Capitolul XIV.

SACRATIF.

A ceastă flotilă, compusă din douăsprezece vase, ieşise în ajun din vizuinile insulei Scarpanto. Fie atacând corveta frontal, fie înconjurând-o, voia, oare, să o provoace la luptă în condiţii absolut inegale, defavorizante pentru ea? Alternativa aceasta devenise foarte sigură. Dar această provocare, în lipsa vântului, era musai s-o accepte. De altfel, chiar dacă ar fi existat o posibilitate de a evita lupta, Henry d'Albaret ar fi refuzat. Pavilionul Syphantei nu putea, fără dezonoare, să dea bir cu fugiţii din faţa pavilionului piraţilor din Arhipelag.

Printre aceste douăsprezece vase, se puteau număra patru bricuri, purtând între şaisprezece şi douăzeci şi opt de tunuri. Celelalte opt corăbii, de tonaj mai mic, dar prevăzute cu o artilerie uşoară, erau nişte şeici mari, cu două catarge; nişte bricuri cu catarge drepte; în fine, nişte feluci şi şeici armate de război. După cât puteau aprecia ofiţerii corvetei, aveau de-a face cu mai mult de o sută de piese de artilerie, cărora ei le puteau răspunde cu douăzeci şi opt de tunuri şi şase tunuri-mitralii. Erau şapte sau opt sute de oameni contra cărora trebuia să lupte cei două sute cincizeci de mateloţi ai echipajului lor. Luptă inegală, mai mult ca sigur. Totuşi, superioritatea artileriei Syphantei îi putea oferi oarecare şanse de succes, dar cu condiţia să nu le fi lăsat pe celelalte să se apropie prea mult. Trebuia, aşadar, să ţină această flotilă la distanţă, scoţând din luptă, una câte una, corăbiile sale, prin şarje trimise cu precizie. într-un cuvânt, trebuia făcut totul pentru a evita un abordaj, adică o luptă corp la corp. în acest din urmă caz, superioritatea numerică ar fi sfârşit prin a învinge, fiindcă acest factor are şi mai multă importanţă pe mare decât pe pământ, întrucât, retragerea fiind imposibilă, totul se rezumă la a sări în aer sau a te preda.

La o oră după ce se risipise ceaţa, flotila înaintase sensibil către corvetă, rămasă neclintită de parcă s-ar fi aflat în escală, în mijlocul vreunei rade.

Între timp, Henry d'Albaret nu se oprise din observarea vitezei şi a manevrelor piraţilor. La bordul său, pregătirea de luptă se făcuse rapid. Toţi, ofiţeri şi mateloţi, se aflau la posturile lor de luptă. Aceia dintre pasageri care erau valizi ceruseră voie să participe alături de echipaj şi li se dăduseră arme. O tăcere absolută domnea atât la baterie cât şi pe punte. Abia de era tulburată de cele câteva cuvinte pe care comandantul le schimba cu secundul Todros.

— Să nu ne lăsăm abordaţi, îi spunea. Să aşteptăm ca primele vase să intre bine în bătaia tunurilor şi să tragem asupra lor cu tunurile noastre de la tribord.

— Tragem să le scufundăm sau să le rupem catargele? întrebă secundul.

— Să le scufundăm.

Era cea mai bună alegere de făcut pentru a-i ţine în frâu pe aceşti piraţi, atât de sălbatici în abordaj, şi mai ales pe acest Sacratif, care îşi înălţase sfidător pavilionul negru. Căci, dacă procedase astfel, o făcuse pentru că era încredinţat, fără urmă de îndoială, că nici un singur suflet de pe corvetă nu avea să supravieţuiască şi să se laude că 1-a văzut la faţă cu ochii lui.

Către ora unu după-amiaza, flotila se afla la numai o milă distanţă în vânt. Continua să se apropie cu ajutorul vâslelor. Syphanta, cu cap compas spre nord-vest, nu se menţinea fără greutate pe această direcţie. Piraţii veneau către ea în linie de luptă – două bricuri la mijlocul liniei şi alte două la extremităţi. Manevrau astfel, încât să prindă corveta ca într-un cleşte, din faţă şi din spate, s-o înconjoare, într-o circumferinţă pe care s-o micşoreze, încetul cu încetul. Scopul lor era, evident, s-o zdrobească mai întâi cu artileria, trăgând focuri convergente, apoi s-o cucerească.prin abordaj.

