Capitolul II

DICK SAND.

Marea era liniştită şi călătoria pe corabie se desfăşura în condiţii mulţumitoare, numai că vasul nu înainta destul de repede.

Doamna Weldon fusese instalată pe Pilgrim cât mai confortabil cu putinţă. În partea din spate a punţii nu exista nici obişnuita dunetă şi nici vreo altă cabină care ar fi putut-o adăposti pe tânăra femeie, aşa că ea trebui să se mulţumească cu cabina căpitanului Hull – o modestă cămăruţă de marinar, situată la pupa. Căpitanul se văzuse însă silit să insiste mult pentru a o face să primească până şi cabina aceasta. Acolo, în cămăruţa aceea strâmtă, doamna Weldon se instalase împreună cu copilul şi cu bătrâna Nan. Tot acolo luau masa, împreună cu căpitanul şi cu vărul Benedict, pentru care se aranjase alături un fel de odăiţă.

În ce-l priveşte pe căpitanul Hull, el se instalase într-o cabină din postul echipajului, cabină care ar fi fost ocupată de secund, dacă ar fi existat un secund la bord. Dar, după cum se ştie, bricul-goeletă naviga în condiţii care permiteau să se renunţe la serviciile unui ofiţer secund.

Oamenii de pe Pilgrim, marinari vânjoşi şi cu experienţă, erau foarte uniţi prin ideile şi obiceiurile lor comune. Acest sezon de vânătoare era al patrulea pe care-l petreceau împreună. Erau cu toţii americani din vest, se cunoşteau de multă vreme şi locuiau pe acelaşi ţărm al Californiei.

Oamenii aceştia de treabă se arătau foarte îndatoritori faţă de doamna Weldon, soţia armatorului lor, căruia îi erau devotaţi. Trebuie să spunem că erau cointeresaţi la ceea ce se câştiga de pe urma vânătorii de balene şi că realizaseră până acum sume destul de bune de pe urma călătoriilor întreprinse. Munceau din răsputeri, deoarece făceau singuri toată treaba; ştiau însă că la sfârşitul sezonului de vânătoare, când se încheiau socotelile, munca aceasta le mărea câştigul. E drept că de data asta câştigul era o nimica toată şi tocmai acest lucru îi făcea să tune şi să fulgere împotriva pungaşilor acelora din Noua Zeelandă.

Un singur om de la bord nu era de origine americană. Portughez de neam, dar vorbind bine limba engleză, omul acesta se numea Negoro şi îndeplinea modesta slujbă de bucătar al echipajului de pe bricul-goeletă.

Fostul bucătar de pe Pilgrim dezertase la Auckland, iar acest Negoro, pe atunci fără slujbă, se oferise să-i ia locul. Era un om scump la vorbă şi care nu prea da ghes nimănui cu prietenia, veşnic retras şi necăutând prilej de conversaţie, dar făcându-şi cu destulă pricepere meseria. După cât se părea, căpitanul Huli o nimerise bine angajându-l, căci de la îmbarcare şi până acum bucătarul nu dăduse niciodată prilejul să i se facă vreo observaţie.

Cu toate acestea, căpitanul Hull nu era împăcat în cugetul său, pentru că nu avusese destul timp să se intereseze mai amănunţit asupra trecutului acestui om. Figura sau, mai curând, privirea acestuia nu-i prea plăcea, şi apoi ştiut este că atunci când e vorba să introduci un străin în viaţa de pe navă, viaţă atât de apropiată, de restrânsă, trebuie să faci totul pentru a lua cât mai multe informaţii asupra trecutului noului venit. Negoro părea să aibă vreo patruzeci de ani. Era slab, nervos, de statură mijlocie, cu părul foarte negru şi faţa oacheşă, iar după înfăţişare arăta foarte puternic. Că avea oarecare educaţie, se putea deduce după anumite expresii care-i scăpau uneori. încolo, nu vorbea niciodată de trecut şi nu pomenea nimic despre familie. Nimeni nu putea ghici nici de unde venea, nici unde trăise până atunci. Şi nici ce avea să facă de acum înainte nu se putea ghici mai uşor. Spunea doar că are de gând să debarce la Valparaiso. Hotărât lucru, era un om ciudat. În orice caz, nu părea să fi fost marinar de meserie. Ba chiar părea să fie mai străin de viaţa de marinar decât este de obicei un bucătar care şi-ar petrece o bună parte din viaţă pe mare. Totuşi nu era stingherit de ruliul sau tangajul{5} navei, cum se întâmplă cu cei care n-au călătorit niciodată pe mare; şi asta e destul de mult pentru un bucătar de vas.

