Capitolul XIV LA VOIA ÎNTÂMPLĂRII!

Între timp, se petrecuse o schimbare a opiniei publice cu privire la documentul lui Joam Dacosta. Mânia făcuse loc compătimirii. Lumea nu se mai ducea la închisoarea din Manao pentru a cere moartea prizonierului. Dimpotrivă! Cei mai înverşunaţi în a-l socoti principalul făptaş al crimei din Tijuco strigau acum că nu-i el vinovat şi cereau să fie pus degrabă în libertate.

Schimbarea era firească.

Într-adevăr, întâmplările petrecute în aceste ultime două zile – duelul lui Benito cu Torres, căutarea cadavrului şi ieşirea lui la suprafaţă în împrejurări atât de neobişnuite, găsirea documentului, faptul că nu i se putea dezlega taina, credinţa că manuscrisul închidea în el dovada materială a nevinovăţiei lui Joam Dacosta, de vreme ce era întocmit de adevăratul vinovat, toate acestea fuseseră de natură să ducă la schimbarea opiniei publice. Populaţia se temea acum de sosirea ordinului de la Rio, ordin pe care-l dorise, îl ceruse cu atâta nerăbdare acum două zile.

Şi totuşi mult nu putea să întârzie.

Joam Dacosta fusese arestat pe 24 august şi interogat a doua zi. Raportul judecătorului plecase pe data de 26. Acum se aflau în 28. În cel mult trei-patru zile, ministrul va li luat o hotărâre cu privire la osândit şi era foarte sigur că justiţia „îşi va urma cursul!”

Da. Nimeni nu se îndoia că aşa va fi! Şi totuşi, atât familia sa cât şi nestatornica populaţie din Manao, care urmărea cu pasiune fazele acestui caz dramatic, toţi erau încredinţaţi că documentul va confirma nevinovăţia lui Joam Dacosta.

Dar, în afara celor din Manao, în ochii unor observatori neinteresaţi ori indiferenţi, care nu trăiau sub apăsarea întâmplărilor, ce însemnătate putea avea acest document şi cum să dovedeşti că el cuprinde taina crimei din ţinutul diamantifer? Că exista, era de netăgăduit. Fusese găsit asupra cadavrului lui Torres. Nimic mai adevărat. Pus alături de scrisoarea prin care Torres îl denunţa pe Joam Dacosta, se vedea limpede că nu fusese scris de mâna aventurierului. Cu toate acestea, după cum spusese şi judecătorul Jarriquez, de ce nu l-ar fi ticluit chiar el, ca armă pentru şantaj? Puteai bănui aşa ceva, cu atât mai mult, cu cât Torres nu se învoise să-l dea la iveală decât după ce s-ar fi căsătorit cu fiica lui Joam Dacosta, când faptul ar fi fost îndeplinit şi nu s-ar mai fi putut schimba nimic. Asemenea păreri puteau fi susţinute într-un fel sau altul, şi se-nţelege că afacerea era cât se poate de pasionantă. Oricum, situaţia lui Joam Dacosta era deosebit de grea. Câtă vreme documentul rămânea nedezlegat, era ca şi cum nici n-ar fi existat, şi dacă printr-o minune nu se dezvăluia în două-trei zile taina criptogramei, osânditul din Tijuco îşi va fi ispăşit pedeapsa.

Ei bine, un om susţinea că va săvârşi minunea asta! Era judecătorul Jarriquez, care se străduia acum mai mult în interesul lui Joam Dacosta decât pentru a-şi satisface plăcerea de enigmist. Da! Se petrecuse şi în mintea lui o schimbare. Omul acesta, care părăsise de bună voie adăpostul lui din Iquitos şi venise, primejduindu-şi viaţa, să-şi apere cinstea în faţa justiţiei braziliene, era el însuşi o enigmă morală, mai de preţ ca altele! Magistratul n-avea de gând să lase din mână documentul până nu-i va fi aflat dezlegarea. Aşadar, se înverşuna! Nu mai mânca, nu mai dormea, dăruindu-şi tot timpul combinării numerelor, făuririi unei chei cu care să deschidă broasca!

La sfârşitul primei zile, gândul acesta se înfipsese în mintea judecătorului ca o obsesie. O mânie nestăvilită fierbea tot timpul în el. Toţi cei din casă erau înspăimântaţi. Slujitorii lui, albi sau negri, nici nu-ndrăzneau să-i vorbească. Din fericire era burlac, altfel doamna Jarriquez ar fi avut de trăit ceasuri tare grele. Omul acesta sucit nu fusese nicicând atât de pasionat de vreo problemă şi era hotărât să-şi urmeze cercetările cât timp creierii care-i fâerbeau n-o să facă să-i plesnească capul, aşa cum se sparge un vas prea încins.

Respectabilul magistrat era încredinţat că numai un număr alcătuit din două sau mai multe cifre putea fi cheia documentului, dar, oricât se străduia, nu izbutea să-l afle.

