe care o purta la început:

— Efendi căpitan să nu fie supărat, începu cu glas mieros, s-a întâmplat să adun mai mult calabalâc; nici eu n-am ştiut. Dar am să plătesc cinstit.

— Despre asta ai să te înţelegi cu cârmaciul meu, Gherasim, când o veni.

— De ce să aşteptăm până atunci? Ne-am înţeles cu cincisprezece icosari, mai pun încă cinci.

Anton Lupan nu-şi dădea seama dacă e mult sau puţin şi zăbovi cu răspunsul.

— Încă zece! se repezi Agop, dacă văzu aşa. Încă cincisprezece! Cu totul treizeci.

Neprimind nici un răspuns, căci căpitanul îl privea mirat, armeanul băgă mâna în buzunar de unde scoase o pungă plină cu vârf, şi zise grăbit:

— Patruzeci, dacă treizeci e prea puţin. Plătesc chiar acum: ce vrei, lire, napoleoni, icosari?

— Mi-e totuna, numai că am să-ţi dau o veste proastă: nu mai plecăm la noapte, ci zăbovim încă o zi. Dacă eşti grăbit, caută alt căpitan.

Armeanul se trase înapoi, clătinându-se, de parcă l-ar fi lovit cineva în cap. Câteva clipe rămase ţeapăn, cu ochii holbaţi, pe urmă aruncă o privire pe chei, la hamalii care aşteptau.

— Pe cine să mai caut acum? Dacă ne-am învoit, merg cu dumneata. Dar mâine plecăm, nu mă amâi iar?

— Nădăjduiesc că nu, deşi sigur nu poate fi nici Allah. Dacă om avea vânt potrivit…

— Bine! încuviinţă Agop, dându-şi seama că n-avea încotro. Putem să urcăm bagajele?

— Fireşte! Hei, Cristea, ia desfă bocaportul. Şi tu, Mihule, ai grijă de Negrilă al tău, să nu ne lase muşteriul fără giubea!

Pe chei stătea un funcţionar de la vamă, uitându-se nepăsător la sacii lui Agop, dar aruncând din când în când câte o privire temătoare în lături, să vadă dacă nu vine altcineva. După ce îşi văzu calabalâcul încărcat în hambar, armeanul se apropie de el, îi strecură ceva în buzunar, primi o hârtie cu peceţi – şi se întoarse pe punte, răsuflând uşurai.

— Acum poţi pleca liniştit, îi spuse Anton Lupan. Să fii aici mâine spre prânz.

Armeanul se sperie:

— Să plec? De ce să plec dacă am plătit? Rămân aici! Şi se aşeză repede pe hambar.

— Nu te alungă nimeni, domnule, răspunse căpitanul, ridicând din umeri. Credeam că mai ai treburi prin oraş.

— Ce treburi să am? Nu mai am nimic; sunt un negustor scăpătat.

Peste vreo oră se întoarse şi Gherasim; până a doua zi nu pleca nici un vapor, nici o corabie, nici măcar un barcaz.

— Unde-l culcăm pe armeanul ăsta? îl întrebă Anton Lupan. Are de gând să rămână aici peste noapte. Să-l chem în cabină la mine, sau îl luaţi voi, la prova?

— Păi să vedem ce zice şi el… Hei, jupâne, vino să-ţi alegi culcuşul! Vrei cabină de lux, sau te mulţumeşti cu una mai aşa? Să ştii că pentru asta mai dai un icosar, fiindcă partea dormitului n-am pus-o în preţ.

Agop se lăsă mai greu pe capacul hambarului.

— Nu merg în cabină; eu dorm aici. Am pernă şi pătură să mă-nvelesc.

— Uite la el, zgârciobul! îi şopti Gherasim lui Anton Lupan. E în stare să-şi rupă oasele pe scândură, pentru un icosar.

— Iartă-l, Gherasime, că ne-a plătit destul! Ştii cât am luat de la el? Patruzeci de galbeni zimţuiţi!

— Cum asta, domnule?

— Uite, a mai avut ceva calabalâc. Gherasim râse, mulţumit:

— Domnule, bag seama că începi să înveţi meseria. Ei, dacă-i aşa, să ne purtăm mai blând cu dumnealui… Efendi Agop, vino că am glumit! Pentru cabină nu trebuie să mai plăteşti nimic.

Spre mirarea lor, armeanul nu se urni din loc:

— Mulţumesc, eu dorm aici, cum am spus. Nu pot să dorm în cabină, că sufăr de năduf.

— Da' de unde năduf! şopti Gherasim. Nu l-am văzut eu cum alerga pe chei, ca un ogar?

Apoi spuse tare, stăpânindu-se cu greu să nu izbucnească în râs:

— Bine, efendi Agop! Dormi unde vrei, dar să ştii că pe punte, mai mare e dulăul ăsta; îl cheamă Negrilă şi vine de la oi; mai departe înţelege-te cu el cum ştii!

