Capitolul I

BRICUL-GOELETĂ PILGRIM

În ziua de 2 februarie 1873, bricul-goeletă Pilgrim se afla la 43°57' latitudine sudică şi la 165° 19' longitudine vestică faţă de meridianul de la Greenwich.

Nava aceasta, de patru sute de tone, armată special la San Francisco pentru marile vânători de balene din Mările Sudului, aparţinea lui James W. Weldon, un armator californian bogat, care de mai mulţi ani încredinţase căpitanului Hull comanda vasului. Pilgrim era una dintre cele mai mici, dar şi din cele mai bune nave din flotila pe care James W. Weldon o trimitea la pescuit în fiecare sezon, atât dincolo de strâmtoarea Behring, până în mările nordice, cât şi prin apele Tasmaniei sau ale Capului Horn, până în Oceanul Antarctic. Pilgrim naviga minunat. Greementul ¹ era foarte uşor de manevrat, aşa că nava putea să se aventureze cu un echipaj redus până în apropierea banchizelor de nepătruns din emisfera de sud. Căpitanul Hull ştia – vorba marinarilor – «să se descurce» în mijlocul gheţarilor, care în timpul verii rătăcesc mânaţi de valuri până prin dreptul Noii Zeelande sau al Capului Bunei Speranţe, la o latitudine cu mult mai mică decât cea pe care o ating în mările nordice ale globului. E drept însă că e vorba doar de nişte gheţari mici, măcinaţi din cauza deselor ciocniri dintre ei, roşi de apele calde şi care se topesc mai toţi în Pacific sau în Atlantic.

Căpitanul Hull, marinar cu experienţă şi unul dintre cei mai dibaci vânători cu harponul din toată flotila, avea sub comanda sa un echipaj compus din cinci marinari şi un elev-marinar. Erau puţini pentru o vânătoare de balene, care cere un personal destul de numeros. E nevoie de oameni atât pentru manevrarea bărcilor de atac, cât şi pentru hăcuirea animalelor prinse. Dar, urmând pilda altor armatori, James W. Weldon socotea că este mai economic să îmbarce la San Francisco numai atâţia marinari câţi erau necesari pentru manevrarea corăbiei, în Noua Zeelandă se găseau destui vânători cu harponul, marinari de toate naţionalităţile, dezertori sau nu, care căutau de lucru pe timpul sezonului şi se pricepeau destul de bine în meseria de pescar. După ce trecea vremea pescuitului, oamenii aceştia erau plătiţi şi apoi debarcaţi pe ţărm, unde aşteptau să vină anul următor ca să fie din nou angajaţi pe vasele de pescuit balene. Era mai bine, aşadar, să foloseşti marinari neangajaţi permanent, profitul de pe urma muncii lor fiind mai mare.

Tot astfel se petrecuseră lucrurile şi la bordul vasului Pilgrim.

Bricul-goeletă terminase pescuitul din acest sezon în regiunea Cercului polar antarctic, dar nu-şi completase încărcătura de butoaie cu untură de balenă şi cea de fanoane ² . Încă de pe vremea aceea, pescuitul de balene ajunsese un lucru greu. Cetaceele, vânate fără măsură, deveneau din ce în ce mai rare. Balena propriu-zisă, numită «nord-caper» în Oceanul îngheţat de Nord şi «sulpher-boltone» în Oceanul îngheţat de Sud, era pe cale de dispariţie. Pescarii fuseseră siliţi să se repeadă asupra balenelor din specia «jubart» – un mamifer uriaş, ale cărui atacuri erau destul de primejdioase.

Aşa făcuse şi căpitanul Hull în cursul acestei campanii de pescuit; avea de gând însă ca în viitoarea călătorie să înainteze mai departe spre Pol, chiar dacă ar fi trebuit să pătrundă până în preajma insulelor Clarie şi Adelie, insule descoperite, fără îndoială, de ilustrul comandant al corăbiilor Astrolabe şi Zelee, francezul Dumont d'Urville, deşi americanul Wilkes contestase acest lucru.

Pe scurt, sezonul nu fusese deloc prielnic pentru Pilgrim. Cam pe la începutul lunii ianuarie, adică spre mijlocul verii australe, căpitanul Hull fusese silit să părăsească locurile de vânătoare, deşi încă nu era timpul de înapoiere pentru baleniere. Cei din echipajul auxiliar – o adunătură de puşlamale – începuseră «să-i caute nod în papură», încât se gândi să se descotorosească de ei cât mai degrabă.

