Capitolul IX CERCETĂRILE CONTINUĂ.

A doua zi, 27 august, Benito îl luă pe Manoel deoparte şi-i spuse:

— Cercetările noastre de ieri au fost zadarnice. Dacă astăzi vom continua cu aceleaşi mijloace, tot n-o să ajungem la rezultate mai bune!

— Cu toate acestea, trebuie să încercăm, răspunse Manoel.

— Da, continuă Benito, dar, dacă nu vom izbuti să găsim trupul lui Torres, ai putea să-mi spui de cât timp e nevoie pentru a se ridica la suprafaţa apei?

— Dacă Torres ar fi căzut viu în apă, şi nu în urma unei morţi violente, ar fi trebuit să treacă cinci până la şase zile. Dar pentru că s-a scufundat după ce fusese lovit de moarte, s-ar putea să se ivească în două-trei zile.

Se cuvine să dăm lămuriri cu privire la răspunsul lui Manoel.

Orice om căzut în apă poate pluti, dacă există un echilibru între densitatea corpului său şi cea a masei lichide. E vorba, bineînţeles, de o persoană care nu ştie să înoate. În asemenea împrejurări, dacă corpul se lasă acoperit de apă în întregime, ţinând afară doar gura şi nasul, el va pluti. Dar, de obicei, nu se întâmplă astfel. Prima mişcare a celui ce se îneacă este de a ieşi cât mai mult deasupra, apoi îşi saltă capul, ridică braţele, şi aceste părţi ale trupului, nemaifiind acoperite de lichid, nu-şi mai pierd partea de greutate pe care ar fi pierdut-o dacă ar fi fost scufundate. De aici rezultă un plus de greutate şi o scufundare totală. Apa pătrunde prin gură în plămâni, ia locul aerului cu care erau plini, şi trupul se duce la fund.

Dimpotrivă, dacă omul e mort atunci când cade în apă, el nu mai poate face mişcările de care am vorbit şi, dacă se scufundă, apa nu-i umple atât de mult plămânii, de vreme ce nu mai încearcă să respire, astfel că poate să iasă mai repede la suprafaţă.

Manoel avea deci dreptate când făcea deosebire între cazul când omul a căzut viu în apă sau mort. În prima împrejurare, întoarcerea la suprafaţă este mai anevoioasă decât în cea de a doua.

În ceea ce priveşte ridicarea unui trup la suprafaţă, după o scufundare mai mult sau mai puţin îndelungată, ea se datorează descompunerii care emană gaze, ducând la umflarea ţesuturilor celulare; volumul corpului se măreşte fără să crească în greutate, devenind astfel mai puţin greu decât apa dislocată şi asigurându-şi condiţiile necesare pentru plutire.

— Aşadar, repetă Manoel, cu toate că împrejurările sunt de partea noastră, de vreme ce Torres nu mai trăia când a căzut în fluviu, dacă descompunerea n-a fost cumva întârziată de nişte factori neprevăzuţi, trupul lui tot nu se va putea ivi în mai puţin de trei zile.

— Dar ştii prea bine că nu putem aştepta trei zile! răspunse Benito. Trebuie să reluăm cercetările, dar cu alte mijloace.

— Ce vrei să faci?

— Să mă bag eu însumi până în fundul apei. Să caut cu ochii şi cu mâinile mele…

— Poţi să te scufunzi de o sută, chiar de o mie de ori! Fie! Socotesc şi eu, la fel ca tine, că astăzi va trebui să începem cercetarea directă, să nu mai lucrăm orbeşte, cu draga şi prăjina cu care putem doar să pipăim. Ştiu, de asemenea, că nu avem răgaz să aşteptăm trei zile! Dar să te scufunzi, să ieşi la suprafaţă, să cobori din nou, toate astea îţi dau un răstimp prea scurt pentru cercetare. Nu, ar fi prea puţin, n-ar folosi la nimic şi s-ar putea să dăm greş pentru a doua oară!

— Te-ai gândit cumva la un mijloc mai sigur? întrebă Benito, cu ochii aţintiţi asupra prietenului său.

— Ascultă-mă. Există o împrejurare de-a dreptul providenţială, care ne-ar putea veni într-ajutor!

— Spune-o, hai spune-o!