Judecătorul se cufundă totuşi cu o adevărată înverşunare în această muncă supraomenească şi toată ziua de 28 august nu făcu altceva.

A căuta numărul la-ntâmplare, chiar el o spusese, ar fi însemnat să te pierzi în milioane de combinaţii pentru care ar fi trebuit mai mult decât durata vieţii unui socotitor de primă mână. Dar, dacă nu trebuia să lase nimic pe seama întâmplării, era oare cu neputinţă să se bizuie pe gândire? Nu, de bună seamă, şi, după ce se strădui zadarnic să-şi afle odihnă în câteva ceasuri de somn, judecătorul începu să-şi frământe mintea, să şi-o frământe până la sleire.

Cel ce-ar fi putut pătrunde atunci la el, încălcându-i poruncile, l-ar fi găsit, la fel ca-n ajun, în odaia de lucru, în faţa biroului, cu privirea aţintită pe documentul ale cărui litere încâlcite păreau că-i zbârnâie în jurul capului.

— Ah, strigă el, ticălosul care l-a scris, oricine ar fi el, de ce n-o fi despărţit în cuvinte paragraful ăsta?! Aş fi putut… aş fi încercat… Dar nu! Şi totuşi, dacă în document e vorba de furtul şi de crima aceea, nu se poate ca el să nu cuprindă cuvinte ca diamante, Tijuco, Dacosta, sau altele, pe care dacă le-aş pune alături de corespondenţii lor criptografici, aş izbuti să descopăr numărul! Dar nimic! Nici măcar o singură despărţire! Un cuvânt din cele două sute şaptezeci şi şase de litere!… Ah! De două sute şaptezeci şi şase de ori fie blestemat nemernicul care şi-a complicat atât de mult sistemul! Numai pentru asta şi ar merita să fie spânzurat de două sute şaptezeci şi şase de ori!

O lovitură puternică de pumn în masă, destinată documentului, întări urarea-i nu prea milostivă.

— În sfârşit, continuă magistratul, dacă nu mi-e îngăduit să caut unul din cuvintele acestea prin tot documentul, n-aş putea încerca măcar să-l caut fie la început, fie la sfârşitul fiecărui paragraf? N-ar fi o posibilitate de care trebuie să ţin seama?

Apucând pe această cale a deducţiilor, judecătorul Jarriquez încercă pe rând dacă literele cu care începea sau sfârşea fiecare alineat al documentului nu se potriveau cu cele ce alcătuiau cuvintele mai însemnate, printre care trebuia să se afle, de bună seamă, cuvântul Dacosta.

Nici aşa nu mergea.

Din ultimul alineat şi din cele şapte litere de la începutul lui căpătă următoarea formă:

P = D h = a y = c j = o s = s l = t y = a.

Încă de la prima literă, judecătorul îşi încetă calculele, de vreme ce distanţa dintre p şi d, în ordine alfabetică, este 12, adică de două cifre, şi în astfel de criptograme este limpede că o literă nu poate fi înlocuită decât printr-una singură.

La fel se întâmplă şi cu cele şapte litere de la sfârşitul paragrafului: p s u v j h b care începeau tot cu un p, iar acesta nu putea fi în nici un caz d-ul din Dacosta, fiind despărţit de el tot prin douăsprezece litere.

Aşadar, numele Dacosta nu se afla acolo.

Aceleaşi constatări şi pentru ţinut şi Tijuco, încercate pe rând, întrucât nici ele nu se potriveau înşiruirii de litere din criptogramă.

După această muncă, judecătorul se ridică năucit, măsură odaia-n lung şi-n lat, respiră adânc în faţa ferestrei, scoţând un fel de răget al cărui zgomot puse pe goană stolul de păsări-muscă dintr-o tufă de mimoza, apoi se întoarse iar la document.

Îl luă în mână, îl răsuci pe toate feţele.

— Ticălosul! Nemernicul! mormăi judecătorul. Până la urmă o să mă facă să-mi pierd minţile! Acum ajunge! Să ne păstrăm cumpătul! Nu-i timp pentru aşa ceva!

După ce-şi mai răcori fruntea cu apă rece, zise:

— Să încercăm altceva, şi pentru că nu pot găsi un număr după felul în care sunt înşiruite literele astea blestemate, să vedem ce număr ar fi putut alege autorul documentului, pornind de la ideea că el este şi autorul crimei din Tijuco!

Magistratul se cufunda acum într-o altă metodă de deducţie şi poate că avea dreptate, căci nu era lipsită de oarecare logică.

— Să începem cu anii! Adică de ce n-ar fi ales tâlharul anul naşterii lui Joam Dacosta, nevinovatul osândit în locul lui – fie măcar pentru a-şi putea aminti această cifră, importantă pentru el. Joam Dacosta s-a născut în 1804. Ia să vedem la ce ajungem dacă luăm numărul 1804 drept cifrul criptogramei!