Aşadar, Pilgrim se îndreptă spre nord-vest, către Noua Zeelandă, care putu fi zărită la orizont în ziua de 15 ianuarie. Sosi la Waitemata, portul oraşului Auckland, situat în fundul golfului Chouraki, pe coasta de răsărit a insulei nordice, şi debarcă pescarii angajaţi pentru sezon.

Echipajul nu era mulţumit. Din încărcătura corăbiei lipseau cel puţin două sute de butoaie cu grăsime de balenă. Niciodată nu avuseseră o vânătoare atât de slabă. Din această călătorie, căpitanul Hull se înapoia dezamăgit, ca un vânător iscusit care pentru prima dată s-ar întoarce cu tolba goală… sau aproape goală. Era în joc mândria lui şi nu putea să-i ierte pe acei oameni de nimic a căror nesupunere compromisese rezultatele vânătorii.

În zadar încercă să mai recruteze la Auckland un alt echipaj de vânătoare. Toţi marinarii fără angajament permanent se îmbarcaseră pe celelalte baleniere. Aşadar, se văzu silit să renunţe la gândul de a completa încărcătura lui Pilgrim. Se pregătea tocmai să părăsească definitiv Auckland-ul, când i se făcu pe neaşteptate o cerere de a lua pe cineva la bord, cerere pe care nu o putea refuza.

Doamna Weldon, soţia armatorului corăbiei Pilgrim, se afla atunci în Auckland, însoţită de fiul ei Jack, în vârstă de cinci ani, şi de o rudă căreia i se spunea «vărul Benedict». James W. Weldon, pe care afacerile îl obligau uneori să viziteze Noua Zeelandă, îi adusese acolo pe toţi trei, cu gândul ca tot el să-i ducă înapoi la San Francisco.

Dar tocmai când întreaga familie era gata de plecare, micul Jack se îmbolnăvi destul de grav, şi tatăl său, chemat într-altă parte de o afacere urgentă, trebui să părăsească Auckland-ul, lăsându-şi aici soţia, fiul şi pe vărul Benedict. Trecuseră de atunci trei luni – timp lung de despărţire, pe care doamna Weldon îl suportase cu greu. Între timp, copilul se făcuse bine, aşa că ar fi putut pleca imediat, când i se aduse la cunoştinţă sosirea navei Pilgrim.

Pentru a se înapoia la San Francisco, doamna Weldon ar fi trebuit, pe vremea aceea, să se ducă mai întâi în Australia, unde să aştepte plecarea unuia din vasele companiei transoceanice «Golden-Age» care făceau drumul de la Melbourne la istmul Panama, trecând prin Papeiti. Pe urmă, odată ajunşi la Panama, urmau să aştepte plecarea vaporului american care făcea regulat cursa între istm şi California. O asemenea călătorie însemna, deci, întârzieri şi transbordări, care sunt întotdeauna neplăcute pentru o femeie şi un copil. Tocmai atunci sosi şi Pilgrim la Auckland. Fără a şovăi o clipă, doamna Weldon îl rugă pe căpitanul Hull s-o ia la bord împreună cu fiul ei, vărul Benedict şi Nan, o negresă bătrână care o servea din copilărie, pentru a-i duce înapoi la San Francisco. O călătorie de trei mii de leghe marine, adică peste şaisprezece mii de kilometri pe un vas cu pânze! Dar corabia căpitanului Hull era aşa de bine îngrijită şi timpul se menţinea încă atât de frumos de ambele părţi ale Ecuatorului! Căpitanul Hull acceptă cererea doamnei Weldon şi puse de îndată cabina sa la dispoziţia pasagerei. Dorea ca în tot timpul călătoriei, care putea să dureze între patruzeci şi cincizeci de zile, soţia armatorului să se simtă cât mai bine cu putinţă la bordul balenierei.

Călătorind în asemenea condiţii, desigur că doamna Weldon se bucura de o mulţime de avantaje. Singurul dezavantaj era că această călătorie avea să dureze mai mult din pricină că Pilgrim urma să facă un ocol, spre a ajunge mai întâi la Valparaiso, în Chile, unde trebuia să-şi descarce marfa. După aceea, nu-i mai rămânea decât să urce de-a lungul coastei americane, mânat de vânturile dinspre continent, care fac atât de plăcută clima acestor meleaguri.

