Capitolul II HOŢ ŞI PĂGUBAŞ

Torres dormea cam de o jumătate de oră când printre copaci se auzi un foşnet. Era un zgomot de paşi uşori, de parcă cel ce venea era cu picioarele goale, umblând cu băgare de seamă ca să nu-l audă nimeni.

Dacă în clipele acelea ar fi avut ochii deschişi, prima grijă a aventurierului ar fi fost să-şi ia măsuri de apărare împotriva oricărei apropieri suspecte. Dar nu se trezi, astfel că cel care înainta ajunse la zece paşi de el, fără să fi fost zărit.

Nu era un om, ci o „guariba”.

Dintre toate maimuţele cu coadă apucătoare care bântuie pădurile Amazonului de Sus – sahuişi cu siluete graţioase, sajuşi cu coarne, monoşi cu blană cenuşie, saguini cu chipul schimonosit ca o mască – de bună seamă că guariba este cea mai originală. Prietenoasă, prea puţin primejdioasă, foarte deosebită în privinţa asta de „mucura” cea sălbatică şi murdară, nu-i place singurătatea şi umblă de obicei în grup. Prezenţa ei este vestită de la distanţă printr-un concert de glasuri monotone, asemănătoare rugăciunilor psalmodiate ale dascălilor. Dar dacă nu e rea din fire, nici nu trebuie s-o ataci fără să-ţi iei măsuri de prevedere. În orice caz, după cum se va vedea, călătorul pe care-l găseşte dormind şi fără putinţă de apărare nu este deloc în afară de primejdie.

Maimuţa asta, căreia în Brazilia i se spune „barbado”, este foarte solidă. Supleţea şi vigoarea braţelor fac din ea un animal puternic, la fel de apt pentru luptă la sol cât şi pentru sărituri din cracă în cracă, pe vârfurile uriaşilor pădurii.

Înainta prevăzătoare, cu paşi mărunţi. Trăgea cu ochiul în dreapta şi-n stânga, mişcându-şi repede coada. Natura nu s-a mulţumit să dea patru mâini acestor reprezentanţi ai rasei simiene, ceea ce face din ei nişte cvadrumani; s-a arătat şi mai generoasă, dându-le-o şi pe a cincea, pentru că extremitatea apendicelui lor codal are însuşirea perfectă de a apuca.

Guariba se apropie fără zgomot, agitând o bâtă zdravănă care, mânuită de braţul ei viguros, putea deveni o armă de temut. Pesemne că-l zărise de câteva minute pe omul culcat sub copac, dar, fără îndoială, nemişcarea acestuia o îndemnase să vină să-l privească mai îndeaproape. Aşadar, înainta cu oarecare şovăială, până ce ajunse la trei paşi de el.

Pe chipul ei păros se aşternu o strâmbătură care-i descoperi dinţii ascuţiţi, de culoarea fildeşului, iar bâta din laba ei se mişcă într-un fel puţin liniştitor pentru pândarul de codru.

Fără-ndoială că Torres nu-i stârnea gânduri prietenoase. Avea oare pricină de duşmănie împotriva acestui reprezentant al speciei umane pe care întâmplarea îl lăsa, fără apărare, în voia ei? Tot ce se poate! Se ştie cât de bine şi-aduc aminte unele animale de răul ce li s-a făcut şi poate că şi acesta a avut de pătimit cândva de pe urma hoţilor de codru.

Îndeosebi pentru indieni, maimuţa constituie un vânat foarte căutat şi, de orice specie ar fi, o hăituiesc cu stăruinţa unui Nemrod2 nu numai pentru plăcerea de a o vâna, cât mai ales pentru plăcerea de a o mânca.

Oricum, dacă guariba nu păru dispusă să inverseze de data aceasta rolurile, dacă nu merse până acolo încât să uite că natura a făcut din ea o simplă erbivoră şi să-i vină poftă să-l ronţăie pe pândar, păru cel puţin foarte hotărâtă să-l nimicească pe unul din duşmanii ei fireşti.

