Capitolul II.
HARRIS ŞI NEGORO.
A doua zi, după ce Dick Sand şi tovarăşii lui tăcuseră ultimul popas în pădure, doi oameni se întâlneau la trei mile de acolo, aşa cum se înţeleseseră dinainte. Cei doi oameni erau Harris şi Negoro. Se va vedea în curând care e locul jucat de întâmplare în faptul că pe ţărmul Angolei s-au întâlnit portughezul venit din Noua Zeelandă şi americanul pe care meseria de negustor de sclavi îl silea să străbată deseori această provincie din vestul Africii.
Harris şi Negoro stăteau la poalele unui bananier uriaş, pe malul unui pârâu năvalnic, care curgea printre două perdele de papirus.
Portughezul şi americanul, care se întâlniseră tocmai în momentul acela, începură să vorbească despre întâmplările care avuseseră loc cu câteva ceasuri în urmă.
— Aşadar, Harris, spuse Negoro, n-ai putut să-i atragi mai în adâncul Angolei pe cei din mica trupă a căpitanului Sand, cum îi zic ei băieţaşului aceluia de cincisprezece ani?
— Nu, prietene, răspunse Harris, şi e chiar de mirare că am izbutit să-i aduc şi până aici, la cel puţin o sută de mile de coastă. De mai multe zile, tânărul meu prieten Dick Sand mă privea cu ochi bănuitori şi bănuielile i se schimbau încet-încet în siguranţă, aşa că, zău…
— Numai încă o sută de mile de i-ai mai fi dus, Harris, am fi fost şi mai siguri de ei. Dar nu trebuie să ne scape nici acum!
— Ei, asta e!… Cum s-ar putea să ne scape? răspunse Harris, dând din umeri. Îţi repet, Negoro, că era timpul s-o şterg!… Am citit în ochii tânărului meu prieten că tare i-ar mai fi plăcut să-mi tragă un glonte în burtă şi, după cum ştii, am un stomac delicat, care nu poate mistui corcoduşe de-astea, cam douăşpe bucăţi la oca.
— Bine! spuse Negoro. Am şi eu o socoteală de aranjat cu elevul ăsta marinar.
— Pe care ai să i-o plăteşti cu vârf şi îndesat, prietene. Şi acum să-ţi spun ce-am făcut: în primele zile ale călătoriei am izbutit să-i fac să creadă că se găsesc în deşertul Atacama, pe care îl vizitasem pe vremuri. Dar, într-o zi, mucosul ăla mic îmi ceru să-i arăt arbori de cauciuc şi păsări-muscă, ba mamă-sa ceru quinquinas… Ce să mai vorbesc de vărul Benedict ăla, care se încăpăţâna să găsească gângănii americane… Zău că nu mai ştiam ce să născocesc. După ce i-am făcut cu multă trudă să ia nişte girafe drept struţi – asta imaginaţie, Negoro, nu-i aşa? – nu mai ştiam cum să fac ca să scap cu faţa curată şi mai departe. De altfel, vedeam limpede că tânărul meu prieten nu se mai mulţumea cu explicaţiile pe care i le dădeam. În drum am dat peste urme de elefanţi. Apoi au apărut şi nişte hipopotami!… Şi ştii şi tu. Negoro, că a spune că în America sunt elefanţi şi hipopotami e totuna cu a spune că în temniţele din Benguela sunt oameni cinstiţi. În sfârşit, ca să mă dea gata de tot, iată că pe negrul ăla bătrân îl puse naiba să dea lângă un copac peste nişte furci şi lanţuri de care se descotorosiseră niscaiva sclavi ca să poată fugi! Şi, colac peste pupăză, chiar în clipa aceea se auzi şi un răcnet de leu, care puse vârf la toate. Şi cum n-ar fi fost deloc cuminte să spun că n-a fost răcnet de leu, ci doar un miorlăit de pisică nevinovată, am sărit pe cal şi… p-aci ţi-e drumul!
— Te înţeleg! răspunse Negoro. Dar tare mi-ar fi plăcut să-i ştiu cu o sută de mile mai în adânc.
