Capitolul I

NEGOŢUL DE SCLAVI

Negoţul de sclavi! Toată lumea ştie ce înseamnă vorbele acestea, vorbe care ar fi trebuit să nu existe în nici o limbă omenească. Acest îngrozitor comerţ de sclavi, practicat multă vreme în folosul ţărilor europene care aveau colonii peste mări, a fost interzis cu mulţi ani în urmă. El continuă totuşi pe o scară largă, mai cu seamă în Africa centrală{32}. Chiar în plin secol al XlX-lea, încă mai exista câteva state ce se pretind creştine, dar care nu au semnat convenţia cu privire la desfiinţarea sclaviei.

S-ar putea crede că acest negoţ nu se mai face, că această cumpărare şi vânzare de fiinţe omeneşti a încetat! Dar nu-i deloc aşa, şi cititorul nu trebuie să ignore acest fapt, dacă vrea să se intereseze mai îndeaproape de întâmplările din cea de a doua parte a acestei povestiri. El trebuie să afle ce anume sunt aceste vânători de oameni, care ameninţă să despopuleze un continent întreg pentru a întreţine câteva colonii cu munca gratuită a sclavilor, el trebuie să afle în ce locuri şi în ce chip se făptuiesc aceste vânători barbare, cât sânge se varsă, câte incendii şi jafuri se dezlănţuie cu un asemenea prilej şi, în sfârşit, în folosul cui se fac toate acestea.

Negoţul de negri a început de-abia în secolul al XV-lea, în următoarele împrejurări:

După ce musulmanii au fost alungaţi din Spania, ei s-au refugiat dincolo de strâmtoarea Gibraltar, pe coasta Africii. Dar portughezii, care stăpâneau pe atunci această parte a ţărmului, i-au urmărit cu înverşunare. Unii din aceşti fugari au fost luaţi prizonieri şi aduşi în Portugalia. Ajunşi robi, ei au format primul grup de sclavi africani, din Europa apuseană, din era creştină.

Dar aceşti musulmani făceau parte mai toţi din familii bogate, care erau gata să-i răscumpere cu bani grei. Portughezii au respins însă oferta de răscumpărare; nu le păsa de preţul oferit. N-aveau ce să facă cu aurul străin. Ceea ce lipsea acum erau braţele de muncă necesare exploatării primelor colonii: braţe de rob – ca să spunem lucrurilor pe nume.

Familiile musulmane, neputând să-şi răscumpere rudele cu aur, s-au oferit atunci să dea în schimbul prizonierilor un număr foarte mare de negri africani, pe care îi puteau captura foarte uşor. Portughezii au primit acest târg, care era spre folosul lor şi, în felul acesta, a început negoţul de sclavi în Europa.

Spre sfârşitul veacului al XVI-lea, acest negoţ îngrozitor era îngăduit de mai toată lumea. Moravurile încă barbare ale societăţii de pe vremea aceea nu erau cu nimic jenate. Toate statele proteguiau acest negoţ, pentru a izbuti să colonizeze cât mai repede şi cât mai sigur insulele din Lumea Nouă. Într-adevăr, sclavii de culoare neagră rezistau în regiunile unde albii ar fi pierit cu miile, deoarece nu erau obişnuiţi cu climatul şi nu puteau să îndure căldura climei tropicale, în curând, transportarea negrilor în coloniile din America a început să se facă regulat cu vase speciale; această ramură a comerţului transatlantic a dus apoi la crearea unor importante pieţe de sclavi în diferitele puncte ale ţărmului african. «Marfa» era foarte ieftină la cumpărare şi câştigurile foarte mari.

Dar indiferent de motivele care au dus la formarea coloniilor de peste mări, ele nu puteau îndreptăţi pieţele de carne omenească, împotriva negoţului de negri se ridicară glasurile unor oameni de suflet, care protestau şi cereau guvernelor europene, în numele principiilor umanitare, desfiinţarea sclaviei.

În 1751, quakerii se puseră în fruntea mişcării aboliţioniste, chiar în sânul acelei Americi de Nord unde, peste o sută de ani, avea să izbucnească războiul de secesiune, căruia nu i-a fost străină chestiunea sclaviei. Diferite state din nord – Virginia, Connecticut, Massachusetts, Pennsylvania – decretară abolirea comerţului de sclavi şi eliberară sclavii aduşi cu cheltuială mare pe teritoriile lor.

