Capitolul XX AMAZONUL DE JOS.

Ce-am mai putea spune acum despre cea de a doua parte a călătoriei pe marele fluviu? Că ea n-a fost decât o înşiruire de zile fericite pentru întreaga familie. Joam Dacosta retrăia o nouă viaţă, care se oglindea şi pe chipul alor săi.

Pluta înainta acum mai repede pe apele umflate. Depăşi pe stânga sătucul Don Jose de Maturi, iar pe dreapta gurile Madeirei, care-şi trage numele de la flotila de epave vegetale, de la şirurile de trunchiuri dezgolite sau pline de verdeaţă, aduse de ea tocmai din capătul Boliviei. Trecu apoi prin mijlocul arhipelagului Caniny, ale cărui insuliţe sunt adevărate cuiburi de palmieri, de cătunul Serpa, care, mutat de mai multe ori de pe un mal pe altul, şi-a statornicit până la urmă căsuţele pe covorul de nisip galben al plajei de pe stânga fluviului.

Uriaşa plută de lemn lăsă în curând în urmă satul Silves, ridicat pe stânga Amazonului, târguşorul Villa-Bella, cea mai mare piaţă de guarana din întreg ţinutul. Urmă apoi satul Faro cu faimosul râu Nhamundas, unde, după spusele sale, Orellana fusese atacat în 1539 de către femeile războinice, pe care nu le-a mai văzut de atunci nimeni. De la această legendă se trage şi nemuritorul nume de „fluviul Amazoanelor”.

Acolo ia sfârşit întinsa provincie a lui Rio Negro. Tot acolo începe ţinutul Parei şi, în ziua de 22 septembrie, încântată de măreţia nemaiîntâlnită a văii, familia Dacosta intra în această regiune braziliană, ce se întinde spre răsărit până la ţărmul Atlanticului.

— Cât de minunat e totul! repeta întruna Minha.

— Cât de mult durează! şopti Manoel.

— Ce frumos e pe-aici! repeta Lina.

— Nu mai ajungem odată! şoptea Fragoso.

Găsiţi, vă rog, dumneavoastră calea de înţelegere între nişte păreri atât de deosebite! Dar timpul se scurgea plăcut, iar Benito, care nu era nici răbdător, nici nerăbdător, îşi recăpătase voioşia de altădată.

Curând, pluta lunecă printre plantaţii nesfârşite de arbori de cacao, de culoare verde închis, dintre care răzbătea galbenul paielor sau roşul ţiglelor de pe acoperişurile căsuţelor locuite de cultivatorii de pe ambele maluri, de la Obidos până la târgul Monte-Alegre.

Se deschiseră apoi gurile lui Rio Trombetas, scăldând în apele lui întunecate casele din Obidos, un orăşel cu străzi late, mărginite de locuinţe frumoase, adevărate depozite pentru produsele arborilor de cacao, şi care se afla la numai patru sute optzeci de mile de Belem.

Văzură apoi gurile râului Tapajoz, cu apele de un verde-cenuşiu ce coborau dinspre sud-est; apoi bogatul târg Santarem, a cărui populaţie se ridică la vreo cinci mii de locuitori, în majoritate indieni, şi ale cărui case încep să se înalţe chiar de pe nisipul alb al plajelor sale.

De la plecarea din Manao, cursul Amazonului era mai puţin zăgăzuit de epave şi pluta nu se mai oprea nici pentru afaceri, nici pentru distracţia călătorilor. Ea înainta zi şi noapte sub supravegherea atentă a pilotului. Mergeau întruna şi ţinta călătoriei se apropia cu repeziciune.

Începând de la Alemquer, aşezat pe malul stâng, în faţa ochilor li se înfăţişă o nouă privelişte. În locul perdelelor de păduri ce închiseseră până atunci valea, se iviră în prim-plan nişte coline, ale căror ondulaţii domoale puteau fi urmărite până departe, acolo unde se profilau pe înaltul cerului piscurile dantelate ale adevăraţilor munţi.

Nici Yaquita, nici fiica ei, nici Lina ori bătrâna Cybele nu mai văzuseră în viaţa lor ceva asemănător.

Dar, în ţinutul Parei, Manoel era la el acasă. Putea să le vorbească despre lanţul dublu de munţi care îngusta încetul cu încetul valea marelui fluviu.

— La dreapta e sierra Paruacarta, ce se rotunjeşte în semicerc spre sud! La stânga se află sierra Curuva, ale cărei ultime contraforturi le vom depăşi în curând!

