Capitolul XVII.

O SUTĂ DE MILE ÎN ZECE ZILE.

Călătorii care străbat codri şi câmpii, când se culcă în pădure sub cerul liber, sunt deşteptaţi de obicei de urlete fantastice şi neplăcute, în concertul acesta de dimineaţă distingi cotcodăceli, grohăieli, cârâituri, mârâieli, chelălăieli şi aproape şi glasuri omeneşti.

Maimuţele sunt cele care salută în felul acesta zorii zilei. Printre ele se găseşte mica «marichina», apoi maimuţa cu mască pestriţă, numită «mono cenuşiu», a cărei blană este folosită de indieni pentru a-şi îmbrăca paturile puştilor, «saguanii», pe care-i recunoşti după cele două smocuri lungi de păr, şi alte multe specii din această numeroasă familie.

Dintre aceste maimuţe, cele mai interesante sunt, fără îndoială, aşa-numitele «gueribas», cu chip ca de diavol şi care stau agăţate de pomi, cu coada înfăşurată de vreo creangă. în zorii zilei, maimuţoiul cel mai bătrân din grup intonează cu glas gros şi înfiorător o psalmodie monotonă. Este baritonul trupei. Tinerii tenori repetă după el simfonia dimineţii. Indienii spun atunci că maimuţele gueribas îşi fac rugăciunea.

Dar în dimineaţa aceea, se pare că maimuţele nu-şi «făceau rugăciunea», căci nu au fost auzite, deşi glasul lor răsună de obicei până departe, fiind produs de vibraţia rapidă a unui zgârci, în formă de tobă, aflat în gâtlej.

Pe scurt, dintr-un motiv sau altul, nici maimuţele gueribas, nici saguanii şi nici alte cuadrumane{28} din această uriaşă pădure nu intonară în această dimineaţă concertul lor obişnuit.

Liniştea aceasta i-ar fi nemulţumit pe indienii nomazi. Asta nu din pricină că băştinaşii s-ar da în vânt după acest fel de muzică corală, ci pentru că tare le place să vâneze maimuţe, deoarece carnea acestora este foarte bună de mâncat, mai ales când e şi afumată.

Cu siguranţă că Dick Sand şi tovarăşii lui nu cunoşteau obiceiurile maimuţelor gueribas, căci altfel liniştea care domnea i-ar fi pus pe gânduri. Se deşteptară, aşadar, unul după altul, întremaţi după cele câteva ceasuri de odihnă netulburate de nici un motiv de alarmă. Micul Jack n-a fost printre ultimii care-şi întindeau braţele să le dezmorţească. Primul lui gând a fost să-l întrebe pe Hercule dacă a mâncat vreun lup peste noapte. Dar nu venise pe-acolo nici un lup, aşa că Hercule nu luase încă gustarea de dimineaţă.

De altfel, toţi erau tot atât de flămânzi ca Hercule, aşa că Nan începu imediat să pregătească masa.

Felurile de mâncare erau aceleaşi ca la cina de ieri-seară, dar nu făcu nimeni mofturi, căci pofta de mâncare le era şi mai mult mărită de aerul proaspăt al dimineţii. Şi, mai ales, trebuiau să recapete puteri pentru o zi întreagă de drum. Vărul Benedict înţelese poate pentru întâia oară că a mânca nu e un act indiferent sau fără de folos în viaţă. Declară numai că nu venise doar «în vizită» prin aceste meleaguri, pentru a se plimba cu mâinile în buzunare, şi-i atrase atenţia lui Hercule că o să aibă de-a face cu el, în cazul când o să-l împiedice din nou să prindă «cocuyos» şi alte muşte luminoase.

Părea însă că ameninţarea aceasta nu-l sperie prea mult pe uriaş. Totuşi, doamna Weldon îl luă deoparte şi-i spuse că putea să-l mai lase pe «copilul ei cel mare» să o ia razna în dreapta şi în stânga. Dar numai să nu-l piardă din ochi. Vărul Benedict nu trebuia oprit cu totul de la îndeletniciri atât de plăcute pentru vârsta lui.

La ora şapte dimineaţa, mica trupă o porni din nou către răsărit, păstrând aceeaşi ordine de marş ca în ajun.

