Capitolul XX ÎNTRE CEI DOI BĂRBAŢI

Singuri, în încăperea unde nimeni nu putea să-i vadă sau să-i audă, Joam Garral şi Torres se priveau, fără să rostească o vorbă. Oare aventurierul şovăia să înceapă? Înţelegea el că Joam Garral va răspunde printr-o tăcere dispreţuitoare la întrebările lui?

Da, fără-ndoială! Aşa că Torres nu mai puse nici o întrebare. Merse din capul locului drept la ţintă: începu să-l învinuiască.

— Joam, zise el, dumneata nu te numeşti Garral, te numeşti Dacosta.

La auzul numelui incriminat pe care i-l dădea Torres, Joam Garral nu-şi putu stăpâni un tremur uşor, dar nu răspunse.

— Dumneata eşti Joam Dacosta, continuă Torres, cel care acum douăzeci şi trei de ani a fost funcţionar în birourile guvernatorului general din Tijuco, şi ai fost condamnat pentru furt şi asasinat!

Nici un răspuns din partea lui Joam Garral, al cărui calm ciudat îl uimea pe aventurier. Oare nu cumva se înşela învinuindu-şi gazda? Nu, de vreme ce Joam Garral nu se înfuriase în faţa groaznicelor învinuiri. Fără îndoială, aştepta să vadă unde voia să ajungă Torres.

— Joam Dacosta, ţi-o spun încă o dată, dumneata eşti cel urmărit în afacerea aceea cu diamantele, acuzat de crimă, osândit la moarte şi evadat din închisoarea din Villa-Rica, cu câteva ceasuri înaintea execuţiei! Ce-ai de spus?

O tăcere lungă urmă acestei întrebări directe a lui Torres. Păstrându-şi calmul, Joam Garral se aşezase. Îşi sprijinise coatele pe o măsuţă şi-şi privea în faţă acuzatorul, fără să-şi plece capul.

— Ce-ai de spus? repetă Torres.

— Ce răspuns aştepţi dumneata de la mine? zise liniştit Joam Garral.

— Un răspuns care să mă împiedice să mă duc să-l caut pe şeful poliţiei din Manao şi să-i spun: se află acolo un om a cărui identitate va fi uşor de stabilit, care va fi recunoscut chiar după o lipsă de douăzeci şi trei de ani, şi omul acesta nu-i altul decât cel care a pus la cale furtul de diamante din Tijuco, complicele celor care i-au ucis pe soldaţii din escortă, este osânditul care a fugit de pedeapsă, este Joam Garral, pe adevăratul lui nume Joam Dacosta.

— Dacă-ţi voi da răspunsul pe care-l aştepţi, n-am de ce să mă tem de dumneata, Torres, nu-i aşa?

— Câtuşi de puţin, căci vom fi amândoi interesaţi să trecem sub tăcere povestea asta.

— Amândoi? zise uimit Joam Garral. Aşadar, nu cu bani vrei să-ţi plătesc tăcerea?

— Nu, oricât de mare ar fi suma pe care mi-ai oferi-o!

— Atunci ce doreşti?

— Joam Garral, răspunse Torres, iată propunerea mea. Nu te grăbi s-o respingi, şi aminteşte-ţi că te am la mână.

— Care ţi-e propunerea? întrebă Joam Garral.

Torres făcu o pauză. Purtarea acestui vinovat, pe a cărui viaţă era stăpân, îl cam descumpănea. Se aştepta la scandal, la rugăminţi, la lacrimi… Avea în faţa lui pe omul învinuit de cele mai mari crime, şi omul acesta nu se clintea. În cele din urmă, încrucişându-şi braţele, zise:

— Ai o fată. Îmi place fata dumitale şi vreau s-o iau de nevastă. Joam Garral se aştepta la orice din partea unui asemenea om, astfel că cererea sa nu-l făcu să-şi piardă cumpătul.

— Deci preacinstitul Torres doreşte să intre în familia unui ucigaş şi a unui hoţ?

— Sunt singurul în măsură să hotărăsc ce-mi place şi ce nu, răspunse Torres. Vreau să fiu ginerele lui Joam Garral, şi voi fi!

— Dar dumneata ştii, Torres, că fiica mea se va căsători cu Manoel Valdez!

— N-ai decât să-ţi iei înapoi cuvântul dat lui Manoel Valdez.

— Dar dacă fata nu vrea?

— Ai să-i mărturiseşti totul şi, după cât o cunosc eu, ea va încuviinţa, răspunse Torres cu neruşinare.

— Chiar totul?

— Totul, dacă va trebui. Între propriile-i simţăminte şi cinstea familiei sale, viaţa tatălui său, nu va şovăi!

— Eşti un mare ticălos, Torres! zise liniştit Joam Garral, care-şi păstrase sângele rece.

