Capitolul II.Faţă în faţă

Zece minute mai târziu, o barcă uşoară, un gig, se desprindea de şaică şi îl lăsa la picioarele digului, fără nici un însoţitor, fără nici o armă, pe acest om în faţa căruia vitylienii tocmai bătuseră în retragere cu atâta grăbire.

El era căpitanul Karystei – astfel se numea micuţa corabie care ancorase în port.

Acest bărbat, de înălţime medie, lăsa să se vadă o frunte înaltă şi trufaşă sub fesul său gros de marinar. în ochii aspri avea o privire fixă. Deasupra buzei de sus, nişte mustăţi de cleft, întinse la orizontală, se terminau în furculiţă, şi nu ascuţit. Pieptul său era lat, membrele vânjoase. Pletele sale negre i se revărsau în bucle, pe umeri. Abia dacă trecuse de treizeci şi cinci de ani, de numai câteva luni. Dar obrazul său argăsit de brize, trăsăturile colţuroase, cuta de pe frunte, adâncită ca o brazdă, în care nici un gând cinstit nu putea încolţi, îl făceau să pară mai înaintat în ani decât era de fapt.

Cât despre cum era îmbrăcat în acel moment, nu vedeai nici vesta, nici jiletca, nici fustanela palicarului. Caftanul său, cu glugă de culoare brună, brodat cu fireturi discrete, pantaloni săi verzui, cu pliuri largi, pierduţi în cizmele cu carâmbi înalţi, aminteau mai curând de veşmintele marinarilor de pe coastele berbere.

Şi, cu toate acestea, Nicolas Starkos era un veritabil grec prin naştere şi originar chiar din portul Vitylo. Aici îşi petrecuse primii ani de tinereţe. Copil şi adolescent, între aceste stânci îşi făcuse ucenicia în viaţa pe mare. Prin aceste locuri navigase el; la voia curenţilor şi-a vânturilor. Nici o scobitură a ţărmului nu rămăsese necercetată de dânsul, în lărgime şi în adâncime. Nu exista nici un recif, nici un stăvilar, nici o stâncă submarină căreia să nu-i fi cunoscut poziţia. Nu exista nici un cot al vadului prin şenal, pe care el să nu fi fost în stare să-1 străbată, neajutat nici de compas, nici de pilot, prin numeroasele sale meandre. Aşadar, este lesne de înţeles cum, în ciuda falselor semnale ale compatrioţilor săi, el putuse dirija corabia cu aşa o mână sigură. De altfel, ştia cât sunt de periculoşi vitylienii. Îi văzuse deja la acţiune. Şi, probabil, pe ansamblu, nu le dezaproba instinctele de prădători, câtă vreme el personal nu avea de suferit de pe urma lor.

Dar, dacă el îi cunoştea pe ei, şi Nicolas Starkos era la fel de bine cunoscut pentru vitylieni. După moartea tatălui său, care fusese una dintre acele mii de victime ale cruzimii turcilor, mama sa, însetată de răzbunare, n-a mai aşteptat decât ocazia de a se arunca în prima răscoală împotriva tiraniei otomane. El, la douăzeci şi opt de ani, părăsise Magna ca să cutreiere mările şi, în mod special, Arhipelagul, destoinicindu-se nu doar în meseria de marinar, dar şi în aceea de pirat. La bordul căror vase servise el în toată această perioadă din existenţa sa, care căpetenii de corsari sau de bandiţi îl avuseseră în subordine, sub ce pavilion îşi făcuse ucenicia într-ale armelor, ce sânge vărsase mâna lui, sângele duşmanilor Greciei sau al apărătorilor săi – sau chiar şi acela care curgea prin venele lui —, nimeni n-ar fi putut spune. De mai multe ori, totuşi, fusese văzut prin diversele porturi din golful Coron. Unii dintre compatrioţii săi putuseră povesti marile sale isprăvi de piraterie, la care participaseră şi ei, despre vase de comerţ atacate şi distruse, despre bogate încărcături transformate în porţii de pradă! Insă o oarecare aură de mister înconjura numele lui Nicolas Starkos. Cu toate că era atât de bine cunoscut în provinciile Magnei încât, la auzul acestui nume, toţi îşi plecau capetele.