În faţa lor se întindea mereu numai pădure. Pe acest teritoriu virgin, unde căldura şi umezeala se îngemănau pentru a face să crească vegetaţia, trebuia să te aştepţi ca regnul vegetal să se arate în toată splendoarea lui. Latitudinea pe care se afla acest podiş era cuprinsă aproape în zona tropicală, aşa că în unele luni ale verii soarele trecea la zenit potopind pământul cu razele sale perpendiculare. Exista, aşadar, o cantitate uriaşă de căldură înmagazinată în aceste terenuri, ale căror straturi adânci păstrau tot timpul umezeala. Nimic mai măreţ decât această succesiune de păduri sau, mai curând, această pădure fără sfârşit…!

Totuşi, Dick Sand constatase ceva: după cum spunea Harris, se aflau în regiunea pampasului. Dar, în limba indienilor quichna, cuvântul «pampas» înseamnă câmpie. Dacă nu-l înşela memoria, aceste câmpii prezintă următoarele caracteristici: lipsă totală de apă, de arbori, de stânci; belşug luxuriant de scaieţi în anotimpul ploilor, scaieţi care ajung aproape arbuşti în anotimpul cald şi formează tufe de nepătruns; de asemenea, foarte mulţi arbori pitici şi arbuşti spinoşi. Toate acestea dau pampasului o înfăţişare de câmpie stearpă şi pustie.

Dar priveliştea nu era deloc aşa, de când mica trupă condusă de american părăsise ţărmul oceanului. Dimpotrivă, pădurea se întindea mereu până la marginea zării. Nu! Nu ăsta era pampasul aşa cum şi-l închipuise tânărul elev-marinar! Oare – aşa cum spusese Harris – natura glumise creând o regiune cu totul deosebită în acest podiş al Atacamei, despre care, de altfel, nu ştia nimic altceva decât că este unul din cele mai mari pustiuri ale Americii de Sud, între Anzi şi Oceanul Pacific?

În ziua aceea, Dick Sand puse americanului câteva întrebări în această privinţă şi-i împărtăşi nedumerirea lui, pricinuită de această înfăţişare ciudată a pampasului. Dar Harris îl lămuri repede, dându-i amănuntele cele mai exacte asupra acestei părţi a Boliviei. În cursul discuţiei, Dick Sand putu să-şi dea seama că Harris avea cunoştinţe foarte bogate asupra ţinutului.

— Ai dreptate, tinere, spuse el. Adevăratul pampas este chiar aşa cum ai citit în cărţile de călătorii, adică o câmpie aproape pustie şi de multe ori greu de străbătut. Seamănă cu savanele noastre din America de Nord, numai că acelea sunt mai mlăştinoase. Aşa cum este pampasul din Rio Colorado, aşa sunt şi stepele numite «llanos», din Orinoco şi din Venezuela. Dar aici ne aflăm într-un ţinut a cărui înfăţişare mă uimeşte până şi pe mine. E adevărat că merg pentru prima oară pe această cale, de-a curmezişul podişului, ştiind însă că, în felul acesta, scurtăm drumul. Dar, deşi n-am mai străbătut niciodată regiunea asta, ştiu că se deosebeşte cu totul de adevăratul pampas, pe care îl poţi găsi nu între Cordilierii de Vest şi lanţul înalt al munţilor Anzi, ci dincolo de aceşti munţi, în toată partea răsăriteană a continentului, până la malurile Atlanticului.

— Aşadar, o să trebuiască să trecem peste lanţul Anzilor? întrebă repede Dick Sand.

— Nu, prietene, nu, răspunse americanul, zâmbind. Am spus doar «îl poţi găsi» şi nu «îl vei găsi». Linişteşte-te! N-o să părăsim podişul ăsta, a cărui cea mai mare înălţime nu trece de o mie cinci sute de picioare. îţi spun drept că dacă ar fi trebuit să trecem peste Cordilieri numai cu mijloacele de transport pe care le avem, apoi nu v-aş fi îndemnat niciodată la o asemenea aventură.

— Desigur că, într-un asemenea caz, ar fi fost mult mai bine s-o pornim de-a lungul coastei, spre nord sau spre sud, răspunse Dick.

— Oh, de o sută de ori mai bine! răspunse Harris. Dar hacienda San Felice e aşezată dincoace de Cordilieri, aşa că n-o să ne fie prea greu nici acum, la început, şi nici către sfârşitul drumului.

— Şi nu ţi-e teamă că te-ai putea rătăci prin pădurile astea pe care le străbaţi pentru întâia oară? întrebă Dick Sand.

