Capitolul XVIII.

GROAZNICUL CUVÂNT.

Era vremea să ajungă la fermă. Doamna Weldon se simţea atât de obosită, încât n-ar mai fi putut continua multă vreme o călătorie făcută în condiţiuni atât de grele, iar Jack îţi făcea milă să-l vezi cât de aprinşi îi erau obrajii în timpul acceselor de friguri şi cât de palid era după aceea. Doamna Weldon nu voise să-şi lase copilul nici măcar în grija bunei Nan, ci îl ţinea culcat pe braţele ei.

Da! Era vremea să ajungă! După spusele americanului, chiar în seara zilei care începea acum, seara de 18 aprilie, mica trupă avea să fie la adăpost, la hacienda San Felice.

Cele douăsprezece zile de călătorie şi cele douăsprezece nopţi petrecute sub cerul liber o doborâseră pe doamna Weldon, cu toate că era atât de robustă. Copilul îndurase toate acestea şi mai greu. Starea micului Jack, bolnav şi lipsit de cea mai elementară îngrijire, zdrobea inima mamei.

Dick Sand, Nan, Tom şi tovarăşii lui înduraseră mai bine ostenelile călătoriei. Hrana, deşi pe sfârşite, nu le lipsise niciodată până acum.

Cât priveşte pe Harris, omul acesta parcă era făcut pentru încercările acestor drumuri lungi prin păduri. Părea că oboseala nu-l poale doborî. Numai că, pe măsură ce se apropiau de fermă, Dick Sand observă că americanul era mai îngândurat şi mai posomorât ca înainte. Firesc ar fi fost să fie tocmai invers. Cel puţin aceasta era părerea tânărului marinar, care devenise bănuitor faţă de american. Dar ce interes l-ar fi putut împinge pe Harris să-i înşele? Dick Sand nu putea să-şi dea seama, dar supraveghea acum călăuza foarte de aproape.

Pesemne că americanul îşi dădu seama că este bănuit de Dick Sand şi fără îndoială că această neîncredere îl făcea să fie şi mai tăcut faţă de «tânărul său prieten».

Porniseră din nou la drum. în pădurea din ce în ce mai rară, copacii creşteau în grupuri răzleţe şi nu mai formau o perdea de nepătruns. Era oare adevăratul pampas despre care vorbise Harris?

În timpul primelor ore ale dimineţii, nu se mai întâmplă nimic deosebit care să mărească neliniştea lui Dick Sand. Totuşi, el mai observă două lucruri. Poate că nu aveau mare însemnătate, însă în împrejurările de acum nu trebuia trecut cu vederea nici un amănunt.

Mai întâi se schimbă purtarea lui Dingo, fapt care atrase atenţia tânărului marinar în chip deosebit.

Într-adevăr, câinele, care tot timpul cât durase călătoria părea că se ţine după o anumită urmă, îşi schimbă dintr-o dată purtarea. Până acum mersese cu nasul în pământ, amuşinând întruna prin bălării şi tufişuri. Tăcea mai tot timpul sau scotea un fel de scheunat jalnic, ca şi cum ar fi exprimat o mare durere sau părere de rău. În ziua aceea, însă, ciudatul animal începu să latre tare şi uneori chiar furios, aşa cum făcea de mult, când Negoro apărea pe puntea lui Pilgrim.

Prin mintea lui Dick Sand trecu o bănuială pe care Tom o întări, spunându-i:

— Mare ciudăţenie, domnule Dick! Dingo nu mai miroase pământul, cum făcea ieri! Acum adulmecă mereu aerul, cu nasul în vânt, nu stă locului o clipă, părul i se zbârleşte la tot pasul. S-ar spune că-l miroase de departe…

— Pe Negoro, nu-i aşa? răspunse Dick Sand, care apucă braţul bătrânului negru şi-i făcu semn să vorbească mai încet.

— Negoro, domnule Dick! Nu cumva s-o fi luat pe urmele noastre?

— Da, Tom, şi poate că în clipa asta nu e prea departe.

— Dar… pentru ce? spuse Tom.

— Sau Negoro nu cunoaşte acest ţinut, spuse Dick Sand, şi atunci avea tot interesul să nu ne piardă din vedere…

— Sau?… îl întrebă Tom, care-l privea neliniştit pe elevul-marinar.

