II

La câţiva paşi de „Arborele rusesc”, în faţa cafenelei Weber, şedea la o măsuţă un tânăr frumos, cam de vreo treizeci de ani, de statură potrivită, uscăţiv şi smead, cu o figură virilă, plăcută. Aplecat înainte şi rezemat cu amândouă mâinile de baston, el stătea liniştit şi firesc, ca un om căruia nici nu-i trece prin minte că cineva l-ar putea observa şi s-ar ocupa de persoana lui. Ochii săi căprui, care băteau în galben, ochi mari şi expresivi, scrutau fără grabă totul în juru-i. Tânărul ba şi-i mijea din pricina soarelui, ba îi aţintea deodată, cu luare-aminte, asupra vreunei figuri excentrice ce trecea pe dinaintea lui; atunci un surâs fugar, aproape copilăresc, îi înfiora mustăţile subţiri, buzele şi bărbia proeminentă. Purta un palton larg de modă nemţească, iar o pălărie de pâslă moale, gri, îi acoperea jumătate din fruntea lată. La prima vedere făcea impresia unui tânăr serios, de ispravă puţin cam încrezut, cum întâlneşti sumedenie în lumea asta mare. Părea că se odihnea după strădanii îndelungate şi se desfăta cu atât mai multă plăcere de priveliştea desfăşurată în faţa lui, cu cât gândurile sale erau departe într-o lume care nu semăna deloc cu cea care-l înconjura în momentul acela. Era rus; îl chema Grigori Mihailovici Litvinov.

Trebuie să facem cunoştinţă cu dânsul. De aceea vă vom povesti pe scurt trecutul său, foarte simplu de altfel, fără complicaţii.

Fiu de fost slujbaş din breasla negustorească, el nu fusese crescut la oraş, cum ar fi fost de aşteptat, ci la ţară. Maică-sa se trăgea dintr-o familie boierească, fată de pension, o fire foarte bună şi extrem de romanţioasă, fară a fi lipsită de energie. Mai tânără cu douăzeci de ani decât soţul ei, ea îl reeducă pe cât o ajutau puterile. Îl strămută din făgaşul funcţionăresc în cel moşieresc, potoli şi îndulci caracterul său dur, aspru. Datorită ei, soţul începu să se îmbrace mai acătării şi să se poarte cuviincios, renunţă chiar la înjurături; arăta consideraţie pentru ştiinţă şi pentru persoanele instruite, cu toate că nu lua, bineînţeles, nici o carte în mână; se silea din răsputeri să-şi ţină prestigiul: ajunse să umble mai domol şi să vorbească pe un ton mai reţinut, îndeosebi despre problemele mai înalte, ceea ce-i făcea mult năduf. „Uf! Ce mai chelfăneală le-aş trage!” îşi zicea el uneori în gând, dar adăuga numaidecât cu voce tare: „Da, fără îndoială. Rămâne de discutat!” Mama lui Litvinov introduse în casă obiceiuri europeneşti: nu-şi tutuia servitorii şi nu îngăduia nimănui să se ghiftuiască la masă. Cât priveşte proprietatea lor, nici ea însăşi, nici soţul său nu fură în stare s-o scoată la capăt cu ea. Moşia rămăsese demult părăginită. Era însă întinsă, avea felurite terenuri arabile, păduri şi un iaz, pe malul căruia fusese odinioară o fabrică mare, înfiinţată de un boier zelos, dar zăpăcit. Fabrica prosperase pe mâna unui neguţător pişicher, dar se părăduise cu totul sub conducerea unui cinstit arendaş neamţ. Doamna Litvinova era mulţumită că măcar nu-şi ruinase avutul şi nu făcuse datorii. Avea din nenorocire o sănătate şubredă şi se stinse de oftică chiar în anul când fiul ei intră la universitatea din Moscova. El nu-şi isprăvi studiile din pricina unor împrejurări pe care cititorul le va afla mai încolo, nimeri în provincie, unde vegeta câtăva vreme fără ocupaţie, fără relaţii şi aproape lipsit chiar de cunoscuţi. Găsi puţină bunăvoinţă la nobilii din districtul său, pătrunşi mai puţin de teoria occidentală cu privire la pacostea „absenteismului” decât de convingerea proprie că „ţi-e mai aproape cămaşa de trup” şi, graţie acestora, se trezi înrolat cu forţa în miliţie în 1855, după care fu cât pe ce să moară de tifos în Crimeea, unde stătu şase luni într-un bordei pe ţărmul Mării Putrede, fară să fi văzut în tot acest timp picior de „aliat”. Ocupă pe urmă o funcţiune electivă, legată bineînţeles de multe neplăceri, şi – silit să locuiască la ţară – prinse gust pentru agricultură. Îşi dădu însă seama că moşia mamei, gospodărită prost şi fară vlagă de tatăl său, şubrezit de bătrâneţe, nu aducea nici o zecime din veniturile cuvenite şi că, intrând pe nişte mâini abile şi pricepute, ea s-ar putea preface într-o mină de aur. Dar înţelese în acelaşi timp că lui îi lipseau experienţa şi ştiinţa. De aceea plecă în străinătate ca să înveţe de la azbuche agronomia şi tehnologia. Petrecu peste patru ani în Mecklemburg, în Silezia, la Karlsruhe. Vizită Belgia şi Anglia. Studie serios şi îşi însuşi multe cunoştinţe. Dar lucrurile n-au mers lesne. El însă ţinea morţiş să ducă încercările până la capăt. Iar acum, sigur de sine şi de viitorul lui, ca şi de ajutorul ce-l va da concetăţenilor săi, poate chiar ţării întregi, Litvinov se pregătea să se întoarcă acasă, unde îl chema cu rugăminţi şi cu implorări în fiecare scrisoare tatăl său, dezorientat cu totul de emanciparea ţăranilor, defalcarea loturilor, actele de răscumpărare, într-un cuvânt de noile rânduieli. Dar de ce se afla Litvinov la Baden?