— Nu, tinere, nu! răspunse Harris. Ştiu prea bine că pădurea asta e ca o mare uriaşă sau, mai bine-zis, ca fundul unei mări, de unde nici un marinar n-ar putea să se ridice la suprafaţă ca să-şi dea seama unde se află. Dar cum sunt obişnuit cu călătoriile prin pădure, ştiu să-mi găsesc calea după felul cum cresc anumiţi copaci, după direcţia frunzelor lor, după ondulaţia sau compoziţia pământului şi după o mie de alte amănunte care scapă unui ochi neexperimentat. Fii sigur că am să te conduc atât pe dumneata, cât şi pe ai dumitale acolo unde trebuie să ajungeţi!

Toate aceste lucruri erau spuse pe un ton foarte sigur. Dick Sand şi cu Harris mergeau tot timpul în fruntea grupului, aşa că puteau sta de vorbă adesea, fără ca altcineva să-i audă. Dacă elevul-marinar se simţea cuprins de vreo nelinişte, pe care americanul nu putea s-o împrăştie, prefera să n-o mai spună şi celorlalţi. Zilele de 8, 9, 10, 11 şi 12 aprilie trecură una după alta, fără să se întâmple ceva neobişnuit. Nu făceau mai mult de opt până la nouă mile în douăsprezece ore. Orele de masă sau de odihnă erau respectate cu regularitate şi, deşi arătau puţin cam obosiţi, starea sănătăţii lor era satisfăcătoare.

Doar micul Jack începuse să sufere puţin în urma acestei vieţi duse în pădure, viaţă cu care nu era obişnuit şi care începea să fie destul de monotonă pentru el. Şi apoi, cei mari nu-şi ţinuseră toate făgăduielile pe care le făcuseră! Paiaţele de cauciuc şi păsările-muşte, toate aceste minunăţii păreau că se îndepărtează mereu. Fusese vorba să i se arate şi cei mai frumoşi papagali din lume, care se găseau fără îndoială în aceste păduri bogate. Unde erau oare papagalii cu pene verzi, a căror patrie este ţinutul acesta? Dar papagalii «aras», cu cozi lungi, ascuţite şi viu colorate, care nu se aşează niciodată pe pământ, şi papagalii «camindes» care trăiesc numai în ţinuturile tropicale? Dar micii papagali multicolori şi, în sfârşit, toate speciile de astfel de păsări guralive, care, după spusele indienilor, mai vorbesc încă în limba triburilor dispărute?

Dar dintre aceşti papagali, micul Jack nu-i vedea decât pe cei «jako», cenuşii, cu coada roşie, care mişunau prin copaci. Aceşti jako nu-i erau însă necunoscuţi, căci pot fi întâlniţi în toate părţile lumii. Pe ambele continente, aceşti papagali umplu casele cu trăncănitul lor nesuferit, căci din toată familia papagalilor ei învaţă cel mai uşor să vorbească.

Mai trebuie adăugat că dacă Jack nu era mulţumit, apoi nici vărul Benedict nu se simţea mai bine. E drept că fusese lăsat să mai alerge niţeluş încolo şi încoace. Totuşi, nu găsea nici o insectă demnă de a-i îmbogăţi colecţia. Seara, licuricii refuzau cu încăpăţânare să-i iasă în cale şi să-l atragă prin fosforescenţa toracelui lor. Natura părea că-şi bate joc de nefericitul entomolog, care devenise nemaipomenit de ursuz.

Marşul către nord-est continuă în aceleaşi condiţiuni timp de patru zile. La 16 aprilie, drumul pe care-l parcurseseră de la coastă nu putea fi socotit la mai puţin de o sută de mile. Dacă Harris nu se rătăcise – şi el susţinea acest lucru cu tărie – hacienda San Felice nu mai era decât la douăzeci de mile depărtare de punctul unde poposiseră în ziua aceea. Nu vor mai trece, deci, nici patruzeci şi opt de ore până când micul grup va avea un adăpost bun, unde va putea în sfârşit să se odihnească, după atâtea greutăţi îndurate.

Dar deşi podişul fusese străbătut aproape în întregime prin partea de mijloc, nici un băştinaş, nici un călător pribeag nu fusese întâlnit prin pădurea uriaşă.

Dick Sand era din ce în ce mai necăjit, dar fără să spună cuiva, că nu eşuaseră într-un alt punct al ţărmului. Mai la sud sau mai la nord ar fi dat peste vreun orăşel, sat sau plantaţie, aşa că doamna Weldon şi tovarăşii săi ar fi găsit de multă vreme un adăpost.

Dar dacă ţinutul părea părăsit de om, animalele se arătară mai des în ultimele zile. Uneori se auzea un ţipăt lung şi plângător, pe care Harris îl atribuia unuia din acele mari tardigrade, obişnuite în aceste nesfârşite regiuni împădurite, şi care se numesc «ais».

