Capitolul I.Corabie la orizont

La 18 octombrie 1827, pe la orele cinci după-amiaza, o micuţă ambarcaţiune levantină naviga cu toate pânzele sus, cu vântul din pupa, încercând să ajungă înainte de căderea nopţii în portul Vitylo, la intrarea în golful Coron.

Acest port, numit Oetylos de către Homer, este situat într-una dintre cele trei scobituri adânci, decupate, dinspre Marea Ioniană şi dinspre Marea Egee, în această frunză de platan cu care a fost asemuită, pe drept cuvânt, Grecia meridională. Pe această limbă de pământ în formă de frunză se întinde antica peninsulă Pelopones, Moreea din geografia modernă. Cea dintâi dantelură, în partea de vest, o reprezintă golful Coron, deschis între Messenia şi Magna; cea de-a doua, este golful Maraton, o răscroiala amplă în litoralul austerei Laconia; cea de-a treia este golful Nafplion, ale cărui faleze calcaroase despart Laconia de Argolida.

În primul dintre aceste trei golfuri se află portul Vitylo. Săpat la liziera malului său oriental, în fundul unei anse neregulate, el ocupă primele contraforturi maritime ale masivului Taygetos, a cărui prelungire orogarfică formează osatura acestui ţinut al Magnei. Siguranţa bazinului său, orientarea căilor sale de acces, înălţimile care îl domină fac din acest port unul dintre cele mai bune refugii, pe o coastă bătută neîncetat de toate vânturile acestor mări mediteraneene.

Corabia, care se lupta cu o briză destul de puternică venind dinspre nord-nord-vest, încă nu putea fi văzută de pe cheiurile portului Vitylo. Le mai separa o distanţă de vreo şase sau şapte mile. Deşi cerul era foarte limpede, numai vârful celor mai înalte pânze ale sale se desena pe fundalul luminos al zării îndepărtate.

Dar ceea ce nu se putea vedea de jos, se putea vedea de sus, adică de pe culmea crestelor care domină satul. Vitylo este construit ca un amfiteatru, pe abruptele stânci care protejează antica acropolă a Kelaphei. Deasupra acesteia se înalţă vreo câteva turnuri vechi, în ruină, cu o origine posterioară curioaselor rămăşiţe ale unui templu închinat lui Serapis, ale cărui coloane şi capiteluri în stil ionic împodobesc încă biserica din Vitylo. în apropiere de aceste turnuri se ridică, de asemenea, două sau trei capele mici, puţin frecventate, în care slujesc nişte călugări.

Aici, se cuvine să cădem la învoială asupra cuvântului „slujesc” şi chiar asupra calificativului de „călugăr”, aplicate caloierilor de pe coasta messeniană. Unul dintre aceştia, de altfel, care tocmai îşi părăsise capela, va putea fi apreciat, mai jos, după firea sa.

La vremea respectivă, religia, în Grecia, era încă un curios amestec de legende păgâne şi de credinţe de sorginte creştină. Mulţi credincioşi socoteau încă zeiţele Antichităţii ca fiind nişte sfinte din noua religie. Chiar şi în zilele noastre, după cum atrăgea atenţia domnul Henry Belle, „ei confundă semizeii cu sfinţii, spiriduşii din văile fermecate cu îngerii Paradisului, invocând în rugăciuni atât sirenele şi furiile, cât şi pe Panaghia. Din această pricină apar unele practici bizare, nişte anomalii care stârnesc râsul şi, uneori, un cler teribil de încurcat când vine vorba să descâlcească acest haos, prea puţin ortodox.

Mai ales în primele decenii ale acestui secol – adică acum cincizeci de ani, epoca la care s-a petrecut povestea noastră —, clerul din peninsula elenică era încă şi mai neştiutor decât acum, iar călugării, lipsiţi de griji, naivi, prietenoşi, „copii de treabă”, păreau destul de puţin apţi să păstorească populaţia, superstiţioasă din fire.

Măcar dacă aceşti caloieri ar fi fost doar neştiutori! Insă, în anumite regiuni ale Greciei, mai ales în ţinuturile sălbatice ale Magnei, cerşetori prin natura lor şi împinşi de nevoie, milogi împătimiţi după drahmele pe care le mai aruncau câteodată caritabilii călători, neavând altă ocupaţie decât a întinde credincioşilor la sărutat vreo icoană apocrifă de sfânt sau de a aprinde candela în troiţa vreunei sfinte, disperaţi de sărăcăcioasele lor venituri, obţinute din dijme, spovedanii, înmormântări şi botezuri, aceşti monahi sărmani, recrutaţi, de altfel, din clasele cele mai de jos, nu se dădeau în lături să îndeplinească meseria de pândari – şi ce mai pândari! – pentru localnicii de pe ţărm.