Henry d'Albaret, deşi le înţelesese bine manevra, atât de primejdioasă pentru el, n-o putea împiedica, întrucât era condamnat la imobilitate. Dar, poate că va reuşi să le spargă linia, prin lovituri de tun, înainte de a fi înconjurat din toate părţile. Deja chiar şi ofiţerii se întrebau de ce comandantul lor, cu vocea sa fermă şi calmă pe care i-o cunoşteau, nu le dădea ordinul să deschidă focul.

Nu! Henry d'Albaret aştepta să poată lovi sigur şi voia să-i lase pe piraţi să se apropie la distanţa potrivită.

Încă zece minute se scurseră. Toţi aşteptau, trăgătorii cu ochii la chiulasa tunurilor lor, ofiţerii la baterie, gata să transmită ordinele comandantului, mateloţii pe punte, aruncând câte o privire pe deasupra parapeţilor. Primele şarje nu aveau să vină oare dinspre inamic, acum, că distanţa le îngăduia să le lanseze cu succes?

Henry d'Albaret tăcea mai departe. Privea linia de atac, care începea să se curbeze la capete. Bricurile din centru – şi unul dintre ele era cel care înălţase pavilionul negru al lui Sacratif – se aflau acum la mai puţin de o milă.

Dar, dacă la bordul Syphantei, comandantul nu se grăbea să deschidă focul, se părea că nici şeful flotilei adverse nu era mai nerăbdător ca el. Probabil chiar avea pretenţia să acosteze corveta, ca să-şi poată lansa câteva sute din piraţii săi în abordaj.

În sfârşit, Henry d'Albaret consideră că nu trebuia să mai aştepte. O ultimă adiere, care ajunse până la corvetă, îi îngădui să se întoarcă un cart. După ce îşi corectă poziţia, astfel încât să aibă cele două bricuri pe o latură, la mai puţin de două mile:

— Atenţie la mine, puntea şi bateria! strigă el.

Un murmur uşor se auzi la bord, urmat de o tăcere absolută.

— Scufundaţi! zise Henry d'Albaret.

Ordinul fu prins de ofiţeri din zbor, iar ochitorii bateriei ţintiră cu grijă coca celor două bricuri, în vreme ce artileriştii de pe punte le ţintiră catargele.

— Foc! strigă comandantul d'Albaret.

Şarja de la tribord porni. De pe puntea şi de la bateria corvetei, unsprezece tunuri şi trei obuziere îşi scuipară proiectilele şi, printre altele, mai multe ghiulele împerecheate astfel încât să obţină o detentă la distanţă medie.

Îndată ce norişorii prafului de puşcă, împinşi înapoi, dezveliră orizontul, efectul produs de această salvă asupra celor două vase putu fi de îndată constatat. Nu era complet, dar nici lipsit de importanţă.

Unul dintre cele două bricuri care ocupau centrul flotilei fusese atins deasupra liniei de plutire. în plus, mai multe şarturi şi pataraţine fiind retezate, arborele trinchet, fixat la câteva picioare deasupra punţii, căzuse în faţă, smulgând totodată săgeata arborelui principal. In aceste condiţii, bricul avea să piardă ceva timp până să-şi repare stricăciunile; dar, chiar şi aşa, putea înainta în continuare spre corvetă – aşadar, pericolul de a fi împresurată nu fu diminuat prin acest început de luptă.

Într-adevăr, celelalte două bricuri, plasate la extremitatea aripei drepte şi aripei stângi a atacatorilor, ajunseseră acum pe aceeaşi linie cu Syphanta. De acolo, începură să se apropie simultan; dar nu fără s-o fi salutat cu o şarjă în anfiladă, pe care corvetei îi fu cu neputinţă s-o evite.

În urma acestei lovituri, aceasta avu de suferit. Catargul artimon al corvetei fu retezat la nivelul cavilierei. Toate pânzele din spate căzură de-a valma, din fericire fără să agate nimic din greementul catargului principal. În acelaşi timp, tongoanele şi o barcă fuseseră sfărâmate. Ce era şi mai rău, un ofiţer murise, ucis în canonadă, fără a-i mai pune la socoteală pe alţi trei, grav răniţi, care fură transportaţi în cabinele de sub punte.

Henry d'Albaret dădu ordine ca eliberarea dunetei să se facă neîntârziat. Greement, pânze, resturi de vergi, braţe şi grinzi, au fost adunate în câteva minute. Locul redeveni liber şi practicabil. Fiindcă nu mai era nici o clipă de pierdut. Schimbul de replici între artilerii avea să înceapă din nou, cu şi mai multă violenţă. Corveta, prinsă între două focuri, era silită să reziste pe ambele laturi.

