Capitolul II PRIMELE CLIPE.

Abia se făcuse nevăzută piroga ce-l ducea pe Joam Garral, sau mai bine zis Joam Dacosta – se cuvine să-i înapoiem adevăratul nume – că Benito se şi îndreptă spre Manoel.

— Ce ştii? îl întrebă.

— Ştiu că tatăl tău e nevinovat! Da, nevinovat, repetă Manoel, şi că o condamnare la moarte s-a abătut asupra sa, acum douăzeci şi trei de ani, pentru o crimă pe care n-a făptuit-o el!

— Ţi-a spus totul, Manoel?

— Totul, Benito! răspunse tânărul. Cinstitul fermier nu voia să ascundă nimic din trecutul său celui ce avea să-i devină al doilea fiu, căsătorindu-se cu fiica sa!

— Dar poate oare tatăl meu să-şi dovedească nevinovăţia?

— Această dovadă se află în cei douăzeci şi trei de ani de viaţă respectabilă pe care i-a trăit cinstit de toţi, în acest demers al lui Joam Dacosta, care voia să se înfăţişeze în faţa legii şi să-i spună: „lată-mă! Nu mai vreau să duc o existenţă falsă! Nu vreau să mă mai ascund în dosul unui nume ce nu-mi aparţine! Aţi osândit un nevinovat! Reabilitaţi-l!”

— Şi când ţi-a povestit tatăl meu toate astea… tu n-ai şovăit nici o clipă să-l crezi? strigă Benito.

— Nici o clipă, frăţioare! răspunse Manoel.

Mâinile celor doi tineri se împreunară într-o strângere călduroasă, prietenească.

Benito se duse apoi la părintele Passanha şi-i spuse:

— Părinte, du-le pe mama şi pe surioara mea în casă! Rămâi cu ele toată ziua! Nimeni din cei de faţă nu se îndoieşte de nevinovăţia tatălui meu, nimeni… nu-i aşa? Mama şi cu mine vom merge mâine la şeful poliţiei. N-o să ne refuze autorizaţia de a pătrunde în închisoare. Nu! Ar fi prea îngrozitor! O să-l vedem pe tata şi o să hotărâm împreună ce trebuie să facem pentru a-i dovedi nevinovăţia!

Yaquita era aproape neînsufleţită: dar curajoasa femeie, zdrobită la început de o asemenea lovitură neaşteptată, avea să-şi revină curând. Yaquita Dacosta va fi la fel cum fusese şi Yaquita Garral. Ea nu se îndoia de nevinovăţia bărbatului său. Nici nu se gândi măcar că Joam Dacosta ar fi făcut un lucru rău căsătorindu-se cu ea sub un nume de împrumut. Nu se gândea decât la viaţa fericită pe care i-a dăruit-o bărbatul acesta cinstit, lovit pe nedrept! Da! Mâine va fi la poarta închisorii unde se afla el şi nu se va clinti de acolo până nu i se va deschide!

Părintele Passanha o luă pe ea şi pe fiica sa, care nu-şi putea stăvili lacrimile, şi se închiseră toţi trei în casă.

Cei doi tineri rămaseră singuri.

— Acum, Manoel, trebuie să ştiu ce ţi-a spus tatăl meu.

— Dar n-am nimic de ascuns, Benito.

— Ce căuta Torres pe plută?

— Să-i vândă lui Joam Dacosta taina trecutului său.

— Aşadar, când l-am întâlnit pe Torres în pădurea din Iquitos, scopul lui era de pe atunci să intre în legătură cu tata?

— Fără îndoială, răspunse Manoel. Nemernicul se îndrepta spre fermă cu gândul să ne supună unui şantaj josnic, bine pus la cale dinainte.

— Iar când i-am spus că tata, împreună cu întreaga familie, se pregătea să treacă frontiera şi-a schimbat planul de bătaie…?

— Da, Benito, fiindcă, odată ajuns pe pământ brazilian, Joam Dacoşta avea să fie şi mai mult la cheremul lui, decât dincolo de frontiera peruană. Iată de ce l-am regăsit pe Torres la Tabatinga unde aştepta, unde pândea sosirea noastră.

— Şi eu care l-am poftit pe plută! strigă Benito cu deznădejde.