— Face omul ce poate, prietene, răspunse Harris. Cât despre tine, să ştii că bine ai făcut că te-ai ţinut mai la o parte, urmărind caravana de pe coastă până aici. Dar te-au simţit! Au cu ei un câine, Dingo, care se pare că nu prea te iubeşte. Ce naiba i-ai făcut potăii ăsteia?
— Nimic, răspunse Negoro, dar cred că în curând o să primească un glonte în cap!
— Aşa cum ai fi primit şi tu unul de la Dick Sand, dacă te-ai fi arătat în bătaia puştii lui. Grozav mai ţinteşte tânărul meu prieten! Şi, între noi fie vorba, trebuie să mărturisesc că în felul lui e un băiat şi jumătate.
— Oricât de grozav ar fi, o să-mi plătească scump obrăzniciile, răspunse Negoro, pe al cărui chip se aşternu o expresie de o cruzime înfiorătoare.
— Ai rămas aşa cum te ştiu, murmură Harris. Nu te-au schimbat deloc călătoriile! Apoi, după o clipă de tăcere, continuă: când te-am întâlnit pe neaşteptate la locul naufragiului, la gura fluviului Longa, n-am avut răgazul să vorbim mai pe îndelete. Mi-ai înfăţişat în câteva cuvinte pe fiecare dintre aceşti preacinstiţi oameni, rugându-mă să-i duc cât pot mai adânc în această aşa-zisă Bolivie, dar nu mi-ai spus ce-ai făcut în ăşti doi ani de când nu ne-am mai văzut! Doi ani. În viaţa noastră zbuciumată, e timp, nu glumă! Îmi aduc aminte că într-o zi, după ce-ai luat conducerea unei caravane de sclavi pentru bătrânul Alvez, ai cărui umili agenţi suntem, ai părăsit Cassange şi nu s-a mai auzit vorbindu-se de tine! Am crezut c-ai avut niscai neplăceri cu vasele de pază engleze, că te-au spânzurat.
— Era cât pe-aci s-o păţesc chiar aşa, prietene Harris…
— O să vie şi asta!
— Mulţumesc.
— Ce să-i faci? răspunse Harris pe un ton de indiferenţă filosofică. Ăsta-i riscul meseriei! Nu poţi să te ocupi cu comerţul de sclavi pe coastele Africii, fără să te gândeşti că n-o să mori în propriul tău pat. Ei, dar până la urmă te-au prins?
— Da.
— Englezii?
— Nu! Portughezii.
— Înainte,sau după ce-ai livrat marfa? întrebă Harris.
— După… răspunse Negoro, care şovăi puţin înainte de a răspunde. Portughezii ăştia fac acum pe grozavii. Nu mai vor să audă de sclavie, deşi până mai ieri au tras foloase, nu glumă, de pe urma ei! Mă denunţase cineva, aşa că eram supravegheat şi m-au prins…
— Şi te-au condamnat?
— Să-mi sfârşesc zilele în închisoarea din Sf. Paul de Loanda.
— Mii de draci! exclamă Harris. O închisoare! Ce loc nesănătos pentru oameni ca noi, obişnuiţi să trăiască numai în aer liber! Mie mi-ar fi plăcut mai curând să fiu spânzurat.
— De pe podişca spânzurătorii nu mai scapi, pe când de la închisoare… de! răspunse Negoro.
— Ai putut să evadezi?
— După cum vezi, Harris! La vreo cincisprezece zile după ce m-au întemniţat, am izbutit să mă ascund în fundul calei unui vapor englez care pleca spre Auckland, în Noua Zeelandă. Un butoiaş cu apă şi o ladă cu conserve, între care mă ascunsesem, mi-au asigurat mâncarea şi băutura pe tot timpul călătoriei. Vai de mine cât am suferit din pricină că nici după ce am ajuns în largul mării nu puteam să ies la iveală! Dacă aş fi făcut prostia asta, cu siguranţă că m-ar fi trimis tot în fundul calei, aşa că de voie, de nevoie, aş fi îndurat aceleaşi chinuri! Afară de asta, cu siguranţă că, ajuns la Auckland, aş fi fost din nou pe mâna autorităţilor engleze şi, până-n cele din urmă, m-ar fi dus tot la închisoarea din Loanda, sau poate, aşa cum spuneai şi tu, m-ar fi spânzurat. Iată de ce mi-am zis că e mai bine să călătoresc pe ascuns.