De altfel, doamna Weldon era o femeie curajoasă, pe care marea nu o înspăimânta. Avea treizeci de ani, era sănătoasă şi, deoarece înfruntase cu soţul ei oboselile multor drumuri pe mare, se obişnuise cu călătoriile lungi; poate că şi din această pricină nu se temea să se îmbarce pe o corabie de mic tonaj. Pe căpitanul Hull îl ştia ca pe un marinar foarte bun, în care James W. Weldon avea toată încrederea. Pilgrim era un vas solid, care naviga bine şi era preţuit în flotila balenierelor americane. Şi cum doamnei Weldon i se prezentase această fericită ocazie, ea n-o lăsă să-i scape.

De bună seamă, vărul Benedict urma s-o însoţească.

Vărul acesta era un om cumsecade, în vârstă cam de cincizeci de ani. Dar cu toţi cei cincizeci de ani ai săi, n-ar fi fost prudent să-l laşi de capul lui. Mai curând lung decât înalt, mai curând subţire decât slab, cu chipul osos, cu craniul enorm şi acoperit de o claie de păr, recunoşteai imediat în făptura lui deşirată pe unul din acei respectabili savanţi cu ochelari de aur, fiinţe inofensive şi bune, sortite să rămână toată viaţa copii mari şi să sfârşească la adânci bătrâneţe asemenea unor oameni care ar rămâne prunci, deşi ar împlini o sută de ani.

«Vărul Benedict», cum îi spuneau toţi, chiar şi cei ce nu erau rudă cu el, era într-adevăr unul dintre acei oameni care par să fie veri primari cu toată lumea. Stânjenit mereu de lungimea braţelor şi a picioarelor, vărul Benedict n-ar fi fost în stare să se descurce singur nici măcar în împrejurările cele mai obişnuite ale vieţii. E drept că, prin felul lui de a fi, nu supăra pe nimeni cu nimic, ci cel mult îi încurca şi pe alţii aşa cum se încurca şi pe el. Deloc mofturos, obişnuindu-se cu orice situaţie, uitând chiar să mănânce sau să bea dacă nu i se da de mâncat şi de băut, nebăgând de seamă dacă era frig sau cald, vărul Benedict părea să facă parte mai curând din regnul vegetal decât din regnul animal. închipuiţi-vă un copac absolut nefolositor, fără fructe şi aproape fără frunze, nefiind în stare nici să hrănească, nici să adăpostească pe cineva, dar care ar avea totuşi o inimă bună. Aşa era vărul Benedict. Ar fi făcut de bunăvoie multe servicii oamenilor, dacă – aşa cum vine vorba – ar fi fost în stare să le facă.

În sfârşit, era iubit tocmai pentru slăbiciunile lui. Doamna Weldon îl privea ca pe copilul ei, ca pe un frate mai mare al micului ei Jack.

Trebuie însă adăugat că, în ciuda tuturor aparenţelor, vărul Benedict nu era nici trândav, nici lipsit de ocupaţie. Dimpotrivă, era un om muncitor. Ştiinţele naturii, singura lui pasiune, îl absorbeau cu totul.

A spune însă «ştiinţele naturii» ar însemna să mergem cam departe…

Se ştie ca ramurile din care se compune această ştiinţă sunt: zoologia, botanica, mineralogia şi geologia. Dar vărul Benedict nu era câtuşi de puţin nici botanist, nici mineralog, nici geolog.

Atunci era oare un zoolog în toată puterea cuvântului, un fel de Cuvier al Lumii Noi, care descompune animalul prin analiză sau îl reconstituie prin sinteză, unul dintre acei adânci cunoscători ai celor patru tipuri în care ştiinţa modernă înglobează pe oricare din animale, şi anume vertebrate, moluşte, articulate sau radiate? Oare naivul, dar studiosul nostru savant îşi concentrase atenţia asupra diverselor clase, cercetase el oare ordinele, familiile, subfamiliile, genurile, speciile şi varietăţile care caracterizează aceste patru diviziuni?

Nu.

Se dedicase oare vărul Benedict studiului vertebratelor, adică mamifere, păsări, reptile şi peşti?

Nicidecum.

