Capitolul I UN PÂNDAR DE CODRU

Phyjslyddqjdzxgasgzzqqehxgkfndrxujugiocytdxvksbxhhuypohdvyrymhuhpaydkjoxphetozsletozsletnpmvffovpdpajxhyynojyggaymeqynfuqlnmxlyfgsiizmqiztlbqgsqeubvnrcredgruzblrmxyhqhpzdrrgcrohepqxufivvrplphonthvddqjhqsntzhhhnfepmqkyiniexktogzgkyimmfvijdqdpzjqsykrplxhxqrymvklohhhotozvdksopsuvjhd.

Omul care ţinea în mână documentul, al cărui ultim alineat era alcătuit din această ciudată înşiruire de litere, rămase câteva clipe îngândurat, după ce-l mai citi o dată cu luare-aminte. Documentul cuprindea o sută de astfel de rânduri, care nu erau măcar despărţite în cuvinte. Părea că fusese scris cu mulţi ani în urmă, şi timpul îngălbenise foaia groasă de hârtie acoperită cu aceste hieroglife.

Dar oare după ce reguli fuseseră înşiruite literele? Numai omul acesta ar fi putut s-o spună. Sunt pe lume limbaje cifrate, asemănătoare încuietorilor de la casele de bani moderne; ele îşi păstrează taina în acelaşi fel: combinaţiile în care se află dezlegarea sunt de ordinul milioanelor şi viaţa întreagă a unui calculator n-ar ajunge să le inventarieze. Ca să deschizi o casă de bani îţi trebuie „cuvântul cheie”; pentru citirea unei asemenea criptograme îţi trebuie „cifrul”. După cum vom vedea, cea de faţă avea să reziste celor mai ingenioase încercări, şi încă în împrejurări deosebit de grave. Omul care terminase de recitit documentul nu era decât un simplu pândar de codru.

Sub denumirea de „capităes do mato” sunt cunoscuţi în Brazilia agenţii însărcinaţi cu urmărirea sclavilor fugiţi. Această funcţie datează de prin 1722. Pe atunci, ideile anti-sclavagiste erau împărtăşite doar de câţiva filantropi. A trebuit să treacă mai bine de un secol înainte ca popoarele civilizate să le accepte şi să le pună în practică. Se pare că dreptul de a fi liber, stăpân pe sine, este cel dintâi drept firesc al omului şi, cu toate acestea, s-au scurs mii de ani până să le vină câtorva naţiuni gândul lăudabil de a-l recunoaşte.

În 1852 – an în care se va desfăşura această povestire – mai existau în Brazilia sclavi, deci şi pândari de codru care să-i vâneze. Anumite considerente de ordin economic întârziaseră ora emancipării totale; dar, încă de pe atunci, negrul avea dreptul să se răscumpere, iar copiii lui se năşteau liberi. Prin urmare, nu era departe ziua în care această ţară minunată, întinsă cât trei sferturi din Europa, n-avea să mai numere nici un sclav printre cele zece milioane de locuitori ai săi.

La drept vorbind, şi funcţia de pândar de codru era sortită dispariţiei, astfel că în perioada aceea câştigurile ce se realizau de pe urma prinderii fugarilor se micşoraseră simţitor. Cu ani în urmă, când meseria era mult mai bănoasă, pândarii de codru alcătuiau o lume de aventurieri, în marea lor majoritate vagabonzi sau dezertori, prea puţin demni de stimă. Se-nţelege de la sine că şi la ora aceea vânătorii de sclavi aparţineau drojdiei societăţii, şi, de bună seamă, omul cu documentul nu se deosebea de puţin onorabila tagmă a „capităes do mato”.

Se numea Torres şi nu era nici metis, nici indian, nici negru, ca majoritatea camarazilor săi. Era un alb de origine braziliană, cu ceva mai multă învăţătură decât i-ar fi cerut situaţia lui actuală. De fapt era şi el un declasat, ca mulţi alţii ce pot fi întâlniţi în ţinuturile îndepărtate ale Lumii Noi. Şi, într-o perioadă în care legile braziliene interziceau mulatrilor sau altor locuitori cu sânge amestecat anumite funcţii, dacă i se aplica şi lui această interdicţie nu era din cauza originii, ci a purtării nedemne de care dăduse dovadă. Dealtfel, în clipa de faţă Torres nu se mai afla în Brazilia. Trecuse de curând graniţa şi rătăcea de câteva zile prin pădurile peruane prin care-şi croieşte drum Amazonul de Sus.