De fapt, nici nu prea era văzut. În timpul zilei stătea mereu retras în bucătăria lui strâmtă, în faţa plitei de tuci, care ocupa aproape tot locul. Când se înnopta, după ce stingea focul în cuptor, Negoro se ducea în «vizuina» care-i fusese rezervată în fundul postului echipajului. Se culca îndată şi adormea.

După cum s-a mai spus, echipajul bricului Pilgrim era compus din cinci marinari şi un elev-marinar.

Tânărul elev-marinar, în vârstă de cincisprezece ani, era un copil găsit. Bietul băiat, părăsit de la naştere, fusese luat şi crescut de asistenţa publică. Se numea Dick Sand şi era, probabil, originar din statul New York, ba, aproape sigur, chiar din capitala acestui stat.

I se dăduse numele Dick – prescurtare de la Richard – pentru că aşa se numea trecătorul milos care-l găsise la câteva ore după ce se născuse. Numele de Sand îi fusese dat în amintirea locului unde fusese găsit, adică pe Sandy-Hook{6} – limba de pământ de la estuarul fluviului Hudson care formează intrarea în portul New York.

Se cunoştea de pe acum că nici atunci când va fi matur Dick Sand nu va trece de talia mijlocie, dar era bine legat. Totul în înfăţişarea lui îţi spunea că e de origine anglo-saxonă. Deşi era brun, avea ochi albaştri scânteietori. Meseria de marinar îl pregătise destul de bine pentru lupta cu viaţa. Figura lui inteligentă arăta energie. Nu avea chip de om îndrăzneţ, ci de om cutezător. Se citează adesea aceste trei cuvinte dintr-un vers neterminat al lui Vergiliu:

Audaces for luna juvat…

dar se citează incorect. în realitate, poetul a spus:

Audentes fortuna juvat…{7}

Cutezătorilor, nu îndrăzneţilor le surâde aproape întotdeauna norocul. Îndrăzneţul poate merge la întâmplare; cutezătorul, însă, mai întâi chibzuieşte şi abia după aceea acţionează. În aceasta constă deosebirea.

Dick Sand era un audens. La cincisprezece ani, ştia să ia o hotărâre şi, odată luată, s-o ducă până la capăt, fără şovăire. Înfăţişarea sa vioaie şi totodată serioasă atrăgea atenţia. Nu-şi pierdea vremea pălăvrăgind sau făcând gesturi inutile, cum obişnuiesc băieţii de vârsta lui. La o vârstă când altora de seama lui nici nu le trece prin minte să-şi pună problema existenţei, el cugetase adânc asupra situaţiei grele în care se afla şi luase hotărârea să ajungă un «om» în toată puterea cuvântului. Şi se ţinuse de cuvânt, ajungând aproape un adevărat bărbat la o vârstă când alţii nu sunt decât nişte copii.

Fiind în acelaşi timp şi foarte sprinten şi foarte priceput la toate exerciţiile fizice, Dick Sand era una din acele fiinţe înzestrate de la natură cu multă îndemânare şi pricepere.

