Capitolul XIX POVESTE VECHE.

Dar conversaţia fu dusă mai departe de Fragoso, care i se adresă în felul următor:

— Cum, dumneata eşti din Tijuco, din capitala ţinutului diamantelor?!

— Da! zise Torres. Eşti cumva şi dumneata de pe acolo?

— Nu! Sunt din provinciile de pe ţărmul Atlanticului, din nordul Braziliei, răspunse Fragoso.

— Nu cunoaşteţi ţinutul diamantelor, domnule Manoel? întrebă Torres.

Drept răspuns, tânărul făcu semn că nu.

— Nici dumneavoastră n-aţi avut curiozitatea să vizitaţi ţinutul diamantelor, domnule Benito? se adresă Torres tânărului Garral, pe care se vedea că doreşte să-l atragă în discuţie.

— Niciodată! răspunse scurt Benito.

— Ah, mie mi-ar fi plăcut să văd această ţară! strigă Fragoso care, fără să-şi dea seama, îi făcea jocul lui Torres. Cred că în cele din urmă aş fi găsit acolo un diamant de mare valoare!

— Şi ce-ai fi făcut, Fragoso, cu acest diamant nepreţuit? întrebă Lina.

— L-aş fi vândut!

— Aşa că acum ai fi fost bogat?

— Foarte bogat.

— Ei bine, dar dacă ai fi fost bogat acum trei luni, ţi-ar mai fi trecut prin minte gândul… cu liana?

— Şi dacă nu mi-ar mai fi trecut, strigă Fragoso, n-aş mai fi întâlnit o fiinţă încântătoare care… Aşa că, hotărât lucru, viaţa ştie să le orânduiască bine pe toate!

— Aşa-i, Fragoso, zise Minha, de vreme ce-a potrivit să te unească cu mica mea Lina! Diamant pentru diamant, nu pierzi nimic prin acest schimb!

— Vai, domnişoară Minha, dimpotrivă, câştig, zise galant Fragoso! Fără îndoială că Torres nu voia ca discuţia să fie abătută într-altă direcţie, căci continuă:

— Adevărul e că la Tijuco au existat îmbogăţiri peste noapte, care i-au făcut pe mulţi să-şi piardă capul! Oare n-aţi auzit de acel vestit diamant din Abaete, a cărui valoare a fost apreciată la şapte miliarde şi jumătate de franci? Ei bine, această piatră, care cântăreşte o uncie, a fost extrasă din minele din Brazilia! Ea a fost găsită din întâmplare în râul Abaete, la optzeci de leghe de Serro do Frio, de către trei ocnaşi, da, trei condamnaţi la închisoare pe viaţă.

— Şi s-au îmbogăţit dintr-o dată? întrebă Fragoso.

— Da de unde! răspunse Torres. Diamantul fu dat guvernatorului general al minelor. Recunoscându-i valoarea, regele Portugaliei, loan al VI-lea, porunci să fie găurit şi-l purta la gât cu prilejul marilor ceremonii. În ce-i priveşte pe condamnaţi, ei fură graţiaţi, atâta tot, în vreme ce alţii, mai dibaci, ar fi tras din asta foloase mai mari!

— Dumneata, nu-i aşa? zise tăios Benito.

— Da… eu! De ce nu? răspunse Torres. Aţi fost vreodată prin ţinutul diamantelor? se adresă el de data aceasta lui Joam Garral.

— Niciodată, răspunse Joam, cu privirea aţintită spre Torres.

— Păcat! Ar trebui să vă duceţi totuşi într-o bună zi. E foarte interesant, vă asigur! Ţinutul diamantelor e ca un stat de sine stătător în marele imperiu brazilian, un fel de rezervaţie cu o circumferinţă de douăsprezece leghe, şi care, prin natura solului, prin vegetaţia, prin pământul său nisipos, închis ca într-o căldare de munţi înalţi, se deosebeşte foarte mult de regiunile înconjurătoare. Dar, după cum v-am spus, acesta este locul cel mai bogat din lume, de vreme ce din 1807 până-n 1817 producţia anuală de diamante a fost de aproape optsprezece mii de carate10. Ah, ce mai lovituri puteau fi date acolo, nu numai de către căţărătorii ce căutau piatra nestemată până-n crestele munţilor, dar şi de către contrabandiştii ce-o treceau într-ascuns! Acum exploatarea este mai anevoioasă, şi cele două mii de negri, folosiţi de stat la minele de diamant, sunt siliţi să mute cursul apelor ca să scoată nisipul diamantifer. Altădată era mult mai uşor!

— Într-adevăr, zise Fragoso, s-au dus vremurile bune de odinioară!

— Astăzi pot pune mâna uşor pe un diamant numai tâlharii, prin furt. Uite, prin 1826 – aveam pe atunci opt ani – s-a petrecut la Tijuco o adevărată dramă, din care se vede că unor răufăcători nimic nu le poate sta în cale atunci când vor să dobândească bogăţia printr-o lovitură îndrăzneaţă… Dar, fără îndoială, aşa ceva nu vă interesează…

— Dimpotrivă, Torres, continuă, răspunse Joam Garral cu glasul nefiresc de calm.

— Fie, zise Torres. De data asta era vorba de furtul mai multor diamante, şi un pumn de pietricele d-astea drăgălaşe în mână înseamnă un milion, uneori chiar două!