Astfel se explică primirea pe care i-o făcuseră acestui om locuitorii din Vitylo, de ce le impunea prin simpla-i prezenţă, cum de toţi renunţaseră la planul de a ataca şaica, de îndată ce îl recunoscuseră pe cel care o comanda.

De cum pusese piciorul în port căpitanul Karystei, puţin mai departe de dig, bărbaţi şi femei, care dăduseră fuga pentru a-1 întâmpina, se rânduiră respectuoşi de-o parte şi de alta la trecerea sa. în timp ce debarcase, nici un strigăt nu se făcuse auzit. Se părea că Nicolas Starkos avea destul prestigiu pentru a impune tăcerea în jurul său doar prin înfăţişarea lui. Lumea aştepta să vorbească el şi, clacă nu avea să vorbească – ceea ce se putea întâmpla —, nimeni nu îşi permitea să-i adreseze cuvântul.

Nicolas Starkos, după ce le porunci mateloţilor bărcii sale să se întoarcă la bord, înainta spre unghiul pe care îl forma cheiul în fundul portului. Dar de-abia făcuse vreo douăzeci de paşi în această direcţie când se opri. Atunci, observându-1 pe bătrânul marinar care îl urma ca şi când ar fi aşteptat vreun ordin de executat:

— Gozzo, spuse el, aş avea nevoie de zece bărbaţi zdraveni ca să-mi completez echipajul.

— Îi vei avea, Nicolas Starkos, răspunse Gozzo.

Căpitanul Karystei ar fi putut dori şi o sută şi tot i-ar fi găsit, pe alese, în rândurile acestei populaţii de marinari din tată-n fiu. Iar aceşti o sută de bărbaţi, fără să întrebe încotro îi va conduce, cărei meserii îi destinase, în favoarea cui aveau să pornească să navigheze sau să se lupte, l-ar fi urmat pe compatriotul lor, gata să-i împărtăşească soarta, ştiind bine că, într-un fel sau altul, vor avea de câştigat.

— Aceşti zece bărbaţi, într-o oră, să fie la bordul Karystei, adăugă căpitanul.

— Vor fi, răspunse Gozzo.

Nicolas Starkos, dând de înţeles printr-un gest că nu voia să fie însoţit, urcă mai departe pe cheiul care se rotunjea la capătul digului şi se pierdu pe una din îngustele străduţe din port.

Bătrânul Gozzo, respectându-i voinţa, se întoarse la tovarăşii lui şi nu se mai preocupă decât să-i găsească cei zece oameni destinaţi să-i completeze echipajul şeicii.

În acest timp, Nicolas Starkos urca, pas cu pas, cornişa acestei faleze povârnite, care susţinea târgul Vitylo. De la această înălţime, nu se mai auzea alt zgomot decât lătratul câinilor feroce, aproape la fel de temuţi pentru călători precum şacalii şi lupii, nişte dulăi cu formidabile fălci, cu capul mare, de buldogi, pe care nu-i speria nici o bâtă. Câţiva pescăruşi se roteau în văzduh, cu bătăi scurte din largile lor aripi, reîntorcându-se la cuiburile lor de pe litoral.

Curând, Nicolas Strakos trecu şi de ultimele case din Vitylo. Apucă, apoi, pe abrupta potecă dimprejurul acropolei Kerapha. După ce merse de-a lungul ruinelor unei citadele, care fusese odinioară clădită în aceste locuri de către Ville-Hardouin, pe vremea când cruciaţii ocupau diverse puncte din Pelopones, trebui să dea ocol bazei câtorva vechi turnuri, cu care încă mai era încununată faleza. Acolo, se opri o clipă şi se întoarse.