Scriind primele litere ale paragrafului dedesubtul numărului 1804, pe care-l repetă de trei ori, căpătă această nouă formulă: p h y j s l y d d q f d.

Apoi, urcând în ordine alfabetică atâtea litere câte reprezentau valoarea cifrei, obţinu următoarea înşiruire:

O. y f r d y. c i f.

ceea ce nu avea nici un înţeles! Pe deasupra îi mai lipseau şi trei litere pe care le înlocuise prin puncte, deoarece, urcând în scara alfabetică, cifrele 8, 4, 4, din care rezultau literele h, d şi d, nu aveau litere corespunzătoare.

— Nu-i nici asta! zise judecătorul. Să încercăm alt număr!

Se întrebă atunci dacă autorul documentului n-o fi ales cumva, anul în care a fost înfăptuită crima. Aceasta se petrecuse în 1826.

Aşadar, aplicând sistemul de mai sus, căpătă formula: p h v j s l v d d q f d ceea ce îi dădu: o.vd rdv. cid.

Aceeaşi serie încâlcită, fără înţeles, din care lipseau, ca şi în prima formulă, mai multe litere, din aceeaşi pricină.

— Blestemat număr! strigă judecătorul. Trebuie să renunţ şi la el! Altul la rând! Animalul o fi ales cumva cifra reprezentând valoarea furtului?

Or, valoarea diamantelor furate fusese apreciată la suma de opt sute treizeci şi patru contos12.

Stabili deci formula următoare: p h y j s l y d d q f ceea ce-i dădu acest rezultat, la fel de nesatisfăcător ca şi celelalte: het bph pa. ic.

— Să-l ia dracu' de document şi pe cine l-a ticluit! strigă judecătorul Jarriquez, azvârlind hârtia care zbură până-n celălalt capăt al odăii. Până şi-un sfânt şi-ar pierde răbdarea cu el!

Dar mânia îi trecu repede şi, nevoind să se dea bătut, magistratul luă din nou documentul în mână. Repetă cu ultimele litere din paragraf ceea ce făcuse cu primele – degeaba! Încercă apoi tot ce-i trecu prin mintea-i înfierbântată. Luă pe rând numerele corespunzătoare vârstei lui Joam Dacosta, pe care făptaşul de bună seamă că o ştia, data arestării, data pronunţării sentinţei de către tribunalul din Villa-Rica, data fixată pentru execuţie etc, etc, până şi numărul victimelor atentatului din Tijuco.

Judecătorul era într-un asemenea hal de exasperare, încât, pe drept cuvânt, te-ai fi putut teme pentru echilibrul facultăţilor lui mintale. Se trudea, se zbătea, de parcă ar fi dat o luptă corp la corp cu un duşman nevăzut! Apoi, dintr-o dată, strigă:

— Voi merge la întâmplare şi poate că Cerul mă va călăuzi, de vreme ce logica este neputincioasă.

Apucă cordonul soneriei care atârna lângă masa lui de lucru. Clopoţelul răsună puternic, iar magistratul deschise uşa şi strigă:

— Bobo!

Trecură câteva clipe.

Bobo, un negru dezrobit, slujitorul cel mai apropiat al magistratului, întârzia să se ivească.

De bună seamă, lui Bobo îi era teamă să intre în odaia stăpânului.

Clopoţelul sună din nou! O nouă poruncă pentru Bobo, care socotea că-i mai bine pentru el să facă pe surdul.

Urmă al treilea sunet, care smulse soneria şi rupse cordonul. De data aceasta se arătă şi Bobo.

— Ce doreşte stăpânul? întrebă Bobo, oprindu-se prevăzător în pragul uşii.

— Intră, dar să nu scoţi o vorbă! răspunse magistratul, a cărui privire fulgerătoare îl cam sperie pe negru.

Bobo înainta.

— Bobo, îi spuse judecătorul, ciuleşte urechile la ceea ce am să-ţi spun şi să-mi răspunzi pe dată, fără să te gândeşti, că de nu…

Înmărmurit, cu ochii holbaţi, cu gura căscată, Bobo luă poziţia de drepţi a soldatului fără puşcă şi aşteptă.

— Eşti gata? întrebă judecătorul.

— Gata!

— Ia seama! Să-mi spui, fără să te gândeşti, primul număr ce-ţi va trece prin minte!

— Şaptezeci şi şase de mii două sute douăzeci şi trei, răspunse Bobo pe nerăsuflate.

Fără-ndoială că Bobo a vrut să-i facă pe plac stăpânului, răspunzându-i printr-un număr atât de mare.

Judecătorul alergă la masă şi, cu creionul în mână, îşi aşternu pe hârtie formula după numărul spus de Bobo, care juca acum rolul întâmplării.

Nu prea era de crezut, asta se-nţelege, ca numărul 76 223 să fie cheia documentului.

Aşadar, nu avu alt rezultat decât acela de a aduce pe buzele magistratului o înjurătură zdravănă, care-l făcu pe Bobo s-o şteargă cât mai repede.