În noaptea aceea, Anton Lupan dormi neliniştit; se întreba ce-or fi făcând Haralamb şi Ieremia în gări – şi-i părea rău că seara nu mai dăduse o fugă pe la ei, deşi mai cu seamă până la Haidar-Paşa, era drum destul. Îl auzea afară pe Agop gemând şi pe Negrilă mârâind – şi, cu toată neliniştea, câteodată îl apuca râsul. Îi era drag câinele acesta ciobănesc, coborât din munţi, care nu văzuse niciodată o corabie, dar care înţelesese de la început, fără să-l fi învăţat nimeni, că rostul unui câine aici era să păzească puntea, ca pe ograda lui stăpână-su. Aici cine era stăpânul lui? Mihu, Gherasim, Ismail? Toţi şi niciunul… Dar stăpânul lor, al acestor oameni vrednici şi ascultători, al lui Ieremia, al lui Cristea Busuioc şi-al celorlalţi, cine era? El, Anton Lupan? Desigur, aşa s-ar fi putut numi, dar el nu se simţea stăpân, ci căpitan – şi numai atât!

Venise de departe, ridicase în picioare o corabie aruncată pe ţărm şi adunase în jurul lui câţiva inşi, necunoscuţi. Acum, toţi aceşti oameni erau strânşi mănunchi. Simţi deodată o mare căldură pentru ei, pentru tot ce era în jur, pentru tot ce făcuseră împreună, din ziua când dezgropaseră corabia din nisip, pentru tot ce le rămânea de făcut – şi le rămânea de făcut tuturor laolaltă, tot ce visase el cu Pierre Vaillant din ziua când găsiseră cartea lui Darwin şi jurnalul bătrânului corsar; nimic nu-i mai putea împiedica să plece la drum, poate chiar în acest an, fiindcă prietenul dispărut nu pierise, aveau să-l găsească – şi mările li se deschideau libere în faţă, liber li se deschidea întinsul ocean…

Mările li se deschideau în faţă? Pe la prânz aveau să vadă că piedici serioase încercau să năruiască acest vis înaripat.

Anton Lupan se sculă înaintea zorilor, îl lăsă pe Agop din Bazar dormind deasupra bocaportului, pe Cristea Busuioc de vardie şi pe Negrilă mârâind, cu ochii la omul străin. În gara de la Caic-hané îl găsi pe Haralamb moţăind într-un colţ, pe peron.

— Nu-i nevoie să stai tot timpul aici; între trenuri, du-te şi mai plimbă-te prin oraş, dar ai grijă să-ţi iei postul în primire, la timp.

Apoi se urcă în barcă, se duse la Haidar-Paşa – şi cu Ieremia făcu la fel.

Pierre Vaillant nu se ivise nicăieri.

Pe la ora şapte, când soarele apucase să se ridice bine pe cer, Anton Lupan era înapoi, în port. Îl mai trimise încă o dată pe Gherasim să vadă dacă nu pleca vreun vapor, iar pe Mihu şi pe Cristea Busuioc îi îndemnă să se ducă prin oraş, cu rândul, ca să nu stea amândoi de pomană la bord.

Mai bine nu i-ar fi trimis! Întâi se duse plutaşul, cu barba în vânt, cu toporişca la brâu, păşind visător, după firea lui. Pe vremea aceea, cheiul Galatei avea binte de lemn; Cristea Busuioc le cercetă din loc în loc, pipăind lemnul, încercându-l cu unghia, suspinând – era lemn românesc, brad din Carpaţi, trunchiuri groase, încercuite cu fier şi bătute trudnic în pământ; se mai uită un timp pe la corăbii, stând falnic pe mal, cu mâinile în brâu, fără să simtă forfota din jurul lui – apoi, terminând cu portul, porni pe străzile Galatei, în sus, oprindu-se uneori pe la uşile caselor, încercând lemnul cu toporişca şi oftând.

Peste vreo două ceasuri, când se întoarse, Mihu îl văzu legănându-se, scuturând din cap, cu ochii tulburi, ca omul băut, şi socoti că plutaşul, înfrângând cumpătarea sa cunoscută de toţi, intrase într-o prăvălie şi trăsese la măsea rachiu ori ce altă naiba băutură se găsea pe-aici – lucru care îl mâhni mult, fiindcă până atunci îl socotise pe Cristea Busuioc curat ca un sfânt.

— Ce făcuşi, nene Busuioc? îl dojeni, uitându-se la el strâmb.

În loc să răspundă, plutaşul prinse să se rotească pe punte, năuc, cu capul în mâini. Negrilă se uita când la el, când la stăpână-su, se vede treaba foarte uimit. Cât despre Agop din Bazar, acesta rămăsese la locul vechi, fără să vadă nimic, încruntat, frământându-şi pumnii, muncind cine ştie ce socoteli în gând.

Aici săvârşi Mihu o greşeală, de care avea să se căiască amar mai târziu; nu era de loc timpul potrivit să plece în oraş, lăsând paza Speranţei în grija plutaşului, aşa cum se înfăţişa acesta acum. Dar necazul n-avea să i se tragă de-aici, fiindcă în lipsa lui, cu corabia nu se întâmplă nici un rău; necazul îl aştepta în alt loc şi el plecă într-acolo, fără să bănuiască nimic.

Urmat de Negrilă, tânărul mus porni să se plimbe pe chei, întocmai cum făcuse şi plutaşul înaintea lui – ajunse până la Top-hané, se uită la cazărmile de pe deal, cu tunurile aşezate la rând, apoi îşi alese o stradă mai puţin umblată şi o luă în lung, căscând gura pe la cafenele şi pe la prăvălii. După vreo sută de paşi se pomeni în faţa unui om, arămiu la chip, care stătea pe un scăunel, în gura unui gang murdar, întortocheat şi parcă nesfârşit. Omul se ridică şi, făcând un salamalec adânc, îi spuse ceva, pe grai necunoscut, arătând la cizmele lui care se prăfuiseră rău între timp.