Preferase oare să se ocupe de moluşte, de la cefalopode până la briozoare, cu atâta migală şi competenţă încât ştiinţa malacologiei să nu mai aibă nici un secret pentru el?

Nici pomeneală de aşa ceva!

Atunci, oare radiatele, adică echinodermele, acalefele, polipii, entozoarele, spongierii şi infuzorii erau de vină că arsese atâta vreme uleiul din lampă, în lungile sale ore de studiu?

Trebuie să mărturisim că nici radiatele nu-l interesau.

Şi cum nu mai rămâne de citat din zoologie decât diviziunea articulatelor, este de la sine înţeles că unica pasiune a vărului Benedict era îndreptată asupra acestei diviziuni.

Asta-i situaţia; dar tot mai trebuie precizat ceva.

Încrengătura articulatelor numără şase clase: insectele, miriapodele, arahnidele, crustaceele, chilopodele şi anelidele.

Dar vărul Benedict n-ar fi ştiut să deosebească, ştiinţificeşte vorbind, o râmă de o lipitoare, un păianjen de casă de un scorpion, o crevetă de un rac sau o scolopendră de o urechelniţă.

Dar ce era, atunci, vărul Benedict?

Un simplu entomolog, şi atâta tot.

O să se spună însă, desigur, că, în înţelesul etimologic al cuvântului, entomologia este partea ştiinţelor naturii care se ocupă de toate articulatele. E adevărat, în general, dar se obişnuieşte să se dea acestui cuvânt un sens mult mai restrâns. El nu se aplică decât studiului insectelor, adică al «tuturor vietăţilor al căror corp compus din inele aşezate cap la cap formează trei segmente distincte, vietăţi care au trei perechi de picioare, din care cauză au fost numite hexapode».

Prin urmare, deoarece vărul Benedict se mărginise doar la studiul articulatelor din această clasă, el nu era decât un simplu entomolog.

Dar să nu ne înşelăm! În clasa aceasta a insectelor există nu mai puţin de zece ordine{3}: ortopterele (lăcuste, greieri), neuropterele (leii-furnicilor, libelule), himenopterele (albine, viespi, furnici), lepidopterele (fluturi), coleopterele (cărăbuşi, licurici), hemipterele (păduchi de flori, purici), dipterele (ţânţari, muşte), rhipipterele (stilopi{4}), paraziţii (acarieni) şi tisanurele (peştişorul-de-argint, peştişorul-de-sobă). Dar cum în cadrul unora dintre aceste ordine, cum ar fi la coleoptere, de pildă, sunt cunoscute vreo treizeci de mii de specii, iar la diptere şaizeci de mii, subiecte de studiu erau destule şi trebuie să recunoaştem că ar fi ajuns pentru a răpi tot timpul unui om.

Aşadar, viaţa vărului Benedict era consacrată în întregime numai şi numai entomologiei. Ştiinţei acesteia îi închina fără excepţie toate orele, până şi pe cele de somn, pentru că şi în vis vedea numai şi numai hexapode. Nici nu s-ar fi putut număra acele cu gămălie înfipte în manşetele şi în gulerul hainei, în fundul pălăriei şi în şiretul cu care era tivită vesta! De câte ori se întorcea din vreo preumblare ştiinţifică, preţioasa-i pălărie, mai ales, arăta ca un adevărat insectar, fiind plină atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară cu tot felul de insecte străpunse cu ace.

Şi nu mai rămâne nimic de spus despre acest om ciudat, dacă se va arăta cinstit că tot din pasiune pentru entomologie îi însoţise pe domnul şi doamna Weldon în Noua Zeelandă. Acolo îşi îmbogăţise colecţia cu câteva exemplare rare şi se înţelege cât era de nerăbdător să se întoarcă acasă, pentru a le clasa în vitrinele din biroul său de la San Francisco.

Cum doamna Weldon şi fiul ei se întorceau în America la bordul lui Pilgrim, era foarte firesc ca vărul Benedict să-i însoţească şi în această călătorie. Numai că nu pe dânsul trebuia să se bizuie doamna Weldon dacă s-ar fi găsit în vreo situaţie critică. Din fericire, nu era vorba decât de o călătorie destul de uşoară, pe timp de vară, la bordul unui vas al cărui căpitan merita toată încrederea.