— Un ticălos şi un ucigaş se pot înţelege de minune!

La aceste vorbe, Joam Garral se ridică şi, îndreptându-se către aventurier, îl privi drept în ochi şi îi zise:

— Torres, dacă vrei să intri în familia lui Joam Dacosta, e pentru că ştii bine că Joam Dacosta nu-i vinovat de crima pentru care a fost osândit!

— Nu mai spune!

— Şi mai adaug că ai în mână dovada nevinovăţiei sale şi că ai de gând s-o dai la iveală în ziua în care te vei fi însurat cu fiica sa!

— Să jucăm deschis, Joam Garral, răspunse Torres coborându-şi glasul şi, când mă vei fi ascultat până la capăt, o să vedem dacă ai să mai îndrăzneşti să nu-mi dai fata!

— Te ascult, Torres.

— Ei bine, da, zise aventurierul înăbuşindu-şi cuvintele de parcă i-ar fi părut rău că le rosteşte, da, eşti nevinovat, o ştiu, pentru că-l cunosc pe adevăratul vinovat şi sunt în măsură să-ţi şi dovedesc nevinovăţia.

— Şi netrebnicul care a săvârşit crima…?

— A murit…

— A murit! strigă Joam Garral, pe care aceste cuvinte îl făcură să pălească fără voia lui, ca şi cum îi spulberau orice nădejde de a se putea dezvinovăţi vreodată.

— A murit, repetă Torres. Dar omul acesta, pe care l-am cunoscut la multă vreme după săvârşirea crimei, fără să ştiu că ar fi un criminal, aşternuse între timp pe hârtie, cu mâna lui, toată povestea acestei afaceri cu diamantele, până-n cele mai mici amănunte. Când simţi că i se apropie sfârşitul, fu cuprins de remuşcări. Ştia unde se adăpostise Joam Dacosta, sub ce nume îşi croise o nouă viaţă. Ştia că e bogat, înconjurat de o familie fericită, dar mai ştia că el însuşi nu e fericit! Voia să-i redea această fericire odată cu cinstea la care avea „tot dreptul… Dar moartea se apropia… Mă însărcină pe mine, camaradul lui, să fac ceea ce el nu mai putea face!… Îmi dădu mărturia nevinovăţiei lui Dacosta, ca să i-o duc acestuia, şi muri.

— Numele acestui om! strigă Joam Garral, nemaiputându-se stăpâni.

— Ai să-l afli atunci când voi face parte din familia dumitale!

— Şi mărturia aceea…?

Joam Garral fu pe cale să se arunce asupra lui Torres, să-l buzunărească, să-i smulgă dovada nevinovăţiei sale.

— Mărturia aceea e la loc sigur, răspunse Torres, şi n-ai s-o capeţi decât după ce fiica dumitale îmi va deveni soţie. Acum mă mai refuzi?

— Da, răspunse Joam Garral. Dar îţi dau în schimb jumătate din averea mea!

— Primesc jumătate din averea dumitale, dar numai dacă mi-o va aduce Minha ca zestre!

— Aşa înţelegi dumneata să respecţi dorinţa unui muribund, a unui criminal cuprins de remuşcări, care te-a însărcinat să îndrepţi, pe cât mai era cu putinţă, răul ce mi-a făcut?!

— Chiar aşa!

— Îţi spun încă o dată, Torres, că eşti un mare netrebnic!

— Fie.

— Şi pentru că eu nu sunt de teapa dumitale, nu ne putem înţelege!

— Aşadar, refuzi…?

— Refuz!

— Atunci eşti pierdut, Joam Garral. În dosarul care s-a încheiat, totul este împotriva dumitale! Eşti condamnat la moarte, o ştii prea bine; şi în situaţii ca acestea, statul nu admite nici măcar comutarea pedepsei. Odată denunţat, eşti ca şi prins! Şi dacă eşti prins, te execută… Iar eu am să te denunţ!

Oricât de stăpân pe sine ar fi fost, Joam Garral nu se mai putu înfrâna. Era gata să se repeadă la Torres. Un semn al ticălosului îl potoli.

— la seama, soţia dumitale nu ştie că este nevasta lui Joam Dacosta, copiii dumitale nu ştiu că sunt ai lui Joam Dacosta, şi în felul acesta au s-o afle!

Joam Garral se opri. Îşi recapătă stăpânirea de sine şi pe chipul lui se aşternu liniştea obişnuită.

— Discuţia asta a durat prea mult, zise el îndreptându-se către uşă, şi ştiu ce-mi rămâne de făcut!

— Ia seama, Joam Garral! mai zise pentru ultima dată Torres, care nu se putea împăca cu gândul că şantajul lui josnic dăduse greş.