Astfel, marinarii din Vitylo, înşiraţi în port în felul acelor lazzaroni4 cărora le trebuie ceasuri întregi ca să se odihnească după o muncă de cinci minute, se treziră subit, când îl văzură pe unul dintre caloierii lor coborând iute spre sat, agitându-şi braţele.

Acesta era un bărbat de vreo cincizeci sau cincizeci şi cinci de ani, puţin spus gras, mai curând împănat cu acea grăsime specifică pe care o produce trândăvia, şi al cărui chip perfid nu putea inspira decât o minimă încredere.

— Hei! ce s-a întâmplat, părinte, ce s-a întâmplat? strigă unul dintre marinari, alergându-i în întâmpinare.

Vitylianul vorbea pe nas, cu acel accent care te făcea să crezi că Naso fusese unul dintre strămoşii elenilor, şi în acel dialect maniot, în care se amestecă greaca, turca, italiana şi albaneza, de parcă ar fi apărut pe vremea turnului Babei.

— Au năvălit ienicerii lui Ibrahim pe culmile Taygetosului? întrebă un alt marinar, schiţând un gest de nepăsare, care trăda un patriotism destul de firav.

— Barem să nu fie francezii! îi răspunse primul vorbitor.

— Tot un drac! replică un al treilea.

Iar acest răspuns arăta că lupta, pe atunci în cea mai încrâncenată perioadă a sa, nu îi interesa decât în trecere pe aceşti indigeni din capătul Peloponesului, foarte diferiţi de manioţii din Nord, care se remarcaseră atât de strălucit în războiul de Independenţă.

Însă rotofeiul caloier nu putu da un răspuns nici unuia, nici celuilalt. I se tăiase răsuflarea coborând pe faleza povârnită. Pieptul său de astmatic gâfâia. Voia să vorbească, dar nu reuşea. Barem, unul dintre strămoşii lui din Elada, soldatul de la Maraton, înainte de a cădea mort, putuse anunţa victoria lui Miltiade. Acum însă nu era vorba nici despre Miltiade, nici despre războiul atenienilor cu perşii. Abia dacă se putea spune că era vorba tot despre greci, referitor la aceşti sălbatici locuitori din cotlonul cel mai îndepărtat al Magnei.

— Ei! zi o dată, părinte, zi o dată! strigă un bătrân marinar, pe nume Gozzo, mai nerăbdător decât ceilalţi, ca şi când ar fi ghicit ce urma să anunţe călugărul.

Acesta reuşi, în sfârşit, să-şi recapete suflul. Apoi, întinzând o mână spre zare:

— Corabie la orizont! spuse el.

La aceste cuvinte, toţi trântorii săriră în picioare, bătură din palme şi o zbughiră către un stei de piatră, care străjuia portul. De acolo, privirea putea îmbrăţişa întinderea mării pe un sector mai vast.

Un străin ar fi putut crede că această forfotă fusese iscată de interesul pe care orice pânză, sosind din larg, este normal să-1 stârnească unor marinari împătimiţi după treburile mării. Nimic de felul acesta – sau, mai degrabă, dacă vreun lucru îi pasiona acum pe aceşti indigeni, era dintr-un motiv cu totul deosebit.

Într-adevăr, în momentul în care scriem – nu în momentul în care s-a petrecut povestea noastră —, Magna este încă un ţinut aparte în cuprinsul Greciei, redevenită regat independent prin voinţa puterilor europene, semnatare ale Tratatului de la Adrianopol, din 1829. Manioţii, cel puţin purtătorii de azi ai acestui nume, care trăiesc pe limburile alungite între golfuri, au rămas pe jumătate barbari, mai preocupaţi de libertatea proprie decât de aceea a ţârii lor. In plus, acest neam de la capătul Moreei de Jos a fost, din toate timpurile, aproape cu neputinţă de supus. Nici ienicerii turci, nici jandarmii greci n-au izbutit să-1 stăpânească. Certăreţi, răzbunători, transmiţându-şi, precum corsicanii, ura de familie, care nu se poate stinge decât în sânge, tâlhari încă din scutece şi totuşi ospitalieri, asasini, dacă furtul nu se putea fără ucidere, aceşti sălbatici munteni se consideră, nici mai mult, nici mai puţin, decât descendenţi direcţi ai spartanilor; dar, izolaţi pe aceste ramificaţii ale masivului Taygetos, unde se pot număra mii de micuţe citadele sau „pyrgos”, aproape inaccesibile, ei joacă bucuroşi rolul echivoc al cetelor medievale de tâlhari, ale căror drepturi feudale se exercitau prin lovituri de pumnal, şi focuri de flinte.