Tot în ziua aceea, în timpul popasului de prânz, un şuierat spintecă aerul, răsunând atât de straniu, încât o nelinişti pe doamna Weldon.

— Ce este oare? întrebă dânsa, ridicându-se repede.

— Un şarpe! strigă Dick Sand, care, cu puşca încărcată, se repezi în faţa doamnei Weldon.

Era foarte posibil ca o reptilă să se fi furişat prin ierburi până la locul de popas. N-ar fi fost de mirare să fie unul din uriaşii «sucurus», un fel de boa care ajunge uneori la o lungime de patruzeci de picioare.

Harris o linişti îndată pe doamna Weldon şi îl chemă înapoi pe Dick Sand, care fusese imediat urmat de credincioşii negri. După părerea lui Harris, şuieratul acesta nu putea fi produs de un şarpe «sucurus», deoarece el nu şuieră, ci arăta prezenţa unor patrupede inofensive, destul de numeroase în acest ţinut.

— Liniştiţi-vă şi nu faceţi nici o mişcare care ar putea să sperie aceste animale! spuse Harris.

— Ce fel de animale? întrebă Dick Sand, care îşi făcea o datorie de conştiinţă să întrebe şi să-l facă pe american să vorbească.

Acesta, de altfel, nu se lăsa niciodată prea mult rugat.

— Sunt antilope, prietene, spuse Harris.

— Oh! Cum aş vrea să le văd! izbucni Jack.

— E destul de greu, puişorule, spuse americanul. Foarte greu!

— N-am putea încerca să ne apropiem de aceste antilope şuierătoare? continuă Dick Sand.

— Oh, n-o să faci nici trei paşi, răspunse americanul clătinând din cap, şi o să le şi pui pe fugă, aşa că te sfătuiesc să nu te osteneşti!

Însă Dick Sand avea motivele lui să fie curios. Voia să se convingă, şi cu puşca în mână se furişă prin iarbă. Dar, imediat, vreo zece gazele zvelte, cu coarne mici şi ascuţite, trecură prin faţa lui ca vântul. Blana lor, de un roşcat aprins, părea un nor de foc prin bălăriile înalte.

— Nu ţi-am spus eu? îi zise Harris, după ce elevul-marinar se înapoie.

Dacă antilopele acelea, atât de uşoare, au fost cu adevărat greu de văzut, nu acelaşi lucru se întâmplă cu un alt grup de animale, peste care au dat în aceeaşi zi. Acestea au putut fi văzute – deşi nu prea limpede – dar apariţia lor prilejui o convorbire destul de ciudată între Harris şi unii din tovarăşii lui.

Seara, pe la orele patru, mica trupă se oprise o clipă lângă o poiană. Deodată, vreo trei-patru animale cu picioare lungi năvăliră dintr-un tufiş, la vreo sută de paşi depărtare, apoi o rupseră la fugă.

În ciuda sfaturilor americanului, de astă dată tânărul marinar puse repede puşca la umăr şi trase într-unui din animale. Dar în clipa în care glonţul pornise pe ţeavă, Harris îi dădu o lovitură peste armă.

Aşa că Dick Sand greşi ţinta, cu toate că ochise cu dibăcia-i obişnuită.

— Fără împuşcături! Fără împuşcături! spuse americanul.

— Nemaipomenit! Astea-s girafe! strigă Dick Sand, fără să dea alt răspuns observaţiei lui Harris.

— Girafe? repetă Jack, ridicându-se în şaua calului. Unde sunt animalele astea mari?

— Girafe! exclamă doamna Weldon. Apoi adăugă: Te înşeli, dragă Dick. Nu există girafe în America.

— Chiar aşa, spuse şi Harris, care părea destul de mirat. În ţara asta nu există girafe!

— Atunci?… spuse Dick Sand.

— Nu ştiu ce că mai cred! răspunse Harris. Oare nu te-au înşelat ochii, prietene, iar animalele astea nu vor fi fost mai curând struţi?

— Struţi? repetară Dick Sand şi doamna Weldon, uitându-se surprinşi unul la altul.

— Da! Doar nişte struţi… repetă Harris.

— Dar struţii sunt păsări, continuă Dick Sand. N-au decât două picioare!

— Ei bine, răspunse Harris, mie mi s-a părut că animalele acelea care au fugit atât de repede erau bipede!

— Bipede! exclamă tânărul marinar.

