Capitolul XV ULTIMELE STRĂDANII.

Şi totuşi, nu numai judecătorul se istovea în astfel de încercări zadarnice. Benito, Manoel, Minha se străduiau laolaltă să smulgă taina acestui document de care atârna viaţa şi cinstea tatălui lor.

Pe de altă parte, Fragoso, ajutat de Lina, nu voiau să se lase nici ei mai prejos; dar, cu toată isteţimea lor, nu izbutiseră să afle numărul acela.

— Hai, Fragoso, găseşte-l! repeta fără-ncetare tânăra mulatră. Găseşte-l odată!

— O să-l găsesc! răspundea Fragoso. Dar nu izbutea!

Trebuie să spunem, totuşi, că lui Fragoso îi încolţise în minte un plan pe care nu voia să-l împărtăşească nimănui, nici chiar Linei, plan care ajunsese pentru el ca o idee fixă: să pornească în căutarea echipei din care făcuse parte fostul pândar de codru şi să afle cine ar putea fi autorul documentului cifrat, care-şi recunoştea vinovăţia în atentatul din Tijuco. Or, ţinutul în care-şi desfăşura activitatea această echipă, locul în care-l întâlnise Fragoso cu câţiva ani în urmă pe Torres, circumscripţia de care aparţinea nu erau departe de Manao. N-avea decât să coboare vreo cincizeci de mile pe fluviu, spre gurile Madeirei, afluent de pe partea dreaptă, spre a-l găsi, fără-ndoială, pe comandantul acelor „capităes do mato” care l-a avut pe Torres în subordine. În cel mult două-trei zile, Fragoso ar fi putut intra în legătură cu foştii camarazi ai aventurierului.

„Da, nici vorbă, îşi spunea el, pot face asta, dar apoi? Ce-o să se aleagă din încercarea mea, chiar dacă izbutesc? Când ne vom încredinţa că unul dintre camarazii lui Torres a murit de curând, cum vom putea dovedi că el este şi făptaşul crimei? Ar fi asta o dovadă că el i-a dat lui Torres un document prin care-şi mărturiseşte crima, despovărându-l pe Joam Dacosta? S-ar putea afla de-aici cheia documentului? Nu! Numai doi oameni cunoşteau cifrul: vinovatul şi Torres! Şi oamenii aceştia nu mai sunt!”

Astfel judeca Fragoso. Era limpede că nu se va alege nimic din încercarea lui. Şi totuşi, gândul acesta nu-i dădea pace. O putere nestăpânită îl îndemna să pornească, deşi nu era deloc sigur că va întâlni echipa din Madeira! Ar fi putut să se afle pe undeva, la vânătoare, prin altă parte a provinciei, şi lui Fragoso i-ar fi trebuit un timp mult mai îndelungat decât avea la dispoziţie ca s-o găsească! Şi până la urmă ce va afla?

Cu toate acestea, a doua zi, la 29 august, înainte de răsăritul soarelui, Fragoso părăsi într-ascuns pluta, ajunse la Manao şi se îmbarcă pe una din egariteele ce coborau zilnic pe Amazon.

Au fost uimiţi cu toţii când au văzut că nu se arată ziua întreagă pe plută. Nimeni, nici chiar tânăra mulatră nu putea bănui de ce lipsea acest slujitor credincios, tocmai în asemenea împrejurări dureroase!

Unii se întrebau, şi nu fără temei, dacă bietul băiat, deznădăjduit că el, când îl întâlnise ia graniţă, îl poftise pe Torres pe plută, nu-şi pusese cumva capăt zilelor!

Dar dacă Fragoso putea să-şi aducă o astfel de învinuire, ce-ar fi trebuit să mai zică Benito! Prima dată, la Iquitos, el îl îndemnase pe Torres să vină la ferma lor. A doua oară, la Tabatinga, îl adusese ca pasager la bordul jangadei. A treia oară, provocându-l la duel şi ucigându-l, nimicise ultimul martor a cărui mărturie putea veni în sprijinul osânditului!

Aşadar, Benito se învinuia de toate, de arestarea tatălui său, de groaznicul deznodământ ce avea să urmeze!