— Ieri, pe când treceam prin Manao, am văzut că se lucra la o reparaţie a cheiului pe malul lui Rio Negro. Aceste lucrări subacvatice se fac cu ajutorul costumului de scafandru. Să împrumutăm, să închiriem sau să cumpărăm cu orice preţ aparatul acesta şi vom avea astfel posibilitatea să ne continuăm cercetările în condiţii mai bune!

— Atunci să-i înştiinţăm pe Araujo, Fragoso şi pe ceilalţi şi să pornim!

Pilotul şi bărbierul fură puşi la curent cu hotărârile luate, potrivit planului gândit de Manoel. Stabiliră ca ei şi indienii să se ducă cu ambarcaţiunile la barajul Frias şi să-i aştepte pe cei doi tineri acolo.

Manoel şi Benito debarcară fără zăbavă şi se duseră pe cheiul din Manao. Oferiră şefului de lucrări o sumă atât de mare, încât acesta se grăbi să le pună la dispoziţie pentru toată ziua costumul de scafandru.

— Doriţi şi un om de-al meu ca să vă ajute?

— Pe şeful de echipă şi câţiva muncitori care să mânuiască pompa de aer, răspunse Manoel.

— Dar cine va îmbrăca costumul?

— Eu, zise Benito.

— Chiar tu, Benito?! strigă Manoel.

— Da, eu!

Orice stăruinţă ar fi fost zadarnică.

După un ceas, pluta cu pompa şi toate cele trebuincioase ajunse în locul unde aşteptau ceilalţi.

Se ştie din ce este alcătuit un costum de scafandru, care-ţi îngăduie să cobori sub apă, să rămâi acolo un timp oarecare, fără a-ţi stânjeni câtuşi de puţin funcţionarea plămânilor. Cel care se scufundă îmbracă un veşmânt impermeabil, din cauciuc, având la picioare nişte tălpici de plumb, care asigură poziţia verticală în mijlocul apei. Pe gulerul veşmântului, la înălţimea gâtului, este prins un cerc de alamă de care este ataşată o sferă metalică, având partea din faţă din sticlă. Capul scufundătorului se închide în această sferă şi se poate mişca în voie. De sferă sunt prinse două ţevi: una foloseşte la evacuarea aerului expirat de care plămânii nu mai au nevoie, Cealaltă este în legătură cu o pompă mânuită pe plută, ce trimite aerul proaspăt pentru respiraţie. Când scafandrul are de lucru în acelaşi loc, pluta rămâne nemişcată deasupra lui; dacă trebuie să umble încoa şi-ncolo pe fundul apei, este urmat de plută sau se ţine el după plută, potrivit celor stabilite între el şi echipă.

Veşmintele scafandrului din ziua de azi sunt foarte bine puse la punct şi-s mai puţin primejdioase decât odinioară. Cel care se scufundă se obişnuieşte destul de uşor cu excesul de presiune din masa lichidă. Ar fi fost de temut doar întâlnirea cu vreun caiman prin adâncimi. Dar, aşa cum spusese Araujo, niciuna din amfibiile astea nu se arătase în ajun, şi se mai ştie că lor le plac mai mult apele negre ale afluenţilor Amazonului. Dealtfel, în caz de primejdie, scafandrul are la îndemână sfoara unui clopoţel aşezat pe plută şi, la cel mai mic clinchet, poate fi tras repede afară.

Liniştit, ca totdeauna când avea de dus la îndeplinire o hotărâre luată, Benito îmbrăcă veşmântul; capul lui intră în sfera metalică; luă în mână un fel de spangă din fier, bună de scotocit cu ea prin ierburile şi rămăşiţele adunate pe fundul apei, şi, la un semn al lui, fu lăsat în apă.

Obişnuiţi cu astfel de lucrări, oamenii de pe plută începură de îndată să mânuiască pompa de aer, în vreme ce, sub comanda lui Araujo, patru indieni împingeau uşor cu prăjinile jangada în direcţia stabilită.

Cele două pirogi, una condusă de Fragoso, alta de Manoel, cu câte doi vâslaşi, însoţeau pluta, gata să se repeadă înainte sau înapoi, dacă Benito ar fi găsit trupul lui Torres şi l-ar fi adus la suprafaţă.