— Frăţioare, nu-ţi face inimă rea! Torres ne-ar fi ajuns oricum! Nu era omul să lase din mână un asemenea prilej. Dacă l-am fi scăpat la Tabatinga, l-am fi găsit la Manao!

— Ai dreptate, Manoel! Dar acum să nu mai vorbim de trecut… să ne gândim la prezent!… Să sfârşim cu învinuirile deşarte! Să vedem…!

Vorbind astfel, Benito îşi netezi fruntea cu palma, căutând să prindă cele mai neînsemnate amănunte ale acestei triste întâmplări.

— Ia să vedem, zise el, oare cum de-a aflat Torres că tatăl meu a fost condamnat acum douăzeci şi trei de ani pentru crima îngrozitoare din Tijuco?

— Nu ştiu, şi cred că nici tatăl tău nu ştie.

— Totuşi, Torres ştia că sub numele de Joam Garral se ascundea Dacosta?

— Bineînţeles.

— Şi mai ştia că tata se adăpostea de atâţia ani în Peru, la Iquitos?

— Ştia, răspunse Manoel. Dar cum anume a aflat, nu pot pricepe!

— O ultimă întrebare, zise Benito. Ce propunere i-a făcut Torres tatălui meu în timpul scurtei convorbiri pe care au avut-o înainte de a fi fost izgonit de pe plută?

— L-a ameninţat că-i va da în vileag adevăratul nume, dacă nu-i va plăti tăcerea.

— Şi cu ce preţ…?

— Dându-i mâna fiicei sale! răspunse Manoel fără şovăială, dar palid de mânie.

— Nemernicul ar fi îndrăznit?! strigă Benito.

— La această cerere ticăloasă, ai văzut ce răspuns i-a dat tatăl tău!

— Da, Manoel!… Răspunsul unui om cinstit! El l-a alungat pe Torres. Dar vezi că n-a fost de ajuns să-l alunge. Nu! Pentru mine nu-i de ajuns. În urma denunţului lui Torres a fost arestat tatăl meu, nu-i aşa?

— Da, în urma denunţului său!

— Ei bine, strigă Benito, al cărui braţ se îndreptă ameninţător spre malul stâng al fluviului, trebuie să-l regăsesc pe Torres! Trebuie să ştiu cum a ajuns el să cunoască taina aceasta!… Trebuie să-mi spună dacă a aflat-o de la adevăratul făptaş al crimei! Va vorbi… Dacă se împotriveşte… ştiu ce-mi rămâne de făcut!

— Şi mie la fel! adăugă Manoel mai puţin înfierbântat, dar tot atât de hotărât.

— Nu, Manoel!… Nu… doar mie singur!

— Suntem fraţi, Benito, răspunse Manoel, răzbunarea ne priveşte pe amândoi!

Benito nu răspunse. În privinţa asta hotărârea lui era luată, o dată pentru totdeauna.

În clipa aceea, pilotul Araujo, care cercetase curenţii fluviului, se apropie de cei doi tineri.

— Aţi hotărât să oprim pluta în dreptul insulei Muras, ori să intrăm în portul Manao? întrebă el.

Problema trebuia lămurită înainte de căderea nopţii şi cerea multă chibzuinţă.

Într-adevăr, vestea prinderii lui Joam Dacosta pesemne că se răspândise grabnic prin oraş. Fără îndoială că ea trezise curiozitatea populaţiei din Manao. Dar oare această veste nu stârnise mai mult decât o simplă curiozitate împotriva osânditului, a principalului autor al crimei din Tijuco, crimă care odinioară avusese un răsunet atât de mare? Oare nu era de temut vreo mişcare de masă în legătură cu această faptă rămasă neispăşită? În asemenea situaţie nu era mai bine să oprească pluta în apropierea insulei Muras, pe malul drept al fluviului, la câteva mile de Manao?

Cântăriră bine argumentele pro şi contra.

— Nu! strigă Benito. Dacă rămânem aici, s-ar putea crede că-l părăsim pe tata, că ne îndoim de nevinovăţia lui! Ar fi ca şi cum ne-am teme să ne arătăm de partea lui! Trebuie să mergem la Manao, şi asta fără nici o întârziere!