Mihu ridică din umeri, făcând semn că nu înţelege graiul străin.

— Franţuz? întrebă omul cu obraz arămiu. Asta băiatul înţelegea; răspunse:

— Nu!

— Italian?

— Nici.

— Bulgar, ungur?

— Nu; român!

— Român?! exclamă străinul, luminându-se la chip şi dând-o pe graiul musului: Şi eu sunt tot român! Ah, ce bucurie să întâlneşti unul de-ai tăi, printre străini!

— Şi eşti de mult aici? întrebă Mihu, împărtăşind bucuria lui.

— De copil!

Zicând acestea, necunoscutul îşi arătă un chip atât de nefericit, încât băiatul se întristă; pesemne bietul om îndurase multe, din copilărie până acum; până şi graiul şi-l stâlcise, trăind atât amar de ani printre străini; să nu fi auzit asta din gura lui, ar fi zis că-i de orice naţie, numai român nu, aşa vorbea de stâlcit.

— Şi cu ce te îndeletniceşti aici?

— Lustragiu.

— Da? Vino în port, o să te ospătăm şi-o să te cinstim. Suntem cu o corabie, şase români – numai bucătarul e turc.

— Merg, dar mai întâi lasă-mă să-ţi lustruiesc cizmele; e ruşine să umbli aşa prăfuit. Îţi dau lustru cu vacs arăbesc, o să te minunezi!

Zicând acestea, fără să mai aştepte vreo încuviinţare, străinul cu obraz arămiu îşi îndesă muşteriul pe scăunel, îi trase cizmele din picioare şi se topi după o cotitură a gangului nesfârşit.

— Unde te duci? strigă băiatul, neliniştindu-se oarecum.

— La prăvălie, uite colea! Aşteaptă că ţi le-aduc numaidecât.

În acest timp, căpitanul Speranţei trecuse Cornul de Aur şi se îndrepta spre Ministerul de Lucrări Publice; acolo se afla şi Direcţia drumurilor de fier otomane, unde acum câţiva ani era cunoscut. Spera să afle ceva despre Pierre Vaillant… Dar lucrul nu merse uşor, cu toate cunoştinţele sale asupra limbii şi chiar a obiceiurilor turceşti. Dacă limba nu se schimbase în cei câţiva ani cât lipsise de aici, obiceiurile, datorită sărăciei publice, luaseră un caracter, ca să zicem aşa, mai riguros.

Pe scurt, primul care-i pretinse bacşiş, nu ca să-l lase să intre, fiindcă altminteri intrarea era slobodă atât pentru oameni cât şi pentru câinii fără stăpân, ci numai ca să-l îndrume la un anumit birou, fu portarul, în îmbrăcăminte orientală, cu şalvari şi cu turban, ceea ce, la urma urmei, de ce ne-ar mira, atâta vreme cât ne aflăm la Stambul?

Portarul ascultă cu luare aminte necazul ghiaurului şi când, în sfârşit, acesta îl întrebă încotro s-ar putea îndrepta, ridică din umeri, neştiutor, de parcă n-ar fi fost pus acolo taman pentru asemenea daraveli. Abia după ce Anton Lupan, dumerindu-se, îi strecură în mână un onlic de argint, ceea ce însemna cam doi lei, adică mâncarea unei familii pe o zi, turcul făcu o temenea, zâmbi şi-l îndrumă să se ducă la un birou, undeva la capătul unor coridoare întortocheate, care parcă nu mai aveau sfârşit.

În faţa uşii dormea un câine jigărit. Dându-şi seama că n-ar fi putut să-l mişte din loc, ca unul care cunoştea câinii din Stambul, Anton Lupan păşi peste el şi intră. Biroul avea fereastra spre Bosfor, afară se vedea soarele strălucind, vântul încreţea molcom apa de safir, dar slujbaşul padişahului stătea cu geamul închis, bea cafea şi fuma ciubuc în odaia îmbâcsită de fum.

Ascultă şi el povestea ghiaurului, apoi clipi din ochi şi făcu gestul cunoscut, frecându-şi degetul mare de arătător.

— Pentru daravela asta te duci dumneata la etajul de sus şi întrebi de efendi director Ali-bey, zise, după ce primi o medgidie de argint, ceea ce însemna cam cinci lei.

— Nu s-ar putea să-mi spui dumneata unde-i biroul lui Ali-bey? Ca să mai întreb pe cineva costă cam scump.

Turcul păru mirat, dar, în sfârşit, după ce se mai uită o dată la medgidia de argint, îi dădu în silă lămuririle trebuitoare ca să ajungă la locul cuvenit.

Ali-bey era un slujbaş din cei tineri, care învăţase ceva carte prin Franţa, deci se arătă încântat să primească un vizitator străin, ca să-şi mai încerce cu el graiul franţuzesc. La rândul lui, Anton Lupan era bucuros că dăduse peste un turc venit din Apus, care, de bună seamă, îşi lepădase obiceiurile strămoşeşti.

Ali-bey îi ascultă şi el povestea, zâmbind politicos şi înclinând din cap. La urma urmei, vizitatorul nu voia să ştie altceva, decât dacă inginerul Pierre Vaillant lucra undeva pentru imperiul sultanului, dacă avea vreun contract, dacă nu i se putea afla urma.