Torres era un bărbat de vreo treizeci de ani, robust, asupra căruia oboseala unei vieţi zbuciumate nu părea să fi lăsat urme, datorită temperamentului său cu totul deosebit şi sănătăţii lui de fier.

Era de statură mijlocie, cu umeri laţi, cu trăsături regulate, mersul hotărât, cu obrazul bronzat de arşiţa tropicelor şi acoperit de o barbă neagră şi deasă. Ochii lui, adânciţi sub sprâncenele îmbinate, te săgetau cu privirea vie, dar tăioasă, a omului lipsit de scrupule. Înainte chiar de a se fi bronzat datorită climei, faţa lui nu numai că nu roşea cu uşurinţă, ci,dimpotrivă, mai degrabă se schimonosea sub înrâurirea unor patimi nesăbuite.

Torres era îmbrăcat ca un hoţ de codru. Hainele lui vădeau o întrebuinţare destul de îndelungată: purta o pălărie din piele cu boruri largi, aşezată la nimereală, şi un pantalon din lână groasă, vârât în carâmbii cizmelor grele, alcătuind partea cea mai trainică a veşmintelor sale; peste toate acestea, un „poncho” decolorat, îngălbenit, nu lăsa să se vadă nici cum era haina, nici cum fusese odinioară vesta ce-i acoperea pieptul.

Dar, dacă Torres fusese pândar de codru, era limpede că nu-şi mai exercita meseria – cel puţin în condiţiile de faţă. Asta se vedea după lipsa mijloacelor de apărare sau de atac, a armelor de foc necesare în urmărirea negrilor. N-avea nici puşcă, nici revolver. Doar la cingătoare purta o unealtă care aducea mai degrabă cu o sabie decât cu un cuţit de vânătoare şi căreia i se spune „manchetta”. Pe lângă asta, Torres mai era înarmat cu o „enchada”, un fel de săpăligă folosită îndeosebi la urmărirea tatuşilor şi agutişilor ce mişună prin pădurile Amazonului de Sus, unde animalele sălbatice sunt, în general, puţin de temut.

Oricum, în ziua aceea, de 4 mai 1852, aventurierul trebuie că era deosebit de cufundat în lectura documentului asupra căruia îşi aţintise privirea, sau poate că, obişnuit să rătăcească prin pădurile Americii de Sud, rămânea cu totul nesimţitor la frumuseţea lor. Fapt este că nimic nu-l putea smulge din îndeletnicirea sa: nici strigătul prelungit al maimuţelor urlătoare, asemuit, pe drept cuvânt, de către domnul Saint-Hilaire cu zgomotul făcut de securea tăietorului de lemne când se abate peste crengile copacilor; nici zăngănitul sec al inelelor şarpelui cu clopoţei, puţin agresiv, ce-i drept, dar foarte veninos; nici vocea ţipătoare a broaştei cornute, socotită cea mai hidoasă dintre reptile; nici chiar orăcăitul grav şi sonor al broaştei mugitoare, care, dacă nu poate avea pretenţia că-l depăşeşte în mărime pe bou, îl egalizează prin sonoritatea mugetelor.

Torres nu auzea nimic din tot vacarmul acesta care alcătuieşte vocea complexă a pădurilor din Lumea Nouă. Culcat la rădăcina unui copac falnic, nu se ostenea măcar să admire coroana înaltă a acestui „pao ferro” sau lemn de fier, cu scoarţa întunecată, densă, tare ca metalul pe care-l înlocuieşte în confecţionarea armelor şi uneltelor indianului sălbatic. Nu! Cu totul absorbit de gândurile sale, pândarul de codru sucea şi răsucea în mână ciudatul document. Cu ajutorul cifrului, ştiut doar de el, atribuia fiecărei litere valoarea ei reală; citea, verifica înţelesul acestor rânduri, pe care nimeni altul nu le-ar fi priceput, şi zâmbea cu răutate.