După cum s-a mai spus, micul orfan fusese crescut de asistenţa publică. La început a fost dus într-un orfelinat, aşa cum sunt multe în America, iar mai târziu, pe la patru ani, Dick învăţase să citească, să scrie şi să socotească într-una din şcolile din New York întreţinute cu generozitate prin subscripţie publică. La opt ani, dragostea de mare, pe care Dick o purta în sânge, îl făcu să se îmbarce ca mus pe un vas de cursă lungă din Mările Sudului. Acolo a învăţat meseria de marinar aşa cum trebuie ea învăţată, adică încă din fragedă copilărie. Puţin câte puţin, se instrui sub supravegherea ofiţerilor, care se interesau mult de omuleţul acesta. Astfel, Dick Sand nu întârzie să ajungă elev-marinar, ţintind, bineînţeles, şi mai departe. Copilul care înţelege dintru început că munca este legea vieţii, cel care află de timpuriu că pâinea se câştigă cu sudoarea frunţii sale – precept vechi care este lege pentru omenire – acela este desigur hărăzit unor fapte mari, căci odată şi-odată va avea nu numai voinţa, dar şi puterea de a le înfăptui.

Căpitanul Hull îl remarcase pe Dick încă de pe când băieţaşul era mus pe o corabie de comerţ. Bravului marinar îi plăcu imediat acest flăcăiandru dârz şi îl prezentă mai târziu armatorului său, James W. Weldon. Acesta arătă un interes deosebit pentru orfan, dându-l mai departe la o şcoală din San Francisco, unde fu crescut în religia catolică, religie care era şi a familiei Weldon.

În timpul studiilor, lui Dick Sand îi plăcu mai ales geografia, ca şi tot ce era în legătură cu călătoriile pe apă, aşteptând cu nerăbdare să ajungă la vârsta când avea să înveţe şi acea parte a matematicilor care privea navigaţia. Apoi nu neglijă să-şi completeze prin practică, instrucţia teoretică pe care o primise. Aşa se face că, atunci când se îmbarcase pentru prima dată pe Pilgrim, o făcuse în calitate de elev-marinar. Un bun marinar trebuie să cunoască tot atât de bine cum se vânează balenele, ca şi navigaţia de cursă lungă. Meseria de marinar cere să fii pregătit pentru orice împrejurare. De altfel, Dick Sand se îmbarcase pe o corabie a lui James W. Weldon, binefăcătorul său, şi comandată de căpitanul Hull, protectorul său. Se afla, deci, în condiţiunile cele mai favorabile.

Este inutil să se mai spună cât de devotat era faţă de familia Weldon, căreia îi datora totul. Dar mai bine să lăsăm faptele să vorbească.

E uşor de înţeles cât de mare a fost bucuria tânărului elev-marinar când a aflat că doamna Weldon va călători la bordul lui Pilgrim. Timp de câţiva ani, doamna Weldon fusese o adevărată mamă pentru el, şi Dick îl considera pe Jack un frate mai mic. Sămânţa cea bună, după cum ştiau prea bine protectorii săi, căzuse pe pământ rodnic. Inima orfanului era plină de recunoştinţă, şi dacă ar fi trebuit vreodată să-şi dea viaţa pentru cei care-i ţinuseră loc de părinţi, apoi tânărul marinar n-ar fi şovăit o clipă. Într-un cuvânt, un băieţandru de cincisprezece ani, cu capul şi cu voinţa unui bărbat de treizeci – iată cine era Dick Sand.