— Sau, continuă Dick Sand, îl cunoaşte şi atunci…

— Dar de unde să cunoască Negoro acest ţinut? N-a fost niciodată pe aici!

— N-a fost niciodată pe aici… murmură Dick Sand. În sfârşit, fapt neîndoielnic este că Dingo se poartă ca şi cum omul acesta, pe care nu-l poate suferi, ar fi pe aproape!

Întrerupse apoi convorbirea şi strigă câinele, care şovăi câteva clipe, dar veni totuşi lângă el. Dick Sand strigă: «Negoro! Negoro!» Un lătrat furios fu răspunsul lui Dingo. Acest nume avu asupra lui efectul obişnuit. Se repezi înainte, ca şi cum Negoro ar fi fost ascuns după un tufiş. Harris văzuse toată scena. Cu buzele strânse, se apropie de elevul-marinar şi-l întrebă:

— Ce-i cereţi lui Dingo?

— Mai nimic, domnule Harris, răspunse bătrânul Tom în glumă, îi cerem veşti de la tovarăşul de călătorie pe care l-am pierdut.

— Aha! mormăi americanul. Este vorba de portughezul acela, bucătarul de pe navă de care mi-aţi vorbit?

— Da, răspunse Tom. Auzindu-l pe Dingo cât de furios latră, mai că s-ar putea spune că Negoro e prin apropiere.

— Dar cum să fi putut ajunge până aici? întrebă Harris. După câte ştiu, n-a fost niciodată prin regiunile astea.

— Poate că nu ne-a spus nouă, răspunse Tom.

— Ar fi de mirare, adăugă Harris. Dar dacă vreţi, hai să cercetăm desişurile. Poate că nenorocitul are nevoie de ajutor, poate să i se fi întâmplat ceva…

— Nu-i nevoie, domnule Harris, răspunse Dick Sand. Dacă Negoro a ştiut cum să vină până aici, o să ştie să meargă şi mai departe. E un om care se pricepe să iasă din încurcătură.

— Cum vreţi, răspunse Harris.

— Hai, Dingo, taci! spuse Dick Sand, punând totodată capăt convorbirii.

Al doilea fapt observat de tânărul marinar era în legătură cu calul, care nu părea să «simtă grajdul», aşa cum fac animalele din specia lui. Nu adulmeca aerul, nu-şi grăbea pasul, nu-şi umfla nările, nu necheza anunţând sfârşitul unei călătorii. Dacă îl observai bine, părea să fie tot atât de indiferent, ca şi cum hacienda la care fusese de câteva ori şi pe care trebuia s-o cunoască bine s-ar fi găsit la o depărtare de câteva sute de mile.

«Nu arată a cal care ajunge la capătul călătoriei», gândea elevul-marinar.

Totuşi, după cum spusese Harris cu o zi mai înainte, nu mai erau decât şase mile de făcut şi, din aceste ultime şase mile, patru fuseseră cu siguranţă parcurse până către ora cinci după-amiază. Dar aşa cum calul nu simţea câtuşi de puţin grajdul de care trebuia să aibă atâta nevoie, nimic nu anunţa nici apropierea vreunei plantaţii mari, aşa cum trebuia să fie hacienda San Felice.

Doamna Weldon, deşi preocupată numai de copilul ei, era mirată văzând ţinutul atât de pustiu. Cum, nici un băştinaş, niciunul din argaţii fermei nu se arăta la o distanţă atât de mică? Se rătăcise oare Harris? Nu! Respinse această idee. O nouă întârziere ar fi însemnat pierderea micului Jack.

Dar Harris mergea mereu înainte. Părea că cercetează adâncimile pădurii şi că se uită la dreapta şi la stânga, ca un om care nu-i sigur de el… sau de drumul lui! Doamna Weldon închise ochii. Mai bine să nu mai vadă nimic.

Străbătură o câmpie lată, cam de vreo milă, apoi pădurea apăru din nou, deşi mai puţin deasă decât în ţinutul de vest. Mica trupă începu iarăşi să meargă pe sub copacii mari.