— Înseamnă că ne apropiem? repeta Fragoso.

— Ne apropiem! răspundea Manoel.

De bună seamă că cei doi logodnici îşi pricepeau unul altuia gândurile, căci atât întrebarea cât şi răspunsul erau însoţite de aceeaşi clătinare din cap, plină de înţeles.

În sfârşit, cu toate că de la Obidos începuseră să se facă simţite mareele, ceea ce micşora întrucâtva viteza plutei, trecură şi de târgul Monte-Alegre, de Praynha de Onteiro, apoi de gurile râului Xingu, cutreierate de indienii yurumas, a căror principală îndeletnicire este să pregătească craniile duşmanilor lor pentru laboratoarele de ştiinţe naturale.

Cât de frumos era Amazonul prin locurile acelea şi cum începea să se simtă că regele fluviilor avea să se lărgească asemeni unei adevărate mări! Ierburi înalte de opt picioare erau împlântate pe plajele sale, mărginindu-le ca o pădure de trestii. Porto de Mos, Boa-Vista, Gurupa, a cărei bunăstare e în declin, se pierdură curând în zare.

Acolo fluviul se desparte în două braţe pe care le întinde spre Atlantic; unul aleargă spre nord-est, celălalt se afundă spre est, iar între ele se întinde insula Marajo. Insula aceasta e mare cât o provincie. De jur împrejur măsoară nu mai puţin de optzeci de leghe. Brăzdată de râuri şi mlaştini, având în partea de răsărit numai păşuni, iar în cea de apus numai păduri, ea oferă condiţii foarte bune pentru creşterea animalelor care se numără aici cu miile.

Uriaşul baraj Marajo este un zăgaz natural care sileşte Amazonul să se despartă în două braţe înainte de a-şi prăvăli torentele în mare. Dacă ar fi luat-o pe braţul de sus, după ce ar fi depăşit insulele Caviana şi Mexiana, pluta ar fi dat de o gură lată de cincizeci de leghe; dar ar fi întâlnit totodată primejdiosul vârtej numit „prororoca”, cel care, cu trei zile înainte de lună nouă sau de lună plină, răscoleşte apele şi le înalţă cu cincisprezece picioare deasupra nivelului obişnuit în numai două minute, faţă de şase ore cât durează în mod normal perioada de flux. Este deci un loc deosebit de periculos.

Din fericire, braţul de jos, cunoscut sub numele de canalul Breves, şi care este un braţ natural al râului Para, nu este supus acestui temut fenomen, ci unor maree cu un mers mai regulat. Pilotul Araujo îl cunoştea foarte bine. Apucă deci pe-acolo, trecând prin păduri minunate, depăşind câteva insule acoperite de palmieri muritis. Vremea era atât de frumoasă, încât n-aveau de ce se teme de vreuna din furtunile ce mătură uneori canalul Breves.

După câteva zile, pluta trecu prin faţa satului cu acelaşi nume care, deşi este clădit pe un pământ acoperit de ape mai multe luni pe an, a devenit din 1845 un oraş important, cu o sută de case. În acest ţinut trăiesc tapuyaşii, indieni ai Amazonului de Jos, care se amestecă pe zi ce trece cu populaţia albilor, astfel că, în curând, cele două rase vor sfârşi prin a se contopi.

Între timp, pluta cobora fără-ncetare. Pe-alocuri, riscând să rămână agăţată, ea se freca de ghearele manglierilor, ale căror rădăcini se întind sub apă asemeni unor labe de crustacee uriaşe; în alte părţi, trunchiurile netede ale paletuvierilor, cu frunzişul verde deschis, foloseau drept puncte de sprijin pentru prăjinile lungi ale vâslaşilor, care o aduceau din nou pe firul apei.

Urmară gurile râului Tocantinilor, ale cărui ape, adunate din diferitele râuri ale provinciei Goyaz, se amestecă cu cele ale Amazonului, printr-o gură lată; veni la rând Moju, apoi târguşorul Santa-Ana.

Toată această panoramă de pe ambele maluri se desfăşura măreaţă, fără nici o oprire, de parcă un mecanism tainic ar fi silit-o să se mişte din aval în amont.

Numeroase ambarcaţii: ube, egaritee, vigilinde, pirogi de toate formele, bacuri mici şi mijlocii, de prin părţile Amazonului de Jos şi de pe ţărmul Atlanticului, împânzeau apele fluviului, coborau pe el, însoţind pluta asemeni şalupelor unui uriaş vas de război.