În momentul acela, o nouă şarjă fu trimisă de pe Syphanta, şi atât de bine ochită, de data aceasta, încât două vase ale flotilei – un bric cu catarge drepte şi o şaică – atinse în plin, sub linia de plutire, se scufundară în câteva clipe. Echipajele nu mai avură timp decât să se arunce în bărcile de salvare, ca să ajungă pe cele două bricuri din centru, unde urcară imediat.

— Ura! Ura!

Acesta fu strigătul mateloţilor corvetei, după această dublă lovitură, care le făcea cinste şefilor de artilerie.

— Două la fund! zise căpitanul Todros.

— Da, răspunse Henry d'Albaret, dar tâlharii îmbarcaţi pe ele s-au suit la bordul bricurilor şi încă mă mai tem de un abordaj care i-ar avantaja numeric!

Timp de încă un sfert de oră, canonada continuă şi de o parte şi de cealaltă. Corăbiile piraţilor, la fel ca şi corveta, erau înghiţite de norii exploziei prafului de puşcă şi trebuiau să aştepte să se risipească pentru a vedea distrugerile pe care şi le făcuseră reciproc. Din nefericire, aceste stricăciuni deveniseră foarte serioase la bordul Syphantei. Mai mulţi matc-loţi fuseseră ucişi. Alţii, în număr mare, erau grav răniţi. Un ofiţer francez, lovit din plin în piept, căzuse tocmai în momentul în care comandantul îi transmitea ordinul.

Morţii şi răniţii au fost imediat coborâţi sub punte. Deja chirurgului şi ajutoarelor sale nu le mai ajungeau pansamentele şi nu mai făceau faţă operaţiilor pe care le necesita starea celor ce fuseseră loviţi direct de proiectile sau indirect, prin explozia aşchiilor de lemn sub punte şi la camera bateriei. Dacă muschetele nu vorbiseră încă între aceste corăbii, care rămăseseră în continuare la o jumătate de bătaie de tun, astfel că nu aveau nici gloanţe, nici bis-caiene de extras, rănile nu erau mai puţin grave şi, în acelaşi timp, oribile.

Cu această ocazie, femeile, care fuseseră adăpostite în cală, nu lipsiră de la datorie. Hadjine Elizundo le dădu exemplu. Toate se grăbiră să le acorde îngrijiri răniţilor, încurajându-i şi alinându-le durerea.

Atunci, bătrâna prizonieră din Scarpanto îşi părăsi ungherul în care se ascunsese. V ederea sângelui nu o speria şi, fără îndoială, întâmplările din viaţa sa o conduseseră deja pe mai multe câmpuri de bătălie. La lumina lămpilor de sub punte, ea se aplecă la căpătâiul banchetelor pe care zăceau răniţii, ajută la operaţiile cele mai dureroase şi, când o nouă şarjă făcu să tremure corveta până în carlingă, nici o clipire a ochilor săi nu dădu de bănuit că aceste îngrozitoare detunături ar fi speriat-o.

Între timp, se apropia ceasul când echipajul Syphantei urma să fie obligat să lupte cu arme albe împotriva piraţilor. Linia acestora se reînchisese, cercul se strângea tot mai mult. Corveta devenise punctul de miră al tuturor acestor focuri convergente.

Dar se apăra bine, pentru onoarea pavilionului care flutura mai departe în cornul său. Artileria sa făcea adevărate ravagii la bordul flotilei. încă alte două vase, o şaică şi o felucă, fuseseră distruse. Una se scufundă. Cealaltă, ciuruită de ghiulele încinse, nu întârzie să dispară în mijlocul flăcărilor.

Cu toate acestea, abordajul era inevitabil. Syphanta nu l-ar mai fi putut ocoli decât dacă ar fi forţat împresurarea. Dar, din lipsă de vânt, nu putea s-o facă, în vreme ce piraţii, mişcându-se cu ajutorul vâslelor de galere, se apropiau, strângând cercul.

Bricul cu pavilionul negru nu se mai afla decât la o bătaie de pistolet, când slobozi încă o şarjă, din toate tunurile. O ghiulea ajunse de lovi ferecăturile etamboului de la pupa corvetei şi-i smulse cârma.

Henry d'Albaret se pregăti, prin urmare, să primească asaltul piraţilor şi puse să se înalţe plasele de protecţie împotriva abordajului. Acum izbucniră muschetele, şi dintr-o parte şi din cealaltă. Bombarde şi espingole, muschete şi pistolete, plouau o grindină de gloanţe pe puntea Syphantei. Mulţi oameni căzură şi de această dată, majoritatea loviţi mortal. De douăzeci de ori Henry d'Albaret scăpă de-a fi rănit; dar, nemişcat şi calm pe dunetă, el transmitea ordinele cu acelaşi sânge rece, de parcă ar fi comandat o salvă de onoare la o paradă de escadră.