La orizont, dincolo de capul Gallo, secera lunii dădea să se stingă în apele Mării Ioniene. Câteva stele, rare, scânteiau printre strâmtele sfâşieri de nori, mânaţi de vântul iute al serii. în vremurile de pace, o linişte absolută domnea în jurul acropolei. Două sau trei pânze, abia vizibile, brăzdau oglinda golfului, străbătându-1 către Coron sau urcând spre Kalamata. Dacă n-ar fi fost lanternele care se legănau în vârful catargelor acestora, probabil ar fi fost cu neputinţă să le observi. în schimb, şapte sau opt focuri luminau în diverse puncte ale ţărmului, dublate de reflexul tremurător al apei. Să fi fost focurile bărcilor de pescari sau ale caselor, aprinse pentru noapte? Nu s-ar fi putut spune precis.

Nicolas Starkos cercetă, cu privirea sa obişnuită cu întunericul, toată această imensitate. Exista în ochii marinarului acestuia o agerime pătrunzătoare, care îi îngăduia să vadă şi acolo unde alţii nu vedeau nimic. Dar, în acel moment, părea că nu lucrurile din afară îl interesează pe căpitanul Karystei, deprins fără îndoială cu scene absolut diferite. Nu, el privea acum în sine însuşi. Respira aerul acesta natal, ca o răsuflare a ţării, aproape fără să-şi dea seama. Şi rămase nemişcat, dus pe gânduri, cu braţele încrucişate, cu capul descoperit, neclintit, de parcă ar fi fost dăltuit în piatră.

Aproape un sfert de ceas se scurse astfel. Nicolas Starkos nu încetase să privească spre acest Occident, pe care-1 îngrădea un îndepărtat orizont de mare. Apoi făcu vreo câţiva paşi, urcând faleza pieziş. Nu întâmplător mergea astfel. Un gând tainic îl conducea; dar trebuie să spunem că ochii săi evitau încă să vadă ceea ce voiau să descopere pe înălţimile de la Vitylo.

De altfel, nimic nu era mai dezolant ca această coastă, de la capul Matapan până în fundul scobiturii golfului. Pe aici nu creşteau portocali, lămâi, măceşi, oleandri, tufe de iasomie de Argolida, smochini, arbatuşi, duzi, nimic din ceea ce face din anumite regiuni ale Greciei o ţară bogată şi înverzită. Nici un stejar, nici un platan, nici un rodiu care să despice vreo întunecată perdea de chiparoşi şi de cedri. Pretutindeni numai stânci, pe care o viitoare surpare a acestor terenuri vulcanice le va prăvăli lesne în apele golfului. Pretutindeni un soi de ariditate sălbatică domnea peste aceste plaiuri ale Magnei, prea puţin hrănitoare pentru populaţia sa. Doar câţiva pini descărnaţi, strâmbi, fantasmatici, cu răşina uscată, secătuiţi de sevă, îşi arătau rănile adânci din trunchiurile lor. Ici-colo, se iţeau nişte cactuşi debili, veritabili scaieţi, ale căror frunze semănau cu nişte mici arici, pe jumătate jupuiţi. Nicăieri, în sfârşit, nici din arbuştii sfrijiţi, nici din pământ, mai mult piatră seacă decât humus, nu se găsea ceva de hrănit caprele de pe aici, aceste animale pe care, totuşi, lipsa lor de nazuri le face uşor de crescut.

După ce mersese vreo sută de paşi, Nicolas Starkos se opri din nou. Apoi se întoarse către nord-est, acolo unde creasta îndepărtată a Taygetosului îşi desena profilul pe fundalul mai puţin întunecat al cerului. Una sau două stele, care răsăreau la acea oră, încă mai picoteau pe linia orizontului, ca nişte licurici mai mari.