— Fără măcar să-ţi plăteşti biletul de drum! exclamă Harris, râzând. Vezi asta nu-i frumos din partea ta! Să călătoreşti şi să mănânci pe degeaba…
— Da, cam aşa e… reluă Negoro. Dar ştii tu ce înseamnă să călătoreşti treizeci de zile în fundul calei unui vapor?
— Ei, şi ce-a mai urmat? Spuneai că ai plecat spre Noua Zeelandă, în ţara maorilor, şi acum te văd aici… Te-ai întors tot în felul ăsta?
— Nu, Harris. îţi închipui că acolo nu mă rodea decât un singur gând: cum să mă întorc în Angola şi să-mi încep iar meseria de negustor de sclavi.
— Aşa e: când te obişnuieşti cu meseria, apoi începe şi să-ţi placă… răspunse Harris.
— Timp de optsprezece luni…
După ce rosti aceste cuvinte, Negoro se opri brusc. Îl apucă de braţ pe prietenul lui şi ascultă cu atenţie.
— Harris, spuse el în şoaptă, n-ai auzit un fel de foşnet în tufişul de papirus?
— Ba parcă da, răspunse Harris apucând puşca, gata să tragă.
Negoro şi Harris se ridicară de pe iarbă, priviră împrejur şi ascultară cu atenţia încordată.
— Nu-i nimic, spuse Harris. Pârâul ăsta s-a umflat în urma ploilor şi curge acum cu zgomot mai tare. Hei, prietene, în ăşti doi ani ţi-ai pierdut obişnuinţa de-a desluşi zgomotele pădurii, dar ai să ţi-o capeţi din nou. Mai bine zi-i mai departe cu povestirea întâmplărilor prin care ai trecut. După ce-am să ştiu bine ce-a fost, o să vorbim şi despre ce-o să mai fie.
Negoro şi Harris se aşezară din nou la rădăcina copacului. Portughezul continuă:
— La Auckland am stat degeaba aproape optsprezece luni. Imediat ce vaporul cu care călătorisem a tras la ţărm, am putut coborî, fără să fiu văzut, dar n-aveam nici un piastru, nici un dolar în buzunar! Şi ca să nu crăp de foame a trebuit să fac tot felul de meserii…
— Până şi meseria de om cinstit, Negoro?
— Da! până şi pe asta…
— Bietul băiat!
— Tot aşteptam o împrejurare favorabilă, dar nu se ivea niciuna, până când, în cele din urmă, sosi în portul Auckland baleniera Pilgrim.
— E vorba de vasul care a naufragiat pe coasta Angolei? întocmai, Harris. Pe el urmau să se îmbarce ca pasageri doamna
— Weldon cu copilul şi vărul ei. Ca vechi marinar ce sunt – am fost chiar secund pe un vas ce transporta negri – n-aveam de ce pregeta să mă angajez pe un vas. M-am înfăţişat deci căpitanului corăbiei, dar echipajul era complet. Din fericire pentru mine, bucătarul acestui bric-goeletă dezertase. Dar cum nu există marinar care să nu ştie să gătească, m-am oferit să fiu angajat ca bucătar. M-au primit pentru că nu aveau pe altul. După câteva zile, Pilgrim se depărta de pământurile Noii Zeelande.
— Toate bune, dar,după câte mi-a spus tânărul meu prieten, Pilgrim nu urma să se îndrepte spre coasta Africii. Cum de a ajuns aici?
— Dick Sand n-a putut pricepe nici până azi ce s-a petrecut şi poate că n-o să priceapă niciodată, răspunse Negoro. Ţie, Harris, îţi pot spune însă ce s-a întâmplat şi, dacă-ţi face plăcere, poţi s-o spui mai departe tânărului tău prieten.
— Cum de nu! răspunse Harris. Vorbeşte, prietene, vorbeşte!
— Pilgrim, continuă Negoro, se îndrepta spre Valparaiso. când m-am îmbarcat, credeam că am să merg doar până în Chile. Asta însemna jumătate din drumul dintre Noua Zeelandă şi Angola, apropiindu-mă cu mai multe mii de mile de coasta Africii. Se întâmplă însă că, la trei săptămâni după ce părăsisem portul Auckland, căpitanul Hull, care conducea vasul, să piară… cu echipaj cu tot, vrând să vâneze o balenă. În ziua aceea nu se mai aflau pe bord decât doi marinari: elevul Dick Sand şi bucătarul Negoro.
