Capitolul XIX CRIMA DIN TIJUCO.

La sosirea judecătorului cortegiul se oprise. Un ecou uriaş repetase după el, şi încă mai repeta strigătele ce izbucneau din toate piepturile: „Nevinovat! Nevinovat!”

Se aşternu apoi o linişte desăvârşită. Nu voiau să piardă nici un cuvânt din cele rostite de magistrat. Judecătorul Jarriquez se aşezase pe o bancă de piatră şi acolo, înconjurat de Minha, Benito, Manoel şi Fragoso, în vreme ce Joam Dacosta o strângea pe Yaquita la piept, descifra mai întâi primul paragraf al documentului, cu ajutorul numărului; pe măsură ce cuvintele se aşterneau cu limpezime deasupra cifrelor care înlocuiau literele adevărate cu cele criptografice, le despărţea, apoi le citea cu voce tare.

Şi iată ce citi el în mijlocul acestei adânci tăceri:

Le véritable auteur du vol des diamants et de l'assassinat.

Ph yjslyddq f dzxgas gz zqq ehx gkfndrxu jtt gi ocytdxvksbx des soldats qui escortaient le convoi, commis dans la nui hhu ypohdvy rym huhpuydkjox ph etozsl etnpmv ffov pd pajx du vingt-deux janvier mil huit cent vingt-six, n'est donc pas hy ynojyggay meqynfu qln mvly fgsu zmqiztlb qgyu gsqe ubv.

Joam Dacosta, injustement condamné a mort, c'est moi, le misénrcr edgruzb Irmxyuhqhpz drrgcroh e pqxu fivv r p l ph ontht rable employé de l'administration du district diamantin; vddqf hqsntzh hh njepmqkyuuexkto gz gkyuumfv ijdqdpzjq oui, moi seul, qui signe de mon vrai nom, Ortega.

syk rpl xhxq rym vkloh hh oto zvdk s p p suvjhd.14

Judecătorul nici nu termină de citit, că urale, parcă fără de sfârşit, făcură să răsune văzduhul.

La drept vorbind, ce putea fi mai convingător decât acest ultim paragraf care rezuma întregul document, care proclama cu tărie nevinovăţia fermierului din Iquitos, care smulgea ştreangului această victimă a unei groaznice erori judiciare!

Înconjurat de soţia, copiii şi de prietenii săi, Joam Dacosta nu prididea să strângă toate mâinile ce se întindeau către el. Oricât de tare ar fi fost, nu izbuti să se mai stăpânească şi-l podidiră lacrimi de bucurie.

Da! Cele arătate de Joam Dacosta nu mai puteau fi puse la îndoială! Adevăratul făptaş al crimei din Tijuco îşi mărturisea el însuşi crima şi istorisea toate împrejurările în care o săvârşise. În cele din urmă, judecătorul Jarriquez izbutise să reconstituie în întregime criptograma, cu ajutorul numărului.

Iată ce mărturisea Ortega.

Ticălosul era colegul lui Joam Dacosta, slujbaş ca şi el în birourile guvernatorului exploatării minelor de diamante din Tijuco. Tânărul funcţionar desemnat să însoţească transportul la Rio de Janeiro era chiar el.

Ispitit de gândul odios de a se îmbogăţi prin crimă şi jaf, se grăbi să dezvăluie contrabandiştilor ziua exactă în care avea să plece convoiul din Tijuco.

În timp ce răufăcătorii, care pândiseră dincolo de Villa-Rica, atacau convoiul, el se prefăcu că luptă alături de soldaţii din escortă: apoi se aruncă la pământ printre morţi, de unde a fost luat de complicii săi, astfel că singurul soldat scăpat cu viaţă din măcel a putut să afirme că Ortega pierise în timpul ciocnirii.

Dar criminalul nu se alese cu nimic de pe urma jafului, căci, puţin mai târziu, i-a venit şi lui rândul să fie jefuit de către cei ce-l ajutaseră să înfăptuiască această crimă.