— Vă întreb asta, pentru că am lucrat împreună la calea ferată Adrianopole-Stambul, iar eu personal am lucrat după aceea podul cei mare peste Sakar, în apropiere de Vezir-han. Vedeţi dar că nu vin la dumneavoastră chiar ca un străin.

Ali-bey înclină din cap, zâmbi, dar după aceea ridică din umeri, ca unul care nu putea face nimic.

Lui Anton Lupan îi veni sângele în obraz. Oare trebuia şi de data asta să dea bacşiş? Ali-bey nu era un slujbaş oarecare – şi pe deasupra învăţase carte în Franţa, venea de acolo cu obiceiuri noi. Văzându-l că tace, cu ochii visători asupra Bosforului, făcu un gest timid, cu mâna la buzunar.

— O liră ajunge! spuse nepăsător turcul care, deşi privea Bosforul, simţise vecinătatea banilor, poate printr-un instinct strămoşesc.

Căpitanul Speranţei puse lira pe masă, cu obrazul arzând de ruşine. Ali-bey luă moneda, o privi ca pe un lucru de nimic, apoi o lăsă să cadă în buzunar.

— Păi dacă daravela stă aşa cum mi-aţi spus, trebuie să încercaţi la Direcţia drumului de fier.

— Dar Direcţia drumului de fier nu-i aici? întrebă Anton Lupan, ridicându-se surprins. Doar am vorbit limpede cu un funcţionar, care m-a îndrumat încoa'.

Ali-bey zâmbi înţelegător:

— Probabil că e un funcţionar din cei vechi, care nu se descurcă în treburile ministerului; cu timpul o să-l înlocuim. Direcţia drumului de fier s-a mutat peste drum, în palatul vechi.

Cu asta, turcul se ridică şi făcu o temenea, semn că pentru o liră vorbise de ajuns.

Anton Lupan coborî scările, năucit. La ieşire dădu nas în nas cu portarul în şalvari.

— Bine, pezevenghi bătrân, de ce m-ai trimis aici, când eu ţi-am spus că am treabă la drumul de fier?

— La drumul de fier, efendi? se miră portarul cu un rânjet de dispreţ. Se vede că n-am înţeles.

Apoi scoase onlicul, se uită la el, strâmbă din nas şi adăugă:

— Dacă dădeai o medgidie, spuneam de la început: uite colea e drumul de fier!

Anton Lupan se întoarse în port aproape de prânz, spumegând de furie, şi cu trei lire aruncate în vânt. La Direcţia drumului de fier, după ce trecuse din birou în birou, lăsând cuvenitul bacşiş, aflase în sfârşit că Pierre Vaillant nu lucra nicăieri. După sfatul unui alt slujbaş, care băgase nepăsător o medgidie în buzunar, ar mai fi putut încerca la Seraschierat, Ministerul de Război, dar se lăsă păgubaş, fiindcă nu se simţea în stare să refacă numai prin puterile lui finanţele zdruncinate ale imperiului otoman.

„Totuşi o să se întoarcă – şi atunci o să-l găsesc”, îşi zicea, în timp ce se îndrepta năduşit spre port.

Se gândea să plece la Pireu cu cheresteaua lui kir Leonida, apoi să revină aici şi să aştepte un timp, făcând până una alta mici curse în Arhipelag, după cum s-ar fi ivit prilejul şi marfa ceea ce, la drept vorbind, nici măcar nu schimba planul lui; tot se gândise să rămână în Mediterană până în primăvara viitoare, ca să adune banii trebuitori marii călătorii. Noroc că nu-l zorea nimeni la drum, şi mările libere îl aşteptau.

Dar oare nu se înşela? Ce se întâmplase aici? Un soldat cu fes, tunică roşie şi şalvari verzi, cu baioneta la puşcă, o baionetă lungă cât un catarg, stătea ţeapăn pe chei, la pupa Speranţei. Pe punte, Cristea Busuioc clătina din cap, în vreme ce Agop din Bazar îşi frângea mâinile, deznădăjduit.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Anton Lupan, alergând pe bord.

— Amendă, domnule, răspunse plutaşul, arătând o hârtie cu peceţi mari.

Hârtia, cu stema sultanului în cap, pornea de la Căpitănia portului şi spunea, pe de o parte în limba turcă, pe alta în franţuzeşte, că deoarece aruncase gunoi în port, goeleta Speranţa, sub pavilion românesc, trebuia să plătească numaidecât o amendă de o mie de lire, altminteri…

Căpitanul simţi că-şi pierde firea; nu-şi închipuise că finanţele padişahului erau chiar în acest hal!

— Cine a adus hârtia asta?

— Unul de la Căpitănie, chior de un ochi şi bâlbâit, lovi-l-ar boala! răspunse plutaşul, tot clătinând din cap.

— A venit de mult?

— Nu, mai adineaurea; dacă o fi un sfert de ceas.

— Mihu pe unde e?

— S-a dus prin oraş.

— Şi başbuzucul ăsta de pe chei, ce hram ţine aici?

— L-a lăsat să ne păzească; cică să nu spălăm putina. Agop se apropie de căpitan, frângându-şi trupul, roşu în obraz, cu ochii zgâiţi.

— Dumneata stai liniştit, efendi, dar eu ce fac?

— Ce întrebare e asta? Ce, amenda te priveşte pe dumneata?

— Nu mă priveşte, numai că dacă n-o plăteşti, îţi ia tot.