— Şi ai luat comanda vasului? întrebă Harris.
— Mă păştea la început gândul ăsta, dar mi-am dat seama că n-au încredere în mine. Pe bord se aflau şi cinci negri vânjoşi, nu sclavi, ci oameni liberi! N-aş fi putut ajunge să iau comanda cu forţa, aşa că, după ce am chibzuit mai bine, am rămas ceea ce fusesem de la început: bucătar pe Pilgrim.
— Va să zică, doar întâmplarea a îndreptat vasul spre coasta Africii?
— Ba deloc, Harris, răspunse Negoro. În toată aventura asta, nimic nu s-a petrecut întâmplător, afară de faptul că am dat peste tine pe când te aflai în una din expediţiile tale de negustor de negri, tocmai în această parte a ţărmului unde a naufragiat Pilgrim. Cât despre faptul că am ajuns în dreptul Angolei, apoi asta se datoreşte voinţei mele şi fără ştirea cuiva. Tânărul tău prieten, încă începător în ale meseriei de marinar, nu putea stabili poziţia vasului decât cu ajutorul lochului şi al busolei. Ei bine, într-o zi lochul a rămas în mare. Într-o noapte, busola a fost măsluită şi Pilgrim, mânat de o furtună puternică, a început s-o ia pe un drum greşit. Chiar pentru un marinar mai încercat – cu atât mai mult pentru Dick Sand – lungimea drumului ar fi rămas inexplicabilă. Fără ca tânărul căpitan s-o ştie, fără ca măcar să bănuiască, am ocolit Capul Horn. Dar numai eu l-am recunoscut prin ceaţă. Atunci, de-abia atunci acul busolei şi-a căpătat din nou datorită mie, direcţia adevărată, aşa încât corabia târâtă spre nord-est de un uragan înspăimântător, a naufragiat pe coasta africană, tocmai pe aceste meleaguri ale Angolei, unde voiam să ajung!
— Şi tocmai în acea clipă, frăţioare, răspunse Harris, m-a scos norocul în calea ta, ca să te primesc aşa cum se cuvine, iar oamenilor ălora să le fiu călăuză, ducându-i cât mai înăuntrul ţinutului. Erau convinşi – şi nici nu le putea trece prin minte altceva – că se află în America. Aşa că mi-a fost uşor să-i fac să ia această provincie drept Bolivia inferioară, cu care, de altfel, are o oarecare asemănare.
— Da, te-au crezut, aşa cum tânărul tău prieten era sigur că vede Insula Paştilor când am trecut pe lângă insula Tristan da Cunha.
— Oricine s-ar fi putut înşela, Negoro.
— Ştiu, Harris, şi tocmai pe asta mă bizuiam. Ei… şi acum iată-i pe doamna Weldon şi pe tovarăşii ei la o sută de mile în interiorul acestui continent în care voiam să-i târăsc!
— Dar acum ei ştiu unde sunt! răspunse Harris.
— Ei, şi!… Ce mai contează asta acum? răspunse Negoro.
— Şi ce-ai de gând să faci cu ei? întrebă Harris.
— Ce-am de gând să fac cu ei? Mai înainte de a-ţi răspunde, Harris, spune-mi tu ce mai face stăpânul nostru, negustorul de sclavi Alvez, pe care nu l-am mai văzut de doi ani.
— O, bătrânului ticălos îi merge de minune! răspunse Harris. Şi o să fie foarte încântat să te vadă din nou.
— E la târgul de sclavi din Bihe? întrebă Negoro.
— Nu, prietene, se află de un an la taraba lui din Kazonde.
— Merg bine treburile?