Rămas fără un ban şi ştiind bine că nu se mai poate întoarce la Tijuco, Ortega pătrunse în ţinuturile din nordul Braziliei, în districtele Amazonului de Sus, pe unde se afla echipa acelor „capităes do mato”. Trebuia să-şi câştige cumva existenţa. Ortega fu primit în această tagmă de proastă reputaţie. Acolo nu întreba nimeni cine eşti, nici de unde vii. Ortega ajunse deci pândar de codru şi ani de-a rândul exercită meseria de vânător de oameni.

Între timp, Torres, un aventurier lipsit de mijloace de existenţă, deveni camaradul lui. Între ei se legă o strânsă prietenie. Dar, după cum spusese Torres, remuşcările îi întunecau din zi în zi viaţa ticălosului. Amintirea crimei înfăptuite îl îngrozea. Ştia că un altul fusese osândit în locul lui! Mai ştia că acest altul era colegul său, Joam Dacosta! În sfârşit, ştia că, deşi izbutise să scape de la moarte, acesta nu încetase să fie ameninţat de pedeapsa capitală!

Din întâmplare, în timpul unei expediţii pe care echipa sa o făcuse cu câteva luni în urmă dincolo de graniţa peruană, Ortega ajunsese prin împrejurimile Iquitos-ului şi-l recunoscuse acolo în Joam Garral pe Joam Dacosta, fără ca acesta să-l recunoască la rândul său.

Atunci i-a venit gândul să îndrepte, pe cât îi era cu putinţă, nedreptatea căreia îi căzuse victimă fostul său coleg. Aşternu pe hârtie toate faptele ce priveau atentatul din Tijuco; dar scrise totul sub forma criptogramei pe care o ştim, cu gândul să i-o trimită fermierului din Iquitos împreună cu cifrul care-i va îngădui s-o citească.

Moartea nu-i dădu răgaz să meargă până la capăt. Grav rănit într-o luptă pe malurile Madeirei, Ortega îşi simţi sfârşitul aproape. Lângă el se afla prietenul său Torres. Socoti că-i poate vorbi acestuia despre taina ce-i apăsase conştiinţa vreme de atâţia ani. Îi încredinţă documentul, scris în întregime de mâna lui, şi-l puse să jure că-l va face să-i parvină lui Joam Dacosta, dându-i numele şi adresa acestuia, apoi buzele lui rostiră, odată cu ultima suflare, numărul 432513, fără de care documentul nu se putea descifra.

După moartea lui Ortega, se ştie cum şi-a îndeplinit misiunea ticălosul de Torres, cum s-a hotărât el să profite de această taină, încercând să facă din ea obiectul unui josnic şantaj.

Torres avea să piară înainte de a-şi desăvârşi opera, luând astfel taina cu el. Dar numele de Ortega, adus de Fragoso, acest nume care corespundea cu semnătura, a înlesnit în cele din urmă descifrarea documentului, datorită isteţimii judecătorului Jarriquez.

Da! Aceasta era dovada materială, căutată cu atâta râvnă, mărturia de netăgăduit prin care Joam Dacosta îşi redobândea viaţa şi cinstea!

După ce magistratul citi cu glas tare, spre lămurirea tuturor, groaznica istorisire cuprinsă în document, uralele se înteţiră.

În faţa unei asemenea dovezi, judecătorul Jarriquez se înţelese cu şeful poliţiei şi hotărâră împreună că, până la primirea unor noi dispoziţiuni cerute la Rio de Janeiro, închisoarea ce-l va adăposti pe Joam Dacosta nu va fi alta decât propria-i locuinţă.

Nu era nici un rău într-asta şi, însoţit de ai săi, Joam Dacosta ajunse la locuinţa magistratului, purtat pe braţele mulţimii, ca un biruitor.

Cinstitul fermier din Iquitos era acum răsplătit pentru tot ce suferise de-a lungul atâtor ani de exil şi, dacă se bucura mai degrabă pentru familia sa decât pentru el însuşi, nu era mai puţin mândru de patria lui care nu dusese până la capăt o asemenea nedreptate!

Dar ce se întâmpla în vremea aceasta cu Fragoso?