— Foarte bine; o să ia cheresteaua, nu boclucurile dumitale, că doar ce-ar câştiga?

Armeanul începu să alerge pe punte, bătându-se cu pumnii în cap. Tocmai atunci pică şi Gherasim, care mai dăduse târcoale pe chei, în căutarea lui Pierre Vaillant.

— Ce ne facem, Gherasime? întrebă Anton Lupan, arătându-i hârtia.

Cârmaciul se scarpină în cap.

— O mie de lire?! Hm! Şmecher sultanul! Dar lasă, domnule, că asta-i boală cu leac! Ia hai cu mine, şi-o să vedem!

Când să treacă schela, Agop veni fuga la ei:

— Efendi căpitan, ai milă de un negustor scăpătat! Vorbeşte acolo, stăruie, dacă lasă mai ieftin, poate te împrumut eu cu ceva. Îmi dai iscălitură, pe un an…

— Al naibii armean! zise Gherasim, în timp ce se îndreptau spre Căpitănie. Scăpătat, scăpătat, dar văd că n-a rămas fără cheag!

Căpitanul portului era un om ursuz, cu nasul arcuit ca un iatagan şi cu un neg cât o băncuţă pe obraz – să zici că se trage din acelaşi neam de căpitani de port cu căpitanul de la Sulina.

— Dumneata ne-ai trimis hârtia asta? îl întrebă Gherasim, apropiindu-se de biroul pe care fumega un ciubuc de chihlimbar.

Căpitanul îşi puse ochelarii pe nas; pe nasul lui ochelarii stăteau ca o pereche de dăsagi în spinarea unui elefant.

— Eu am trimis-o, da; ai venit cu banii?

— Se vede că glumeşti, efendi! O mie de lire c-am aruncat nişte gunoi, dacă l-om fi aruncat careva? Ce supărare ţi-am făcut dumitale cu asta?

— A, nu ştii, şi eşti marinar?! Gunoiul se duce la fund şi azi aşa, mâine aşa, până vezi că scade apa şi nu mai poate veni vaporul la mal.

Gherasim se gândi o clipă, uitându-se stăruitor la nasul căpitanului, ca şi când de-aici putea să-i vină scăparea. Şi cum se uita astfel, văzu un pahar de apă ivindu-se sub nas, nasul se ridică spre tavan, iar apa se duse pe gâtlejul însetat.

— Efendi căpitan, începu cârmaciul, care găsise scăparea nu în nas, ci în pahar. În privinţa gunoiului eu unul cred că socoteala nu-i aşa cum spui dumneata. Eu unul cred că dacă se ridică fundul, se ridică şi apa…

— Nu-i adevărat!

— Ba da, şi pot să dovedesc. Iată, am să iau paharul ăsta, am să torn apă în el, aşa… Acum fii bun şi pune-ţi ochelarii să vezi ce se întâmplă dacă un marinar aruncă un făraş cu gunoi aproape de mal.

Aici Gherasim se întoarse spre Anton Lupan şi-i ceru în şoaptă câţiva icosari.

— Ei, a crescut, sau ba? întrebă, dând drumul unei monede în pahar.

Căpitanul îşi puse ochelarii, se aplecă peste masă şi se uită la galbenul zimţat.

— Nu văd, n-a crescut! răspunse, clătinând din cap. Cârmaciul mai lăsă să cadă încă un ban, care se aşeză cuminte peste celălalt.

— Nici acum, efendi căpitan?

— Acum a crescut, dar prea puţin.

— Aşa? Ia mai uită-te o dată şi dacă nici acum nu eşti mulţumit, apoi mă duc la cadiu…

— Bun, bun! încuviinţă căpitanul, ursuz, punând mâna pe pahar. Putea să crească mai mult, dar haide, să nu mai lungim vorba… La cadiu, degeaba te gândeşti, că are albeaţă în ochi şi vede prost de tot.

— Dar pe gunoiul ăsta, ne mai dai şi carte de marinar pentru un om care e cu noi, efendi căpitan.

— Acte aveţi?

— Mai vrei acte, după ce ai băgat trei icosari în buzunar?

Când se întoarseră, venise şi Ieremia de la gară şi stătea pe punte, rezemat în flintă, zădărând santinela de pe mal:

— Ia spune, Osman, pe la Plevna ai luptat?

Turcul nu înţelegea altă vorbă decât Plevna, dar asta era destul ca să-l umple de necaz.

— Lasă-l, măi Ieremie, nu vezi că nu ştie româneşte? zise Gherasim, păşind pe bord.

— Ba ştie, dar se preface; ia să-i pomenesc de pilaf, să vezi cum ar mişca din nas! Hei, Osman, ia uite-ncoa', pe mine mă ţii minte?

Santinela îşi smuci puşca de pe umăr.

— Stai, păgânule, că am şi eu puşcă! Uite-o colea, n-o fi aşa nouă ca a ta, dar e-nvăţată la turci. Cum vede unul, numai ce-o auzi că-ncepe a necheza: nihahaha! Nihahahahaa!

Îndată veni şi Haralamb, fără să aducă vreo veste mai bună decât vără-su – şi fără ca măcar să fi văzut vreo turcoaică, aşa, ca să-i fie pe plac. Parcă puteai să ştii ce sluţenii se ascund sub iaşmacurile acelea lăsate pe obraz? Numai Laleli îi săgetase inima, că prea era zglobie, prea râdea gingaş, dar, dacă o ştia nevasta lui Ismail, ce putea să facă decât să suspine şi să viseze la ea? Uite pentru ce chinuri îşi lăsase el vădanele lui de la Sulina şi venise la Ţarigrad!