În cele trei zile cât poposi Pilgrim la Waitemata, doamna Weldon îşi făcu în grabă pregătirile, căci nu voia să întârzie plecarea bricului-goeletă. Indigenii care o serviseră în locuinţa sa din Auckland fură concediaţi, aşa că la 22 ianuarie doamna Weldon se îmbarcă pe Pilgrim, luând cu ea numai pe micuţul Jack, pe vărul Benedict şi pe Nan, bătrâna negresă.

Vărul Benedict ducea într-o cutie specială toată colecţia lui de insecte. În colecţie figurau, între altele, câteva exemplare noi de staphylinide, un fel de coleoptere carnivore, cu ochii aşezaţi deasupra capului şi despre care se crezuse până atunci că s-ar găsi numai în Noua Caledonie. E drept că în Noua Zeelandă i se atrăsese atenţia asupra unui anumit păianjen veninos, numit «katipo» de către băştinaşii maori, a cărui muşcătură este adesea mortală. Dar păianjenul nu face parte din ordinul propriu-zis al insectelor; el îşi are locul în cel al arahnidelor şi, ca atare, nu preţuia nimic în ochii vărului Benedict. Prin urmare, nu catadicsise să-i dea atenţie, aşa că mărgăritarul colecţiei sale rămânea o remarcabilă staphylinidă neozeelandeză.

Bineînţeles că vărul Benedict plătise o sumă straşnică pentru a-şi asigura colecţia, care, de altfel, i se părea mult mai preţioasă decât toată încărcătura de grăsime şi fanoane de balenă, depozitată în cala vasului.

În timpul pregătirilor de plecare, doamna Weldon şi tovarăşii săi de călătorie veniră pe puntea bricului-goeletă. Căpitanul Hull se apropie de pasagera sa şi-i spuse:

— Aşadar, ne-am înţeles, doamnă Weldon: dacă vreţi să călătoriţi pe Pilgrim, o faceţi pe răspunderea dumneavoastră.

— De ce-mi spui asta, domnule Hull? întrebă doamna Weldon.

— Pentru că n-am primit nici un ordin de la soţul dumneavoastră în legătură cu această îmbarcare pe Pilgrim şi pentru că, în general, un bric-goeletă nu vă poate oferi garanţia unei călătorii bune, aşa cum ar fi cazul cu un pachebot special amenajat pentru transportul pasagerilor.

— Dacă soţul meu ar fi aici, răspunse doamna Weldon, crezi oare, domnule Hull, că ar pregeta o clipă să se îmbarce pe Pilgrim, împreună cu soţia şi copilul lui?

— Nu, doamnă Weldon, desigur că n-ar pregeta o clipă, cum de altfel n-aş pregeta nici eu! La urma urmei, Pilgrim este o corabie straşnică, deşi n-a avut noroc în această campanie de pescuit. Sunt sigur de ea, în măsura în care poate fi sigur un marinar de corabia pe care o conduce de mai mulţi ani. V-am spus toate acestea, doamnă Weldon, numai pentru a mă pune la adăpost de răspunderea îmbarcării dumneavoastră şi pentru a vă repeta că nu veţi avea aici confortul cu care sunteţi obişnuită.

— Deoarece nu e vorba decât despre confort, domnule Hull, lipsa acestuia nu mă poate opri, răspunse doamna Weldon. Nu sunt una din pasagerele acelea mofturoase, care se plâng tot timpul că-i cabina strâmtă sau că-i masa proastă.

Apoi, după ce îl privi câteva clipe pe micul Jack, pe care-l ţinea de mână, doamna Weldon adăugă:

— Să plecăm, domnule Hull!

Ordinul de plecare fu dat imediat, pânzele fură ridicate şi Pilgrim manevră în aşa fel, încât să iasă din golf pe drumul cel mai scurt, îndreptându-se spre coasta americană.

Dar, după trei zile de la plecare, bricul-goeletă, împiedicat de vânturi puternice dinspre est, fu obligat să pună murele velelor în babord, pentru a înainta totuşi.

Din această pricină, la 2 februarie, Pilgrim se afla încă la o latitudine mult mai spre sud decât ar fi trebuit; căpitanul Hull părea că ar voi mai curând să ocolească extremitatea de sud a continentului american pe la Capul Horn, decât să ajungă la coasta Noului Continent pe drumul cel mai scurt.