La ora şase seara ajunseră în dreptul unui desiş, pe unde părea că trecuse o turmă de animale puternice. Dick Sand se uită cu mare atenţie în jurul său. La o înălţime care depăşea cu mult statura unui om, crengile fuseseră smulse sau rupte. Totodată, bălăriile date cu violenţă la o parte lăsau să se vadă pe pământul noroios urme de labe care nu puteau să fie de jaguari sau de cuguari. Să fi fost oare urme de «ais» sau alte tartigrade? Atunci cum se explica ruperea crengilor la o asemenea înălţime? Numai nişte elefanţi ar fi putut lăsa urme atât de mari, numai ei ar fi putut să facă o asemenea spărtură în desişul de nepătruns. Dar aceste uriaşe pachiderme nu se găsesc pe continentul american! Nici măcar nu au fost aclimatizate în aceste regiuni.

Ipoteza că pe acolo au trecut elefanţi era absolut de necrezut.

Dick Sand nu-şi dezvălui gândurile care îl frământau în legătură cu acest fapt şi nici pe american nu-l mai întrebă nimic în această privinţă. Ce mai putea aştepta de la un om care încerca să-i facă să iii girafele drept struţi? Harris ar mai fi dat şi acum vreo explicaţie mai mult sau mai puţin bine născocită, care nu ar fi schimbat cu nimic situaţia.

Oricum, Dick îşi formase părerea sa asupra americanului. Îşi dădea seama că acesta este un trădător! Nu aştepta decât un prilej potrivit ca să-i dea în vileag necinstea. Totul îi spunea că acest prilej se apropie.

Dar ce scop tainic urmărea Harris? Ce viitorii aştepta pe supravieţuitorii de pe Pilgrim? Dick Sand îşi repeta mereu că răspunderea sa nu încetase odată cu naufragiul. Acum trebuia mai mult ca oricând să se îngrijească de salvarea acelora pe care naufragiul îi aruncase pe această coastă. Era datoria lui să-i salveze pe doamna Weldon, pe Jack, pe negri – să-i salveze pe toţi tovarăşii lui de nenorocire! Dar dacă pe navă se simţea sigur de sine, bizuindu-se pe pregătirea sa de marinar, aici, în vălmăşagul încercărilor grele pe care le întrevedea, cum trebuia să procedeze?

Dick Sand nu voia să închidă ochii în faţa înspăimântătoarei realităţi pe care fiecare clipă o făcea mai sigură. În aceste împrejurări, care se anunţau atât de grele, el,căpitanul de cincisprezece ani, care comandase pe Pilgrim, îşi luă din nou sarcina de conducător al micii trupe. Se hotărî însă să nu spună nimic care ar fi îngrijorat-o pe sărmana mamă, mai înainte de clipa în care vor trebui luate măsuri.

Şi nu spuse nimic, nici chiar atunci când, rămânând în urma celorlalţi cu vreo sută de paşi, pe malul unei ape destul de mari, observă nişte animale uriaşe, care o luară la goană pe sub ierburile înalte ale malului. «Hipopotami! Hipopotami!» era cât pe-aci să strige.

Erau, într-adevăr, câteva din acele pachiderme cu capul uriaş, cu botul mare şi umflat, a căror gură este înarmată cu dinţi mai lungi de un picior. Îndesaţi pe picioarele lor scurte, aceste animale au pielea fără păr şi de culoare roşcată, ca pielea tăbăcită. Hipopotami în America…!

Merseră mai departe toată ziua, dar din ce în ce mai greu. Oboseala începu să facă până şi pe cei mai voinici să încetinească pasul. Era într-adevăr timpul să ajungă, căci altfel ar fi trebuit să se oprească.

Preocupată numai de micul Jack, poate că doamna Weldon nici nu mai simţea osteneala, dar din toată înfăţişarea sa se vedea că era la capătul puterilor. De altfel, toţi erau mai mult sau mai puţin doborâţi de oboseală. Dick Sand rezista printr-o supremă încordare a voinţei, izvorâtă din sentimentul datoriei.

Către ora patru seara, bătrânul Tom găsi în iarbă un obiect care-i atrase atenţia. Era o armă,un fel de cuţit de o formă specială, alcătuit dintr-o lamă lată şi curbă, prinsă în nişte plăsele de fildeş destul de grosolan împodobite. Cuţitul fu adus de Tom lui Dick Sand, care-l luă în mână, îl cercetă şi apoi îl arătă americanului, spunând:

— Aşa-i că băştinaşii nu mai sunt departe?

