Capitolul XV.

DEZNODĂMÂNT.

L upta dintre flotilă şi corvetă durase mai bine de două ore şi jumătate. In tabăra asediatorilor se numărau pe puţin o sută de oameni ucişi sau răniţi şi aproape tot atât în echipajul Syphantei, din cei două sute cincizeci. Aceste cifre sunt grăitoare pentru încrâncenarea cu care s-au luptat în ambele tabere şi unii şi ceilalţi. Dar numărul unora sfârşise prin a învinge curajul celorlalţi. Victoria nu fusese obţinută pe drept. Henry d'Albaret, ofiţerii, mateloţii şi pasagerii săi erau acum în mâinile nemilosului Sacratif.

Sacratif sau Starkos era unul şi acelaşi, în fapt. Până atunci, nimeni nu ştiuse că sub acest nume se ascundea un grec, o odraslă a Magnei, un trădător, câştigat de partea cauzei asupritorilor. Da! Era Nicolas Starkos cel care comanda această flotilă, cel care prin nemaiauzitele sale cruzimi vârâse groaza în aceste mări! El era cel care adăuga acestei mârşave îndeletniciri ele pirat un comerţ încă şi mai mârşav! El era cel care îi vindea berberilor, necredincioşilor, pe compatrioţii săi, prizonierii scăpaţi din masacrul turcilor! El era Sacratif! Şi această poreclă de război sau, mai degrabă, poreclă de pirat, aparţinea fiului Andronikăi Starkos!

Sacratif – aşa îl vom numi de acum încolo —, Sacratif îşi stabilise de mulţi ani centrul operaţiunilor sale în insula Scarpanto. Acolo, în fundul gol-fuleţelor necunoscute de pe coasta orientală, se găseau principalele adăposturi ale flotilei sale. Acolo sălăşluiau tovarăşii săi, fără de lege, fără de credinţă, care îi clădeau ascultare orbeşte, cărora el le putea cere orice în materie de violenţă şi de îndrăzneală, şi care alcătuiau echipajele a douăzeci de vase, al căror comandament îi aparţinea, incontestabil, lui.

După plecarea sa din Corfu, la bordul Karystei, Sacratif se îndreptase direct spre Scarpanto. Scopul era să reînceapă expediţiile de jaf în Arhipelag, cu speranţa de a reîntâlni corveta, pe care o văzuse ridicând ancora pentru a ieşi în larg şi căreia îi cunoştea destinaţia. Cu toate acestea, ocupându-se de Syphanta, nu renunţa la gândul de a o regăsi pe Hadjine Elizundo şi milioanele sale, cum nu renunţa nici la gândul de a se răzbuna pe Henry d'Albaret.

Flotila piraţilor pornise, aşadar, în căutarea corvetei; dar, deşi Sacratif auzise vorbindu-se de aceasta şi de pedepsele pe care le aplicase piraţilor din nordul Arhipelagului, nu reuşise să-i dea de urmă. Nu el fusese cel care, aşa cum se zvonise, comandase bandiţii în lupta de la Lemnos, unde căpitanul Stradena îşi găsise sfârşitul; el, însă, fusese cel care fugise cu şaica din portul Thasos, evitând corveta care susţinea bătălia în faţa portului. Numai că, pe atunci, încă nu ştia că Syphanta trecuse sub comandamentul lui Henry d'Albaret, şi n-a aflat-o decât în momentul în care 1-a văzut în piaţa de sclavi din Scarpanto.

Sacratif, fugind din Thasos, venise să facă escală în Syros şi nu părăsise această insulă decât cu patruzeci şi opt de ore înainte de sosirea corvetei. D'Albaret nu se înşelase crezând că şaica navigase spre Creta. Acolo, în portul Grabousa, era aşteptat bricul care trebuia să îl aducă pe Sacratif la Scarpanto, unde voia să pregătească o nouă campanie. Corveta zărise bricul la puţin timp după ce părăsise Gabrousa şi îl urmărise, fără a putea să-1 ajungă, într-atât viteza lui era de mare.

Sacratif, în ceea ce-1 priveşte, o recunoscuse de îndată pe Syphanta. Să se repeadă asupra ei, să încerce s-o cucerească prin abordaj, să-şi satisfacă ura distrugând-o – acesta fusese întâiul său gând. Dar, chibzuind, îşi spusese că era mai bine să continue să meargă de-a lungul ţărmului Cretei, atrăgând corveta până în vecinătăţile insulei Scarpanto, apoi să dispară într-unui din refugiile numai de el ştiute.