De aceea, după ce-l privi câteva minute, guariba începu să se învârtească în jurul copacului. Păşea încet, ţinându-şi răsuflarea, dar se apropia din ce în ce. Atitudinea ei era ameninţătoare, expresia chipului sălbatică. Nimic mai uşor decât să-l zdrobească dintr-o lovitură pe omul acesta nemişcat, astfel că viaţa lui Torres nu mai atârna decât de un fir de păr.

Guariba se opri pentru a doua oară lângă copac, îşi alese un loc de unde să aibă la îndemână capul celui adormit şi ridică bâta să-l lovească.

Dar, dacă Torres dăduse dovadă de lipsă de prevedere lăsând cutia cu documentul şi banii în scorbura rădăcinii, această lipsă de prevedere îi salvă viaţa. O rază de soare, furişată printre ramuri, căzu pe cutia al cărei metal lucios sclipi ca o oglindă. Cu frivolitatea caracteristică speciei, maimuţa fu imediat impresionată. Gândurile ei – dacă un animal poate avea gânduri – luară imediat o altă întorsătură. Se aplecă, înhăţă cutia, se dădu câţiva paşi înapoi şi, ridicând-o în dreptul ochilor, o privi uimită, mişcând-o în bătaia soarelui. Uimirea îi crescu şi mai mult când auzi zornăind monedele ce se aflau înăuntru. Sunetul lor o încânta. Era ca o jucărioară în mâinile unui copil. O duse apoi la gură şi dinţii ei scrâşniră pe metal, dar nu încercă să-l sfarme.

Fără îndoială, guariba crezuse că a dat de vreun fruct necunoscut ei, un fel de alună uriaşă, foarte strălucitoare, cu un miez care se mişca liber în coajă. Dar, dacă-şi înţelese repede greşeala, asta nu era o pricină să arunce cutia. Dimpotrivă, o strânse mai tare în laba stângă, dând drumul bâtei care lovi în cădere o ramură uscată.

La zgomotul acesta Torres se trezi şi, cu repeziciunea oamenilor obişnuiţi să stea la pândă, la care trecerea de la somn la starea de veghe se face dintr-o dată, fu imediat în picioare.

Torres îşi dădu repede seama cu cine avea de-a face.

— O guariba! strigă el.

Apucându-şi cuţitul aşezat alături, se puse în gardă.

Speriată, maimuţa dădu imediat înapoi şi, mai puţin vitează în faţa unui om treaz decât în faţa unuia adormit, făcu un salt şi se pierdu printre copaci.

— Era şi timpul! îşi spuse Torres. Nemernica m-ar fi răpus fără nici o sfială.

Deodată zări preţioasa lui cutie în labele maimuţei care, oprită la vreo douăzeci de paşi, îl privea strâmbându-se, de parcă ar fi vrut să-i dea cu tifla.

— Păcătoasa! adăugă el. Nu m-a ucis, dar aproape că mi-a făcut mai mult rău! M-a jefuit!

Nu-l neliniştea gândul că în cutie erau toţi banii lui. Ceea ce-l făcuse să sară în sus era faptul că acolo se afla documentul acela a cărui pierdere atrăgea după ea şi zădărnicirea tuturor planurilor sale.

— Mii de draci! strigă el.

Şi voind să-şi recapete cu orice preţ cutia, Torres porni în urmărirea guaribei.

Era conştient că nu-i va fi uşor să prindă din urmă un animal atât de iute. Pe pământ alerga prea repede; în copaci se căţăra prea sus. Numai un glonte, bine ţintit, ar fi putut s-o oprească din fuga sau din zborul ei; dar Torres n-avea nici o armă de foc. Sabia-cuţit şi săpăliga i-ar fi venit de hac guaribei numai dacă ar fi putut s-o lovească.

Îşi dădu repede seama că nu va putea ajunge maimuţa decât dacă o va lua prin surprindere. Torres trebuia, aşadar, să folosească viclenia. Să se oprească, să se ascundă după trunchiul vreunui copac, să se vâre printre tufişuri, s-o facă să stea locului, fie să se întoarcă din drum; alte căi nu avea. Întrebuinţând aceste mijloace, îşi începu urmărirea; dar, când pândarul se făcea nevăzut, maimuţa-l aştepta liniştită să se ivească din nou, astfel că Torres se istovea fără folos.