Dacă, în prezent, manioţii sunt încă semisălbatici, atunci este lesne de închipuit cum trebuie să fi fost acum cincizeci de ani. înainte ca raidurile vapoarelor cu aburi să fi pus capăt, în mod radical, jafurilor pe mare, în timpul primelor trei decenii ale acestui secol, ei au fost cu siguranţă cei mai îndârjiţi piraţi de care se puteau teme vasele de comerţ pe toate rutele spre factoriile levantine.

Şi mai cu seamă portul Vitylo, prin aşezarea sa geografică, la capătul peninsulei Pelopones, la îngemănarea a două mări, prin apropierea sa faţă de insula Cerigotto, îndrăgită de bandiţi, era bine amplasat pentru toţi aceşti răufăcători care bântuiau prin Arhipelag şi prin vecinătăţile sale din Mediterana, Zona cea mai populată din această regiune a Magnei purta numele deosebit de revelator de Kakovonni, iar kakovonnioţii, călare pe acest vârf cu care se încheie capul Matapan, puteau opera nestingheriţi. Pe mare, atacau corăbiile. Pe uscat, le atrăgeau prin semnale luminoase înşelătoare. Pretutindeni, le jefuiau şi le dădeau foc. Că echipajele acestora erau alcătuite din turci, egipteni sau chiar greci, nu conta – îi masacrau fără milă sau îi vindeau ca sclavi pe coastele berberilor. Când sărăcia a început să se înstăpânească peste ei, iar cabotierele au devenit rare prin împrejurimile golfului Coron sau ale golfului Maraton, în larg de Cerigo sau de capul Gallo, au înălţat rugăciuni publice spre zeul furtunilor, ca să binevoiască să le dea plocon vreun vas de mare tonaj şi cu o încărcătură bogată. Nici caloierii nu s-au lăsat mai prejos, rugându-se pentru maximul de profit al credincioşilor lor.

Or, de vreo câteva săptămâni, jaful nu le fusese oferit. Nici o corabie nu nimerise pe ţărmurile Magnei. De aceea fu o explozie de bucurie atunci când călugărul lăsă să-i scape aceste cuvinte, întretăiate de horcăieli astmatice: „Corabie la orizont!”

Aproape imediat s-au făcut auzite bătăile surde ale simandrului, un soi de clopot de lemn cu limbă de fier, des întâlnit prin aceste provincii, unde turcii nu îngăduie folosirea clopotelor de metal. Dar lugubrele ciocănituri au fost suficiente ca să adune în port o gloată avidă, bărbaţi, femei, copii, câini fioroşi şi de temut, cu toţii deopotrivă numai buni pentru jaf şi masacru.

Între timp, vitylienii, strânşi pe stânca înaltă, se certau în gura mare. Ce era această corabie semnalată de caloier?

Cu briza de nord-nord-vest care sufla la căderea nopţii, această ambarcaţiune, cu mura la babord, luneca rapid. Ai fi putut zice că avea să treacă aţă pe lângă capul Matapan. După direcţia sa de acum, părea să vină din împrejurimile Cretei. Coca începuse să i se contureze deasupra siajului alb pe care îl lăsa în urmă; dar pânzele nu i se desluşeau, apărând doar ca o masă neclară. Aşadar, nu se putea recunoaşte ce fel de corabie era. Din pricina aceasta, presupunerile privitorilor se încrucişau din minut în minut.

— Este un chebek! spunea unul dintre marinari. Tocmai i-am văzut pânzele pătrate pe catargul focului!

— Ba nu! răspundea un altul, este o pincă! Uitaţi-vă la spatele înălţat şi la etrava umflată!

— Chebek sau pincă! Deh! cine ar putea să deosebească de-i una sau alta la o asemenea distanţă?

— N-ar fi mai degrabă o polacră cu vele pătrate? observă un alt marinar, care îşi făcuse un ochean din amândouă mâinile strânse la ochi.