În cele din urmă, pe malul stâng se ivi Santa-Maria de Belem do Para sau, cum i se spune prin partea locului, „oraşul”, cu şirurile lui pitoreşti de case albe cu mai multe caturi, cu mănăstirile pitite sub palmieri, cu clopotniţa catedralei şi a bisericii Nostra-Senora de Merced, cu flotila sa de goelete, bricuri-vase cu trei catarge, care-l legau prin negoţ de lumea veche.

Inimile călătorilor de pe plută băteau năvalnic. Ajungeau, în sfârşit, la capătul acestei călătorii pe care crezuseră că nu-l vor mai atinge, în vremea când arestarea lui Joam Dacosta îi ţinea pe loc la Manao, adică la jumătatea drumului, mai puteau ei oare nădăjdui să vadă vreodată capitala acestei provincii a Parei?

Belem se ivi înaintea ochilor dintr-o dată, la o cotitură a râului, în ziua de 15 octombrie, după patru luni şi jumătate de când părăsiseră ferma din Iquitos.

Vestea despre sosirea plutei se răspândise cu câteva zile înainte, întreg oraşul cunoştea povestea lui Joam Dacosta. Îl aşteptau! Se pregătise o primire călduroasă pentru el şi familia sa!

Astfel, sute de ambarcaţii veniră în întâmpinarea fermierului şi, în curând, pluta fu invadată de toţi cei ce voiau să sărbătorească întoarcerea compatriotului lor, după un exil atât de îndelungat. Mii de curioşi – mai bine-zis mii de prieteni – se înghesuiau pe satul plutitor, cu mult înainte de a fi ajuns la locul de acostare; dar pluta era destul de încăpătoare şi rezistentă ca să-i cuprindă pe toţi.

Printre cei ce se grăbeau astfel, una dintre primele pirogi o adusese pe doamna Valdez. Mama lui Manoel putea, în sfârşit, să-şi strângă la piept noua fiică, pe aleasa fiului său. Dacă sărmanei doamne nu-i fusese cu putinţă să meargă la Iquitos, oare Amazonul nu-i aducea acum, odată cu noua sa familie, şi o părticică din fermă?

Înainte de căderea nopţii, pilotul Araujo amarase solid pluta într-un golfuleţ din spatele arsenalului. Acolo avea să fie ultimul ei loc de plutire, ultimul ei popas, după un drum de opt sute de leghe pe marea arteră braziliană. Acolo aveau să fie dărâmate, rând pe rând, colibele negrilor, magaziile ce adăposteau încărcăturile de preţ; va urma apoi locuinţa principală, ascunsă sub covorul ei de verdeaţă şi de flori.

Dar mai înainte, urma să aibă loc pe plută căsătoria lui Manoel cu Minha şi a Linei cu Fragoso. Părintelui Passanha îi revenea sarcina de a celebra această dublă unire ce făgăduia să fie atât de fericită. Tinerii soţi aveau să primească binecuvântarea nunţii chiar în bisericuţa jangadei.

Dacă, fiind prea mică, nu-i putea cuprinde în ea decât pe membrii familiei Dacosta, uriaşa plută era destul de încăpătoare ca să-i primească pe toţi cei ce voiau să ia parte la ceremonie, iar, dacă nici ea n-ar fi ajuns, fluviul îşi punea întinsele lui maluri la dispoziţia mulţimii doritoare să-l sărbătorească pe cel ce devenise eroul zilei, în urma unei strălucite reabilitări.

Cele două cununii s-au celebrat a doua zi, la 16 octombrie, cu mare pompă.

Încă de la zece dimineaţa, pe o vreme minunată, pluta începu să-şi primească oaspeţii.

Pe mal putea fi văzută aproape toată populaţia din Belem, înghesuindu-se în straie de sărbătoare. La suprafaţa apei, ambarcaţiile încărcate de oaspeţi se lipeau de pluta uriaşă, iar Amazonul se făcuse cu totul nevăzut sub această flotilă ce-l acoperea până la ţărmul stâng.

Primul dangăt al clopotului fu ca un semnal de bucurie pentru ochi şi urechi. Într-o secundă, bisericile din Belem răspunseră clopotului de pe plută. Vapoarele din port se pavoazaseră până în vârful catargelor, iar culorile braziliene fură salutate de pavilioanele naţionale ale altor state. Salve de muschete izbucniră din toate părţile şi detunăturile lor vesele răzbăteau cu greu printre uralele ce se înălţau din mii de piepturi!

Familia Dacosta ieşi atunci din casă şi se îndreptă prin mulţime spre mica biserică.