— Ba eu cred că am văzut destul de bine că erau animale cu patru picioare! spuse atunci doamna Weldon.

— Şi eu la fel, adăugă bătrânul Tom, iar Bat, Austin şi Acteon spuseră că tot aşa au văzut şi ei.

— Struţi cu patru picioare! exclamă Harris, izbucnind în râs. Iată un lucru caraghios.

— Desigur că ar fi caraghios! răspunse Dick Sand. Numai că noi am crezut că vedem girafe şi nu struţi.

— Nu, tinere, nu! adăugă Harris. sunt sigur că aţi văzut greşit. Aceasta se explică prin repeziciunea cu care au fugit animalele acelea. De altfel,s-a întâmplat de multe ori ca unii vânători să se înşele la fel cum te-ai înşelat şi dumneata acum, fiind totuşi de cea mai perfectă bună credinţă.

Ceea ce spunea americanul era cu putinţă. Privind de la o oarecare distanţă un struţ înalt şi o girafă de înălţime mijlocie, e greu de făcut vreo deosebire. Fie că e vorba de cioc, fie că e vorba de bot, şi unul şi altul sunt cocoţate la capătul unui gât lung, răsturnat pe spate, aşa că la nevoie se poate spune că un struţ este o jumătate de girafă. Nu-i lipsesc decât picioarele dinapoi. Aşadar, acest biped şi acest patruped, trecând repede şi pe neaşteptate prin faţa ochilor, pot uneori să fie luaţi unul drept celălalt.

De altfel, cea mai sigură dovadă că doamna Weldon şi ceilalţi se înşelau e faptul că în America nu există girafe. Dick Sand făcu atunci această reflecţie:

— Dar eu credeam că nu numai girafele, dar nici struţii nu trăiesc în Lumea Nouă.

— Te înşeli, tinere, răspunse Harris. în America de Sud există o specie numită «nandu», din care fac parte şi struţii pe care i-ai văzut.

Harris avea dreptate. Nandu, o pasăre cu picioare lungi, este destul de obişnuită în câmpiile Americii de Sud şi carnea ei e bună de mâncat când pasărea e tânără. Această vietate voinică, a cărei înălţime depăşeşte uneori doi metri, are ciocul drept, aripile lungi şi acoperite cu pene stufoase de culoare albăstrie şi picioare cu trei degete, terminate cu gheare – deosebire esenţială faţă de struţii din Africa.

Aceste amănunte exacte i-au fost spuse de Harris, care părea să cunoască foarte bine caracteristicile păsării. Dick, doamna Weldon şi tovarăşii ei trebuiră să-şi recunoască greşeala.

— De altfel, adăugă Harris, e cu putinţă să mai întâlnim alt cârd de struţi. Căutaţi atunci să vă uitaţi mai bine la ei şi să nu mai luaţi păsările drept patrupede! Dar, mai ales, tinere, nu uita sfatul meu şi nu mai trage cu puşca în nici un fel de animal! Nu suntem nevoiţi să vânăm ca să ne facem rost de hrană, şi îţi repet că nu trebuie ca prezenţa noastră în această pădure să fie trădată prin bubuituri de armă.

Totuşi, Dick Sand stătea pe gânduri. O nouă bănuială îşi croise drum în mintea lui.

A doua zi, 17 aprilie, porniră din nou la drum. Americanul îi asigură că nu vor trece nici douăzeci şi patru de ore până când mica trupă va poposi la hacienda San Felice.

— Acolo, doamnă Weldon, adăugă el, veţi primi toate îngrijirile de care aveţi nevoie. Vă veţi odihni şi sunt sigur că, în câteva zile, o să fiţi pe deplin întremată. Poate că nu o să vă simţiţi în această fermă ca în locuinţa dumneavoastră din San Francisco, cu care sunteţi obişnuită, dar veţi vedea că nici locuinţele noastre nu sunt lipsite cu totul de confort. Nu suntem nici noi chiar nişte sălbatici.

— Domnule Harris, răspunse doamna Weldon, dacă nu vă putem oferi decât mulţumiri pentru binevoitorul dumneavoastră ajutor, cel puţin fiţi sigur că vi le oferim din toată inima. De altfel, e şi timpul să ajungem!

— Aţi obosit, doamnă Weldon?

— De mine puţin îmi pasă, dar văd cum micul meu Jack se topeşte pe zi ce trece! A început să aibă friguri la anumite ore.

— Vedeţi, răspunse Harris, clima acestui podiş e foarte sănătoasă, dar, din nenorocire, în martie şi în aprilie bântuie uneori frigurile.