— Doamne-ajută! răspunse bătrânul Gozzo. Polacră, chebek sau pincă, toate au trei catarge, şi mai mult fac trei catarge decât două, când e vorba să pice prin locurile noastre o încărcătură zdravănă de vinuri de Candia sau de stofe de Smirna!

La această observaţie de bun-simţ, toţi priviră cu şi mai mare atenţie. Corabia se apropia şi creştea încetul cu încetul; dar, tocmai fiindcă ţinea vântul strâns, nu se vedea decât din faţă. Ar fi fost, aşadar, peste poate să afirmi că avea două sau trei catarge, adică dacă să presupui că încărcătura sa era sau nu considerabilă.

— Pfui! nenorocire pentru noi, şi-a băgat dracul coada! zise Gozzo, aruncând una dintre înjurăturile sale poliglote, cu care îşi întărea toate frazele. Nu avem de-a face decât cu o felucă.

— Sau chiar cu o tartană! strigă caloierul, nu mai puţin dezamăgit ca restul auditoriului.

Că exclamaţiile de dezamăgire au însoţit aceste două observaţii, este de prisos să mai spunem. însă, orice fel de ambarcaţiune ar fi fost aceea, se putea deja aprecia că nu cântărea mai mult de o sută sau o sută douăzeci de tone. La urma urmei, puţin conta că încărcătura sa nu era enormă, dacă era preţioasă. Există şi feluci simple, ba chiar şi tartane care sunt încărcate cu vinuri de soi ori cu stofe scumpe. In acest caz, merita să fie atacate şi să le aducă un câştig gras cu atât de puţină osteneală! Nu avea rost să deznădăjduiască de pe-acum. De altfel, bandiţii vechi, foarte pricepuţi în astfel de probleme, găseau că această barcă nu era lipsită de eleganţă, ceea ce pleda în favoarea sa.

În acest timp, soarele începea să scapete dincolo de orizont, în vestul Mării Ioniene; numai că apusul de octombrie avea să mai lase destulă lumină, pentru încă vreun ceas, astfel încât corabia să fie recunoscută înainte de a se face întuneric beznă. De altfel, după ce trecuse pe lângă capul Matapan, schimbase direcţia cu vreo două carturi ca să intre mai bine în deschiderea golfului şi acum se prezenta în condiţii mai bune ochilor privitorilor.

Astfel, cuvântul: şaică! scăpă, o clipă mai târziu, din gura bătrânului Gozzo.

— O şaică! răcniră însoţitorii săi, a căror deziluzie se traduse printr-o revărsare de blesteme.

Numai că, la acest punct, nu se iscă nici o discuţie, întrucât nu mai încăpea loc de confuzie. Corabia care manevra la intrarea în golful Coron era, fără îndoială, o şaică. La urma urmei, aceşti oameni din Vitylo greşeau strigându-şi nenorocul. Se întâmpla, nu rareori, să se găsească vreo încărcătură preţioasă şi la bordul unor astfel de şeici.

Denumirea aceasta desemnează o barcă levantină de tonaj mijlociu, a cărei selatură, adică arcuirea punţii, se accentuează uşor şi se ridică în partea din spate. Şaica aceasta era greeată pe trei catarge şi mandarele pentru aurică. Catargul principal, foarte înclinat înainte şi plasat în centru, purta o velă latină, un contragabier, un gabier şi un strai zburător. Două vele foc, în faţă, şi două straiuri zburător, pe cele două catarge inegale din spate, îi completau velatura şi îi confereau o înfăţişare neobişnuită. Culorile vii în care fusese vopsită coca, curbura îndrăzneaţă a etravei, varietatea catargelor, forma fantezistă a pânzelor sale o făceau unul dintre cele mai ciudate specimene de şeici – aceste graţioase ambarcaţiuni care navighează cu sutele prin apele Arhipelagului. Nimic mai elegant decât această barcă uşoară, culcându-se şi înălţându-se pe val, înconjurându-se de spumă, ţâşnind înainte fără efort, asemenea unei păsări uriaşe, ale cărei aripi ar fi tăiat apa mării, care scânteia acum în ultimele raze ale soarelui.