Ceea ce se şi întâmplase, după care şeful piraţilor se ocupase de a-şi pune flotila pe roate ca să atace Syphanta – dar, atunci, împrejurările grăbiseră deznodământul acestei drame.

Se ştie ce a urmat, se ştie de ce Sacratif venise în piaţa de la Arkassa, se ştie cum, după ce o regăsise pe Hadjine Elizundo printre prizonierii batis-tanului, se trezise faţă în faţă cu Henry d'Albaret, comandantul corvetei.

Sacratif, crezând că Hadjine Elizundo era în continuare bogata moştenitoare a bancherului corfirot, voise cu orice preţ să-i devină stăpân. Intervenţia lui Henry d'Albaret îi făcuse tentativa să eşueze.

Apoi, mai hotărât ca niciodată să pună mâna pe Hadjine Elizundo, să se răzbune pe rivalul său şi să distrugă corveta, Sacratif îl luase pe Skopelo cu el şi se întorsese pe coasta de vest a insulei. Că Henry d'Albaret va plănui să părăsească imediat Scarpanto ca să-i repatrieze pe prizonieri era mai presus de îndoială. Flotila fusese, aşadar, reunită aproape în totalitate şi, încă de a doua zi, repornise pe mare. Circumstanţele favorizându-i înaintarea, Syphanta căzuse în puterea sa.

Atunci când Sacratif punea piciorul pe puntea corvetei, era ora trei noaptea. Briza începuse să se facă simţită, ceea ce le permise celorlalte corăbii să-şi reia poziţiile, astfel încât s-o ţină pe Syphanta în continuare în bătaia tunurilor. Cât despre cele două bricuri, acroşate în flancurile sale, a trebuit să aştepte porunca şefului lor de reîmbarcare.

Dar, în momentul de faţă, nu îi stătea mintea la aceasta, aşa că o sută de piraţi rămaseră împreună cu el la bordul corvetei.

Sacratif nu îi adresase încă nici un cuvânt comandantului d'Albaret. Se mulţumise să schimbe vreo două vorbe cu Skopelo, iar acesta îi dusese pe prizonieri, ofiţeri şi mateloţi, spre tambuchi. Tot acolo îi aduseră şi pe aceia dintre tovarăşii lor care fuseseră prinşi la baterie şi sub punte; apoi, toţi fură siliţi să coboare în fundul calei, al cărei chepeng se închise deasupra lor. Ce soartă li se rezerva? Fără îndoială, o moarte cumplită, care îi va nimici o dată cu distrugerea Syphantei!

Acum nu mai rămăseseră, pe dunetă, decât Henry d'Albaret şi căpitanul Todros, dezarmaţi, legaţi unul în spatele celuilalt, în ochii tuturor, sub supraveghere.

Sacratif, înconjurat de o duzină din cei mai sălbatici piraţi ai săi, făcu un pas către ei.

— Nu am ştiut, zise el, că Syphanta era comandată de Henry d'Albaret! Dacă aş fi ştiut, n-aş fi şovăit să-i ofer lupta în mările Cretei şi n-ar mai fi putut să vină să le facă, apoi, concurenţă Părinţilor Milei, în piaţa din Scarpanto.

— Dacă Nicolas Starkos ne-ar fi aşteptat în mările Cretei, răspunse comandantul d'Albaret, ar atârna deja spânzurat de o vergă a trinchetului de pe Syphanta!

— Adevărat? reluă Sacratif. O judecată expeditivă şi sumară.

— Da! judecata care se cuvine unei căpetenii de piraţi!

— Ia seama, Henry d'Albaret, strigă Sacratif, ia seama! Verga ta mai este încă pe trinchetul corvetei şi n-am decât să fac un singur semn.

— Fă-1!

— Nu se spânzură un ofiţer! strigă căpitanul Todros. Se împuşcă! Această moarte dezonorantă.

— Este singura pe care poate s-o ofere unul lipsit de onoare! îi răspunse Henry d'Albaret.

La această ultimă replică, Sacratif făcu un gest a cărui semnificaţie piraţii o cunoşteau prea bine. Era o sentinţă la moarte.

Cinci sau şase oameni se repeziră la Henry d'Albaret, în vreme ce restul îl ţineau pe căpitanul Todros, care se străduia să-şi rupă legăturile.