Joam Garral nu-i răspunse. Împinse uşa care dădea pe verandă, îi făcu semn lui Torres să-l urmeze şi înaintară amândoi spre mijlocul plutei, unde se afla adunată familia.

Benito, Manoel şi ceilalţi, pradă unei cumplite nelinişti, se ridicară în picioare. Ochii lui Torres scăpărau de mânie, iar înfăţişarea lui era ameninţătoare. Dimpotrivă, Joam Garral era cu desăvârşire liniştit, aproape zâmbitor.

Se opriră amândoi în faţa Yaquitei şi alor săi. Nimeni nu îndrăznea să le adreseze un cuvânt.

Torres rupse cel dintâi tăcerea, cu neruşinarea lui obişnuită:

— Pentru ultima dată, Joam Garral, îţi cer un ultim răspuns! zise cu o voce surdă.

— lată răspunsul meu!

Apoi, adresându-se soţiei sale, rosti:

— Yaquita, împrejurări deosebite mă silesc să schimb ceea ce am hotărât mai înainte în legătură cu căsătoria Minhăi cu Manoel.

— În sfârşit! izbucni Torres.

Fără să-i răspundă, Joam Garral îi aruncă o privire plină de dispreţ.

Dar, la cuvintele lui, Manoel simţise că-i sare inima din piept. Fata se ridicase, palidă, şi părea că-şi caută un sprijin lângă mama sa. Yaquita îşi deschise braţele ca s-o ocrotească, s-o apere!

— Tată! strigă Benito, care venise să se aşeze între Joam Garral şi Torres. Ce vrei să spui cu asta?

— Vreau să spun, răspunse Joam Garral ridicând glasul, că ar însemna să întârziem prea mult dacă am aştepta să ajungem până la Para pentru a-i uni pe Minha şi Manoel. Căsătoria va avea loc mâine, aici, pe plută, prin bunăvoinţa părintelui Passanha, dacă după o întrevedere pe care o voi avea cu Manoel va fi şi el de părere să nu mai amânăm!

— Ah, tată, tată!… strigă tânărul.

— Mai aşteaptă puţin ca să mă numeşti astfel, Manoel, răspunse Joam Garral, pe un ton de nespusă durere.

În clipa aceea, Torres stătea cu braţele încrucişate şi arunca asupra întregii familii priviri de o obrăznicie fără seamăn.

— Deci ăsta-i ultimul dumitale cuvânt, zise el, întinzând braţul spre Joam Garral.

— Nu, nu-i ăsta ultimul.

— Atunci, care-i?

— lată-l, Torres! Eu sunt stăpânul aici! Dacă-ţi convine sau nu ai să părăseşti îndată pluta.

— Da, chiar în clipa asta, ori de nu îl arunc peste bord! strigă Benito.

Torres înălţă din umeri.

— Ameninţările sunt de prisos! Şi eu doresc să cobor fără întârziere. Dar ai să-ţi aminteşti de mine, Joam Garral! N-o să treacă mult până ne-om revedea!

— Dacă n-ar depinde decât de mine, răspunse Joam Garral, ne vom revedea, şi încă mai degrabă poate decât ai vrea tu! Mâine voi fi la judecătorul de instrucţie Ribeiro, primul magistrat al provinciei, pe care l-am înştiinţat că sosesc la Manao. Dacă îndrăzneşti, vino să mă întâlneşti la el!

— La judecătorul Ribeiro!… răspunse Torres, vădit descumpănit.

— La judecătorul Ribeiro! repetă Joam Garral.

Arătându-i apoi lui Torres piroga, cu un semn de dispreţ covârşitor, Joam Garral însărcină patru dintre oamenii lui să-l debarce fără întârziere în locul cel mai apropiat de insulă.

În sfârşit, ticălosul se făcu nevăzut.

Încă înfioraţi, respectau toţi tăcerea capului familiei. Dar Fragoso, care nu-şi dădea seama decât pe jumătate de gravitatea situaţiei, mânat de limbuţia lui obişnuită, se apropiase de Joam Garral.

— Dacă mâine va avea loc pe plută căsătoria domnişoarei Minha cu domnul Manoel, atunci…

— Va avea loc şi a voastră, prietene, răspunse cu blândeţe Joam Garral.

Îi făcu semn lui Manoel şi se retrase cu el în odaia sa.

Convorbirea lui Joam Garral cu Manoel începuse de o jumătate de oră, care păruse celorlalţi cât un secol, când, în sfârşit, uşa casei se deschise.

Manoel ieşi singur. În privirile lui strălucea o hotărâre generoasă.

Mergând spre Yaquita, îi spuse „mamă”, Minhăi îi spuse „soţia mea”, apoi lui Benito, „frate”, după care se întoarse spre Lina şi Fragoso şi rosti: „Pe mâine!”