Tocmai când Haralamb cugeta aşa, pe chei se ivi Mihu, bocind, cu pumnii la ochi, târşâindu-şi picioarele goale prin praf.

— Unde-ţi sunt cizmele? îl întrebă Anton Lupan.

— Mi Ie-a luat!

Şi plângând, smiorcăind, cu pumnii murdari la ochi, musul povesti întâlnirea lui cu lustragiul din gang.

Auzindu-i păţania, căpitanul Speranţei nu ştia dacă să-l mustre sau să facă haz.

— Gherasime, du-te cu el în oraş şi cumpără-i o pereche de cizme noi. Iar tu, Mihule, altă dată vezi ce faci!

Hotărât, nu mai aveau de ce să zăbovească în portul acesta care-i costa o sumedenie de bani.

Sufla o briză slabă, dinspre uscat, dar sus, la creastă, dincolo de Ieni Mahalle, se vedeau copacii despletindu-şi ramurile, iar în larg, cât se zărea un colţ din Marmara, valurile se zbuciumau, ridicând berbeci albi, ceea ce dovedea că vântul nu era chiar aşa de firav.

— Pregătiţi-vă de plecare! Peste o jumătate de oră ridicăm ancora!

Agop din Bazar răsuflă uşurat.

— Şi cu Ismail ce facem, domnule? întrebă Gherasim, uitându-se pe mal.

— Dacă nu vine, plecăm fără el; i-am spus că la prânz să fie aici. Îmi pare rău, dar mi se pare că prea şi-a făcut de cap. La Galliopoli sau la Pireu o să găsim alt bucătar, mai puţin poligam… Dar haide, du-te odată după cizme, că ne rămâne musul descălţat!

Înaintea plecării, Anton Lupan făcu un ultim drum în oraş, urcă străzile cu trepte ale Galatei şi se duse la Pera-Palace.

— Iată aici câteva rânduri pentru domnul Pierre Vaillant, îi spuse portarului. Dacă se întoarce, anunţă-l că în două săptămâni sper să fiu şi eu înapoi; să mă aştepte sau măcar să-mi lase adresa unde îl pot căuta.

Când ajunse în port, văzu de departe că echipajul Speranţei în loc să dezlege pânzele, stătea îmbulzit în jurul tambuchiului, la prova; numai Agop din Bazar se frământa, alergând pe punte, dintr-un bord în altul, nerăbdător să se vadă plecat.

— Hei, ce-i aici? strigă căpitanul de pe mal. Oamenii se dădură în lături, ruşinaţi. Ismail, în portul lui oriental, stătea turceşte deasupra tambuchiului, ca un sultan, şi trăgea mulţumit din lulea, înconjurat de cele patru neveste, aşezate pe punte, cu capul sub iaşmac. Haralamb se tot învârtea pe lângă Laleli, încercând să-i vadă faţa, în vreme ce turcoaica râdea şăgalnic, cu râsul ei cald şi tremurat.

— Ce-i, Ismaile, nu-ţi ajunge cât ai stat cu ele? întrebă Anton Lupan, trecând schela. Nu cumva vrei să ne aduci haremul tău pe cap?

— Au venit numai să-l petreacă, domnule, sări Haralamb, luându-i apărarea.

Laleli gunguri dulce, sub voal. Celelalte îşi întoarseră capul spre ea şi cu tot iaşmacul se văzu că o fulgerau.

— Validé am făcut saraigli, zise şi Ismail, bucuros, arătând un şir de borcane aşezate lângă tambuchi.

Cea de-a patra nevastă, pe care nu o văzuse nimeni până acum şi nici nu-i auzise glasul, începu să râdă, un râs gros şi aspru, ca de bărbat. De altfel, şi după restul înfăţişării, atât cât puteai să bănuieşti sub feredgeaua albastră, ai fi luat-o mai degrabă drept un hamal.

— Pe asta o punem să ridice ancora, zise Ieremia, ţinându-se cu teamă la un pas de ea.

Anton Lupan se îndreptă spre cabină:

— Ia, Ismaile, debarcă-ţi haremul, că n-avem timp de pierdut; altminteri ţi-aş spune să le pofteşti la o cafea.

În clipa când turcoaicele se ridicau, Haralamb făcu ce făcu şi dându-se pe lângă Laleli, îi ridică un colţ al iaşmacului. Ghiaurii avură timp să vadă un chip gingaş, îmbujorat, cu buzele roşii, cu dinţii albi, cu ochii adânci şi albaştri cum e cerul de mai, noaptea, clipind speriaţi sub genele lungi şi grele ca perdelele de la odaia sultanei. Celelalte trei începură să strige şi să blesteme, năpustindu-se asupra ghiaurului neruşinat:

— Câine murdar! Mânca-ţi-ar corbii ochii spurcaţi! Ghiulsum puse mâna pe o cange şi, cum nu mai avu când să se ferească, bietul Haralamb se pomeni cu ea în cap.

— Dar-ar ciuma în tine, ghiaur scârnav!

Numai Laleli nu zicea nimic, ci gungurea şăgalnic sub iaşmac, parcă fericită că marinarii îi văzuseră faţa.

