Primăvara amorului

N-am să scap, în piept port doru

Piste ape, piste munți;

Văz că piste mări Amoru,

Când o vrea își face punți.

La Carpați mi-au adus jalea,

Lor am vrut s-o hărăzesc;

Resunetu, frunza, valea,

Apele mi-o îmmulțesc!

Mii de pedici, mii de curse

Piste firea toat-a-ntins,

Lăcrămi în zădar sunt curse:

Unde-oi merge eu sunt prins.

........................................

Se întinde o câmpie

De subt poale de Carpați,

Câmp deschis de vitejie

La românii lăudați;

Surpături sunt de o parte,

D-un oraș ce a domnit;

O gârliță-ncoaci desparte

Un crâng foarte-nveselit.

Acolo am eu cășcioară

Pe un vârf de delișor;

Curge-n vale-i o apșoară

Murmurând încetișor.

În potrivă zmăltuite

Dealuri altele se văd,

Ș-în vălcelile-nflorite

Miei pasc, alerg, se joc, șăd.

Lăsând ale lumei mare

Cinsti, nădejdi și fumuri seci,

Amăgiri cu-ncredințare,

Vrăjmași calzi, prieteni reci;

Acolo cu sănătatea,

Cu odihna însoțit,

Toat-a vieții bunătatea

Dobândeam eu îmmulțit.

Când la vie, la grădină,

Când la câmp de multe ori,

Cu o muncă prea puțină

Pildă dam la muncitori.

Când cu mreji amăgitoare

Vii prindeam păsări din zbor;

Când prin țevi fulgerătoare,

Cu plumb le-asvârleam omor.

Când cu câinii prin pădure

Vulpe, epure fricos,

Lupul nărăvit să fure

Îl răneam mai cu prisos.

Trăgeam mulți din lăcuința

Ce-au adânc l-al apei fund;

Câți, dând la-nșălări credința,

Undiți lesne îi pătrund.

Muncă, luptă, călărie,

Jocuri, umblete pe jos,

M-întăreau cu veselie,

Și-mi dau-nvederat folos.

Curăția și măsura

Masa mea împodobia,

Mulțumea stomah, ochi, gura;

Dar mă sătura d-abia.

Musele, ce-mi sunt dragi foarte,

Aveau ceasul hotărât,

Când cu cei carii n-au moarte

M-întâlneau numaidecât.

Cu nespusa lor dulceață

Mințile mi le-mmulțeau;

Mână, duh, ochi, limbă, viață

Toate mi le-nsuflețeau.

Atunci cu încredințare

Deslușeam un veac mai bun;

Cu a cărui așteptare

Răul, oamenii suppun.

D-amărunt privind natura,

Planeți, răsărit, apus,

Stam gândind: Așa făptura

Cine-ar fi-nvârtind de sus?!

Câtă slavă se cuvine

La unul ca El, i-o dam!

Ș-însumi mulțumit cu mine

Mă duceam și mă culcam.

Dormind astfel într-o noapte

Somnu-ntâi, ca vre un ceas;

Mă deștept, înțeleg șoapte,

Simț că de copil e glas.

Strigând întreb: „- Cine este?

Cine-aicea s-a băgat?

Cine-aici fără de veste

A-ndrăsnit de a intrat?”

Mă uit!... Ce să văz? Minune!

Prea ciudat un copilaș

Fricos cere ertăciune,

Se roagă să-i dau lăcaș.

Văz în spate-i arepi zmulte,

Port frumos, dar sfâșiat;

Gata el să-mi spue multe,

Eu de somn îngreuiat,

— „Las' - îi zic - om vorbi mâine,

Acum culcă-te de vrei,

De ți-e foame, iată pâine,

Apă, vin de-i vrea să bei”.

– „Dragul meu! d-acestea toate -

Zice el - îți mulțumesc;

Ți-e somn, văz; dar, de se poate,

Oareșce am să-ți vorbesc.

Cât de mic sunt, vezi prea bine,

Nici beau, nici mănânc, nici dorm,

Și acei ce sunt cu mine

Prea puține ori adorm.

Somnul, celor care place,

E vrăjmaș omorâtor,

El îi face-n veci de zace

Ș-a mai multă viață mor.