Nicolas Starkos rămăsese nemişcat. Privea o căsuţă scundă, construită din lemn, aşezată pe o cocoaşă a falezei, la vreo cincizeci de paşi depărtare. Sălaş modest, izolat deasupra satului, la care se ajungea pe nişte poteci râpoase, clădit în mijlocul unei curţi cu un pâlc de arbori pe jumătate despuiaţi, înconjurată de un gard de mărăcini. Se simţea că locuinţa fusese părăsită de multă vreme. Gardul, în stare proastă, când stufoşit, când găurit, nu mai reprezenta o barieră suficientă ca s-o protejeze. Câinii vagabonzi sau şacalii, care vizitau uneori regiunea, devastaseră nu o dată acest cotlon de pământ maniot. Buruieni şi mărăcinişuri, la atât se redusese aportul naturii în acest loc pustiu, de când mâna omului nu se mai ocupase de el.

Şi din ce cauză suferise acest abandon? Pentru că stăpânul acestei bucăţi de pământ murise de mulţi ani. Pentru că văduva lui, Andronika Starkos, părăsise ţara, ca să meargă să intre în rândurile acelor curajoase femei care s-au remarcat în războiul de Independenţă. Pentru că fiul, după plecarea ei, nu mai pusese niciodată piciorul în casa părintească.

Acolo, totuşi, se născuse Nicolas Starkos. Acolo se scurseseră primii ani din copilăria lui. Tatăl său, după o îndelungată şi cinstită viaţă de marinar, se retrăsese în acest adăpost şi se ţinuse departe de populaţia din Vitylo, ale cărei excese îl îngrozeau. Mai instruit, de altfel, şi cu mai multă dare de mână decât oamenii din port, el îşi putuse încropi o existenţă aparte, doar cu nevasta şi copilul său. Trăia astfel, în fundul acestei vizuini, nebăgat în seamă şi liniştit, când, într-o zi, într-un acces de mânie, a încercat să opună rezistenţă asupririi şi a plătit cu viaţa rezistenţa sa. Nu le puteai scăpa agenţilor turci, nici măcar în cele mai ascunse unghere ale peninsulei!

Tatăl nu mai era, pentru a-şi îndruma fiul, iar mama n-a avut atâta putere pentru a-1 ţine în frâu. Nicolas Starkos şi-a părăsit căminul pentru a merge să cutreiere mările, punând în slujba pirateriei şi a piraţilor acele minunate simţuri de marinar pe care le moştenise.

De zece ani casa fusese, aşadar, abandonată de către fiu, iar de alţi şase, de către mamă. Prin ţinut lumea vorbea că, totuşi, Andronika ar mai fi călcat pe aici, de vreo câteva ori. Cel puţin crezuseră că o zăresc, dar la intervale rare şi numai pentru câteva momente, fără ca ea să fi comunicat cu vreunul dintre locuitorii din Vitylo.

În ceea ce îl priveşte pe Nicolas Starkos, niciodată până în ziua aceea, cu toate că fusese adus, o dată sau de două ori, înapoi în Magna, de către hazardul periplurilor sale, el nu manifestase intenţia de a revedea această modestă gospodărie de pe faleză. Niciodată nu se ridicase vreo întrebare din partea sa despre starea de dărăpănare în care căzuse aceasta. Niciodată nu făcuse vreo aluzie la mama lui, pentru a afla dacă ea mai venea, din când în când, la casa părăsită. Dar, de-a lungul teribilelor evenimente care însângerau pe atunci Grecia, poate că numele Andronikăi ajunsese până la urechile sale – nume pare ar fi trebuit să pătrundă ca o remuşcare în conştiinţa sa, dacă această conştiinţă n-ar fi fost de nepătruns.