Benito îşi spunea că, dac-ar mai fi trăit Torres, într-un fel sau altul, din milă sau din interes, aventurierul ar fi scos la iveală documentul. Oare, pentru bani, nu s-ar fi hotărât Torres să vorbească? Cu atât mai mult, cu cât el nu păţea nimic. Oare mult căutata dovadă n-ar fi fost acum în faţa judecătorilor? Da! Fără-ndoială!… Şi singurul om în stare să dea la iveală mărturia, omul acesta fusese doborât de mâna lui!

Iată ce repeta întruna nefericitul tânăr mamei sale, lui Manoel, lui însuşi! Iată ce crâncene răspunderi îi apăsau conştiinţa!

În vremea asta, între bărbatul ei, cu care stătea tot timpul cât îi era îngăduit, şi între fiul ei, pradă unei deznădejdi fără seamăn, curajoasa Yaquita îşi păstrase întreaga ei energie morală.

Regăseai în ea pe viteaza fiică a lui Magalhaes, pe demna soţie a fermierului din Iquitos.

Dealtfel, şi purtarea lui Joam Dacosta o sprijinea în această grea încercare. Bărbatul acesta cinstit şi cumpătat, omul acesta muncitor, a cărui viaţă întreagă n-a fost decât o luptă, nu arătase încă nici o clipă de slăbiciune.

Cea mai cumplită lovitură pe care o primise, fără să se lase doborât, era moartea judecătorului Ribeiro, cel care credea în nevinovăţia lui. Nu se bizuia el oare pe sprijinul fostului său apărător ca să fie reabilitat? Intervenţia lui Torres în toată povestea asta i se părea neînsemnată. Dealtfel nici nu ştia despre existenţa faimosului document atunci când se hotărâse să plece din Iquitos şi să meargă în faţa justiţiei din patria sa. Nu aducea cu el decât dovezi morale. Dacă, între timp, s-ar fi ivit şi o dovadă materială, înainte sau după arestare, bineînţeles că n-ar fi dispreţuit-o, dar întrucât în urma unor împrejurări nefericite dovada aceasta încetase să existe, se afla din nou în situaţia în care era când trecuse frontiera Braziliei, situaţia unui om care venea să spună: „Iată-mi trecutul, iată-mi prezentul, aduc drept mărturie o viaţă întreagă de muncă şi devotament! Aţi dat odată o sentinţă nedreaptă! După douăzeci şi trei de ani de exil vin să mă predau! Judecaţi-mă!”

Moartea lui Torres, neputinţa de a se descifra documentul găsit asupra lui nu-l tulburaseră pe Joam Dacosta atât de mult ca pe copiii, prietenii şi slujitorii săi, pe toţi cei ce se arătau alături de el.

— Mă încred în nevinovăţia mea, aşa cum mă încred în providenţă, îi spunea mereu Yaquitei. Dacă ea va socoti că viaţa mea mai este folositoare familiei mele şi că trebuie să săvârşească o minune ca să mă scape, va face minunea asta, iar de nu, voi muri! Ea va hotărî soarta mea!

Pe măsură ce se scurgea timpul, creştea şi emoţia locuitorilor din Manao. Cazul era discutat cu o însufleţire nemaiîntâlnită. În atenţia opiniei publice, stârnită întotdeauna de lucrurile învăluite în taină, se afla documentul. La sfârşitul acestei a patra zi, nimeni nu se mai îndoia că el cuprinde dovada nevinovăţiei osânditului.

Dealtfel, trebuie să spunem că toată lumea se străduia să-l descifreze. Diario d'o Grand Para îl publicase în facsimil.

Fuseseră răspândite numeroase exemplare, la stăruinţa lui Manoel, care nu voia să-i scape niciunul din mijloacele ce-ar fi dus la dezlegarea acestei taine, nădăjduind chiar şi în întâmplare, sub numele ei acţionând câteodată norocul.

Pe deasupra, se făgăduise un premiu de 100 de contos celui care va găsi cifrul şi va face cu putinţă citirea documentului. Era o adevărată avere. Oamenii din toate păturile sociale uitară să bea, să mănânce sau să doarmă, înverşunându-se să dezlege criptograma.

Până la această oră totul se arăta a fi zadarnic şi era de crezut că şi cei mai pricepuţi enigmişti din lume şi-ar fi pierdut nopţile degeaba.