Eu pe tine cu plăcere

Poci să te țiu tot deștept;

Ș-orice-i vrea-ți dau făr-a cere,

Să te rogi mult nu aștept.

Vorbind nu știu ce vrăji face,

Somnul văz că mi-a perit;

De unde dormeam în pace,

Îmbrăcat m-am pomenit.

Tot spre el, nevrând, mă poartă

Un puternic nu știu ce!

Ce-al ticnitei mele soartă

Fir, când el veni, tăie.

Frumos caută, îmi zâmbește,

Mi-e drag, îl iubesc mai mult.

C-o blândețe el vorbește

D-aș vrea tot ca să-l ascult.

Zice: —„Aici nu este locu

Unde poci eu ca să-ți spui

Cine sunt, la ce norocu

Mă făcu să mă suppui”.

Binișor mă ia de mână,

Ș-într-o clipă m-aflu eu

În crângșor, unde-o fântână

Curgând face heleșteu.

Pe acelui undă lină

A nopții făclie stând,

Îndoită dă lumină

Din oglindă-i s-întorcând.

Pe cer mii de mii de stele

Semănate străluceau;

La câmp focuri de surcele

De departe văpăiau.

Briliant vărsa cu fală

Al fântânei viu susur,

O tăcere, o luceală

Preste tot domnea-mprejur.

Firei, glasul cântăreții.

Blândei, dulci privighitori,

Spunea-ntoarcerea verdeții,

Ș-a luminei după nori.

Apoi doru-i venea-n minte,

Ea de jale se spărgea,

Nevorbind spunea cuvinte

Ce simțirea atingea.

Înfoca spuindu-și tângu,

Subt ea un copaci stufos

Ce de nalt stăpânea crângu

Ne-a dat razem șezând jos.

Ast loc, el, și vreme-alege,

Astfel începând vorbi:

„—Că e cea mai veche lege

Pe pământ ca-n cer, vei ști,

Cu plăceri, sau cu durere,

Câte trăesc, vor, nu vor,

Curând, ori cu-ntârziere

Stăpânite-a fi d-Amor.

Amor care dumnezeii,

Îl slăvesc de Dumnezeu

Ce-nblânzește tigrii, leii,

Ș-înalță pe om, sunt eu”.

Câte-a făcut biruințe,

Câte jocuri, cui, mi-a spus;

Cum ia Joiu-nchipuințe;

Ercule cum umple fus.

„—Slavă — zice — îndestulă

Nici o slavă nu-mi era,

Al meu braț viteaz, de hulă,

Pretutindeni m-apăra.

Iar acuma făr-a prinde

Eu de veste nicidecum,

Fără arcu a-mi întinde,

Fugar m-am trezit pe drum.

Mare foarte a fost jocu

Și de tot ne-așteptat;

Într-ascuns viclean norocu

A mea stingere-a lucrat.

A puterei săvârșire,

Frumusețele deplin,

Daruri mari au strâns oștire,

Și oricâte spui, zic puțin.

La un loc toți nurii crește,

Șaisprezece anișori,

Ș-în fetiță-nchipuește

Fulger de biruitori!

Tocmai prin această țară

Ce-o știam de tot a mea,

D-astfel d-întâmplare-amară

Eu nu mă puteam temea,

Neferit, fără gătire,

La arme nici mai gândind,

Plin de râsuri, de iubire,

La suppușii mei venind.

Zăresc, văz așa copilă,

Abia seama i-am luat,

Când mă aflu fără milă

Tot dodată desarmat.

Norocu gândea să poată,

Ca, prin ea meșteșugind,

Să mă-njuge-n veci subt roată;

D-abia am scăpat fugind.

Prin păduri coprins de frică,

Alerg, stau, mă uit, ascult;

Mă tem când o frunză pică;

Deșii mărăcini m-au zmult.

Când mi se părea d-aproape

Că vrăjmașul m-a sosit,

Nezburând, adesea-n groape

Sărind, eu cădeam zdrobit.

A ta bună priimire

C-am scăpat m-a-ncredințat,

Și d-a lui nelegiuire

C-altu nu e vinovat.

Aș zbura d-aș avea stare,

La maică, la dumnezei;

De rușine mi se pare

Că n-o să-i mai văz pe ei!

Resplătirea îmi aprinde

Jeratic nestins în pept,

Și mirare mă coprinde,

Eu atât, cum mai aștept!