Cu toate că briza dădea să se înăsprească şi cerul se acoperise de „zdrenţe” – numele pe care levantinii îl dau anumitor nori de pe cerul lor —, şaica nu-şi strânsese niciuna dintre pânze. îşi păstrase până şi straiurile, pe care un marinar mai puţin îndrăzneţ le-ar fi coborât, fără îndoială. Evident, din pricină că voia să tragă la ţărm, căci, altminteri, căpitanului n-avea de ce să-i pese că îşi va petrece noaptea pe o mare deja zbuciumată, care ameninţa să se zburlească şi mai tare încă.

Însă, acum, deşi pentru marinarii din Vitylo nu mai încăpea îndoială asupra faptului că şaica se îndrepta spre golf, plutea încă întrebarea dacă destinaţia sa avea să fie tocmai portul lor.

— Hei! strigă unul dintre ei, ai zice că mai caută încă să-şi umfle pânzele în loc să tragă la ţărm!

— Dracu' s-o ia în spinare! replică un altul. Care va să zică o să vireze şi-o să iasă din nou în larg?

— Oare se va duce la Coron?

— Sau la Kalamata?

Aceste două ipoteze erau valabile în egală măsură. Coron este un port pe coasta maniotă destul de frecventat de corăbiile de comerţ din Levant, căci de aici pleacă importante cantităţi de ulei din Grecia de Sud. La fel şi Kalamata, port situat în inima golfului, ale cărui bazaruri erau ticsite de mulţimea de produse ale manufacturierilor, stofe sau vase, pe care i le trimiteau diverse ţări din Europa Occidentală. Aşadar, era posibil ca şaica să fi fost încărcată cu scopul de a ajunge într-unui dintre aceste două porturi – fapt ce i-ar fi descumpănit din cale-afară pe vitylienii noştri, în căutare de prăzi şi de jafuri.

În timp ce era observată cu o atenţie nici pe departe dezinteresată, şaica înainta cu repeziciune. Curând, ajunse în dreptul stâncii de la Vitylo. Acesta era momentul în care li se decidea soarta. Dacă şaica avea să se îndrepte în continuare spre centrul golfului, Gozzo şi tovarăşii lui aveau să-şi piardă orice speranţă de a pune stăpânire pe ea. într-adevăr, chiar şi repezindu-se cu cele mai rapide bărci ale lor, n-ar fi avut nici o şansă s-o prindă din urmă, într-atât viteza acesteia era superioară, cu enorma sa velatură care o mâna neobosită.

— Vine încoace!

Aceste două cuvinte fură rostite curând de bătrânul marinar, al cărui braţ, terminat cu o mână încârligată, se îndreptă spre mica ambarcaţiune ca o gheară de abordaj.

Gozzo nu se înşela. Cârma fusese potrivită pe vânt, iar şaica se lăsa acum purtată spre Vitylo. În acelaşi timp, straiul zburătorului şi focul mic au fost coborâte; apoi, gabierul fu strâns pe vergă. Astfel, uşurată de o parte din pânzele sale, era mai bine stăpânită de mâna cârmaciului.

Atunci începu să se lase întunericul. Şaica nu mai avea timp decât doar cât să străbată şenalul până la Vitylo. Existau, ici şi colo, colţi de stâncă pe care trebuia să-i ocolească, altminteri riscând să se facă fărâme. Totuşi, pavilionul de pilot încă nu fusese înălţat pe arborele principal al micuţei corăbii. însemna că avea un căpitan care cunoştea perfect acest şenal destul de periculos, de vreme ce se aventura prin el fără să ceară ajutor. La fel de bine se putea să nu fi avut încredere – şi pe bună dreptate – În practicile vitylienilor, care n-ar fi simţit mustrări de conştiinţă dacă ar fi făcut şaica să urce pe vreuna din stâncile de sub apă, unde numeroase corăbii îşi găsiseră deja sfârşitul.

În plus, pe atunci, nici un far nu lumina coasta pe această porţiune a Magnei. Un simplu foc de port servea la călăuzirea prin îngustul şenal.

Şaica se apropia, totuşi. Curând, nu mai era decât la o jumătate de milă distanţă de Vitylo. Trăgea la ţărm fără nici o şovăială. Se simţea că o manevra o mână pricepută.

Lucrul acesta nu era pe placul tuturor acestor păcătoşi. Ei aveau interesul ca vasul pe care îl râvneau să se izbească de colţii de stâncă. în asemenea împrejurări, reciful devenea complicele lor devotat. El începea lucrarea, iar ei nu aveau decât s-o ducă până la capăt. Mai întâi naufragiul, apoi jaful – acesta era modul lor de a acţiona. Astfel erau scutiţi de lupta cu armele, de agresiunea directă, în care unii dintre ei puteau cădea victimă. Existaseră, într-adevăr, şi unele ambarcaţiuni de genul acesta, apărate de un inimos echipaj, care nu se lăsase atacat fără a-şi vinde scump pielea.