Dar campania începută de quakeri nu s-a mărginit la statele nordice ale Lumii Noi. Adepţii sclaviei au fost puternic atacaţi şi dincoace de Atlantic. Mai ales Franţa şi Anglia au dat partizani ai acestei cauze drepte. «Mai bine să piară coloniile decât principiul!» – aceasta a fost lozinca generoasă care a răsunat în toată Lumea Veche şi, în ciuda intereselor politice şi comerciale angajate în această problemă, lozinca s-a răspândit şi a avut urmări în toată Europa.

Calea fusese deschisă. În 1807, Anglia a desfiinţat comerţul de negri din coloniile ei; Franţa i-a urmat pilda în 1814. Cele două naţiuni puternice încheiară în această privinţă un tratat, care fu întărit de Napoleon în timpul celor o sută de zile.

Totuşi nu era vorba decât de o declaraţie pur teoretică. Vasele cu negri străbăteau mai departe mările şi debarcau în porturile coloniale «încărcătura lor de abanos».

Mai târziu a trebuit să se ia măsuri mai practice pentru a se pune capăt acestui negoţ. Statele Unite în 1820 şi Anglia în 1824 au declarat negoţul de sclavi drept act de piraterie, iar pe cei care-l practicau – piraţi. Ca atare, negustorii de negri puteau fi pedepsiţi cu moartea şi erau urmăriţi cu asprime. Franţa aderă şi ea curând la noul tratat. Dar statele din America de Sud, coloniile spaniole şi portugheze nu au iscălit şi ele tratatul, aşa că exportul de negri a continuat în folosul lor, cu toată recunoaşterea dreptului de vizitare a vasului, care de fapt se mărginea la verificarea pavilionului navelor bănuite că ar transporta sclavi.

Noua lege pentru desfiinţarea comerţului de sclavi nu avea însă şi efect retroactiv. E adevărat că acum nu se mai capturau alţi sclavi, dar vechii sclavi nu-şi dobândiseră libertatea.

În aceste împrejurări, Anglia dădu, prima, exemplul. La 14 mai 1833,0 «declaraţie generală» i-a eliberat pe toţi negrii din coloniile Marii Britanii, iar în august 1838 au fost declaraţi liberi 670 000 de sclavi.

Zece ani mai târziu, în 1848, Republica franceză eliberă pe toţi sclavii din coloniile franceze, adică 260 000 de negri.

În 1859, războiul civil dintre statele din nord şi cele din sudul Statelor Unite ale Americii a desăvârşit opera de emancipare a sclavilor şi a extins această emancipare în toată America de Nord.

Aşadar, cele trei puteri mari desăvârşiră această operă de omenie. Pe vremea când se petrec cele povestite în cartea de faţă, negoţul de sclavi nu se mai făcea decât în folosul coloniilor spaniole sau portugheze, cum şi pentru acela al populaţiilor turceşti sau arabe din Orient. Dacă Brazilia nu a eliberat încă pe vechii ei sclavi, totuşi nu mai primea alţii noi, iar copiii de negri se năşteau acolo ca oameni liberi.

În interiorul Africii, în urma războaielor sângeroase duse de diferiţii şefi de triburi pentru această vânătoare de oameni, sunt înrobite triburi întregi. Caravanele cu sclavi iau unul din aceste două drumuri opuse: spre apus, către colonia portugheză Angola, sau spre răsărit, către Mozambic. Dintre acei puţini nenorociţi care mai ajung Ia destinaţie, unii sunt trimişi fie în Cuba, fie în Madagascar, iar ceilalţi – în provinciile arabe sau turceşti din Asia, la Mekka sau la Mascat. Crucişătoarele engleze sau franceze nu pot împiedica acest negoţ decât într-o slabă măsură, întrucât supravegherea unor ţărmuri atât de întinse este deosebit de anevoioasă.

Dar numărul unor asemenea exporturi îngrozitoare mai este încă atât de însemnat?

Da! Se crede că încă aproape 80 000 de sclavi ajung pe ţărm şi că acest număr nu reprezintă decât a zecea parte din numărul băştinaşilor măcelăriţi. În urma acestor măceluri înspăimântătoare, câmpiile pârjolite rămân pustii, satele mistuite de flăcări rămân fără locuitori, fluviile rostogolesc cadavre şi jivinele pun stăpânire pe tot. Livingstone povesteşte că de câte ori se înapoia printr-o regiune prin care trecuse cu câteva luni înainte şi unde între timp avuseseră loc asemenea vânători de oameni, n-o mai recunoştea. Şi toţi ceilalţi călători, Grant, Spekc. Burton, Cameron şi Stanley, vorbesc în aceiaşi termeni despre desele încăierări războinice care au loc între diferiţii şefi de triburi pe acest podiş împădurit al Africii centrale, principalul lor teatru de război. În ţinutul marilor lacuri, peste toată această întindere imensă dintre Bornu şi Fezzan, mai spre sud, pe malurile Nyassei şi ale Zambeziului, apoi la vest, în regiunile Zairului superior – pe care le-a străbătut îndrăzneţul Stanley – în toate aceste locuri care alimentează cu sclavi târgul din Zanzibar, călătorii întâlnesc mereu acelaşi spectacol: măceluri, ruine, vetre pustii. Oare sclavia nu va înceta în Africa decât odată cu dispariţia tuturor negrilor, iar soarta acestei rase va fi aceeaşi cu a rasei australiene din Noua Olandă{33}?