Cu toate acestea, în ziua aceea, dacă Nicolas Starkos făcuse o escală în portul Vitylo, nu fusese numai pentru a-şi reîntări echipajul şeicii sale cu încă zece oameni. O dorinţă – chiar mai mult decât o dorinţă —, un imperios instinct îl mânase încoace. Se simţise cuprins de nevoia de a revedea, pentru ultima oară, fără îndoială, casa părintească, să mai atingă cu piciorul său acest pământ pe care învăţase să meargă, să respire aerul închis între aceşti pereţi unde dăduse el drumul primei sale răsuflări, unde îşi gângăvise primele sale cuvinte de copil. Da! iată de ce urcase povârnitele poteci ale acestei faleze, de ce se afla, la această oră, în faţa porţii micii îngrădituri.

Acolo, parcă şovăi un moment. Inima nu îi împietrise până într-atât încât să nu mai simtă o oarecare strângere în faţa unor imagini reînviate din trecut. Nimeni nu s-a născut undeva pentru a nu simţi nimic în faţa locului unde a fost legănat de braţele mamei. Corzile sufletului nu se pot toci într-atât încât să nu vibreze, măcar una, atunci când astfel de amintiri le ating.

Asa se întâmplă şi cu Nicolas Starkos, zăbovind în pragul casei părăsite, la fel de întunecate, la fel de moarte înăuntru ca şi pe afară.

— Să intrăm! Da! să intrăm!

Acestea fură primele cuvinte rostite de Nicolas Starkos. Dar şi pe acestea le murmură numai, de parcă i-ar fi fost teamă să nu fie auzit şi să trezească vreo nălucă de-a trecutului.

Să intri în această curte, nimic mai simplu! Poarta era smulsă, stâlpii ei zăceau la pământ. Nu mai exista poartă de deschis, nici zăvor de tras.

Nicolas Starkos intră. Se opri în faţa casei, a cărei streaşină, pe jumătate putredă de la ploi, abia de se mai ţinea în capătul ferecăturilor mâncate de rugină.

În clipa aceea, o cucuvea îşi slobozi strigătul şi îşi luă zborul dintr-o tufă de fistic, crescută în pragul uşii.

Atunci, Nicolas Starkos şovăi încă o dată. Era, totuşi, foarte hotărât să revadă toată casa, până la ultima încăpere. Dar se simţi cumva înciudat din pricina celor ce se petreceau într-însul, încercând un soi de remuşcare. Dacă se simţea emoţionat, se simţea deopotrivă şi contrariat. Părea că acoperişul părintesc avea să se prăbuşească în chip de protest asupra lui, ca un ultim blestem!

De aceea, mai înainte de a pătrunde în această casă, el vru să-i dea ocol. Noaptea era adâncă. Nimeni nu îl vedea şi „nici el nu se vedea pe sine”! In plină zi poate n-ar fi venit! în toiul nopţii, simţea mai mult curaj să-şi înfrunte amintirile.

Iată-1, aşadar, mergând cu pas furişat, ca un răufăcător care încearcă mai întâi să cerceteze intrările casei pe care urma s-o jefuiască, alunecând de-a lungul zidurilor crăpate pe la îmbinări, cotind pe lângă colţurile al căror unghi măcinat dispărea sub stratul de muşchi, pipăind cu mâna aceste pietre dărâmate, ca pentru a vedea dacă mai rămăsese încă vreun strop de viaţă în acest stârv de casă, ascultând, în sfârşit, dacă îi mai bătea inima! In spate, curtea era încă şi mai întunecată. Lucirile piezişe ale secerii lunii, care apunea în acel moment, nu puteau răzbate până acolo.

Nicolas Starkos îi făcuse înconjurul, fără grabă. Mohorâta casă păstrase un fel de tăcere ameninţătoare. Ai fi crezut-o bântuită sau nepământeană. El reveni la faţada orientată către apus. Apoi se apropie de uşă, ca s-o împingă, dacă se mai ţinea doar în zăvor, sau ca s-o forţeze, dacă limba clanţei se mai afla înţepenită în lăcaşul său din broască.

