III

— Na, na, na! Ian te uită unde-mi erai! Răcni deodată drept la urechea lui o voce piţigăiată, şi o mână umflată îl bătu pe umăr. Litvinov îşi înălţă capul şi dădu cu ochii de unul dintre puţinii săi cunoscuţi din Moscova, un oarecare Bambaev, om simpatic, dar cât se poate de superficial. Trecut de pragul tinereţii, el avea nasul şi obrajii moi, fleşcăiţi, părul gras, zburlit şi un trup mătăhălos, vlăguit; veşnic fără leţcaie în buzunar, veşnic entuziasmat de cine ştie ce, Rostislav Bambaev bătea în lung şi-n lat, fără nici un ţel, faţa mult răbdătorului nostru pământ şi numai gura era de el!

— Aşa întâlnire zic şi eu! Repetă Bambaev, căscându-şi ochii înecaţi de grăsime şi ţuguindu-şi buzele groase, pe care se zburleau fără rost nişte mustăţi cănite. Zi-i Baden, şi pace! Toţi se strâng aici ca gândacii sub vatră. Cum ai picat încoace?

Bambaev tutuia pe toată lumea.

— Am sosit de patru zile.

— De unde?

— Ce nevoie ai să ştii?

— Cum? Ce nevoie am? Dar stai, stai, poate încă n-ai auzit cine a mai sosit aici. Gubariov! El însuşi, în persoană! Asta ca să ştii!” venit din Heidelberg. Îl cunoşti fără doar şi poate?

— Am auzit de dânsul.

— Numai atât? Doamne, Doamne! Acuşi o să te ducem pe sus la dânsul. Să nu cunoşti un asemenea om! Dar iată-l şi pe Voroşilov. Ia ascultă, dragă, poate nu-l cunoşti nici pe dânsul? Am onoarea să vă recomand unul altuia. Amândoi sunteţi nişte savanţi. El e chiar un fenix! Sărutaţi-vă!

După vorbele acestea, Bambaev se întoarse spre un tânăr frumos, cu faţa proaspătă şi trandafirie, dar cu un aer serios, care rămăsese alături în picioare. Litvinov se sculă şi, bineînţeles, nu se sărută, ci schimbă un salut uşor cu „fenixul” care – judecind după ţinuta lui gravă – nu părea prea încântat de această prezentare neaşteptată.

— Am zis fenix, şi nu dau înapoi, urmă Bambaev. Du-te la Petersburg, treci pe la liceul militar şi uită-te la tabloul de onoare: numele cui se află în frunte? Numele lui Semion Iakovlevici Voroşilov! Dar Gubariov, Gubariov, fraţilor! Iată la cine trebuie să alergăm, să alergăm! Eu mă închin până la pământ înaintea unui asemenea om. Şi nu numai eu: toţi îl venerează, care mai de care. Când aţi şti ce operă compune acum. O-ho-ho!

— Şi despre ce tratează opera asta? Întrebă Litvinov.

— Despre toate cele, amice. Ceva în genul lui Buckle, dar mai profund. Totul va fi rezolvat acolo şi scos în evidenţă.

— Dar tu ai citit-o?

— Nu, n-am citit-o. E chiar ceva secret, care nu trebuie divulgat. Dar de la Gubariov te poţi aştepta la orice. Da, da! Bambaev scoase un suspin şi îşi încrucişa braţele. Ce bine ar fi dacă am avea în toată Rusia încă două-trei capete ca al lui, Doamne, Doamne! Ascultă-mă pe mine, Grigori Mihailovici, cu orice te-ai fi ocupat în ultimul timp – de altfel nici nu ştiu cu ce te ocupi în genere – şi oricare ţi-ar fi convingerile (de care iarăşi habar n-am), dar ai avea multe de învăţat pe lângă Gubariov. Păcat că stă puţin timp aici. Trebuie să profiţi de prilej. Haidem la dânsul. Fără nici o întârziere!