În momentul acela, printre vălătucurile de fum, echipajele adverse se puteau vedea la faţă. Se auzeau oribilele sudalme ale bandiţilor. La bordul bricului cu pavilion negru, Henry d'Albaret căuta zadarnic să îl zărească pe Sacratif, cel al cărui nume era de ajuns pentru a semăna groaza în întreg Arhipelagul.

Atunci, pe la tribord şi pe la babord, acest bric şi unul dintre cele care închiseseră linia de atac, susţinute ceva mai din spate de către celelalte vase, se lipiră de-a lungul corvetei, ale cărei crivace gemură sub această presiune. Ghearele de abordaj, aruncate la ţanc, se agăţară de greement şi legară cele trei corăbii. Tunurile fură obligate să tacă; dar, cum sabordurile Syphantei erau tot atâtea breşe deschise piraţilor, servanţii rămaseră la posturile lor pentru a se apăra, cu lovituri de secure, de pistolete şi de suliţe. Acesta fusese ordinul comandantului – ordin care se transmisese la baterie în clipa în care cele două bricuri îl acostaseră.

Deodată, un strigăt izbucni din toate părţile şi, cu o asemenea violenţă încât acoperi, o clipă, trosnetul muschetelor.

— La abordaj! La abordaj!

Această luptă, corp la corp, deveni atunci îngrozitoare. Nici descărcările espingolelor, ale bombardelor şi ale flintelor, nici loviturile de securi şi de suliţe nu îi putură împiedica pe aceşti turbaţi, beţi de furie şi însetaţi de sânge, să pună piciorul pe corvetă. Din gabiile lor revărsau, ca o cascadă arzândă, grenade care făceau aproape imposibil de apărat puntea Syphantei, cu toate că şi ea le răspundea cu grenade zvârlite de mâna gabierilor săi. Henry d'Albaret se văzu asaltat din toate părţile. Bastingajele corvetei, deşi erau mai înalte decât ale bricurilor, fură năpădite de asediatori. Piraţii săreau de la o vergă la alta şi, găurind plasele de protecţie, se năpusteau pe punte. Ce mai conta că unii erau ucişi înainte s-o atingă! Numărul lor era atât de mare, încât pierderea acestora nu se simţea.

Echipajul corvetei, redus acum la mai puţin de două sute de oameni valizi, trebuia să se bată cu peste şase sute de duşmani.

Într-adevăr, cele două bricuri serveau neîncetat drept punte de trecere pentru noi atacatori, aduşi de restul ambarcaţiunilor flotilei. Era o masă căreia era aproape cu neputinţă să-i rezişti. Sângele începu să curgă în şiroaie pe puntea Syphantei. Răniţii, în spasmele agoniei, se mai ridicau o dată pentru a mai da o ultimă lovitură de pistolet sau de pumnal. Totul era învălmăşit în mijlocul fumului. Dar pavilionul corfiot nu avea să coboare câtă vreme mai exista un singur om în viaţă pentru a-1 apăra!

În punctul cel mai fierbinte al acestei crunte încleştări, Xaris se bătea ca un leu. Nu părăsise duneta. De douăzeci de ori securea, ţinută din scurt de braţul său viguros, abătându-se în capul vreunui pirat, îl salvă de la moarte pe Henry d'Albaret.

Acesta din urmă, totuşi, în mijlocul tumultului, deşi nu putea face nimic contra numărului atacatorilor, rămânea mai departe stăpân pe sine. La ce se gândea? Să se predea? Nu. Un ofiţer francez nu se predă piraţilor. Bine, dar atunci, ce va face? îl va imita, oare, pe eroul Bisson, care, cu zece ani mai înainte, în condiţii asemănătoare, îşi aruncase corabia în aer ca să nu cadă în mâna turcilor? Va nimici el, o dată cu corveta, cele două bricuri acroşate în flancurile sale? Dar aceasta ar fi însemnat să absoarbă în aceeaşi distrugere şi răniţii de pe Syphanta, şi prizonierii smulşi lui Nicolas Starkos, femeile şi copiii! S-o sacrifice pe HadjineL. Iar cei care ar fi scăpat de explozie, dacă Sacratif i-ar fi lăsat în viaţă, cum aveau să mai scape, de data aceasta, ororilor sclaviei?

— Ia seama, comandante! strigă Xaris, aruncându-se în faţa lui.

O secundă mai târziu şi Henry d'Albaret ar fi fost lovit de moarte. Dar Xaris îl prinse în braţele sale pe piratul care se pregătea să lovească şi îl azvârli în mare. De trei ori, şi alţii voiră să ajungă până la Henry d'Albaret; de trei ori, însă, Xaris îi doborî la picioarele sale.