— Blestemată guaribă! exclamă el în curând. N-am să-i vin niciodată de hac şi mă poate duce aşa până la graniţa braziliană. Dacă ar lăsa măcar cutia! Dar nu! O distrează zornăitul monedelor de aur! Ah, hoaţo! Dacă pun mâna pe tine…!

Torres porni din nou pe urmele maimuţei care gonea şi mai tare.

Trecu astfel o oră fără nici un rezultat. Râvna lui Torres era firească. Cum putea să mai obţină ceva dacă pierdea documentul?

Îl cuprinse o mânie năprasnică. Începu să înjure, să bată din picior, să ameninţe guariba! Zeflemitor, animalul nu-i răspundea decât printr-o strâmbătură ce-l scotea şi mai mult din sărite.

Torres îşi reluă urmărirea. Alergă cu răsuflarea tăiată, încurcându-se prin ierburile înalte, printre mărăcinii deşi, lianele împletite, printre care guariba trecea ca un alergător la cursa cu obstacole. Rădăcini groase, ascunse sub ierburi, astupau uneori potecile. Se împiedica, se scula iar.

În cele din urmă se trezi strigând: „Ajutor! Ajutor! Prindeţi hoţul!” de parcă ar fi putut să-l audă cineva. În curând, ajuns la capătul puterilor şi simţind că se înăbuşă, fu silit să se oprească.

— Mii de draci! zise el. Când îi fugăream pe negri prin hăţişuri aveam mai puţin de furcă! Dar pun eu mâna pe maimuţa asta blestemată! Am să merg, ei bine! am să merg cât m-or ţine picioarele şi-o să vedem noi…

Guariba rămăsese nemişcată, văzând că aventurierul încetase s-o mai urmărească. Se odihnea şi ea, cu toate că nu simţea nici pe departe istoveala care-l împiedica pe Torres să se mişte.

Stătu astfel vreo zece minute, rozând câteva rădăcini smulse de-a dreptul din pământ şi zornăind din când în când cutia la ureche.

Scos din fire, Torres zvârli în ea cu pietre, care abia o atinseră de la o asemenea depărtare.

Trebuia totuşi să ia o hotărâre. Pe de o parte, n-avea nici un rost să urmărească în continuare maimuţa cu atât de puţini sorţi de izbândă; pe de altă parte, îi era cu neputinţă să accepte ca definitiv acest joc al întâmplării ce-i răsturna toate planurile, să se lase nu numai biruit, dar şi dus de nas de un animal fără minte.

Şi totuşi, Torres îşi dădea seama că după căderea nopţii hoţul se va face nevăzut fără prea multă osteneală, iar el, păgubaşul, îşi va regăsi cu greu drumul prin pădurea deasă. Într-adevăr, urmărirea îl purtase la o depărtare de mai multe mile de malurile fluviului şi îi era de pe acum greu să se mai întoarcă în locul de unde plecase.

Torres şovăi, căută să-şi adune gândurile, să judece cu sânge rece şi, după ce mai trase o înjurătură, era pe cale să părăsească orice gând de a-şi recăpăta cutia. Dar, fără să vrea, îi veni din nou în minte documentul acela, pe care-şi întemeiase atâtea planuri de viitor, şi-şi spuse că trebuie să mai facă o ultimă încercare. Se ridică. Guariba se ridică şi ea. Făcu câţiva paşi înainte. Tot atâţia făcu şi guariba înapoi; dar, de data aceasta, în loc să se afunde în pădure, se opri sub un ficus uriaş, copac ale cărui specii variate sunt foarte numeroase în bazinul Amazonului de Sus.