— Bine al dracului! exclamă Harris. Deşi negustoria asta e din ce în ce mai grea, cel puţin pe ţărmul de aici. Autorităţile portugheze, pe de o parte, crucişătoarele engleze, pe de alta, ne stânjenesc rău de tot exportul. În ziua de azi, îmbarcarea negrilor se mai poate face, cu oarecare posibilităţi de reuşită, numai în apropiere de Mossamedes, în partea sudică a Angolei. Chiar în clipa de faţă, barăcile sunt pline de sclavi şi se aşteaptă corăbiile care trebuie să-i încarce ca să-i ducă în coloniile spaniole. Nici pomeneală să-i mai poţi trece prin Benguela sau prin Sf. Paul de Loanda! Guvernatorii,şi cu atât mai puţin toţi aceşti «chefes»{36} de aici,nici nu vor să mai audă de aşa ceva. Trebuie să ne întoarcem spre târgurile din interior, şi tocmai asta vrea să facă bătrânul Alvez. O să plece spre N'yangwe şi Tanganyika, pentru ca să schimbe acolo pe fildeş şi sclavi stofele pe care le duce cu sine. Afacerile cu Egiptul superior şi cu coasta Mozambicului, care aprovizionează tot Madagascarul, sunt foarte rodnice. Dar tare mi-e teamă că o să vină vremea când n-o să se mai poată face negoţ de sclavi. Englezii pătrund tot mai adânc în interiorul Africii. Misionarii înaintează şi se ridică împotriva noastră. Livingstone ăsta, lua-l-ar dracu', după ce a cutreierat toată regiunea lacurilor, vrea acum – după câte se spune – să se îndrepte spre Angola. Pe urmă se mai vorbeşte de un locotenent Cameron, care vrea să străbată continentul de la est la vest. Sunt temeri că şi americanul Stanley vrea să facă la fel. Nu se poate ca aceste expediţii să nu ne încurce iţele, Negoro, aşa că dacă ne cunoaştem interesele, apoi niciunul din aceşti călători nu trebuie să se mai înapoieze ca să povestească în Europa ceea ce a avut indiscreţia să vadă în Africa.
Auzindu-i vorbind pe aceşti ticăloşi, ai fi spus că era vorba de niscaiva negustori care discută despre o criză comercială ce le stânjenea deocamdată afacerile. Cine ar fi crezut că, în loc de saci de cafea sau de căpăţâni de zahăr, era vorba de fiinţe omeneşti! Aceşti vânzători de sclavi nici nu-şi mai dădeau seama ce e drept şi ce e nedrept. Erau cu totul lipsiţi de simţul moral, şi chiar dacă l-ar fi avut vreodată, cu siguranţă că l-ar fi pierdut repede în vălmăşagul cruzimilor înspăimântătoare ale comerţului de sclavi din Africa.
Harris avea dreptate când spunea că civilizaţia începea să pătrundă încetul cu încetul în aceste ţinuturi sălbatice, datorită expediţiilor acelor călători îndrăzneţi, al căror nume urma să fie legai pentru totdeauna de descoperirile făcute în Africa ecuatorială. Primul care explorase o bună parte din acest teritoriu necunoscut fusese David Livingstone. După el urmaseră: Grant, Speke, Burton, Cameron, Stanley. Toţi aceşti eroi vor avea renumele de binefăcători ai omenirii.
Când discuţia lor ajunse la acest punct, Harris aflase tot ce făcuse Negoro în ultimii doi ani de când fuseseră despărţiţi. Vechiul agent al neguţătorului de sclavi Alvez, evadat din închisoarea din Loanda, era şi acum aşa cum îl cunoscuse dintotdeauna: gata la orice mârşăvie. Dar Harris nu ştia încă ce voia să facă Negoro cu naufragiaţii de pe Pilgrim, şi de aceea îl întrebă pe complicele său:
— Şi acum, ce-ai de gând să faci cu oamenii ăştia?
— O să-i împart în două grupuri, răspunse Negoro, ca om al cărui plan era hotărât de multă vreme. Unii pe care o să-i vând ca sclavi, şi alţii pe care…
Portughezul nu-şi termină vorba, dar expresia înfricoşătoare a chipului său arăta limpede intenţiile pe care le avea.
— Şi pe care o să-i vinzi? întrebă Harris.
— Pe negrii care o întovărăşesc pe doamna Weldon, răspunse Negoro. Bătrânul Tom nu prea face parale, dar ceilalţi sunt patru vlăjgani zdraveni, pe care o să iau bani buni la târgul din Kazonde!