Un filfizon cu păr cărămiziu frizat, cu o pălărie plată, împodobită cu o panglică bleu, care trecea pe acolo, se întoarse din mers şi, cu un zâmbet sarcastic, se uită prin lornet la Bambaev. Litvinov se înciuda.

— Ce te înflăcărezi aşa? Rosti el. Parcă ai mâna un ogar pe urma vânatului. De altfel încă nici n-am prânzit.

— Dacă-i numai atât, putem lua prânzul numaidecât la Weber. Tustrei. Perfect! Dar ai bani ca să plăteşti şi partea mea? Adăugă el cu jumătate de gură.

— Am, dar, zău, nu ştiu dacă.

— Gata, te rog! Ai să-mi mulţumeşti, şi el va fi încântat. Ah, Doamne, Doamne, se întrerupse singur Bambaev. Dar ăsta-i finalul din Hernani care se aude! O minune!” som. mo Carlo15. Vezi ce slab de fire-s! Mă înduioşez pe loc. Ei, Semion Iakovlevici, haidem!

Voroşilov, care rămase mai departe în aceeaşi poziţie elegantă, păstrând un aer de demnitate, oarecum de mândrie, îşi lăsă cu gravitate ochii în pământ, se posomorî şi mârâi în barbă. Dar nu refuză. Iar Litvinov îşi zise: „mă rog, s-o facem şi pe asta, că tot n-avem altceva de făcut!” Bambaev îl luă de braţ şi, înainte de a intra în cafenea făcu un semn cu degetul Izabelei, cunoscuta florăreasă de pe lângă Jockey-Club, venindu-i gust să cumpere un buchet. Dar aristocratica florăreasă nici nu catadicsi să se mişte din loc. Nu făcea să se ducă la un domn fără mănuşi, într-o vestă de catifea cu pete, cu o cravată pestriţă şi cizme scâlciate, şi pe care nu-l văzuse niciodată la Paris! Atunci Voroşilov îi făcu şi el un semn la rândul lui. De data asta fata se apropie, iar Voroşilov, după ce alese din coşul ei un bucheţel de violete, îi aruncă un florin. Se aştepta s-o uimească prin dărnicia lui; dar ea nici nu clipi. Iar când bărbatul se întoarse cu spatele, florăreasă îşi strânse cu dispreţ buzele. Voroşilov era îmbrăcat cu o eleganţă aleasă, chiar cam căutată. Dar ochiul expert al pariziencei prinse numaidecât lipsa unui „şic” autentic, atât în toaleta, ba chiar şi în umbletul lui, care purta pecetea unei ţinute militare, deprinse de timpuriu.