Pentru sprintena guariba fu un fleac ca peste câteva clipe să se prindă de trunchi cu cele patru labe, să se caţăre cu iuţeala unui clovn deghizat în maimuţă, să se agaţe cu coada ei apucătoare de primele crengi întinse orizontal, la o înălţime de patru picioare deasupra pământului, apoi să-şi facă vânt în vârful copacului, până la ultimele ramuri ce se îndoiau sub greutatea ei. Aşezată acolo, îşi continuă în tihnă prânzul întrerupt, culegând fructele pe care le avea la îndemână. Cu siguranţă că şi Torres ar fi avut mare nevoie de băutură şi mâncare, dar vai! tolba îi era turtită şi plosca goală.

Totuşi, în loc să se întoarcă, se îndreptă spre copac, cu toate că poziţia maimuţei îi era acum şi mai neprielnică. Nici vorbă să se caţăre în ficusul pe care hoţul l-ar fi părăsit imediat pentru a trece într-altul.

Şi cum îşi mai zornăia la ureche faimoasa cutie!

În furia şi nebunia lui, Torres se tot răţoia la guaribă. Ar fi cu neputinţă de repetat invectivele cu care o împroşca.

Dar maimuţei, care nu era decât un simplu patruped, puţin îi păsa de tot ceea ce l-ar fi revoltat pe un reprezentant al speciei umane.

Torres începu să arunce din nou în ea cu pietre, frânturi de rădăcini, cu tot ce putea folosi drept proiectile. Nădăjduia oare că va răni grav maimuţa? Nu! Nici nu-şi mai dădea seama ce face. La drept vorbind, mânia neputinţei îi întuneca minţile. Nădăjduia poate că în momentul trecerii de la o cracă la alta guariba va scăpa cutia din mână sau că, voind să răspundă cu aceeaşi monedă, se va hotărî să i-o arunce în cap? Da de unde! Maimuţa ţinea să păstreze cutia, şi, strângând-o bine cu o labă, îi rămâneau celelalte trei ca să se mişte.

Deznădăjduit, Torres era gata să părăsească definitiv lupta şi să se întoarcă spre Amazon, când auzi un zvon de glasuri. Da, un zvon de glasuri omeneşti.

Se vorbea la o depărtare de vreo douăzeci de paşi de locul unde se oprise pândarul de codru.

Prima grijă a lui Torres fu să se ascundă într-un desiş. Prevăzător din fire, nu voia să se arate înainte de a şti cu cine o să aibă de-a face.

Aştepta cu inima bătând, foarte curios, cu urechea ciulită, când iată că răsună pocnetul unei arme de foc.

Îi urmă un strigăt şi maimuţa, rănită de moarte, se prăbuşi greoi la pământ, ţinând în labă cutia lui Torres.

— La naiba! Iată un glonte care vine la momentul potrivit! strigă el.

De data aceasta, fără să-i mai pese că este văzut, ieşi din desiş, în timp ce de sub copaci se iviră doi tineri.

Erau nişte brazilieni în costume de vânătoare, cu cizme de piele, cu pălărie uşoară din fibre de palmier, cu haină sau, mai degrabă, cămaşă de pânză strânsă la brâu, mai comodă decât poncho-ul naţional. După trăsături, după culoarea pielii, recunoşteai uşor că erau de origine portugheză.

Fiecare din ei purta câte o puşcă din acelea lungi, de fabricaţie spaniolă, aducând cu armele arabe, puşti cu bătaia lungă şi precisă, pe care drumeţii obişnuiţi din pădurile de pe Amazonul de Sus le mânuiesc cu dibăcie. Cele petrecute erau o dovadă în acest sens. De la o depărtare de mai bine de optzeci de paşi, în linie oblică, patrupedul fusese lovit de un glonte drept în cap. Pe deasupra, cei doi tineri purtau la cingătoare un fel de cuţit-stilet, căruia i se spune în Brazilia „foca” şi de care se folosesc vânătorii ca să atace felinele mici şi alte sălbăticiuni, dacă nu foarte primejdioase, cel puţin foarte numeroase prin pădurile acestea.

Bineînţeles, Torres n-avea de ce se teme de întâlnirea cu ei şi continuă să alerge spre leşul maimuţei.