— Cred şi eu, Negoro! răspunse Harris. Patru negri vânjoşi, obişnuiţi cu munca, şi care nu seamănă deloc cu animalele astea care ne vin din interior! Sigur că ai să-i vinzi scump! Sclavi născuţi în America şi expediaţi pe pieţele Angolei – iată o marfă rară! Dar, adăugă americanul, nu mi-ai spus dacă ai găsit ceva bani pe bordul vasului!
— A, doar vreo câteva sute de dolari, pe care nu i-am lăsat să-i ia apa! Noroc că mă bizui pe nişte câştiguri…
— Pe care, frate dragă? întrebă curios Harris.
— Ei… nimic! Am spus şi eu aşa… răspunse Negoro, căruia îi părea rău acum că a spus mai multe decât ar fi trebuit.
— Rămâne, dar, să punem mâna pe marfa asta de preţ, spuse Harris.
— E chiar atât de greu? întrebă Negoro.
— Ba deloc, prietene! La zece mile de aici, pe Coanza, se află caravana de sclavi, condusă de arabul Ibn Hamis, care nu aşteaptă decât întoarcerea mea pentru a se îndrepta spre Kazonde. Acolo se găsesc războinici băştinaşi mai mulţi decât ne trebuie pentru a-i prinde pe Dick Sand şi pe tovarăşii lui. Este de ajuns deci ca tânărul meu prieten să se îndrepte spre Coanza…
— Dar o să se gândească la aşa ceva? întrebă Negoro.
— Desigur, răspunse Harris, fiindcă e deştept şi fiindcă nu poate bănui primejdia care-l pândeşte. Nu cred că Dick Sand se gândeşte să se întoarcă pe coastă pe drumul pe care l-am făcut împreună, fiindcă e sigur că s-ar rătăci în mijlocul acestor păduri uriaşe. Nu mă îndoiesc câtuşi de puţin că o să caute să ajungă la unul din râurile care curg spre ţărm, pentru a putea coborî pe o plută cursul râului. Altceva nu-i rămâne de făcut şi sunt sigur că la hotărârea asta o să ajungă.
— Da… poate!… răspunse Negoro dus pe gânduri.
— Nu trebuie să spui «poate», ci «sigur»! Vezi tu, Negoro, asta e totuna ca şi cum i-aş fi dat tânărului meu prieten întâlnire pe malurile Coanzei…
— Păi, dacă-i aşa, atunci să plecăm, răspunse Negoro. Îl cunosc pe Dick Sand. N-o să zăbovească nici măcar un ceas, aşa că trebuie să i-o luăm înainte.
— La drum, prietene!
Tocmai se sculau, când se auzi din nou zgomotul care atrăsese atenţia portughezului. Foşneau din nou frunzele tufişului de papirus. Negoro se opri şi îl prinse de mână pe Harris. Deodată se auzi un lătrat înăbuşit. Pe mal apăru un câine, cu botul deschis, gata să se repeadă.
— Dingo! strigă Harris
— Aha, de data asta n-o să-mi mai scape! spuse Negoro.
Dingo tocmai se pregătea să se repeadă asupra lui, dar Negoro, smulgând puşca din mâinile lui Harris,ochi şi trase.
Detunăturii îi răspunse un lung urlet de durere şi Dingo dispăru printre arbuştii de pe malul apei.
Negoro coborî imediat pe mal, până lângă apă.
Picături de sânge pătau pe alocuri trestia de papirus şi o lungă dâră roşie colora pietrele dinspre pârâu.
— În sfârşit, animalul ăsta blestemat şi-a primit pedeapsa! strigă Negoro.
Harris asistase, fără să scoată un cuvânt, la tot ce se petrecuse.
— După cum se pare, Negoro, câinele ăsta avea mare pică pe tine…
— Cam aşa cred şi eu, Harris, dar de acum încolo n-o să mai aibă.
— Şi de ce te ura atâta, frăţioare?
— Eh!… O răfuială veche.
— O răfuială veche? întrebă Harris.
Negoro nu mai spuse nimic, aşa că Harris înţelese că portughezul îi ascunde vreo întâmplare din trecut, dar nu ceru să i-o spună şi lui.
După câteva minute, începură să coboare de-a lungul râului, îndreptându-se spre Coanza, de-a curmezişul pădurii.