— Cu siguranţă! răspunse Harris. Şi totuşi…

— Totuşi? repetă Dick Sand, privindu-l pe Harris în albul ochilor.

— Ar fi trebuit să fi ajuns foarte aproape de fermă, continuă Harris şovăitor, dar nu cunosc nimic pe aici…

— Care va să zică,te-ai rătăcit? întrebă repede Dick Sand.

— De rătăcit nu m-am rătăcit… Ferma nu poate fi mai departe de trei mile de aici. Dar vrând să iau calea cea mai scurtă prin pădure, poate c-am greşit.

— Poate… îl îngână Dick Sand.

— Cred că aş face mai bine s-o iau puţin înainte, de unul singur, spuse Harris.

— Nu, domnule Harris, să nu ne despărţim! răspunse Dick Sand.

— Cum vrei, continuă americanul. Dar în timpul nopţii o mi-ar fie greu să vă conduc.

— Nu-i nimic, răspunse Dick Sand. O să facem un popas. Doamna Weldon va accepta să mai petreacă o ultimă noapte sub copaci, iar mâine, când se va lumina, pornim mai departe. Cele două sau trei mile câte ne-au mai rămas le facem într-o oră.

— Bine, răspunse Harris.

În clipa aceea, Dingo începu să latre din nou, înfuriat.

— Ce-i Dingo, ce-i? strigă Dick Sand. Doar ştii bine că nu-i nimeni pe aici, căci locurile sunt pustii!

Hotărâră deci să se oprească pentru acest ultim popas. Doamna Weldon lăsă totul în seama tovarăşilor ei şi nu spuse tot timpul nici măcar o vorbă. Micul Jack, moleşit de friguri, se odihnea în braţele ei.

Căutară locul cel mai ferit pentru a petrece noaptea. Dick Sand se gândea să-l aleagă sub frunzişul des al unui pâlc de copaci, dar bătrânul Tom, care se ocupa de aceste pregătiri împreună cu tânărul marinar, se opri deodată şi strigă:

— Domnule Dick! Uită-te! Uită-te!

— Ce-i, Tom? întrebă Dick Sand cu glasul liniştit, ca al unui om care se aşteaptă la orice.

— Acolo… acolo, spuse Tom… pe copacii… aceia, urme de sânge. Iar pe pământ… mădulare de om, ciopârţite!

Dick Sand se repezi spre locul arătat de bătrânul Tom. Apoi, întorcându-se spre negru, îi spuse:

— Taci, Tom, taci!

Într-adevăr, pe pământ zăceau mai multe mâini tăiate, iar lângă aceste resturi omeneşti se aflau câteva furci sfărâmate şi un lanţ rupt.

Din fericire, doamna Weldon nu văzuse nimic din acest spectacol îngrozitor. Cât despre Harris, el se ţinea la distanţă; dacă cineva s-ar fi uitat mai cu atenţie la el în clipa aceea, ar fi fost izbit de cruzimea care i se întipărise pe faţă. Era înfiorător la vedere.

Dingo veni lângă Dick Sand şi începu să latre cu furie în faţa acestor resturi însângerate. Elevul-marinar izbuti să-l izgonească numai cu mare greutate.

În vremea aceasta, bătrânul Tom, care văzuse cel dintâi furcile şi lanţul rupt, rămăsese nemişcat, ca şi cum ar fi prins rădăcini în pământ. Cu ochii holbaţi, cu mâinile încleştate, privea ţintă, bolborosind cuvinte fără şir.

— Am văzut… am mai văzut astfel de furci… când eram mic de tot… am mai văzut…!

Fără îndoială că amintirile copilăriei sale îi reveneau în minte încet-încet, iar el se străduia să-şi aducă aminte… Cu siguranţă că avea să vorbească…

— Taci, Tom! repetă Dick Sand. Taci! Pentru liniştea doamnei Weldon, pentru salvarea noastră a tuturor, taci…!

Şi elevul-marinar îl trase după sine pe bătrânul negru.

Aleseră un alt loc de popas, ceva mai departe, şi apoi totul fu pregătit pentru noapte.