Ştia acum tot ce se petrecuse între Joam Garral şi Torres. Ştia că, bizuindu-se pe sprijinul judecătorului Ribeiro, în urma unui schimb de scrisori pe care-l purtase cu acesta un an de zile, fără să le spună nimic alor săi, Joam Garral izbutise în sfârşit să-l lămurească şi să-l convingă de nevinovăţia sa. Mai ştia că Joam Garral se hotărâse la această călătorie cu unicul scop de a face să se revizuiască odiosul proces a cărui victimă fusese, să nu apese şi asupra ginerelui şi fiicei sale povara unei situaţii îngrozitoare, pe care el însuşi o purtase vreme atât de îndelungată.

Da, Manoel ştia toate acestea, dar mai ştia că Joam Garral, sau mai bine zis Dacosta, era nevinovat, şi nenorocirea lui i-l făcuse şi mai drag, şi mai demn de respect!

Dar ceea ce nu ştia era că exista dovada materială a nevinovăţiei fermierului şi că această dovadă era în mâinile lui Torres. Joam Garral dorise să păstreze pentru judecător dreptul de a o folosi şi de a-l reabilita prin ea, bineînţeles dacă Torres nu minţise.

Manoel se mărgini doar să-i înştiinţeze că se va duce la părintele Passanha ca să-l roage să orânduiască totul pentru cele două cununii.

A doua zi, la 24 august, doar cu un ceas înaintea cununiei, o pirogă mare ce se desprinsese de malul stâng al fluviului abordă pluta.

Doisprezece vâslaşi o mânuiseră în grabă de la Manao, iar pe ea se aflau câţiva agenţi împreună cu şeful poliţiei, care se prezentă imediat şi se urcă pe bord.

În clipa aceea, Joam Garral şi ai săi, gătiţi pentru ceremonie, tocmai ieşeau din casă.

— Cine-i Joam Garral? întrebă şeful poliţiei.

— Eu sunt, răspunse acesta.

— Joam Garral, zise şeful poliţiei, dumneata eşti una şi aceeaşi persoană cu Joam Dacosta! Te arestez…

La auzul acestor cuvinte, Yaquita şi Minha, încremenite de uimire, se opriseră pe loc.

— Tata, criminal! strigă Benito, gata să se repeadă în ajutorul lui Joam Garral.

Cu un semn, tatăl său îi ceru să tacă.

— Îmi îngădui o singură întrebare, zise Joam Garral cu o voce fermă, adresându-se şefului poliţiei. Mandatul care vă împuterniceşte să mă arestaţi a fost emis de către judecătorul Ribeiro din Manao?

— Nu, răspunse acesta, mi-a fost încredinţat, cu ordinul de a fi executat pe loc, de către înlocuitorul său. Judecătorul Ribeiro, lovit de apoplexie ieri-seară, a murit chiar în noaptea asta pe la ceasurile două, fără să-şi mai fi recăpătat cunoştinţa.

— A murit! strigă Joam Garral, înspăimântat la această veste. A murit!… A murit!

Dar, înălţându-şi de îndată capul, le spuse soţiei şi copiilor săi:

— Dragii mei, judecătorul Ribeiro era singurul care ştia că sunt nevinovat! Moartea lui îmi poate fi fatală, dar cu toate acestea nu-mi pierd orice nădejde!

Şeful poliţiei făcuse un semn agenţilor care se apropiau de Joam Garral.

— Dar spune ceva, tată! strigă Benito, nebun de deznădejde. Spune măcar un cuvânt şi vom şti să înlăturăm cu forţa, dacă trebuie, îngrozitoarea neînţelegere căreia i-ai căzut pradă!

— Nu-i nici o neînţelegere, fiul meu, răspunse Joam Garral. Joam Dacosta şi Joam Garral sunt unul şi acelaşi. Eu sunt într-adevăr Joam Dacosta! Sunt omul cinstit pe care o greşeală a justiţiei l-a osândit pe nedrept la moarte, acum douăzeci şi trei de ani, în locul adevăratului vinovat. Dar, o dată pentru totdeauna, jur în faţa lui Dumnezeu, pe capul vostru şi al mamei voastre, că sunt nevinovat!

— Orice legătură între dumneata şi familie este oprită, zise şeful poliţiei. Eşti prizonierul meu, Joam Garral, şi-mi voi executa mandatul cu toată asprimea.

Liniştindu-şi cu un semn copiii şi slujitorii înmărmuriţi, Joam Garral le spuse:

— Lăsaţi-i pe oameni să facă dreptate, în aşteptarea dreptăţii Cerului!

Apoi, cu fruntea sus, se urcă în pirogă.

Dintre toţi cei de faţă, Joam Garral părea că este singurul care nu se lăsase doborât de acest trăsnet, căzut pe neaşteptate asupra capului său.

Sfârşitul părţii întâi.