Capitolul I MANAO

Oraşul Manao este aşezat exact la 3° 8' latitudine sudică şi 67° 27' longitudine, la vest de meridianul Parisului. Îl despart de Belem patru sute douăzeci de leghe, iar de gurile lui Rio Negro, doar zece kilometri.

Manao nu e clădit pe malul Amazonului. Această capitală de ţinut, ce străjuieşte câmpia înconjurătoare cu pitoreasca ei îngrămădire de clădiri particulare şi publice, se află pe malul stâng al lui Rio Negro – cel mai de seamă şi cel mai cunoscut dintre afluenţii marii artere braziliene.

Rio Negro, descoperit în 1645 de către spaniolul Favella, îşi are izvorul în coasta munţilor aflaţi la nord-vest, între Brazilia şi Noua-Grenadă, chiar în inima provinciei Popayan, şi este pus în legătură cu Orinocul, adică cu Guyanele, prin doi dintre afluenţii săi: Pimichim şi Cassiquaire.

După un încântător parcurs de o mie şapte sute de kilometri, Rio Negro îşi varsă apele lui negre într-ale Amazonului, printr-o gură de o mie o sută de stânjeni. Într-atât de năvalnice sunt şuvoaiele, încât ele nu se pot contopi cu Amazonul decât la o distanţă de mai multe mile. Aici malurile lui se îndepărtează alcătuind un golf cu deschidere de cincisprezece leghe, ce se întinde până la insulele Anavilhanas.

În acest golf, într-una din scobiturile înguste ale malului, este adăpostit portul Manao. În el poposesc numeroase nave, unele acostate în larg, în aşteptarea vântului prielnic, altele în reparaţie, vârâte pe nenumăratele canale ce brăzdează la întâmplare oraşul, dându-i o înfăţişare oarecum olandeză.

Peste puţină vreme, în apropierea confluenţei celor două ape se va statornici locul de escală al vapoarelor cu aburi şi, de bună seamă, comerţul din Manao va cunoaşte atunci o mare dezvoltare. Într-adevăr, lemne pentru construcţie şi tâmplărie, cacao, cauciuc, cafea, zarzaparilla, trestie de zahăr, indigo, nucşoară, peşte sărat, unt de broască ţestoasă, toate aceste articole găsesc aici numeroase cursuri de apă care să le transporte în orice direcţie: Rio Negro spre nord şi vest, Madeira, spre sud şi vest, în sfârşit, Amazonul, care-şi poartă apele spre est până la ţărmul Atlanticului. Poziţia acestui oraş este deci foarte prielnică şi va contribui mult la bunăstarea sa.

Manao, sau Manaos, se numea odinioară Mura, apoi i s-a zis Barra-de-Rio-Negro. Între 1757 – 1804, el făcea parte din căpitănia ce purta numele marelui afluent, la gurile căruia era aşezat. Dar, din 1826, devenit capitala întinsului ţinut al Amazoanelor, şi-a împrumutat noul său nume de la un trib de indieni care locuia pe vremuri în ţinuturile Americii Centrale.

Nu o dată călătorii prost informaţi au confundat acest oraş cu vestita Manoa, un fel de cetate de basm, despre care se spunea că ar fi înălţată aproape de legendarul lac Parima, ce pare să nu fie altul decât Branco de Sus, un simplu afluent al lui Rio Negro. Acolo s-ar fi aflat împărăţia El Dorado, al cărei suveran, dacă e să dăm crezare poveştilor din partea locului, se acoperea în fiecare dimineaţă cu pulbere de aur, într-atât de bogat era ţinutul în acest metal preţios, care se aduna cu lopata. Dar, verificându-se la faţa locului, s-a stabilit că aşa-zisa bogăţie auriferă nu era altceva decât nişte bulgări de mică, fără valoare, ce înşelaseră privirile lacome ale căutătorilor de aur.

În realitate, Manao nu are nimic din splendorile legendarei capitale a El Dorado-ului. Nu-i decât un oraş cu vreo cinci mii de locuitori, dintre care cel puţin trei mii sunt slujbaşi ai statului. De aici şi numărul destul de mare de clădiri destinate instituţiilor: Camera legislativă, Palatul prezidenţial, Vistieria, clădirea Poştei, Vama, fără să mai punem la socoteală un colegiu, înfiinţat prin 1848, şi un spital, datând din 1851. Mai adăugaţi un cimitir, aşezat pe versantul de răsărit al coloniei, pe locul unde se înălţa în 1669 o fortăreaţă împotriva piraţilor, astăzi distrusă, şi vă veţi putea face o idee despre importanţa instituţiilor publice ale oraşului.

În privinţa clădirilor religioase, ar fi greu să numim mai mult de două: mica biserică a Bunei-Vestiri şi capela Fecioarei-tămăduitoare, zidită în mijlocul câmpiei netede, pe o movilă ce se înalţă mai sus decât oraşul.

Pentru un oraş de origine spaniolă e cam puţin. La acestea două, s-ar cuveni să mai adăugăm o mănăstire a carmelitelor, incendiată în 1850, din care nu se mai văd decât ruinele.

Populaţia din Manao se ridică la cifra pe care am arătat-o mai sus şi, în afara slujbaşilor şi a militarilor, ea este alcătuită îndeosebi din negustori portughezi şi indieni din diferitele triburi de pe Rio Negro.

Oraşul este străbătut de trei străzi principale, destul de întortocheate: ele poartă denumiri pitoreşti, semnificative prin partea locului: strada Dumnezeu-Tatăl, strada Dumnezeu-Fiul şi strada Sfântul-Duh. În afara lor, spre apus, se întinde un drum minunat, străjuit de portocali seculari, respectat cu sfinţenie de arhitecţii care au transformat vechiul oraş într-unui nou.

În jurul acestor străzi principale se încrucişează o reţea de străduţe nepavate, tăiate pe rând de patru canale peste care sunt aruncate podeţe din lemn. Pe alocuri, canalele îşi poartă apele lor negre prin câmpii întinse, pline de ierburi sălbatice şi de flori viu colorate, alcătuind adevărate parcuri naturale, umbrite de copaci falnici, îndeosebi de „sumaumeira”, uriaşă specie vegetală învelită într-o scoarţă albă şi a cărei coroană se rotunjeşte deasupra trunchiului noduros.

Locuinţele particulare trebuiesc căutate în cele vreo sută de case, destul de sărăcăcioase, unele acoperite cu ţiglă, altele cu frunze de palmier suprapuse, cu terasele şi galantarele prăvăliilor, ţinute în cea mai mare parte de negustori portughezi, ieşite în afară.

Oare cum arată lumea pe care o poţi vedea ieşind din locuinţele particulare sau din clădirile publice, la ceasurile de plimbare? Bărbaţi impunători, cu redingotă neagră, pălărie de mătase, pantofi lustruiţi, mănuşi de culoare deschisă, ace cu diamante înfipte în nodul cravatei; femei în toalete foşnitoare de gală, rochii cu volane, pălării după ultima modă; în sfârşit, indienii, şi ei pe cale de a se europeniza, nimicind astfel tot ce-ar mai putea supravieţui din culoarea locală în această parte de mijloc a bazinului Amazonului.

Aşa arată Manao, pe care trebuia să-l înfăţişăm pe scurt cititorului, în interesul acestei povestiri. Călătoria jangadei, atât de tragic întreruptă, se curma astfel la jumătatea lungului drum pe care-l avea de străbătut; aici urmau să se desfăşoare, într-un timp scurt, peripeţiile acestei tainice afaceri.