Dar, atunci, un val de sânge i se lăsă peste ochi. Văzu „roşu”, cum se spune, dar un roşu de văpaie. în această casă, pe care voia s-o viziteze încă o dată, nu mai îndrăznea să intre. I se părea că tatăl său, mama sa, aveau să iasă în prag, cu braţele întinse, blestemându-1, pe el, fiul cel rău, cetăţeanul cel rău, trădător al familiei, trădător al patriei!

În clipa aceea, uşa se deschise încet. O femeie apăru în prag. Era îmbrăcată după portul maniot – o fustă de stambă neagră, cu o bordură îngustă, roşie, o cămaşă de culoare închisă, strânsă în talie, pe cap cu o pălărie largă, brună, înfăşurată cu un fular în culorile drapelului grecesc.

Această femeie avea o faţă energică, ochi mari şi negri, de o vioiciune puţin sălbatică şi un obraz smead, ca acela al pescarilor de pe ţărm. Era înaltă de statură, dreaptă, cu toate că avea peste şaizeci de ani.

Era Andronika Starkos. Mama şi fiul, despărţiţi de atât de multă vreme trupeşte şi sufleteşte, se aflară, astfel, faţă în faţă.

Nicolas Starkos nu se aştepta să se trezească în prezenţa mamei sale. Fu îngrozit de această apariţie.

Andronika, cu mâna întinsă către fiul ei, interzicându-i să intre în casă, nu rosti decât aceste cuvinte, cu o voce care le făcea teribile, venind de la ea:

— Niciodată Nicolas Starkos nu va mai pune piciorul în casa tatălui său! Niciodată!

Iar fiul, covârşit de această poruncă, se retrase încet, pas cu pas. Cea care îl purtase în pântecele său acum îl gonea, cum se goneşte un trădător. Atunci, vru să facă un pas înainte. Un gest încă şi mai energic, un gest de blestem, îl ţintui pe loc.

Nicolas Starkos se dădu înapoi. Apoi izbuti să iasă din curte şi o porni din nou pe poteca falezei, coborând-o apăsat, fără a întoarce capul, ca şi cum o mână nevăzută îl împingea de umeri.

Andronika, nemişcată în pragul casei sale, îl văzu dispărând, înghiţit de noapte.

Zece minute mai târziu, Nicolas Starkos, nelăsând să i se ghicească emoţia, redevenit stăpân pe sine însuşi, ajunse în port, unde strigă după şalupa sa şi urcă în ea. Cei zece oameni aleşi de Gozzo se aflau deja la bordul şeicii.

Fără a rosti un singur cuvânt, Nicolas Starkos urcă pe puntea Karystei şi, cu un semn, dădu poruncă să se ridice ancora.

Manevra fu executată rapid. N-a fost nevoie decât să înalţe pânzele, aranjate pentru o plecare rapidă. Vântul dinspre uscat, care tocmai începuse să sufle, înlesnea ieşirea din port.

Cinci minute mai târziu, Karysta pătrundea prin culoarul dintre stânci, sigură, mută, fără ca măcar un singur strigăt să se audă, nici dinspre oamenii de la bord, nici dinspre cei din Vitylo.

Şaica nu ajunsese la o milă în larg, că o flacără lumină creasta falezei.

Era locuinţa Andronikăi Starkos, care ardea din temelii. Incendiul fusese pus de mâna mamei. Ea nu voia să mai rămână nici o urmă din casa unde se născuse fiul ei.

Timp de încă trei mile, căpitanul nu-şi putu desprinde privirea de la acest foc ce ardea pe pământul Magnei şi îl urmări prin întuneric până la ultima sa pâlpâire.

După cum spusese Andronika: „Niciodată Nicolas Starkos nu avea să mai pună piciorul în casa tatălui său! Niciodată!”