Apoi începu să murmure cu glas scăzut fraze pe care nu le putea auzi nimeni în pustietatea acestui colţ al pădurii peruane şi pe care nimeni n-ar fi fost în stare să le înţeleagă.

— Da, spuse el, iată o sută de rânduri foarte clar scrise, având pentru cine ştiu eu o însemnătate de care el nici habar nu are. Acest cineva e bogat! Pentru el e o chestiune de viaţă sau de moarte, şi, peste tot, aşa ceva se plăteşte scump! Privind documentul cu ochi lacomi, adăugă:

— Un milion de reis ¹ pentru fiecare cuvânt din ultima frază ar face o sumă frumuşică! Şi ce valoare are fraza asta! Rezumă în ea întregul document! Ea dezvăluie adevăratele nume ale unor persoane! Dar, înainte de a încerca s-o înţelegi, ar trebui să începi prin a stabili numărul cuvintelor pe care le cuprinde şi, chiar după aceea, tot îţi scapă sensul real!

Spunând acestea, Torres începu să socotească în minte:

— Sunt cincizeci şi opt de cuvinte, exclamă el, ceea ce ar face cincizeci şi opt de milioane de reis. Cu o sumă ca asta poţi trăi în Brazilia, în America, oriunde ai dori, fără să munceşti! Şi ce s-ar întâmpla dacă toate cuvintele din document mi-ar fi plătite cu acelaşi preţ! Aş avea de numărat sute de milioane de reis. Ţin în mână prilejul de a realiza o avere şi aş fi cel mai mare dintre nătărăi dacă l-aş pierde.

Lui Torres i se părea de pe acum că pipăie suma uriaşă, că strânge în mână fişicurile de aur.

Dintr-o dată, gândurile sale porniră pe alt făgaş.

— În sfârşit, strigă el, sunt aproape de ţintă şi n-o să-mi pară rău de osteneala drumului care m-a purtat de pe malul Atlanticului până la albia Amazonului de Sus! S-ar fi putut ca omul acesta să fi părăsit America, să fi fost acum peste mări şi ţări şi atunci cum aş mai fi dat de el? Dar nu! Este acolo şi, dacă m-aş urca în vârful unuia dintre copaci, aş zări acoperişul casei în care locuieşte cu tot neamul lui.

Apoi, luând hârtia şi fluturând-o cu o mişcare nestăpânită, spuse:

— Chiar azi mă voi afla în faţa lui! Chiar azi va şti că onoarea lui atârnă de aceste rânduri. Şi când va dori să cunoască cifrul care să-i îngăduie să le citească, ei bine, va trebui să plătească acest cifru! Dacă vreau, îl va plăti cu toată averea, cu tot sângele lui! Ah, mii de draci! Respectabilul camarad care mi-a încredinţat acest document preţios, care mi-a indicat unde-l voi putea găsi pe fostul său tovarăş şi numele sub care se ascunde de atâţia ani, acest respectabil camarad nu bănuia câtuşi de puţin ce bogăţie mi-a pus în mână!

Torres mai privi o ultimă dată documentul îngălbenit şi, după ce-l împături cu grijă, îl închise într-o cutie cilindrică de aramă ce-i slujea totodată drept portmoneu.

De fapt, toată averea lui Torres era cuprinsă în această cutie, cât un portţigaret de mare, aşa că în nici o ţară din lume el n-ar fi putut trece drept un om bogat. Avea acolo câteva monede de aur din statele înconjurătoare: doi dubli condori din Statele Unite ale Columbiei, valorând fiecare în jur de o sută de franci, bolivari venezuelieni cam de aceeaşi valoare, de două ori pe atâţia soli peruani, câţiva escudos chilieni, echivalentul a cel mult cincizeci de franci, şi nişte mărunţiş. Dar totul la un loc nu făcea decât suma rotundă de cinci sute de franci, şi chiar această sumă lui Torres i-ar fi fost greu să mărturisească unde şi cum a dobândit-o.