Între timp, puntea corvetei fusese în întregime inundată de masa atacatorilor. Abia de se mai auziră câteva împuşcături. Lupta se dădea mai ales cu arme albe, iar strigătele acopereau detunăturile prafului de puşcă.

Piraţii, deja stăpâni pe teuga din faţă, sfârşiseră prin a cuceri întreg spaţiul de până la rădăcina catargului principal. Puţin câte puţin, împingeau echipajul înapoi, către dunetă. Erau zece contra unul – pe puţin. Cum să mai fi fost posibilă rezistenţa? Comandantul d'Albaret, dacă ar fi vrut atunci să arunce în aer corveta, nici n-ar mai fi putut să-şi pună planul în aplicare. Atacatorii ocupau intrarea în tambuchi şi bocaportul care dădeau înăuntrul corvetei. Se răspândiseră prin camera bateriei şi sub punte, unde lupta continua cu aceeaşi îndârjire. Să mai ajungă până la depozitul de praf de puşcă, nici nu încăpea vorbă.

De altfel, pretutindeni, piraţii biruiau prin superioritatea numerică. O ultimă baricadă, făcută din trupurile camarazilor morţi sau răniţi, îi mai despărţea de pupa Syphantei. Primele rânduri, împinse de cele din spate, se căţărară pe această baricadă, după ce o îngroşară încă şi mai mult, adăugând grămezii alte cadavre proaspete. Apoi, călcând peste leşuri, cu picioarele în sânge, se îmbulziră la asaltul dunetei.

Acolo erau adunaţi vreo cincizeci de oameni şi vreo cinci sau şase ofiţeri, cu căpitanul Todros. Ei îl înconjuraseră pe comandantul lor, hotărâţi să reziste până la moarte.

Pe acest spaţiu îngust, lupta fu disperată. Pavilionul, doborât de pe cornul brigantinei o dată cu arborele artimon, fusese reînălţat în bastonul de la pupa. Era ultimul post, pe care onoarea poruncea să fie apărat până la cel din urmă om.

Dar, oricât de hotărâtă ar fi fost, ce putea face această mică trupă împotriva celor cinci sau şase sute de piraţi, care ocupau, în acel moment, teuga de la prova, puntea, gabiile – de unde curgea grindina de grenade? Echipajele flotilei le veneau necontenit în ajutor primilor asediatori. Erau atâţia bandiţi, încât atacul lor nu slăbise deloc, în vreme ce fiecare minut în plus împuţina numărul apărătorilor dunetei.

Această dunetă, totuşi, rezistă ca o fortăreaţă. Fu nevoie să o ia cu asalt în mai multe rânduri. Nu se poate închipui cât sânge se vărsă pentru a o cuceri. In sfârşit, cedă! Apărătorii Syphantei fură siliţi să se retragă sub avalanşa inamicilor până la coronament. Acolo, se regrupară în jurul pavilionului, căruia îi făcură un zid de apărare din trupurile lor. Henry d'Albaret, în mijlocul lor, cu pumnalul într-o mână şi pistoletul în cealaltă, dădu ultimele lovituri.

Nu! Comandantul corvetei nu s-a predat! A fost copleşit de numărul adversarilor! Atunci, îşi dori să moară. Zadarnic! Părea că, pentru cei care îl atacau, ar fi existat un ordin secret de a-1 prinde viu – ordin a cărui execuţie costă viaţa a douăzeci dintre cei mai îndârjiţi, căzuţi sub securea lui Xaris.

Henry d'Albaret fu prins, în sfârşit, împreună cu doi ofiţeri, care rezistaseră cot la cot cu de el. Xaris şi ceilalţi mateloţi se văzură legaţi fedeleş. Pavilionul Syphantei încetă să mai fluture la pupa!

În acelaşi timp, strigăte, vociferări, urale, izbucniră din toate părţile. Erau învingătorii care urlau pentru a-şi aclama cu mai multă tărie şeful:

— Sacratif! Sacratif!

Acest şef apăru, atunci, deasupra bastingajelor corvetei. Masa piraţilor se dădu în lături pentru a-i face loc. El înainta încet spre pupa, călcând în picioare, fără să-şi dea seama, cadavrele tovarăşilor săi. Apoi, după ce urcă scara însângerată a dunetei, înainta spre Henry d'Albaret.

Comandantul Syphantei îl vedea, în sfârşit, pe cel pe care gloata piraţilor tocmai îl salutase cu numele de Sacratif.

Era Nicolas Starkos.