Dar tinerii, care înaintau în aceeaşi direcţie, aveau de străbătut o distanţă mai scurtă şi, după câţiva paşi, se găsiră faţă-n faţă cu Torres.

Acesta îşi recăpătase prezenţa de spirit.

— Mii de mulţumiri, domnilor! zise el vesel, săltându-şi marginea pălăriei. Mi-aţi făcut un mare bine ucigând lighioana asta.

Vânătorii se priviră fără să priceapă la început cărui fapt datorau aceste mulţumiri.

În câteva cuvinte Torres îi lămuri cum stau lucrurile.

— Dumneavoastră vă închipuiţi că n-aţi ucis decât o maimuţă, le spuse el, dar în realitate aţi ucis un hoţ!

— Dacă v-am fost cu ceva de folos, răspunse cel mai tânăr dintre ei, vă încredinţez că am făcut-o fără să ştim; dar nu suntem mai puţin bucuroşi de a vă fi venit într-ajutor.

Şi dându-se câţiva paşi înapoi, se aplecă peste guaribă; scoase apoi cu oarecare greutate cutia din laba ei înţepenită.

— Acesta este, fără îndoială, obiectul care vă aparţine?

— Întocmai, răspunse Torres, şi apucă repede cutia cu un suspin de uşurare. Cui trebuie să mulţumesc, domnilor, pentru binele ce mi s-a făcut?

— Prietenului meu Manoel, medic-aghiotant în armata braziliană, răspunse tânărul.

— Dacă eu sunt cel care am ochit maimuţa, ţie îţi revine meritul de a-mi fi arătat-o, dragul meu Benito.

— În cazul acesta, domnilor, le răspunse Torres, vă sunt îndatorat amândurora, atât domnului Manoel cât şi domnului…?

— Benito Garral, răspunse Manoel.

Pândarului de codru îi trebui multă stăpânire de sine ca să nu tresară la auzul acelui nume, şi îndeosebi când tânărul adăugă binevoitor:

— Ferma tatălui meu, Joam Garral, se află la trei mile de aici. Dacă vă face plăcere, domnule…

— Torres, răspunse aventurierul.

— Dacă vă face plăcere să ne vizitaţi, domnule Torres, veţi fi bine primit la noi.

— Nu ştiu dacă am să pot! răspunse Torres, care, uimit de această întâlnire neaşteptată, şovăia să ia o hotărâre. De fapt, mă tem că n-am să pot răspunde invitaţiei dumneavoastră!… Întâmplarea pe care v-am povestit-o m-a făcut să pierd o groază de timp!… Trebuie să mă întorc repede spre Amazon… pe care vreau să cobor până la Para…

— Preabine, domnule Torres, spuse Benito, în cazul acesta ne vom întâlni din nou pe drum, deoarece, în mai puţin de o lună, tatăl meu şi întreaga familie vom porni pe aceeaşi cale.

— Ah, exclamă Torres cu însufleţire, tatăl dumneavoastră are de gând să treacă din nou graniţa braziliană…?

— Da, pentru o călătorie de câteva luni, răspunse Benito. Cel puţin nădăjduim să-l convingem s-o facă. Nu-i aşa, Manoel?

Manoel încuviinţă din cap.

— Ei bine, domnilor, răspunse Torres, se prea poate să ne reîntâlnim pe drum. Dar, spre părerea mea de rău, nu pot să primesc acum invitaţia dumneavoastră. Vă mulţumesc totuşi, socotindu-mă de două ori îndatorat faţă de dumneavoastră.

Spunând aceasta, Torres îi salută pe cei doi tineri, care îi răspunseră la salut şi-şi continuară drumul spre fermă.

El rămase pe loc, privindu-i cum se îndepărtează. Apoi, după ce-i pierdu din vedere, zise cu glasul înăbuşit:

— Ah, va să zică, trece din nou graniţa! N-are decât s-o treacă şi-l voi avea şi mai la mână! Călătorie sprâncenată, Joam Garral!

Spunând acestea, pândarul de codru se îndreptă către sud şi, apucând pe drumul cel mai scurt spre malul stâng al fluviului, se afundă în pădurea deasă.