Dar piaţa din coloniile spaniole şi portugheze se va închide într-o bună zi, iar locul acesta de desfacere va dispărea. Popoarele civilizate nu mai pot îngădui multă vreme negoţul cu negri!

Da, fără îndoială, şi chiar anul acesta – 1878 – trebuie să aducă eliberarea tuturor sclavilor pe care îi mai au statele creştine. Totuşi, încă mulţi ani după aceasta, naţiunile musulmane vor continua traficul care pustieşte continentul african. Într-adevăr, spre ele se trimit cei mai mulţi sclavi; numărul băştinaşilor smulşi cu sila de la vetrele lor şi îndreptaţi spre coasta de răsărit depăşeşte în fiecare an 40 000 de suflete. Cu mult înainte de expediţia din Egipt, negrii din Sennaar erau vânduţi cu miile negrilor din Darfur, şi invers. Generalul Bonaparte a putut cumpăra, astfel, un număr de negri pe care i-a făcut soldaţi, organizându-i după exemplul mamelucilor. De atunci, în cursul secolului al XlX-lea, din care până acum au trecut patru cincimi, negoţul cu sclavi nu a scăzut. Ba, dimpotrivă.

La urma urmei, islamismul închide ochii la negoţul de sclavi, în provinciile musulmane, sclavul negru a înlocuit pe sclavul alb de odinioară. Totodată, negustorii de sclavi, de toate naţiile, continuă pe scară mare această meserie îngrozitoare. Ei furnizează astfel un supliment de populaţie acelor seminţii care se sting şi vor pieri, deoarece nu se regenerează prin muncă. Ca şi pe timpul lui Bonaparie. Sclavii ajung adesea soldaţi. În unele triburi de pe Nigerul superior, din ei sunt alcătuite aproape jumătate din armatele căpeteniilor africane. În aceste condiţii, situaţia lor nu este cu mult inferioară celei de om liber. De altfel, când nu-i soldat, sclavul reprezintă o monedă de schimb care are curs chiar şi în Egipt, iar în Bornu plata ofiţerilor şi a funcţionarilor se face cu astfel de monedă. Guillaume Lejean a văzut şi a spus asta.

Iată, deci, situaţia actuală a negoţului cu sclavi.

Mai e nevoie să se spună că un mare număr de agenţi ai statelor europene nu se ruşinează să arate pentru comerţul de sclavi o indulgenţă demnă de dispreţuit? În timp ce crucişătoarele supraveghează coastele Atlanticului şi ale Oceanului Indian, în interior comerţul se desfăşoară nestingherit. Caravanele de sclavi trec pe sub ochii unora dintre aceşti funcţionari, iar măcelurile în care pier zece negri pentru a se pune mâna pe unul singur, care să fie vândut ca sclav, sunt hotărâte dinainte la date stabilite cu precizie.

Se înţelege acum grozăvia cuvintelor rostite de Dick Sand: «Africa! Africa ecuatorială! Africa neguţătorilor de sclavi şi a sclavilor!»

Şi nu se înşela: era într-adevăr Africa, cu toate primejdiile care îl păşteau pe el şi pe tovarăşii lui.

Dar în ce parte a continentului african îi aruncase soarta? De bună seamă, pe coasta de vest: şi tânărul marinar se temea că Pilgrim se ciocnise tocmai de ţărmul Angolei, adică acolo unde vin caravanele care deservesc toată această parte a Africii.

Şi într-adevăr acolo se aflau: în ţinutul pe care Cameron şi Stanley aveau să-l străbată peste câţiva ani, cu preţul atâtor primejdii, primul venind dinspre sud, iar al doilea – dinspre nord. Pe vremea aceea, din ţinutul acesta întins, format din trei provincii: Benguela, Congo şi Angola, nu era cunoscut decât ţărmul. El se întinde între Nurse, la sud, şi Zair, la nord, şi are două porturi principale: Benguela şi Sf. Paul de Loanda{34}, acesta din urmă fiind şi capitala coloniei care aparţine Portugaliei.