Biruirea mea în grabă

A putut a mă slăbi;

Dar din stare cât mai slabă

Mai curând poci m-întări.

Acum voi să se arate

D-am putere eu sau nu,

Ori sunt legile schimbate

După cum norocul vru”.

Mișcare puțină face,

Stă, ș-îl văz iar se mișcând;

Filomel-atunci, când tace,

Când iar s-aude cântând.

Ea îi simte-ntâi puterea,

Și cu glas petrecător

Tuturor apropierea

Spune-a dulcelui amor.

Cu ea mii de păsărele

Se unesc concertuind;

Și deodată lună, stele,

De tot fața-și perd albind.

Saltă-n sus, pe lângă focuri

Călător și ciobănaș;

Preresună-n multe locuri

Dulce glas de flueraș.

Toate se deștept, simt, cere

Magnetul însuflețit

Ce va prin împărechere

Sufletul a fi-ndoit.

Se deștept cele-nsoțite

Spre-a-nălța slavă l-Amor;

Ne-nsoțite, despărțite,

Spre-a jăli cel mai trist dor.

Aurora se coboară

Din brațele lui Titon

Veselă și rumeoară

Fără teamă de vrun zvon.

P-a ei cale semănată

De trandafiri vii la feți

Vine, porți deschide-ndată

Zâmbitoarei dimineți.

Focurile-și respândește

Noaptea lor se suppuind,

Norii toți îi aurește

Viața firei înnoind.

Bășicuțele de roă

Ce pe iarbă strălucesc

Câmpului dau zmalturi nuoă,

Florile l-înveselesc.

De miroase îmmulțite

Balsam viu din ele dând,

Zefir dulci suflări trimite

Ici și colo se jucând.

Arătorul ce silește

Boii săi cei grei la pas

Cântând spune ce dorește

Tare răsun-al lui glas.

Plăcute zbierări de turme,

Aerul îl umple tot;

Tauri grei p-ale lor urme

Apăsate mugiri scot.

Călușaoa d-altă parte,

Lor respunde nichezând;

Ecco prelungind în parte,

Al ei glas tot s-înălțând.

Ochiului s-arăt grămadă

Turnuri, case, vii, grădini,

Munți verzi, munți d-o zăpadă

Lucitoare fiind plini.

Ducând apă cânt fetițe.

Mai încolo lângă oi,

Spun, ca ele ciobănițe

Că sunt bine câți sunt doi.

Ecco prea cu îngrijire

Al lor cântec rescântând,

Drag îl duce la simțire

Și desmiardă orice gând.

Rândurele zbor s-întrece,

C-o aripă răzuesc

Unda, ce-și torn pe trup rece,

Recorite s-întăresc.

Face fluturi mii să zboare,

Cum va zefiraș ușor;

Albini fac din floare-n floare

Furtișag nestricător.

Se înalță cu mândrie

Soarele pre răsărit,

Toate lui cu bucurie

Pe loc închinări trimit.

Prin armonie nespusă

De acord unsunător;

Firea e-n mișcare pusă;

Orice ton resun-amor!!

Înlățită mi-e simțirea

Acum simț deosebit,

Simțind văz deosebirea

De simțit și de simțit.

Sângele mi s-înnoește,

Mințile mi se desleg,

Orice glas mie-mi vorbește,

Orice ton eu înțeleg.

Vinele repede-mi bate,

Firei voi să dau respuns,

La simțirile-nălțate

Al meu glas e neajuns.

Dar mi-e inima deschisă

Ș-în lăuntru ei văzut,

Spune cu o mută zisă

Că ce simț mi-e prea plăcut!

Ajung ca în aromire,

De plăcere îmbătat,

Când d-Amor cu o zâmbire

Ca din vis sunt deșteptat.

„—Tinere iubite!-mi zice,

Destul, te cunosc acum;

De tine acum ferice,

Acum calci pe al meu drum!

Calcă cu statornicie,

Rabdă tot neostenit,

Ș-orice întâmplare vie

Nu fi desnădejduit!

Ce ai mai scump, mai sfânt, mai mare

Legăminte omenești;

Gând, păreri, încredințare,

Toate să mi le jertfești!”

Share on Twitter Share on Facebook