— Ai dreptate, Benito, răspunse Manoel. Să plecăm! încuviinţând din cap, Araujo luă măsurile cuvenite pentru a se îndepărta de insulă… Manevra era destul de anevoioasă. Trebuiau să taie de-a curmezişul curentul Amazonului, dublat de cel al lui Rio Negro, şi să se îndrepte spre gurile acestui afluent, care se deschideau la douăsprezece mile mai jos, pe malul stâng.

Odgoanele fură dezlegate. Împinsă în albia fluviului, pluta începu să se îndepărteze în diagonală. Folosind cu dibăcie cotiturile curentului, întrerupt pe alocuri de malul colţuros, Araujo izbuti să conducă uriaşa ambarcaţie în direcţia dorită, ajutat de prăjinile lungi ale oamenilor din echipă.

Două ceasuri mai târziu, pluta se afla pe celălalt mal al Amazonului, puţin mai sus de gurile lui Rio Negro, iar curentul o împinse până în cealaltă parte a marelui golf, deschis pe malul stâng al afluentului.

În sfârşit, pe la cinci seara, jangada era trainic legată de acest mal, nu chiar în portul Manao, căci n-ar fi putut intra în el datorită repeziciunii curentului, dar la o depărtare de o milă în jos.

Pluta se odihnea acum pe apele negre ale lui Rio Negro, lângă un mal înalt, acoperit de secropias cu boboci cu reflexe aurii, înţesat de trestii cu tulpinile ţepene, numite „froxas”, din care indienii îşi făuresc arme de luptă.

Câţiva orăşeni rătăceau pe mal. Fără-ndoiaâă, curiozitatea îi mâna spre locul unde acostase pluta. Vestea arestării lui Joam Dacosta nu întârziase să se răspândească, dar interesul localnicilor nu merse până la indiscreţie şi se mulţumiră să privească de la distanţă.

Benito ar fi vrut să coboare pe ţărm chiar în seara aceea, dar Manoel îl sfătui să renunţe.

— Aşteaptă până mâine. În curând se lasă noaptea şi trebuie să fim pe plută.

— Bine, să lăsăm pe mâine! răspunse Benito.

Tocmai atunci ieşea din casă Yaquita, urmată de fiica ei şi de părintele Passanha. Dacă Minha nu contenise cu plânsul, pe chipul mamei sale lacrimile erau uscate şi întreaga-i făptură arăta energia şi hotărârea. Se vedea bine că era gata la orice, să-şi facă datoria, dar şi să facă uz de drepturile ei. Yaquita se îndreptă spre Manoel cu pasul măsurat.

— Manoel, zise ea, ascultă ceea ce vreau să-ţi spun, căci îţi voi vorbi după cum îmi porunceşte conştiinţa.

— Vă ascult! răspunse Manoel.

— Ieri, spuse ea, privindu-l drept în faţă, după convorbirea pe care ai avut-o cu Joam Dacosta, soţul meu, ai venit la mine şi mi-ai spus „mamă”! Ai luat mâna Minhăi şi i-ai spus „soţia mea”. Tu ştiai atunci totul, iar trecutul lui Joam Dacosta îţi fusese dezvăluit!

— Da, răspunse Manoel, şi Cerul să mă pedepsească dacă am şovăit măcar o clipă…!

— Fie aşa cum spui, Manoel, dar în clipa aceea Joam Dacosta încă nu era arestat. Acum situaţia e alta. Oricât ar fi de nevinovat, soţul meu se află în mâinile justiţiei, trecutul lui este dezvăluit public: Minha este fiica unui osândit la moarte…

— Minha Dacosta sau Minha Garral, pentru mine e totuna! strigă Manoel, care nu se mai putea stăpâni.

— Manoel! şopti fata.

Şi s-ar fi prăbuşit dacă n-ar fi prins-o Lina în braţe.

— Mamă, dacă nu vrei s-o ucizi, numeşte-mă fiul dumitale!

— Fiul meu! Copilul meu!

Doar atât mai avu putere să spună şi lacrimile, cu greu stăpânite, o năpădiră.

Se întoarseră cu toţii în casă. Dar cât a fost noaptea de lungă, nimeni n-a închis ochii în această familie năpăstuită.