Comandantul Syphantei fu târât la prova, în mijlocul celor mai crâncene sudalme. Deja se trecuse un ştreang prin inelul de prindere al vergii şi mai erau vreo câteva secunde până când mârşava execuţie să-i fie aplicată unui ofiţer francez, când pe punte apăru Hadjine Elizundo.

Fata fusese adusă la ordinul lui Sacartif. Ea aflase că şeful acestor piraţi era Nicolas Starkos. Dar nici siguranţa de sine, nici mândria nu îi slăbiseră vreo clipă.

Şi, întâi de toate, ochii săi îl căutară pe Henry d'Albaret. Nu ştia dacă el supravieţuise în mijlocul echipajului său decimat. Îl zări! Era în viaţă. în viaţă, dar pe punctul de a suferi supliciul suprem!

Hadjine Elizundo alergă către el, strigând:

— Henry! Henry!

Piraţii se pregăteau să-i despartă, când Sacratif, care venea spre prova corvetei, se opri la câţiva paşi de Hadjine şi de Henry d'Albaret. îi privi pe amândoi cu o crudă ironie.

— Iat-o pe Hadjine Elizundo în mâinile lui Nicolas Starkos! zise el, încru-cişându-şi braţele. O am, aşadar, în puterea mea pe moştenitoarea bogatului bancher din Corfu!

— Pe moştenitoarea bancherului din Corfu, dar nu şi moştenirea! răspunse rece Hadjine.

Această precizare, Sacratif nu se putea să n-o priceapă. De aceea, reluă, zicând:

— Vreau să cred că logodnica lui Nicolas Starkos nu îi va refuza mâna, regăsindu-1 sub numele de Sacratif.

— Eu! strigă Hadjine.

— Tu! răspunse Sacratif cu şi mai multă ironie. Că eşti recunoscătoare faţă de generosul comandant al Syphantei, pentru faptul că te-a răscumpărat, este un lucru bun. Dar ceea ce a făcut el, ara încercat şi eu să fac! Ar fi fost tot pentru tine, nu pentru aceşti prizonieri, de care nu-mi pasă câtuşi de puţin, da! numai pentru tine, şi ţi-aş fi sacrificat întreaga mea avere! O clipă să mai fi durat, frumoasă Hadjine, şi deveneam stăpânul tău. sau mai degrabă sclavul tău!

Vorbind astfel, Sacratif mai făcu un pas înainte. Fata se lipi mai strâns de Henry d'Albaret.

— Mirezabilule! strigă ea.

— Ei, da! într-adevăr mizerabil, Hadjine, răspunse Sacratif. Tocmai de aceea contez pe milioanele tale, ca scap de mizerie!

La aceste cuvinte, fata înainta spre Sacratif:

— Nicolas Starkos, zise ea cu voce limpede, Hadjine Elizundo nu mai are nimic din averea pe care o râvneşti! Această avere, ea a cheltuit-o ca să îndrepte răul pe care tatăl ei 1-a făcut ca s-o agonisească! Nicolas Starkos, Hadjine Elizundo este mai săracă, acum, decât cel din urmă dintre aceşti nefericiţi pe care Syphanta îi readucea la ei în ţară!

Această dezvăluire neaşteptată produse o schimbare la Sacratif. Atitudinea i se transformă subit. In ochii săi licări un fulger de mânie. Da! încă mai contase pe acele milioane pe care Hadjine Elizundo ar fi fost obligată să le sacrifice pentru a-i salva, la schimb, viaţa lui Henry d'Albaret! Şi din aceste milioane – ea tocmai îi spusese, cu un accent de sinceritate care nu putea lăsa nici o umbră de îndoială – nu îi mai rămăsese nimic!

Sacratif o privi pe Hadjine, apoi îl privi pe Henry d'Albaret. Skopelo nu-1 scăpa din ochi, cunoscându-1 îndeajuns, pentru a şti care avea să fie deznodământul acestei drame. De altfel, ordinele referitoare la distrugerea corvetei fuseseră deja date şi acum nu aştepta decât un semn pentru a le executa.

Sacratif se întoarse către el:

— Dă-i drumul, Skopelo!

Skopelo, urmat de câţiva dintre ciracii săi, coborî scara ce conducea la baterie şi se îndreptă spre depozitul de praf de puşcă, situat la pupa Syphantei.

În acelaşi timp, Sacratif ordonă piraţilor să treacă înapoi la bordul bricurilor, încă legate de flancurile corvetei.