Joam Dacosta fu primit cu puternice aplauze. Avea la braţul său pe doamna Valdez. Yaquita era condusă de guvernatorul din Belem care, împreună cu colegii tânărului medic militar, a ţinut să cinstească prin prezenţa lui ceremonia căsătoriei. El, Manoel, păşea alături de Minha, încântătoare în spumoasa ei rochie de mireasă! Venea apoi Fragoso, ţinând-o de mână pe voioasa Lina. În sfârşit, iată-i şi pe Benito, pe bătrâna Cybele, împreună cu servitorii credincioşi ai familiei, trecând printre cele două şiruri alcătuite de personalul de pe plută.

Părintele Passanha aştepta cele două perechi la intrarea în bisericuţă. Ceremonia se desfăşură simplu şi mâinile care dăduseră odinioară binecuvântarea lui Joam şi Yaquitei se întinseră de data aceasta să-i binecuvânteze pe copiii lor.

Asemenea fericire nu trebuia însă umbrită de durerea unei lungi despărţiri.

Într-adevăr, Manoel Valdez avea să-şi dea în curând demisia, pentru a se întoarce sânul familiei, la Iquitos, unde va exercita profesiunea de medic civil.

De bună seamă că şi perechea Fragoso avea să-i urmeze pe cei ce le erau mai degrabă prieteni decât stăpâni.

Doamna Valdez n-a vrut să le zădărnicească planurile, despărţind această mare şi unită familie; dar cu o singură condiţie: să vină cât mai des s-o vadă la Belem.

Nimic mai uşor. Marele fluviu nu era el de acum înainte un mijloc de comunicaţie neîntrerupt între Iquitos şi Belem? Într-adevăr, peste câteva zile, primul pachebot urma să-şi înceapă serviciul rapid şi regulat, şi lui nu-i trebuia decât o săptămână ca să parcurgă distanţa străbătută de plută în atâtea luni.

Treburile negoţului fură duse la bun sfârşit de către Benito, astfel că, în curând, din ceea ce fusese jangada, adică din uriaşa plută, alcătuită dintr-o întreagă pădure din Iquitos, nu mai rămase nimic.

Apoi, după o lună, fermierul, soţia sa, fiul său, Manoel şi Minha Valdez, Lina şi Fragoso plecară din nou cu unul din pacheboturile de pe Amazon, ca să se întoarcă la întinsa lor gospodărie din Iquitos, pe care avea s-o conducă de-acum înainte Benito.

Joam Dacosta reveni de data aceasta cu fruntea sus, aducând cu el, de dincolo de graniţa braziliană, o familie fericită!

Cât despre Fragoso, îl puteau auzi repetând de zeci de ori pe zi:

— Ehei, de n-ar fi fost liana!

În cele din urmă sfârşi prin a o numi astfel pe tânăra mulatră, care-şi căpătase dreptul la acest nume frumos prin dragostea ce o avea pentru harnicul flăcău.

— Numai o literă mai mult! zicea el. Lina, Liana, oare nu-i totuna?

SFÂRŞIT

2 Nemrod – Rege caldean din antichitate, vânător pasionat, devenit simbol al vânătorului iscusit.

3 Afirmaţia lui Benito. adevărată la acea epocă în care nu se făcuseră încă noi descoperiri, nu mai poate fi considerată astăzi exactă. Nilul şi Missouri-Mississippi, după ultimele măsurători, par a avea un curs superior ca întindere celui al Amazonului. (n.a.)

4 Steam-boat – vas cu aburi.

5 De visu – cu ochii lor (în limba latină în text).

6 Arrobamăsură de capacitate pentru lichide, folosită în Spania şi Portugalia, cuprinzând 10-16 litri.

7 Livră = 453 grame.

8 Sarbacană – ţeavă prin care indienii suflă săgeţi otrăvitoare, folosită drept armă de atac.

9 Caiman – specie de crocodil.

10 Un carat = 217 mg.

11 Judecătorul Jarriquez este înzestrat cu o minte foarte ascuţită.

12 Aproximativ 2 500 000 franci.

13 Adevăratul autor al furtului de.

14 Adevăratul autor al furtului de diamante şi al uciderii soldaţilor ce păzeau convoiul, înfăptuit în noaptea de 22 ianuarie o mie opt sute douăzeci şi şase, nu este deci Joam Dacosta, osândit pe nedrept la moarte, sunt eu nevrednicul funcţionar al administraţiei ţinutului diamantelor, da, eu singur, cel care semnez cu adevăratul meu nume, Ortega.