Un val nesfârşit de recunoştinţă se revărsa asupra îndatoritorului nostru flăcău. Benito, Manoel, Minha îl copleşeau cu mângâierile şi, de ce să n-o spunem, nici Lina nu se lăsa mai prejos! Nici nu ştia pe cine să asculte mai întâi şi încerca să se apere pe cât putea! El n-avea nici un merit! Întâmplarea făcuse totul! Trebuia să i se aducă atâtea mulţumiri numai fiindcă recunoscuse în Torres un pândar de codru? Nu, de bună seamă! Ce dacă-i trecuse prin minte să plece în căutarea echipei din care făcuse parte Torres? Asta nu părea să îndrepte cu ceva lucrurile, iar în privinţa numelui de Ortega, habar n-avea de însemnătatea lui!

Bunul Fragoso! Fie că recunoştea sau nu, el îl scăpase de la moarte pe Joam Dacosta!

Dar, ca s-ajungă aici, câte fapte neobişnuite nu s-au petrecut: salvarea lui Fragoso, tocmai când, istovit, era pe cale să-şi dea duhul în pădurea din Iquitos, primirea călduroasă ce i s-a făcut la fermă, întâlnirea cu Torres, la graniţa braziliană, urcarea acestuia pe plută şi, în sfârşit, întâmplarea ca Fragoso să-l mai fi întâlnit undeva!

— De fapt, dacă cineva are vreun merit în toată povestea asta, apoi acela nu-s eu, ci Lina, rosti în cele din urmă Fragoso.

— Eu?! se miră tânăra mulatră.

— De bună seamă! Fără liana aceea, dacă nu ţi-ar fi trecut prin minte jocul acela cu liana, aş mai fi fost eu în stare să aduc atâta bucurie?

E de prisos să mai spunem că Fragoso şi Lina au fost sărbătoriţi de întreaga familie Dacosta şi de prietenii pe care şi-i dobândiseră la Manao, de-a lungul acestor încercări.

Dar la reabilitarea nevinovatului nu contribuise oare şi judecătorul Jarriquez? Chiar dacă în ciuda talentelor lui de analist nu izbutise să citească documentul, cu neputinţă de dezlegat pentru cine n-ar fi cunoscut cheia, nu descoperise el sistemul pe baza căruia era întocmit? Cine altul, în afară de el, ar fi reconstituit numărul, cunoscut doar de criminal şi de Torres, morţi amândoi, doar cu ajutorul numelui Ortega?

Aşadar, avu şi el parte din plin de recunoştinţa tuturor.

Se-nţelege de la sine că în aceeaşi zi a şi pornit spre Rio de Janeiro un raport amănunţit asupra întregii afaceri, la care se anexase documentul în original împreună cu cifrul. Aşteptau acum noi instrucţiuni de la Ministerul de justiţie şi nu încăpea nici o îndoială că ele vor îngădui eliberarea imediată a prizonierului.

Aveau să mai rămână câteva zile la Manao, apoi Joam Dacosta şi ai săi, scăpaţi de orice constrângere, de orice îngrijorare, îşi vor lua rămas bun de la gazda lor, se vor urca din nou pe plută şi-şi vor continua drumul pe Amazon până la Para, unde îşi vor încheia călătoria prin cele două cununii stabilite înaintea plecării: a lui Manoel cu Minha şi a lui Fragoso cu Lina.

Peste patru zile, la 4 septembrie, sosea şi ordinul de punere în libertate. Se recunoscuse autenticitatea documentului. Scrisul aparţinea într-adevăr lui Ortega, fost angajat al exploatării minelor de diamant, şi era limpede că mărturisirea crimei, însoţită de toate amănuntele, era scrisă chiar de mâna lui.

Se recunoştea astfel nevinovăţia condamnatului din Villa-Rica. Joam Dacosta era reabilitat pe cale legală.

În aceeaşi zi, judecătorul Jarriquez luă masa pe plută cu familia Dacosta, iar la venirea serii toţi îi strânseră mâna cu căldură. Despărţirea a fost emoţionantă, dar îşi făgăduiră că se vor revedea la Manao, la întoarcere, şi, mai târziu, la ferma din Iquitos.

În zorii zilei de 5 septembrie, la răsăritul soarelui, se dădu semnalul de plecare. Joam Dacosta, Yaquita, fiica şi fiul lor se aflau cu toţii pe punte. Odată pornită, pluta apucă pe firul apei, în uralele mulţimii adunate pe mal, care o însoţi până la cotul lui Rio Negro.