Asta-a bătrînilor povestire
    De pricini multe-mi dă tălmăcire.
    Cunosc acuma a cui e vina,
    De ce zănatică-mi e vecina,
    Ce rochi tot cumpără și rochi nare ;
    Via, moșia-și dă spre vînzare.
    De ce neomul ia nărăvire
    Recunoștința a-i fi pieire.
    De ce la doctori nu găsim vină
    Cînd ne omoară cu iod sau chină
    De ce moș popa citind pe carte
    Altele spune băsniri deșarte.
    De ce la poște cui nu aflarăm,
    Ci cu birjarii pe drum plecarăm.
    De ce găsirăm în cîrmuire
    Loc de ispravnic, om în uimire,
    Avînd întocmai asemănare
    Cu sfrejit iepure-n leșinare !
    Crezul dodată c-înnebunise,
    Căci boier mare îl coconise ;
    Cocon numindu-l, mintea-i zburase ;
    Ielele hîrca-i goală lăsase.
    Pe din afară iele-o pîrliră,
    De păr cu totul îl jăfuiră.
    Dar nu e-n stare nimeni s-înșire
    A înielirii lui însușire.
    Cui nu e milă, vrînd să s-încrează,
    Cînd joacă bietul, vie să-l vază !
    Auză-i jalea ! își spune doru :
    De copii boala i-a dat amoru.
    Văzînd nu vede, urechi de are
    Tot le lungește spre îngîmfare.
    Numai rău ! Doamne, milă să-ți fie
    D-înviforat-așa sămeșie !
    Ielele, ielele sînt de vină
    C-a rămas mintea așa puțină !
    D-asta românu rămase moale
    Ca cel ce zace de mii de boale ;
    Se zmreduiră de cusurașe
    Și orășalele ca orașe.
    Și astă boală ia drum, firește,
    Precum ia drumul boala în pește,
    Făr-a fi unu măcar să poată
    Să-și ia căciula, să dea în gloată,
    De loc nădejde nu mai rămîne,
    Căci cad ca muște, bătrîni, bătrîne ;
    Ș-întrec pe tineri la nebunie.
    Tot mă mir doctor cine-o să fie ?