După ce terminară cu ghiaurul, turcoaicele o luară la scărmănat pe ea – şi o traseră pe chei, spurcând-o cu vorbe şi scuturând-o ca pe un ţol murdar.

— Mă, Ismaile, tu nu zici nimic? întrebă Haralamb, apropiindu-se furios de bucătar, care stătea netulburat la locul lui, pe tambuchi, ca un padişah.

— Ba ziceam! Tu ce-am căutat puneam mâna pe iaşmac? Hai?

Toată lumea socoti că va începe gâlceavă. Însă, spre uimirea tuturor, în clipa următoare, de unde până atunci părea înfuriat, bucătarul zâmbi, oftă, şi zise cu alean:

— Ah, Allah! Allah! Bre Haralamb, am văzut ce ochi aveam?

— Haide, Ismaile! îl potoli căpitanul, care între timp îşi schimbase hainele de oraş. S-a făcut ceasul două şi tot n-am plecat, din pricina ta. Dezlegaţi pânzele! Ridicaţi schela… Hei, dar ăsta cine mai e? Ce-i, moşule, cu dumneata?

Pe chei, în capul schelei, se ivise un călugăr bărbos, cu comănacul plin de găuri şi albit de praf, într-o sutană măslinie, strânsă pe mijloc cu o bucată de curea. La gât avea un şirag de mătănii sărăcăcioase, de lemn slinos, iar în spinare ducea o dăsagă grea.

— Domnul cu voi! Cine-i căpitanul? întrebă noul venit, făcând semnul crucii cu un gest cam stângaci.

— Eu; ia spune, ce vânt de poartă prin lumea asta de păcătoşi că, după port, aş zice că vii de la Muntele Athos?

— Chiar aşa, fiul meu, răspunse călugărul, în vreme ce păşea pe punte şi îşi lăsa dăsaga jos. Sunt de la mănăstirea sfântului Mina, dar umblu prin lume de mai bine de un an, să strâng bani, că ne-a ars biserica şi nu mai avem unde aduce har tatălui nostru ceresc.

Zicând acestea, omul în sutană se întoarse cu faţa spre răsărit şi se închină larg.

— Şi de la noi ce vrei? îl întrebă Anton Lupan, privindu-l stăruitor.

Ochii, glasul, ceva din înfăţişarea călugărului îi amintea nu ştiu ce; poate îl mai întâlnise vreodată, prin alte locuri, că partea asta a lumii era plină de călugări de la Muntele Athos.

— Păi uite, taică, ce-aş vrea… Am auzit că plecaţi la Pireu.

— Da, n-ai auzit rău.

— Şi te-aş ruga să iei un călugăr sărman cu dumneata, că numai pentru numele lui Christos trudesc. Am bătut drumul pe jos, de la Athos până aici, şase luni am umblat şi am adunat câte ceva, dar puţin, că oamenii sunt săraci. Dacă nu ţi-e ocol, m-aş ruga de dumneata să mă duci până la Skyros, în Arhipelag, că acolo avem credincioşi de la care nădăjduiesc să mai strâng ceva. Mai departe, oi vedea ce-oi face, oi găsi vreun barcaz să mă ducă prin insulele acelea… Dar de asta să n-ai grijă dumneata; dacă mă iei până la Skyros şi mă laşi undeva, pe mal, mai departe m-o ajuta mila lui Dumnezeu şi bunătatea oamenilor.

— Ce facem, Gherasime, că ne mai veni un pasager? întrebă Anton Lupan, încurcat.

Cârmaciul se scarpină în cap.

— Să-l luăm, domnule; n-om păgubi cine ştie ce, dacă om trece şi pe la Skyros.

— Mulţumesc, taică, Dumnezeu să te răsplătească de-o mie de ori! zise călugărul, răsuflând uşurat.

— Atunci, moşule, hotărî Anton Lupan, caută-ţi un culcuş pe undeva, că nu mai avem timp de taifas. Hai, băieţi, ridicaţi ancora!

Lanţul greu începu să scrâşnească, în scârţâit de cabestan, Speranţa îşi afundă prova trasă pe ancora grea, parâmele desprinse de pe binte căzură făcând să plescăie apa, focul şi trinca ţâşniră pe strai şi cheiul Galatei începu să alunece uşor înapoi, cu mulţimea de gură-cască înşirată pe mal. În stânga se vedea Turnul lui Leandru, orbitor de alb, iar în dreapta Top-Kapu-Serai, cu zidurile năruite ale vechiului palat.

Înainte de a intra în Marmara, Speranţa trecu prin faţa acestei clădiri greoaie care, însă, cu zidurile ei văruite ieftin în fiecare an, cu copacii care înverzeau în jur, fără nici o cheltuială din partea sultanului, înşela ochiul şi te lăsa să visezi la palate de basm. Într-un loc, la etaj, se vedea un şir de ferestre cu zăbrele de lemn, în spatele cărora fluturau perdele grele de catifea; acolo, pesemne, era haremul unde lâncezeau, sub sulimanuri, grecoaicele şi georgiencele din serai, osândite la sclavie prin porunca profetului, căruia sultanul, drept recunoştinţă pentru un Coran aşa de mărinimos, îi ridica minarete la fiecare pas.

Într-un colţ al palatului se deschidea o uşă sau o fereastră, de unde se înclina la vale, până în apa curată a mării, un fel de scoc ciudat. Pe-aici, pare-se, pe acest sinistru tobogan, alunecaseră de-a berbeleacul, cândva, multe capete fără trup şi trupuri fără cap, din mila sau din furia sultanilor, ca să li se piardă urma în Marmaraua tăcută ca o uşă de serai.