După ce intrară în salonul principal al restaurantului Weber şi după ce comandară prânzul, amicii noştri se porniră pe discuţie. Bambaev începu, cu însufleţire şi în gura mare, să ridice în slavă meritele lui Gubariov; dar tăcu peste puţin timp, căci – răsuflând şi mestecând zgomotos – dădea de duşcă pahar după pahar. Voroşilov bău şi mâncă puţin, în silă parcă şi, după ce-l cercetă pe Litvinov cu privire la felul ocupaţiilor sale, se apucă să-şi expună părerile proprii. Şi nu atât în legătură cu aceste ocupaţii, cât în genere despre fel de fel de „chestiuni”. Deodată se învioră şi îşi luă avânt, accentuând ferm şi tranşant fiecare cuvânt, fiecare literă, ca un tânăr şi brav cadet la examenul de absolvire, gesticulând mereu, dar în contratimp. Clipă de clipă devenea tot mai elocvent şi mai dezgheţat. De altfel nimeni nu-l întrerupea. Parcă citea o disertaţie sau o lecţie. Numele savanţilor contemporani, însoţite de data precisă a naşterii sau a decesului fiecăruia dintre dânşii, titlurile broşurilor de curând apărute, şi mai cu seamă o bogată nomenclatură se revărsau cu îmbelşugare din gura lui, procurându-i o supremă satisfacţie, care se reflecta în ochii săi învăpăiaţi. Voroşilov dispreţuia tot ce era vechi şi preţuia doar crema ştiinţei, cele mai proaspete descoperiri ale ei. Era o încântare pentru dânsul de a cita – chiar şi fără rost – cartea unui oarecare doctor Zauerbengel asupra închisorilor din Pennsylvania sau articolul despre Vede şi Purana din ultimul număr al revistei Asiatic Journal16 (pronunţa „giornăl”, deşi nu ştia nici o boabă englezeşte). Litvinov îl tot asculta, dar pas să-i descopere adevărata specialitate! Ba vorbea de rolul rasei celtice în istorie, ba se avânta în lumea veche şi îşi spunea părerea asupra marmorelor din Egina sau se ocupa stăruitor de predecesorul lui Fidias, sculptorul Onatas, căruia îi schimonosea numele în Ionatan, dând astfel expunerii sale o tentă când biblică, când americană. Ba dintr-un salt ajungea la economia politică şi îl califica pe Bastiat drept imbecil şi buştean, „de aceeaşi teapă ca şi Adam Smith şi toţi fiziocraţii”. „Fiziocraţii. Repetă cu voce scăzută după dânsul Bambaev. Aristocraţii? De altfel, Voroşilov stârni o expresie de mirare pe faţa aceluiaşi Bambaev, aruncând în treacăt lui Macaulay epitetul de scriitor retrograd şi depăşit în domeniul ştiinţific. Cât priveşte pe Gneist şi Riehl, el declară că făcea să fie doar pomeniţi şi ridică din umeri. Bambaev ridică şi el îndată din umeri. „Debitează toate acestea pe nerăsuflate, fără nici un motiv, faţă de lume străină, într-o cafenea, îşi zise Litvinov, privind părul blond, ochii limpezi şi dinţii albi ai noii sale cunoştinţe (îl impresionau mai ales dinţii albi ca zahărul şi mâinile lui cu gesturi dezordonate). Şi nu zâmbeşte măcar o dată! Totuşi pare băiat bun şi fără pic de experienţă.” Voroşilov se linişti în cele din urmă. Vocea lui tinerească, stridentă şi răguşită, ca glasul unui cocoşel, se curmă scurt. De altfel, Bambaev începuse să declame versuri şi mai-mai să izbucnească în lacrimi – ceea ce păru de-a dreptul scandalos unei familii de englezi instalaţi la o masă vecină şi stârni chicoteli la masa de alături, unde două femei de moravuri uşoare prânzeau în compania unui june tomnatec, cu perucă liliachie. Chelnerul aduse nota; prietenii plătiră.

— Acum, exclamă Bambaev, sculându-se greoi de pe scaun, o ceaşcă de cafea şi s-o pornim! Iată Rusia noastră, adăugă el din prag, arătând plin de admiraţie cu mâna-i roşie spre Voroşilov şi Litvinov. Ce ziceţi?

„Da, asta-i Rusia”, se gândi Litvinov. Cât priveşte pe Voroşilov, care îşi recăpătase înfăţişarea plină de demnitate, el se mulţumi doar să surâdă condescendent şi bătu uşor, milităreşte, din călcâie.

Peste vreo cinci minute toţi trei urcau scara hotelului, unde locuia Stepan Nikolaevici Gubariov. O doamnă zveltă, de statură înaltă, cu o voaletă îngustă, neagră, la pălărie, scobora pe aceeaşi scară. Când îl observă pe Litvinov, se întoarse brusc spre dânsul şi se opri o clipă, ca împietrită de uimire. Faţa ei se îmbujora fulgerător şi pe urmă păli tot atât de repede sub reţeaua deasă de dantelă. Litvinov însă n-o băgă în seamă, iar doamna zbură parcă în jos pe treptele late, şi mai iute decât înainte.