Publicul fusese înştiinţat că orice dezlegare trebuie trimisă acasă, la judecătorul Jarriquez, în strada Dumnezeu-Fiul, dar până în seara zilei de 29 august nu sosise încă nimic şi fără-ndoială că nici n-avea să sosească!

Dintre toţi cei ce-şi spărgeau capul cu această problemă, judecătorul Jarriquez era, pe drept cuvânt, cel mai de plâns. Printr-o firească asociere de idei, împărtăşea acum şi el părerea generală, că documentul era în legătură cu afacerea din Tijuco, că fusese scris chiar de mâna vinovatului şi că îl despovăra pe Joam Dacosta. Drept care se înverşuna şi mai mult să-i afle cheia. Acum nu-l mai călăuzea numai deviza „artă pentru artă”, ci un simţământ de dreptate, mila pentru omul lovit de o osândă nemeritată. Dacă este adevărat că prin activitatea creierului se consumă o oarecare cantitate de fosfor organic, ar fi greu de spus câte miligrame din substanţa asta irosise magistratul pentru a-şi pune mintea în funcţiune, ca până la urmă să nu găsească nimic!

Cu toate acestea, judecătorului nici nu-i trecea prin minte să se dea bătut. Dacă nu se mai bizuia decât pe întâmplare, ei bine, trebuie, voia ca întâmplarea să-i vină într-ajutor! Căuta s-o atragă prin toate mijloacele cu putinţă! Era pentru el ca un fel de nebunie, de furie, dar o furie neputincioasă, din păcate!

E cu neputinţă de închipuit câte numere, luate la nimereală, a încercat în după-amiaza aceea! Ah, dacă timpul i-ar fi îngăduit, n-ar fi şovăit deloc să se afunde în milioanele de combinaţii ce se pot alcătui din cele zece semne ale numerotaţiei! Ar fi lucrat astfel până la sfârşitul vieţii, chiar de-ar fi fost să-şi piardă curând minţile! La drept vorbind, de pe acum nu mai era în toată firea!

Îl străfulgera gândul că poate documentul trebuia citit pe dos. De aceea îl întoarse şi-l aşeză în dreptul luminii, şi-o luă de la început.

Nimic! Nici în această formă numerele încercate până acum nu duseseră la vreun rezultat!

Poate că trebuia citit invers, de la coadă la cap – cel care l-a scris gândindu-se că astfel va fi mai greu de descifrat!

Nimic! Această nouă combinaţie nu dădu decât o înşiruire de litere fără nici un înţeles!

La opt seara, cu capul în mâini, zdrobit, sleit fiziceşte şi moraliceşte, judecătorul Jarriquez nu mai avea putere nici să se mişte, nici să vorbească, să gândească sau să lege două cuvinte!

Deodată se auzi de afară un zgomot. Aproape în aceeaşi clipă, în ciuda poruncii judecătorului, cineva deschise uşa.

În faţa lui se iviră Benito şi Manoel. Benito, într-un hal fără hal, se sprijinea de umărul lui Manoel, căci nefericitul tânăr nu mai avea putere să se ţină pe picioare.

Magistratul sări de pe scaun.

— Ce s-a-ntâmplat, domnilor, ce doriţi? îi întrebă.

— Cifrul!… Cifrul! strigă Benito, înnebunit de durere. Cifrul documentului…!

— L-aţi aflat, deci? întrebă judecătorul.

— Nu, domnule, răspunse Manoel. Dar dumneavoastră…?

— Nimic!… Absolut nimic…!

— Nimic! se tângui Benito.

Ajuns în culmea deznădejdii, îşi scoase pistolul de la cingătoare şi voi să-şi tragă un glonte în inimă.

Repezindu-se la el, magistratul şi Manoel izbutiră cu greu să-i ia arma.

— Benito, îi spuse judecătorul Jarriquez cu un glas ce se voia liniştitor, de vreme ce nu mai e cu putinţă ca tatăl tău să scape de nedreapta osândă, ai altceva mai bun de făcut acum decât să-ţi pui capăt zilelor!

— Ce anume?… strigă Benito.

— Să-ncerci să-l scapi!

— Şi cum s-o fac…?

— Ghiceşte singur, răspunse magistratul, nu se cuvine să-ţi spun tocmai eu!