Speranţa ocoli Top-Kapu-Serai şi luă drumul spre sud-vest, lăsând în urmă Bosforul învolburat. În dreapta alunecau, scăldate iarăşi în verdeaţă şi izbutind încă o dată să înşele ochiul cu farmecul lor de fard, zidurile colorate ale caselor, palatele albe, turnurile şi minaretele asupra cărora veghea ochiul lui Allah.

Gherasim stătea la cârmă, Mihu smiorcăia sub tambuchi, ruşinat, fără să se bucure de cizmele noi care luceau să zici că-s de lac, iar ceilalţi, îngrămădiţi în tribord, priveau, neostenind să se minuneze, colinele verzi presărate cu smalţ. Plutaşul era printre ei, dar nu zicea nimic, ci doar clătina într-una din cap.

— De ce-şi vopsesc casele aşa, în toate culorile, domnule? îl întrebă Ieremia pe Anton Lupan.

— E un obicei vechi; înainte, fiecare neam de oameni din Stambul trebuia să-şi vopsească zidurile altfel, ca să se deosebească unii de alţii. Armenii erau osândiţi la culoarea neagră, de îngropăciune, grecii, mai norocoşi, aveau culoarea roşie, ca sângele boului – numai turcii puteau să folosească varul sau culorile deschise. Astăzi regula asta a căzut, dar oamenii continuă să-şi împestriţeze casele, fiindcă pesemne s-au obişnuit cu ele aşa.

În faţă se iviră zidurile groase şi înalte ale unui castel întortocheat, cu mai multe turnuri, care se oglindeau în apa mării, la ora aceasta verzuie, de smarald.

— Asta-i vestita închisoare Edi-Kulé, adică a celor Şapte-Turnuri, spuse Anton Lupan.

— Parcă văd numai patru…

— Celelalte s-au dărâmat. Aici erau închişi, pe vremuri, vrăjmaşii sultanului; tot aici se întemniţau solii şi ambasadorii ţărilor cu care Turcia intra în război. Multe capete s-au rostogolit în Marmara dinapoia zidurilor pe care le vedeţi. Aici a pierit domnitorul nostru, Constantin Brâncoveanu, cu toţi ai săi – şi de atunci sultanii ne-au trimis domni străini, greci din mahalaua Fanarului…

— Păi ce să ne mai mire atâtea palate, că au avut de unde să ia! oftă Ieremia, cu ochii la seraiurile şi moscheile care rămâneau în urmă, pe deal.

— Dar în Bazar! zise Cristea Busuioc, tot clătinând din cap. N-aţi văzut ce averi? Astea de unde s-au adunat?

Ia te uită! Plutaşul de când căpătase glas?

— Lasă, nu vă mai faceţi inimă rea! îi linişti Anton Lupan, gândindu-se la păţaniile lui de azi. S-a dus vremea când Stambulul huzurea. Acum sultanul trage mâţa de coadă, de-o auzi miorlăind până în Dardanele.

Oamenii se puseră pe râs.

— Adică s-a sfârşit bairamul! zise Ieremia.

— Apăi da! adăugă, visător, Haralamb. Acum suntem în ramazan!

Vorbea una, dar gândul lui la alta era. Acum, după ce-i mai văzuse şi chipul, ispita lui adăugându-se glasului gingaş, Laleli îi frigea inima, cum se frige kebabul la jar.

Cât despre plutaş, el spusese destul, de acum înainte n-avea să mai scoată o vorbă, cel puţin un ceas.

Deodată, în stânga moscheii Sultan-Selim se ridică o coloană de fum şi îndată limbi de flăcări ţâşniră spre cer. profilându-se pe dealul Galatei, din fund.

— Ce-i asta, domnule?

Căpitanul ridică din umeri, nepăsător:

— Arde o casă în Stambul; asta nu miră pe nimeni – se întâmplă des pe-aici. E de ajuns să-şi uite un turc ciubucul nestins – se aprinde o casă, de la ea alta, că toate-s de lemn – până ce te pomeneşti că arde o mahala întreagă. Dacă ai sta să faci socoteala câte case au ars în Stambul de la înfiinţarea lui, ai vedea că oraşul a fost construit din nou de câteva zeci de ori.

— Numai moscheile şi seraiurile nu ard! Astea-s de zid! zise Ieremia, uitându-se la flăcările care nu se mai ridicau spre cer, ci înghiţeau casele la rând, întinzându-se ca şerpii pe deal.

— Fireşte! răspunse Anton Lupan. Ce-i al sultanului şi-al lui Allah se face trainic, nu vezi?

Edi-Kulé rămânea în urmă, tainică şi posomorâtă; deasupra se întindea zidul oraşului, urcând pe deal, printre grădini, ca apoi să coboare la Cornul de Aur. Între pietrele cenuşii se vedeau bucăţi de marmură albă, lucind în soarele care le ştia acolo de sute de ani.

— Marmara asta mi-e că-i tot de furat! oftă un om din echipaj.

În afara zidului, sus, pe deal, printre copaci se zărea cimitirul de la Eiub – şi cu acest sălaş al morţii, Stambulul se sfârşea, înecat în fum, aşezându-se fumul focului peste fumul istoriei lui…