Cina rămase aproape neatinsă. Oboseala întrecea foamea. Erau cu toţii cuprinşi de o nelinişte vecină cu groaza.

Întunericul se lăsa încetul cu încetul. în curând se făcu beznă. Cerul era acoperit de nori prevestitori de furtună. Printre copaci se vedeau din când în când licăriri de fulgere, în partea dinspre apus a orizontului. Vântul încetase; nici o frunză nu se mai mişca. O tăcere adâncă lua locul larmei de peste zi, de parcă atmosfera grea, îmbibată de electricitate, ajunsese să nu mai poată transmite sunetele.

Dick Sand, Austin şi Bat stăteau tustrei de veghe. Căutau să zărească sau să audă, în această noapte de nepătruns, dacă nu scânteiază vreo licărire de lumină, dacă nu răsună vreun zgomot suspect. Dar nimic nu tulbura liniştea şi întunericul pădurii.

Tom nu putea să aţipească deloc. Năpădit de amintiri, stătea nemişcat, cu capul plecat, ca şi cum ar fi fost izbit de o lovitură neaşteptată.

Într-adevăr, pe pământ zăceau resturi omeneşti, lângă care se aflau câteva furci sfărâmate şi un lanţ rupt.

Doamna Weldon îşi legăna copilul în braţe, gândindu-se ce se va mai întâmplă de acum încolo.

Poate că numai vărul Benedict dormea ca un prunc nevinovat, căci numai el nu era copleşit de îngrijorarea şi teama care-i cuprinsese pe toţi. El nu avea atât de dezvoltat simţul presimţirii.

Deodată, către ora unsprezece noaptea, se auzi un răcnet prelung şi înfiorător, urmat de un fel de mârâit mai ascuţit. Tom sări în picioare şi mâna i se întinse spre un desiş aflat cam la o milă de acolo. Dick Sand îl apucă de braţ, dar nu-l putu împiedica pe Tom să strige:

— Leul! Leul!

Acest răget, pe care-l auzise atât de des în copilărie, fusese recunoscut îndată de bătrânul negru.

— Leul! repetă el.

Dick Sand, nemaiputând să se stăpânească, se repezi cu cuţitul în mână spre locul unde dormea Harris. Dar Harris nu mai era acolo, iar calul dispăruse odată cu el.

În mintea lui Dick Sand se făcu deodată lumină… Nu se aflau acolo unde crezuseră că se află! Pilgrim nu acostase pe ţărmul american! Nu Insula Paştilor era aceea pe care elevul-marinar o descoperise în larg, ci cu totul altă insulă aşezată la vestul acestui continent, aşa cum Insula Paştilor se află la vestul Americii. Busola îl înşelase o bună parte a călătoriei, şi se ştie de ce. Mânat de furtună pe o cale greşită, Pilgrim ocolise Capul Horn şi trecuse din Oceanul Pacific în Oceanul Atlantic! Viteza navei, pe care nu o putuse calcula decât cu multă aproximaţie, fusese de două ori mai mare din pricina urganului, iar el nu-şi dăduse seama de aceasta! Iată din ce pricină arborii de cauciuc şi de chinină, care cresc din belşug în America, lipseau din acest ţinut care nu era nici podişul Atacama, nici pampasul bolivian. Da, girafe, nu struţi, alergaseră prin poiană! Elefanţi fuseseră animalele acelea mari care traversaseră desişul pădurii! Hipopotami au fost matahalele pe care Dick Sand le tulburase din odihna lor sub bălăriile înalte. Musca ţeţe era dipterul găsit de vărul Benedict, groaznica muscă ţeţe, care face să piară, prin pişcătura ei, animalele caravanelor! Şi răget de leu, nu de alt animal, fusese răcnetul care cutremurase pădurea. Iar furcile, lanţurile, cuţitul de o formă speciali erau unelte ale neguţătorilor de sclavi. Mâinile acelea ciopârţite erau mâini de oameni ţinuţi în fiare! Portughezul Negoro şi americanul Harris trebuie să fi fost înţeleşi între ei.

Şi buzele lui Dick Sand rostiră aceste cuvinte îngrozitoare, pe care el le bănuise încă de multă vreme!

— Africa! Africa ecuatorială! Africa neguţătorilor de sclavi şi a sclavilor!