Henry d'Albaret înţelesese. Nu doar prin moartea lui avea să-şi satisfacă Sacratif pofta de răzbunare. Sute de nefericiţi erau condamnaţi să piară o dată cu el, pentru a ostoi mai pe deplin ura acestui monstru!

Deja cele două bricuri îşi dezlegaseră ghearele de abordaj şi începuseră să se îndepărteze, ridicând în vânt câteva pânze care să ajute vâslele lor de galere. Dintre toţi piraţii, nu mai rămăseseră decât vreo douăzeci la bordul corvetei. Bărcile aşteptau în lungul Syphantei momentul când Sacratif va ordona tuturor să coboare în ele, cu el în frunte. În clipa aceea, Skopelo şi oamenii săi reapărură pe punte.

— Îmbarcarea! zise Skopelo.

— Îmbarcarea! strigă Sacratif cu o voce teribilă. în câteva minute, nu va mai rămâne nimic din această blestemată de corabie! Ah! Nu voiai o moarte dezonorantă, Henry d'Albaret! Fie! Explozia nu-i va ocoli nici pe prizonierii, nici pe echipajul, nici pe ofiţerii Syphantei! Mulţumeşte-mi că-ţi ofer o astfel de moarte, într-o atât de onorabilă companie!

— Da, mulţumeşte-i, Henry, zise Hadjine, mulţumeşte-i! Cel puţin, vom muri împreună!

— Tu, să mori, Hadjine?! ricana Sacratif. Nu! Tu vei trăi şi vei fi sclava mea. sclava mea! Pricepi?

— Ticălosule! strigă Henry d'Albaret.

Fata se lipise şi mai strâns de el. Ea să fie la bunul plac al acestui om!

— Luaţi-o! ordonă Sacratif.

— Şi îmbarcarea! adăugă Skopelo. Nu mai e timp!

Doi piraţi se aruncaseră asupra Hadjinei. O târâră spre scara corvetei.

— Şi acum, strigă Sacratif, să pieriţi cu toţii o dată cu Syphanta, toţi.

— Da! Toţi. şi mama ta o dată cu ei!

Era glasul bătrânei prizoniere, care apăruse pe punte, de această dată cu faţa descoperită.

— Mama mea. la bord! strigă Sacratif.

— Mama ta, Nicolas Starkos! răspunse Andronika, şi de mâna ta o să mor!

— Luaţi-o! Luaţi-o! urlă Sacratif.

Câţiva dintre însoţitorii săi se repeziră spre Andronika.

Dar, în acel moment, puntea fu invadată de supravieţuitorii Syphantei. Reuşiseră să spargă tăbliile chepengului calei unde fuseseră încuiaţi şi acum dădeau năvală prin teuga de la prova.

— La mine! La mine! strigă Sacratif.

Piraţii care mai erau încă pe punte, îmboldiţi de Skopelo, încercară să-i sară în ajutor. însă marinarii, înarmaţi cu securi şi pumnale, îi doborâră, până la cel din urmă.

Sacratif se simţi pierdut. Dar, cel puţin, toţi cei pe care îi ura aveau să piară o dată cu el!

— Sări o dată, corvetă blestemată, strigă el, sări o dată în aer!

— Să sară în aer! Syphanta noastră! Niciodată!

Era Xaris, care apăru ţinând un fitil aprins, smuls de la unul din butoaiele de pulbere clin depozit. Apoi, aruncâncâu-se către Sacratif, dintr-o lovitură de secure îl lăsă fără suflu, întins pe punte.

Andronika scăpă un strigăt. Tot ce mai rămâne din sentimentul matern în inima unei mame, chiar şi după atâtea crime, reacţionase în ea. Această lovitură, care tocmai se abătuse asupra fiului său, ea ar fi vrut s-o devieze.

Au văzut-o atunci apropiindu-se de trupul fără viaţă al lui Nicolas Starkos, îngenunchind, ca pentru a-i da ultima iertare într-un ultim rămas-bun. Apoi, se prăbuşi, la rândul ei.

Henry d'Albaret se repezi spre ea.

— E moartă! zise. Dumnezeu să-1 ierte pe fiu din milă pentru mama sa! Între timp, unii dintre piraţi, care urcaseră în bărci, reuşiseră să acosteze un bric. Vestea morţii lui Sacratif se răspândi imediat. Trebuia răzbunat, aşa că tunurile flotilei reîncepură să bubuie asupra Syphantei.