În interior, ţinutul era pe atunci aproape neumblat. Puţini călători îndrăzniseră să se aventureze în acele locuri. Climă nesănătoasă, pământuri calde şi umede, bântuite de friguri, băştinaşi în stare de primitivism, încăierări permanente între triburi, neîncrederea negustorilor de sclavi faţă de orice străin care încearcă să pătrundă tainele comerţului lor odios iată greutăţile şi primejdiile pe care urmau să le înfrunte şi să le învingă în această provincie, Angola, una din regiunile cele mai de temut al Africii ecuatoriale.

În 1816, Tuckey mersese în susul fluviului Congo, până dincolo de cascadele Yellala, dar nu parcursese mai mult de 200 de mile în interior. Drumul acesta scurt nu era de ajuns pentru o cunoaştere serioasă a ţinutului, dar a pricinuit totuşi moartea celor mai mulţi dintre savanţii şi ofiţerii care alcătuiau expediţia.

După treizeci şi şapte de ani, doctorul Livingstone înaintă de la Capul Bunei Speranţe până pe cursul superior al fluviului Zambezi. În luna noiembrie 1853, el plecă din acest punct şi, cu o îndrăzneală nemaipomenită, străbătu Africa de la sud spre nord-vest, trecu peste Coango, unul din afluenţii fluviului Congo, şi ajunse la 31 mai 1854 la Sf. Paul de Loanda. Era prima explorare în necunoscutul marii colonii portugheze.

Optsprezece ani mai târziu, doi călători îndrăzneţi aveau să străbată Africa de la răsărit la apus şi să ajungă unul la sud, altul la nord de Angola, cu preţul unor greutăţi nemaipomenite.

Primul a fost locotenentul englez de marină Verney-Howett Cameron. În 1872, toată lumea credea că expediţia americanului Stanley, trimisă pentru a-l găsi pe Livingstone în regiunea marilor lacuri, nu se va mai întoarce. Locotenentul Cameron se oferi să plece pe urmele expediţiei. Oferta lui fu primită. Cameron, întovărăşit de doctorul Dillon, de locotenentul Cecil Murphy şi de Robert Moffat, nepotul lui Livingstone, plecă din Zanzibar. După ce străbătu Ugogo, dădu peste trupul neînsufleţit al lui Livingstone, pe care oamenii lui credincioşi îl transportau spre coasta răsăriteană. Continuându-şi atunci drumul spre apus, cu voinţa dârză de a ajunge de la un ţărm la celălalt, străbătu Unyanyembe, Ugunda şi Kahuele, unde strânse toate însemnările marelui călător. Trecu apoi peste Tanganyika, peste munţii Bambarre şi peste Lualaba, pe al cărui curs nu putu coborî, vizită toate provinciile pustiile de război şi rămase aproape fără locuitori din cauza comerţului de sclavi, trecu prin regiunile Kilemba, Urua, pe la izvoarele râului Lomane, apoi prin Uluda şi Lovale. După ce străbătu Coanza şi pădurile uriaşe, în care Harris îi făcuse pe Dick Sand şi pe tovarăşii lui să se rătăcească, energicul locotenent Cameron reuşi, în sfârşit, să zărească Oceanul Atlantic şi ajunse până la localitatea Sf. Filip de Benguela. Această călătorie de trei ani şi patru luni costase viaţa a doi dintre tovarăşii lui, doctorul Dillon şi Robert Moffat.

Pe această cale a descoperirilor, englezului Cameron avea să-i urmeze aproape imediat americanul Henry Moreland Stanley. Se ştie că acest curajos corespondent al ziarului New York Herald, trimis să-l caute pe Livingstone, îl găsise pe explorator la 30 octombrie 1871, la Ujiji, pe malurile lacului Tanganyika. Dar tot ceea ce făptuise până atunci, cu succes, doar dintr-un sentiment de omenie, Stanley se hotărî să continue în interesul ştiinţei geografice. Ţinta lui fu de a explora cursul fluviului Lualaba, pe care îl văzuse doar în treacăt. Cameron se afla încă pierdut în provinciile Africii centrale, când, în noiembrie 1874, Stanley părăsea Bagamoyo de pe coasta răsăriteană. După douăzeci şi una de luni, adică la 24 august 1876, Stanley părăsi regiunea pustiită de o epidemie de vărsat, străbătu în şaptezeci şi patru de zile drumul de la lac la N'yangwe, mare târg de sclavi, vizitat mai înainte de Livingstone şi de Cameron, şi asistă la cele mai îngrozitoare scene de vânătoare de sclavi făcute de ofiţerii sultanului din Zanzibar pe teritoriile triburilor Marungu şi Manyuema.

