Capitolul X O LOVITURĂ DE TUN.

Iată-l pe Benito, coborât sub uriaşa pânză lichidă care-i ascundea cadavrul lui Torres. Ah! De-ar fi putut el să abată apele marelui fluviu, să le transforme în vapori, să le sece, să sece tot bazinul Frias, de jos, de la baraj, până la confluenţa cu Rio Negro, de bună seamă că documentul acela, ascuns în haina lui Torres, ar fi fost de acum în mâinile lui! Nevinovăţia tatălui său ar fi fost recunoscută! Pus în libertate, Joam Dacosta ar fi pornit din nou la drum cu toţi ai lui, şi câte încercări grele n-ar fi fost înlăturate!

Benito ajunsese la fund. Pietrişul trosnea sub tălpile lui grele. Se afla la o adâncime de vreo zece-cincisprezece picioare, chiar lângă malul de unde se prăbuşise Torres.

Era acolo atâta încâlceală de trestii, de păpuriş şi de plante acvatice, încât de bună seamă că prăjinile n-au avut cum să pătrundă printre ele în timpul cercetărilor din ajun. Se putea deci ca trupul, prins în această încâlceală, să se mai afle încă pe locul unde căzuse.

În partea aceea, datorită unei ieşituri a malului, apa era foarte liniştită. Benito n-avea decât să urmeze mişcările plutei, pe care prăjinile indienilor o făceau să plutească deasupra capului său.

Lumina pătrundea destul de adânc în apa limpede în care soarele, strălucind pe un cer fără nori, îşi trimitea săgeţile aproape tot atât de puternic ca şi la suprafaţă. De obicei, la o adâncime de douăzeci de picioare, vizibilitatea este foarte limitată; dar aici apa părea îmbibată de un fluid luminos, iar Benito putea să coboare şi mai jos, fără ca bezna să învăluie albia fluviului.

Tânărul înainta încet pe lângă mal. Răscolea cu spanga ierburile şi resturile adunate pe jos. Adevărate stoluri de peşti, dacă le putem numi astfel, ţâşneau din câte un tufiş des, asemeni unor cârduri de păsări. S-ar fi zis că prin apă sclipesc mii de ţăndări dintr-o oglindă spartă. În acelaşi timp, sute de crustacee alergau prin nisipul gălbui, ca nişte furnici uriaşe izgonite din muşuroiul lor. Benito scotoci fiecare colţişor al malului, dar obiectul cercetărilor sale nu se arăta. Constată cu acest prilej că albia era destul de înclinată şi se gândi că trupul lui Torres s-ar fi putut rostogoli spre mijlocul fluviului. Dacă aşa se întâmplase, poate se afla încă acolo, deoarece curentul nu l-ar fi putut lua cu el de la o adâncime atât de mare şi care părea să crească tot mai mult.

Benito se hotărî ca, de îndată ce va isprăvi de scotocit printre tufele de iarbă, să-şi îndrepte cercetările într-acolo. De aceea, o porni mai departe, în direcţia în care urma să meargă şi pluta vreme de un sfert de ceas, după cum se înţeleseseră înainte de scufundare.

După acest răstimp, Benito tot nu găsise nimic. Simţi atunci nevoia să iasă la suprafaţă, să-şi mai împrospăteze puterile. Prin anumite locuri, pe unde fluviul era mai adânc, trebuise să coboare până la aproape treizeci de picioare. Aşadar, fusese supus unei presiuni de circa o atmosferă, motiv de oboseală fizică şi tulburări psihice pentru cei ce nu sunt obişnuiţi cu astfel de exerciţii.

Smuci de funie şi cei de pe plută începură să-l ridice; dar lucrau încet, înălţându-l doar cu două-trei picioare pe minut, de teamă să nu-i vatăme organele interne prin efectele dăunătoare ale decompresiunii.

Odată ajuns pe plută, i se scoase de pe cap sfera metalică, trase adânc aer în piept şi se aşeză jos să se odihnească puţin.

Între timp se apropiaseră şi pirogile. Manoel, Fragoso şi Araujo se aflau lângă el şi aşteptau să poată vorbi.

— Ce s-aude? întrebă Manoel.

— Nimic, până acum… nimic!

— N-ai zărit nici o urmă?

— Niciuna.

— Vrei să mă duc să caut şi eu?

— Nu, Manoel, am început un lucru, ştiu unde vreau s-ajung… lasă-mă să merg până la capăt!

Benito îi spuse pilotului că are de gând să cerceteze partea de jos a malului până la barajul Frias, acolo unde ridicătura albiei ar fi putut opri trupul lui Torres în cazul în care ar fi fost târât de curent; dar voia mai întâi să se depărteze lateral de mal şi să cerceteze cu grijă panta albiei unde cu siguranţă că nu au putut ajunge prăjinile.

Araujo încuviinţă acest plan şi începu să facă pregătirile necesare.

Manoel socoti nimerit să-i dea câteva sfaturi prietenului său.