El se găsea la Baden, fiindcă aştepta din zi în zi sosirea Tatianei Petrovna Şestova, vară de a doua şi logodnica lui. O cunoştea aproape din copilărie şi petrecuse cu dânsa primăvara şi vara în Dresda, unde fata se stabilise împreună cu mătuşă-sa. El iubea din suflet şi stima profund pe tânăra lui rudă şi, isprăvind obscura sa muncă pregătitoare, înainte de a îmbrăţişa o nouă carieră – o activitate serioasă, nu o slujbă de stat – Litvinov îi propuse, fiindu-i iubită, tovarăşă şi prietenă, să-şi unească viaţa cu viaţa lui, întru bucurie şi întristare, muncă şi odihnă, într-un cuvânt for better for worse13, cum spun englezii. Tatiana consimţi, şi el se grăbi să se întoarcă la Karlsruhe, unde îi rămăseseră cărţile, lucrurile, hârtiile. Dar de ce se afla la Baden, o să mă întrebaţi din nou?

Litvinov se găsea la Baden, fiindcă mătuşa Tatianei, Kapitolina Markovna Şestova, care o crescuse, o fată bătrână de cincizeci şi cinci de ani, fire originală, cu suflet bun şi curat, cu idei largi, plină de abnegaţie şi jertfire de sine, un esprit fort14 (îl citea pe Strauss, dar în ascuns de nepoata sa), democrată, adversară înverşunată a lumii bune şi a aristocraţiei, nu putuse rezista tentaţiei de a arunca măcar o privire fugară tocmai asupra acestei lumi într-un loc atât de la modă, ca Badenul. Kapitolina Markovna nu purta crinolină, îşi tundea scurt părul alb. Dar luxul şi pompa o tulburau în taină şi avea o cu atât mai mare plăcere să blameze şi să dispreţuiască aceste vanităţi. Cum să nu satisfaci gustul bunei bătrâne?

Iată de ce Litvinov era aşa de calm şi de nestingherit, şi de ce se uita în juru-i cu atâta siguranţă. Viaţa îi apărea limpede înainte, soarta i se lămurise; iar el era mândru şi bucuros de soarta asta pe care o socotea ca o operă a mâinilor sale.