Zadarnic, de data aceasta! Henry d'Albaret reluase comandamentul corvetei. Ce mai rămăsese din echipaj – vreo sută de oameni – se aşeză din nou la piesele de artilerie din baterie şi la obuzierele de pe punte şi replică victorios şarjelor piraţilor.

Foarte curând, unul dintre bricuri – chiar acela pe care Sacratif arborase pavilionul negru – fu atins pe linia de plutire şi se scufundă, în mijlocul oribilelor blesteme ale bandiţilor de la bordul său.

— Hai! Băieţi, hai! strigă Henry d'Albaret. Ne vom salva Syphanta noastră!

Şi lupta continuă, şi dintr-o parte, şi din cealaltă; dar neînfrântul Sacratif nu mai era printre ei pentru a-şi îndruma piraţii, iar aceştia nu mai îndrăzniră să forţeze şansele unui nou abordaj. Curând, nu mai rămaseră decât cinci vase din toată această flotilă. Tunurile Syphantei le puteau scufunda de la distanţă. De aceea, cum briza devenise destul de puternică, se folosiră de prilej pentru a fugi.

— Trăiască Grecia! strigă Henry d'Albaret, în timp ce culorile Syphantei erau înălţate în vârful catargului principal.

— Trăiască Franţa! răspunse întregul echipaj, asociind numele acestor două ţări, care fuseseră atât de strâns unite în timpul Războiului de Independenţă.

Se făcuse ora cinci după-amiaza. În ciuda atâtor osteneli, nici un om nu voi să se odihnească înainte ca Syphanta să fie readusă în stare să navigheze.

S-au învergat pânzele de schimb, s-au întărit coloanele catargelor, s-a fixat un catarg improvizat pentru a înlocui artimonul, s-au întins fungi noi, s-au capelat noi gabii, s-a reparat cârma şi, în aceeaşi seară, Syphanta îşi relua drumul spre nord-vest.

Trupul neînsufleţit al Andronikăi Starkos, depus sub dunetă, a fost vegheat cu respectul pe care îl impunea amintirea patriotismului său. Henry d'Albaret voia să redea pământului natal rămăşiţele pământeşti ale acestei curajoase femei. Cât despre leşul lui Nicolas Starkos, i-au legat o ghiulea de picioare şi a dispărut sub apele acestui Arhipelag, pe care piratul Sacratif le tulburase prin atâtea crime!

Douăzeci şi patru de ore mai târziu, la 7 septembrie, în jurul orei şase seara, Syphanta ajunse la insula Egina şi intră în port, după un an întreg de croazieră, în care restabilise siguranţa mărilor Greciei. Acolo, pasagerii au făcut să răsune văzduhul de mii de urale. Apoi, Henry d'Albaret îşi luă rămas-bun de la ofiţerii de la bord, de la echipajul său, şi îi remise căpitanului Todros comandamentul acestei corvete, pe care Hadjine o dărui noului guvern.

La câteva zile după aceea, în mijlocul unei mari mulţimi şi în prezenţa statului major, a echipajului şi a prizonierilor repatriaţi de către Syphanta, se celebră căsătoria dintre Hadjine Elizundo şi Henry d'Albaret. A doua zi, amândoi plecară spre Franţa, însoţiţi de Xaris, care nu avea să-i mai părăsească; dar sperau să revină în Grecia, îndată ce împrejurările le-ar fi îngăduit.

De altfel, aceste mări, atât de lungă vreme tulburi, începuseră deja să revină la calm. Ultimii piraţi dispăruseră, iar Syphanta, sub ordinele căpitanului Todros, nu mai întâlni nici urmă din pavilionul negru, înghiţit o dată cu Sacratif. Arhipelagul nu mai era în flăcări – era, după stingerea ultimelor focuri, Arhipelagul redeschis comerţului din Extremul Orient.

Regatul elen, într-adevăr, mulţumită eroismului fiilor săi, avea să-şi reia foarte curând locul printre statele libere ale Europei. La 22 martie 1829, sultanul a semnat o convenţie cu puterile aliate. La 22 septembrie, bătălia de la Petra a asigurat victoria grecilor. În 1832, tratatul de la Londra îi acorda coroana prinţului Otto de Bavaria. Regatul Greciei era definitiv întemeiat.

Cam prin această perioadă, Henry şi Hadjine d'Albaret au revenit să se stabilească în această ţară, cu o modestă situaţie bănească, este adevărat; dar de ce le-ar fi trebuit mai mult ca să fie fericiţi, câtă vreme fericirea se afla în ei înşişi!

SFÂRŞIT