Însoţitorii lui Gozzo îşi părăsiră, aşadar, postul de observaţie şi recoborâră în port, fără a pierde nici o clipă. într-adevăr, trebuia să pună în practică acele maşinaţiuni obişnuite tuturor jefuitorilor de epave, fie că sunt din Pont, fie din Levant.

Să oblige şaica să eşueze în strâmtele păsuri ale şenalului, indicându-i o direcţie falsă, nimic nu părea mai simplu în acest întuneric care, fără să fie încă deplin, era îndeajuns cât să-i îngreuneze manevrele.

— La focul din port! zise scurt Gozzo, căruia însoţitorii săi aveau obiceiul să-i dea ascultare fără şovăire.

Bătrânul marinar fu înţeles. Două minute mai târziu, acest foc – un simplu felinar, aprins în vârful unui stâlp înfipt în digul scund – se stinse brusc.

În aceeaşi clipă, acest foc fu înlocuit printr-un altul, care la început fu plasat pe aceeaşi direcţie; dar, dacă primul, nemişcat pe stâlp, indica un punct mereu fix pentru navigator, cel de-al doilea, din pricina mobilităţii sale, trebuia să-1 atragă în afara şenalului şi să-1 expună riscului de-a se izbi de o stâncă de sub apă.

Acest foc, într-adevăr, era un felinar a cărui lumină nu se deosebea prin nimic de aceea a focului de port; numai că felinarul era aninat de coarnele unei capre, care era mânată încet pe primele trepte ale falezei. Lumina se deplasa, aşadar, o dată cu animalul şi trebuia să oblige şaica la manevre greşite.

Nu era prima oară când oamenii din Vitylo acţionau în acest fel. Desigur că nu! Mai mult, numai rareori dăduseră greş în acţiunile lor criminale.

Între timp, şaica pătrunsese pe culoarul de trecere. După ce îşi strânsese vela mare, nu mai avea decât pânzele latine clin spate şi vela foc. Această velatură redusă îi era suficientă pentru a ajunge la locul de ancorare.

Spre absoluta uluire a marinarilor care o urmăreau, micuţa corabie înainta cu o siguranţă de necrezut prin sinuozităţile şenalului. Iar de lumina mobilă pe care o purta capra, părea să nu-i pese nicidecum. Nici în plină zi manevra sa n-ar fi fost mai precisă. După toate aparenţele, căpitanul practicase adesea intrarea în portul Vitylo şi o cunoştea într-atât de bine încât să se poată aventura prin ea chiar şi în toiul celei mai profunde bezne.

Deja putea fi văzut cu ochiul liber acest temerar lup de mare. Silueta lui se distingea clar în întuneric, în partea din faţă a şeicii. Era înfăşurat în abaua sa cu falduri largi, un soi de manta de lână, a cărei glugă îi acoperea cu totul capul. Pe drept cuvânt, acest căpitan, în atitudinea sa, nu amintea cu nimic de modeştii proprietari de cabotiere, care, în timpul manevrei, îşi treceau fără încetare printre degete mătăniile lor făcute din boabe mari, ca acelea care se întâlnesc la tot pasul în Arhipelag. Nici pomeneală! Acesta, cu o voce joasă şi calmă, nu se preocupa decât să-i transmită ordinele timonierului, aşezat în partea din spate a micuţei corăbii.

În acel moment, felinarul, plimbat pe rampele falezei, se stinse fără veste. Dar nici acest lucru nu împiedică şaica să-şi continue netulburată drumul. Pentru o clipă crezură că o deviere bruscă avea să o trimită într-o stâncă primejdioasă, plasată la oglinda apei, la numai o ancablură de port, şi care nu se putea zări prin întuneric. O uşoară atingere a cârmei a fost de ajuns să-i modifice direcţia şi reciful, şters de corabie, a fost evitat.

Aceeaşi îndemânare a timonierului se vădi şi când fu nevoie să ocolească o a doua stâncă subacvatică, care nu lăsa liber decât un pas îngust prin şenal – stâncă pe care mai mult de o corabie o izbise venind spre locul de ancorare, fie că pilotul fusese ori nu complicele vitylienilor.