Torres, al cărui chip vădea o lăcomie josnică, strânse pumnul, fără să-şi dea seama.

— Iată cum s-au petrecut lucrurile. La Tijuco există obiceiul de a se transporta o singură dată diamantele culese timp de un an. Sunt împărţite în două loturi, după mărime, după ce-au fost trecute mai întâi prin douăsprezece site cu găuri de mărimi diferite. Aceste loturi sunt închise în saci şi trimise la Rio de Janeiro. Dar, fiindcă valorează mai multe milioane, vă închipuiţi cât de păzite sunt. Un funcţionar, ales de administrator, patru soldaţi călare din regimentul districtului şi zece oameni pe jos alcătuiesc convoiul. Ei se duc mai întâi la Villa-Rica, unde generalul comandant pune sigiliul pe saci, apoi convoiul porneşte din nou la drum spre Rio de Janeiro. Mai adaug că, pentru mai multă siguranţă, data plecării este tăinuită până-n ultima clipă. Or, în anul 1826, un tânăr funcţionar, pe nume Dacosta, în vârstă de douăzeci şi doi, cel mult douăzeci şi trei de ani, care lucra de câţiva ani la Tijuco în birourile guvernatorului general, puse la cale următoarea lovitură. Se înţelese cu o ceată de contrabandişti şi le dezvălui ziua plecării convoiului. Răufăcătorii, mulţi la număr şi bine înarmaţi, se pregătiră în consecinţă. În noaptea de 22 ianuarie, dincolo de Villa-Rica, banda se năpusti pe negândite asupra soldaţilor care escortau diamantele. Aceştia se apărară vitejeşte; dar fură măcelăriţi, în afară de unul singur, care, deşi grav rănit, putu să scape şi duse vestea acestui îngrozitor atentat. Funcţionarul care-i însoţea împărtăşise şi el soarta soldaţilor. Căzut pe mâinile răufăcătorilor, fusese luat şi azvârlit în vreo prăpastie, căci trupul său n-a mai fost găsit.

— Dar Dacosta? întrebă Joam Garral.

— Crima nu i-a fost de nici un folos. Pe baza anumitor fapte, bănuielile nu întârziară să cadă asupra lui. Fu învinuit că a pus la cale toată treaba. În zadar pretindea el că-i nevinovat. Datorită funcţiei sale, era în măsură să cunoască ziua pornirii convoiului. El singur, fie ajutat de mai mulţi complici, izbuti să evadeze.

— Şi de-atunci nu s-a mai auzit nimic despre omul acesta? întrebă Joam Garral.

— Nimic! răspunse Torres. Desigur că a părăsit Brazilia şi că acum huzureşte într-o ţară îndepărtată cu averea dobândită de pe urma furtului.

— Poate că, dimpotrivă, a dus o viaţă chinuită! răspunse Joam Garral.

— Şi poate că-l mustră conştiinţa pentru crima săvârşită! adăugă părintele Passanha.

Tocmai atunci cina lua sfârşit, iar mesenii se ridicară şi ieşiră să respire aerul curat al amurgului. Soarele cobora la orizont, dar avea să mai treacă un ceas până să se înnopteze de-a binelea.

— Poveştile astea nu prea-s vesele şi ospăţul nostru de logodnă începuse mai bine! zise Fragoso.

— Şi numai din vina dumitale, domnule Fragoso, răspunse Lina.

— Cum din vina mea?

— Da! Pentru că ai tot vorbit de ţinutul acela şi de diamantele lui, de care nouă puţin ne pasă!

— Pe cinstea mea, ai dreptate! răspunse Fragoso, dar nu-mi închipuiam că se va sfârşi în felul acesta!

— Prin urmare, dumneata eşti întâiul vinovat!

— Şi primul pedepsit, domnişoară Lina, fiindcă nu te-am auzit râzând la desert!

Toată familia se îndrepta atunci spre prova jangadei. Manoel şi Benito mergeau unul lângă celălalt, fără să-şi vorbească. Yaquita şi fiica ei îi urmau la fel de tăcute, şi toţi încercau o tristeţe nelămurită, de parcă ar fi simţit apropierea unei nenorociri.

Torres stătea pe lângă Joam Garral care, cu capul în piept, părea adâncit în gânduri. Deodată îi puse mâna pe umăr şi-i zise:

— Joam Garral, aş putea să stau de vorbă cu dumneata un sfert de ceas?

— Aci?

— Nu, între patru ochi!

— Bine, să mergem!

Se întoarseră amândoi spre casă, intrară înăuntru şi uşa se închise în urma lor.

Ar fi greu de spus ce-a simţit fiecare după ce Joam Garral şi Torres au părăsit puntea. Oare ce legătură putea fi între acest aventurier şi cinstitul fermier din Iquitos? Părea că o nenorocire înspăimântătoare ameninţă întreaga familie, dar nimeni nu îndrăznea să-şi lămurească temerile.

— Manoel, zise Benito, apucându-şi prietenul de braţ, orice s-ar întâmpla, omul acesta va părăsi pluta mâine, la Manao!

— Da!… Trebuie… răspunse Manoel.

— Şi dacă datorită lui… dacă datorită lui se va abate vreo nenorocire asupra tatălui meu… să ştii că-l voi ucide!