Doamna Weldon ştia cât preţuieşte protejatul ei. Putea să i-l încredinţeze fără grijă pe micul Jack. Dick Sand îndrăgise copilul, care, la rândul său, simţindu-se iubit de acest «frate mai mare», căuta să fie mereu cu el. În lungile şi desele răgazuri dintr-o călătorie pe apă, când marea-i liniştită şi pânzele nu cer noi manevre aşa cum era cazul cu Pilgrim acum Dick şi Jack erau aproape întotdeauna împreună. Tânărul elev îi arăta băieţaşului tot ce l-ar fi putut distra în legătură cu meseria de marinar. Doamna Weldon rămânea liniştită când îl vedea pe Jack alături de Dick Sand, lansându-se de-a lungul parâmelor, căţărându-se până la gabia arborelui trinchet sau pe cruceta arborelui gabier şi coborând ca o săgeată de-a lungul şarturilor. Dick Sand era când în faţa, când în urma lui Jack, gata să-l sprijine sau să-l oprească dacă braţele copilului de cinci ani ar fi obosit în timpul exerciţiilor. Toată joaca aceasta îi făcea bine micului Jack, pe care boala îl slăbise. Rumeneala îi revenise treptat în obraji mulţumită acestor exerciţii zilnice şi înviorătoarelor brize ale mării.

Aşa decurgea călătoria şi, de n-ar fi fost timpul nefavorabil, nici pasagerii, nici echipajul lui Pilgrim n-ar fi avut de ce să se plângă.

Dar vânturile care băteau neîncetat dinspre răsărit îl necăjeau mereu pe căpitanul Hull căci din pricina lor nu reuşea să aducă nava pe drumul cel bun. Îi era teamă că mai târziu, când corabia se va găsi aproape de Tropicul Capricornului, va da peste regiuni lipsite de vânturi, care îl vor încurca şi mai mult, fără a mai vorbi de curentul ecuatorial, care îl va arunca spre vest, fără să-i poată rezista. Îi era grijă mai ales de doamna Weldon, gândindu-se că vasul va întârzia pe drum, deşi nu avea nici o vină pentru această întârziere. Şi, cum era preocupat tot timpul de acest lucru, hotărâse ca, în caz că ar întâlni vreun vapor de pasageri în drum spre America, să o sfătuiască pe doamna Weldon să se îmbarce pe el. Din nefericire, însă, era silit să navigheze la o latitudine mult mai spre sud de drumul pe care l-ar ţine vreun vas cu aburi navigând spre Panama. De altfel, pe vremea aceea, comunicaţiile prin Pacific, între Australia şi Lumea Nouă, nu erau atât de dese cum au devenit mai târziu.

Lucrurile trebuiau deci lăsate să se desfăşoare în voia lor. Se părea că nimic nu va tulbura acest drum monoton, când, în ziua de 2 februarie, avu loc un prim incident, la latitudinea şi longitudinea arătate la începutul acestei povestiri.

Către ora nouă dimineaţa, pe o vreme foarte frumoasă, cu cer senin, Dick Sand şi Jack se găseau cocoţaţi pe traversele arborelui trinchet. De acolo puteau vedea toată corabia şi o mare parte din ocean, pe o rază întinsă. În spate, perimetrul orizontului nu era tăiat decât de catargul mare care susţinea pânzele numite brigantina şi săgeata. Velele acestea le ascundeau o parte din mare şi din cer. În faţă, însă, puteau vedea cum se întinde pe valurile mării umbra bompresului, cu cele trei focuri desfăşurate ca trei aripi din ce în ce mai mici. Dedesubt se umfla vela trincă, iar deasupra, zburătorul şi rândunica, ale căror margini de întinsură zbârnâiau sub presiunea brizei. Bricul-goeletă naviga cu murele la babord şi strângea vântul pe cât era posibil.

Dick Sand tocmai îi explica lui Jack de ce Pilgrim, deşi se apleca tare spre tribord, nu se putea răsturna, deoarece încărcătura fusese bine aşezată şi bine echilibrată, când băieţaşul îl întrerupse.

— Ce se vede acolo? spuse el.

— Vezi ceva, Jack? Unde? întrebă Dick Sand, ridicându-se în picioare.

— Uite colo! răspunse micul Jack, arătând un punct pe mare, printre două din pânzele bompresului.

Dick Sand privi cu atenţie spre punctul arătat şi strigă imediat, cu glas puternic:

— O epavă pe direcţia vântului, la tribord{8} înainte!