Stanley socoti că de aici poate porni la cercetarea cursului fluviului Lualaba, coborând pe el până la vărsare. O sută patruzeci de hamali pentru bagaje, angajaţi la N'yangwe, şi nouăsprezece bărci alcătuiau materialul şi personalul expediţiei sale. Încă de la început a trebuit să dea lupte împotriva canibalilor din tribul Ugusu, şi tot de la început a fost silit să ia măsuri ca bărcile să fie duse în spinare de oameni, pe uscat, pentru a ocoli cascadele ce nu puteau fi trecute cu barca. Ceva mai spre sud de Ecuator, în punctul în care Lualaba o apucă spre nord, nord-est, cincizeci şi patru de bărci, pline cu mai multe sute de băştinaşi, atacară mica flotă a lui Stanley, care reuşi să-i pună pe fugă. După aceea, urcând până la paralela a doua din latitudinea nordică, curajosul american constată că fluviul Lualaba nu era altceva decât chiar cursul superior al fluviului Zair, care mai era cunoscut şi sub numele de Congo, şi că dacă îi urma cursul ajungea direct la mare. Şi chiar aşa făcu, războindu-se aproape zilnic cu triburile de pe ţărmuri. La 3 iunie 1877, în timp ce trecea cataractele de la Massassa, pierdu pe unul din tovarăşii lui, Francis Pocock; el însuşi fu târât cu barcă cu tot, la 18 iulie, în cascada M'belo, de unde nu scăpă cu viaţă decât printr-o minune.

În sfârşit, la 6 august, Henry Stanley ajunse în satul Ni Sanda, aflat la o depărtare de patru zile de coastă. După două zile, el găsi la Banza M'buko proviziile trimise de doi negustori din Emboma şi se odihni, în sfârşit, în acest orăşel de pe litoral. La treizeci şi cinci de ani se simţea îmbătrânit din cauza oboselii şi a lipsurilor pe care trebuise să le îndure străbătând tot continentul african, într-o călătorie care durase doi ani şi nouă luni.

Dar cursul fluviului Lualaba era acum cunoscut până la Atlantic, şi dacă Nilul e cea mai mare arteră din nord, dacă Zambezi e cea mai însemnată arteră din est, se ştie acum că Africa mai are în vest cel de al treilea mare fluviu din lume, care curgând pe o distanţă de două mii nouă sute de mile{35}, sub numele de Lualaba, de Zair şi de Congo, face legătura între regiunea marilor lacuri şi Oceanul Atlantic.

Deşi situată între cele două drumuri unui urmai de Stanley şi celălalt de Cameron. provincia Angola era necunoscută ca şi în anul 1873, an în care vasul Pilgrim naufragiase pe coasta Africii. Tot ce se ştia despre ea era faptul că pe teritoriul acestei provincii se desfăşura comerţul de sclavi, datorită importantelor târguri de la Bihe, de la Cassange şi de la Kazonde.

Or, tocmai în acest ţinut fusese atras Dick Sand. la mai mult de o sută de mile de coastă, având ca tovarăşi de drum o femeie istovită de oboseală şi durere, un copil sfârşit de boală şi câţiva negri, pradă tare râvnită de lăcomia negustorilor de sclavi.

Da, era Africa şi nicidecum acea Americă unde nici băştinaşii, nici fiarele sălbatice şi nici clima nu sunt cu adevărat de temut. Nu era acea regiune prietenoasă, aşezată între Cordilieri şi coastă, unde orăşelele sunt numeroase. Erau tare departe aceste provincii ale Perului şi Boliviei, spre care furtuna ar fi îndreptat cu siguranţă vasul, dacă o mână criminală nu i-ar fi schimbat drumul, împiedicându-i astfel pe naufragiaţi să găsească posibilităţi sigure de întoarcere în patrie.

Era îngrozitoarea Angola. Şi nici măcar coasta supravegheată direct de autorităţile portugheze, ci mijlocul acestei colonii, unde se încrucişau caravanele de sclavi, mânate de harapnicul havildarilor.

Ce ştia Dick Sand despre aceasta ţară unde îl aruncase trădarea?

Foarte puţine lucruri din cele spuse de misionarii din veacul al XVI-lea şi al XVII-lea, de negustorii portughezi, care străbăteau drumul de la Sf Paul de Loanda prin San-Salvaaor către Zair, şi din ce povestise doctorul Livingstone despre călătoria lui din 1853. Dar şi acestea ar fi fost de ajuns ca să zdruncine un suflet mai puţin oţelit decât al lui Dick Sand.

Se aflau într-adevăr într o situaţie groaznică!