— Deoarece vrei să urmezi cercetările în partea asta, pluta va apuca aceeaşi direcţie; dar fii prevăzător, Benito. Va trebui să cobori la o adâncime şi mai mare decât până acum, poate la cincizeci sau şaizeci de picioare, şi acolo vei fi supus unei presiuni de două atmosfere. Să înaintezi foarte încet, altfel s-ar putea să-ţi pierzi controlul. N-ai să mai ştii atunci nici unde eşti, nici pentru ce te afli acolo. Dacă ai să-ţi simţi capul strâns ca-ntr-o menghine şi o să-ţi vâjâie întruna urechile, să nu şovăi şi să ne dai de veste ca să te scoatem la suprafaţă. Ai să cobori din nou, dacă va fi nevoie, dar cel puţin te vei fi obişnuit să te mişti la adâncime.

Benito îi făgădui că va ţine seama de sfaturile sale, înţelegând pe deplin importanţa lor. Îl îngrijora mai ales gândul că s-ar putea să-şi piardă controlul, tocmai atunci când ar avea mai multă nevoie de el.

Cei doi tineri îşi strânseră mâna, lui Benito i se potrivi iar pe cap sfera de metal, apoi pompa de aer începu să funcţioneze şi în curând scufundătorul se făcu nevăzut sub apă.

Pluta se depărtase cu vreo patruzeci de picioare de malul stâng, dar pe măsură ce înainta către mijlocul fluviului, de teamă să nu fie mânată prea repede de curent, legară de ea cele două ube, iar vâslaşii porniră să tragă împotriva curentului, asigurând astfel o mişcare foarte înceată.

Benito fu coborât lin şi ajunse din nou pe prundişul apei. Îşi înfundă tălpile în nisip, şi se putu socoti, după lungimea funiei, că se află la o adâncime de şaizeci şi cinci – şaptezeci de picioare. Intrase deci într-un fel de groapă, săpată cu mult sub nivelul obişnuit.

Masa lichidă era mai întunecoasă, dar prin limpezimea acestor ape transparente pătrundea încă destulă lumină pentru ca Benito să poată vedea obiectele împrăştiate pe fund şi să înainteze cu oarecare siguranţă spre ele. Dealtfel, nisipul amestecat cu mică alcătuia un fel de reflector, la lumina căruia s-ar fi putut număra şi grăunţele lui, ce scânteiau ca o pulbere luminoasă.

Benito umbla, privea, cerceta cu spanga cele mai mici scobituri. Continua să se afunde. La semnalul său, funia era coborâtă din ce în ce mai jos, iar tubul de respiraţie aducea fără-ncetare aerul pompat de la suprafaţă. Benito se îndepărta mereu, cu gândul să ajungă în mijlocul Amazonului, la adâncimea cea mai mare.

Uneori era învăluit de întuneric şi nu mai putea zări nici la doi paşi. Asta se întâmpla atunci când pluta trecea pe deasupra capului său, împiedicând pătrunderea razelor, dar nu dura mult. După o clipă umbra se împrăştia şi nisipul îşi recăpăta scânteierea.

Benito cobora întruna. Îşi dădea seama după creşterea presiunii exercitată asupra lui de masa lichidă. Respiraţia îi era mai anevoioasă, organismul nu-i mai răspundea la comenzi cu uşurinţa de până atunci. Se afla sub acţiunea unor factori fiziologici cu care nu era obişnuit. Urechile-i vâjâiau din ce în ce mai mult; dar pentru că nu i se-nvălmăşeau gândurile şi se simţea foarte stăpân pe judecata sa – de o luciditate mai mare chiar decât cea obişnuită – nu se hotărî să dea semnalul de ridicare şi continuă să coboare.

Deodată, în semiîntunericul în care se afla, privirea îi fu atrasă de o formă nedefinită. Părea să fie un trup prins într-un mănunchi de ierburi acvatice.

Fu cuprins de o puternică tulburare şi înainta într-acolo. Scormoni maldărul acela cu băţul.

Era doar cadavrul unui crocodil uriaş, ajuns în stare de schelet, pe care Rio Negro îl târâse până-n albia Amazonului.

Benito se trase îndărăt şi, în ciuda asigurărilor date de pilot, îi trecu prin minte că s-ar putea să se abată şi vreun caiman viu prin apele adânci ale bazinului Frias…!

Alungă repede gândul acesta, urmându-şi drumul spre fundul gropii.

Trebuie că se afla atunci la o adâncime de nouăzeci – o sută de picioare, astfel că era supus unei presiuni de trei atmosfere. Dacă groapa avea să se adâncească şi mai mult, va fi silit să-şi înceteze cercetările.

Într-adevăr, experienţele au arătat că în explorările subacvatice este primejdios să se depăşească limita de o sută douăzeci – o sută treizeci de picioare; nu numai pentru că organismul omenesc nu poate funcţiona normal la asemenea presiune, dar nici aparatele nu sunt în stare să transmită în mod egal aerul necesar respiraţiei.

Cu toate acestea, Benito era hotărât să înainteze cât îl vor tine puterile. O presimţire îl atrăgea către această prăpastie; îşi închipuia că trupul s-a rostogolit până-n fundul gropii, că poate, datorită unor obiecte grele ce le purta la el, cum ar fi o cingătoare cu bani, aur sau arme, s-ar fi putut ca Torres să se împotmolească acolo.