Tot ceea ce se poate spune este faptul că în urmă cu câteva luni, după ce părăsise pe neaşteptate meseria de pândar de codru pe care o exercita în provincia Para, Torres urcase pe firul Amazonului şi trecuse graniţa pe teritoriul peruan.

Dealtminteri, aventurierului nu-i trebuia mare lucru ca să-şi ducă zilele. Pe ce să cheltuiască? Nimic pentru locuinţă, nimic pentru îmbrăcăminte. Pădurea îi dădea hrana pe care şi-o pregătea fără prea multă osteneală, după obiceiul hoţilor de codru. Câţiva reis îi ajungeau pentru tutunul pe care şi-l cumpăra de pe la misiuni sau de prin sate, ca şi rachiul din ploscă. Cu bani puţini putea străbate un drum lung.

După ce vârâse hârtia în cutia de metal, al cărei capac se închidea ermetic, în loc să o pună în buzunarul hainei ce o purta sub poncho, dintr-un exces de prevedere, Torres socoti că e mai bine s-o ascundă prin apropiere, chiar în scorbura de la rădăcina copacului sub care se aşezase.

Această imprudenţă avea să-l coste scump!

Era foarte cald şi zăpuşitor. Dacă biserica din târguşorul învecinat ar fi avut un orologiu, acest orologiu ar fi bătut orele două după-amiază şi Torres i-ar fi auzit sunetul purtat de vânt, căci până acolo nu erau mai mult de două mile.

Dar fără îndoială că lui nu-i păsa de oră. Obişnuiţi să se călăuzească după înălţimea, mai mult sau mai puţin exact calculată, a soarelui deasupra orizontului, aventurierilor nu le place să-şi orânduiască viaţa după o disciplină militară. Mănâncă atunci când vor sau când pot. Dorm unde şi când îi apucă somnul. Dacă masa nu le este întotdeauna întinsă, patul le este oricând aşternut sub un copac, pe muşchiul moale din desişul pădurii. Dealtfel, Torres nu era deloc pretenţios în ceea ce priveşte confortul. Umblase aproape toată dimineaţa, şi acum, după ce mâncase puţin, simţea nevoia să doarmă. După două-trei ore de somn avea să fie din nou în stare să pornească la drum. Se culcă deci în iarbă, cuibărindu-se cât putu de bine şi aşteptând să-i vină somnul.

Torres făcea parte din categoria oamenilor care nu pot adormi fără să-şi fi satisfăcut anumite tabieturi. În primul rând obişnuia să dea pe gât o duşcă de rachiu tare, după care fuma o pipă. Rachiul stimulează creierul, iar fumul tutunului se contopeşte cu fumul viselor. Cel puţin asta era părerea lui.

Torres începu deci prin a duce la gură o ploscă pe care o purta la cingătoare. Ea conţinea o băutură cunoscută în Peru sub numele de „chica”, iar pe malurile Amazonului de Sus, sub cel de „caysuma”. Aceasta se obţine prin distilarea rădăcinii de manioc dulce, fermentat în prealabil, căruia pândarul de codru, ca un om cu cerul gurii argăsit, socotea de cuviinţă să-i mai adauge o cantitate serioasă de tafia.

După ce bău câteva înghiţituri din acest amestec, Torres scutură plosca şi constată cu părere de rău că era aproape goală.

— Trebuie umplută! spuse el. Apoi, scoţând o pipă scurtă din rădăcină de copac, o îndesă cu tutunul acela acru şi grosolan din Brazilia, făcut din foile vechiului soi „petun”, adus în Franţa de către Micot, cel căruia i se datorează degradarea celei mai productive şi mai răspândite dintre solanee.

Tutunul acela nu semăna nici pe departe cu soiul ales, produs de manufacturile franceze, dar Torres nu era mai pretenţios în privinţa asta decât într-altele. Scăpără amnarul, dădu foc la puţină substanţă vâscoasă, dintr-aceea pe care o secretă unele himenoptere, cunoscută sub numele de „răşina furnicilor”, şi îşi aprinse pipa.

După al zecelea fum i se închiseră ochii, pipa îi scăpă din mână şi adormi, sau mai degrabă căzu într-un fel de toropeală vecină cu somnul.