Deodată, într-o scobitură întunecată, zări un cadavru! Da! Un cadavru, cu veşmintele pe el, întins ca un om adormit, cu braţele încrucişate sub cap!

Torres? îi era greu să-l desluşească prin întuneric; oricum, la mai puţin de zece paşi de el, zăcea trupul unui om ţeapăn de-a binelea.

Benito se simţi gâtuit de emoţie. Pentru o clipă inima încetă să-i bată. Crezu că-şi va pierde cunoştinţa, dar printr-un nemaipomenit efort de voinţă izbuti să-şi recapete stăpânirea de sine. Înainta spre cadavru.

Deodată, o zgâlţâitură, pe cât de tare pe atât de neaşteptată, îi cutremură toată fiinţa. Trupul îi era strâns ca într-o curea lungă şi, cu toată grosimea veşmântului de scafandru, se simţea biciuit de lovituri din ce în ce mai puternice.

— Un gymnot! zise el.

Doar atât putu să rostească.

Într-adevăr, asupra lui se năpustise un „puraque”, nume pe care brazilienii îl dau gymnotului sau năpârcii electrice.

Se ştie că acest soi de ţipari, cu pielea negricioasă şi cleioasă, sunt înarmaţi de-a lungul spinării şi pe coadă cu un aparat alcătuit din nişte lame, legate între ele prin mici plăci verticale, puse în mişcare de nervi foarte puternici. Aparatul acesta, înzestrat cu ciudate proprietăţi electrice, poate stârni comoţii foarte primejdioase. Unii dintre gymnoţi abia dacă au mărimea unei vipere, alţii măsoară până la zece picioare, alţii, ce-i drept, puţini la număr, ating lungimea de cincisprezece – douăzeci de picioare şi lăţimea de douăzeci – treizeci de centimetri.

Gymnoţii mişună atât prin apele Amazonului cât şi prin afluenţii săi, şi o astfel de „bobină electrică” vie, lungă de aproape zece picioare, se încordase ca un arc şi se năpustise asupra scafandrului.

Benito înţelese primejdia din capul locului. Veşmântul de scafandru nu era în stare să-l apere. La început mai slabe, descărcările gymnotului se înteţeau întruna şi n-aveau să contenească decât atunci când va fi sleit de puteri, datorită pierderii de electricitate.

Tânărul se prăbuşi în curând pe nisip. Picioarele îi amorţeau treptat din pricina descărcărilor electrice ale gymnotului care se freca încet de trupul său şi-l strângea ca-ntr-o chingă. Nu mai putea ridica nici braţele. În curând scăpă spanga şi mâna lui nu mai avu puterea să tragă de funie pentru a da de ştire celor de sus.

Benito se simţi pierdut. Nici Manoel, nici însoţitorii lui nu-şi puteau închipui lupta crâncenă ce se dădea dedesubt, între temutul gymnot şi nefericitul scafandru care abia de se mai zbătea, fără a avea putinţă să se apere.

Şi asta tocmai în clipa când zărise trupul, fără-ndoială trupul lui Torres! Instinctul de conservare îl îndemnă pe Benito să cheme într-ajutor!… Vocea lui se stinse în sfera metalică prin care nu putea răzbate nici un sunet!

Şarpele îşi înteţise şi mai mult atacul; descărcările lui electrice îl zgâlţâiau pe Benito, căzut pe nisip, iar muşchii lui se răsuceau sub biciuirile animalului, aidoma unei râme tăiate.

Simţi că mintea i se întunecă de-a binelea. Privirea i se înceţoşa din ce în ce, mâinile şi picioarele îi înţepeneau…

Dar înainte de a-şi pierde cu totul vederea şi putinţa de a gândi, un fapt neaşteptat, ciudat, de neînţeles, se petrecu în faţa ochilor săi.

O bubuitură înăbuşită străbătu masa lichidă. Era un tunet ale cărui rostogoliri pătrundeau în straturile de apă tulburate de izbiturile gymnotului. Benito se simţi învăluit de un zgomot nemaipomenit, care răsună până în cele mai mari adâncimi ale fluviului.

Deodată, îi scăpă un răcnet!… în faţa ochilor i se arăta o imagine înspăimântătoare, ca un spectru.

Trupul înecatului, lungit până atunci la pământ, se ridicase în picioare!… Vibraţiile apei îi mişcau braţele de parcă ar fi fost viu!… Tresăriri convulsive puneau în mişcare acest cadavru îngrozitor!

Era într-adevăr trupul lui Torres! O rază de soare străbătuse prin masa lichidă până la el şi Benito recunoscuse chipul buhăit şi înverzit al nemernicului, lovit de mâna lui, care-şi dăduse ultima suflare sub apă!

În vreme ce Benito stătea paralizat, cu tălpile lui grele ţintuite parcă în nisipul albiei, cadavrul se ridică, capul i se smuci de sus în jos, şi, eliberat din groapa în care fusese prins de un tufiş de ierburi acvatice, se înălţă drept, înspăimântător la vedere, până în straturile de sus ale apei.