— Aşa este, spuse atunci Dick Sand, dar natura, care totdeauna şi pretutindeni este prevăzătoare, a pus leacul alături de boală.

— Cum asta, prietene? întrebă Harris, care părea că nu înţelege.

— Nu suntem oare în ţinutul arborelui quinquinas{29} răspunse Dick.

— Într-adevăr, spuse Harris, ai perfectă dreptate. Arborii care dau preţioasa coajă febrifugă{30} sunt aici la ei acasă.

— Mă miră chiar, adăugă Dick Sand, că n-am văzut niciunul.

— Ei, prietene, răspunse Harris, arborii aceştia nu se pot deosebi uşor. Deşi uneori sunt înalţi, cu frunzele mari, cu flori trandafirii şi mirositoare, totuşi nu pot fi descoperiţi uşor. Arareori cresc în tufe. De obicei sunt presăraţi prin pădure, iar indienii, care recoltează coaja de chinină{31}, nu-i recunosc decât după frunzişul lor mereu verde.

— Domnule Harris, se rugă doamna Weldon, dacă dăm peste vreun arbore, arată-mi-l şi mie.

— De bună seamă, doamnă Weldon. Veţi găsi însă la fermă sulfat de chinină. E mai bun pentru febră decât simpla coajă a copacului.

Această ultimă zi a călătoriei trecu fără să se mai întâmple ceva deosebit. Veni seara şi popasul pentru noapte fu organizat ca de obicei. până atunci nu plouase. Vremea începea să se schimbe însă, căci o boare umedă şi caldă se ridică de pe pământ şi formă în curând o ceaţă de nepătruns.

Trebuia să înceapă anotimpul ploilor. Din fericire, mica trupă avea să se bucure chiar a doua zi de un adăpost confortabil, oferit cu multă ospitalitate. Doar câteva ore mai trebuiau să treacă până să ajungă acolo.

Deşi după părerea lui Harris – care nu putea socoti distanţa parcursă decât după timpul cât durase călătoria – se aflau doar la şase mile de fermă, au fost totuşi luate ca de obicei toate măsurile de prevedere pentru noapte. Tom şi tovarăşii săi trebuiau să stea de veghe pe rând. Dick Sand ţinu ca nimic să nu fie neglijat în această privinţă. Acum, mai mult ca oricând, nu voia să renunţe la prudenţa lui obişnuită, căci o bănuială îngrozitoare începea să i se strecoare în suflet. Deocamdată însă nu voia să spună nimic.

Adăpostul fusese orânduit sub un pâlc de arbori mari. Din pricina oboselii, doamna Weldon şi ai săi adormiră imediat, când deodată fură treziţi de un ţipăt puternic.

— Ei! Ce s-a întâmplat? întrebă Dick Sand, care sări primul în picioare.

— Eu! Eu am ţipat! răspunse vărul Benedict.

— Ce ai? întrebă doamna Weldon.

— Am fost muşcat!

— De un şarpe?… întrebă înspăimântată doamna Weldon.

— Nu, nu! Nu e şarpe, e insectă! răspunse vărul Benedict. Aha, am prins-o! Am prins-o!

— Ei bine, striveşte gângania şi lasă-ne să dormim în pace, domnule Benedict, spuse Harris.

— Să strivesc o insectă?! strigă vărul Benedict. Nu se poate! Nu se poate! Trebuie să văd ce este!

— Vreun ţânţar, spuse Harris, dând din umeri.

— Ba deloc! E o muscă, răspunse vărul Benedict, şi încă o muscă dintre cele mai ciudate.

Dick Sand aprinse o mică lanternă de mână şi o apropie de vărul Benedict.

— Sfântă milostivire! strigă acesta. În sfârşit, o mângâiere şi pentru mine! Am făcut o mare descoperire!

Sărmanul om delira de fericire. Îşi privea musca cu nişte ochi în care se citea bucuria triumfului. Ar fi sărutat-o cu cea mai mare plăcere.

— Dar ce naiba este? întrebă doamna Weldon.

— Un dipter, verişoară, un dipter faimos!

Şi vărul Benedict le arătă o muscă mai mică decât o albină, de culoare închisă, cu dungi galbene pe partea de dedesubt a trupului.

— Nu e veninoasă? întrebă din nou doamna Weldon.

— Nu, verişoară, cel puţin pentru oameni, nu. Dar pentru animale, pentru antilope, pentru bivoli, pentru elefanţi… e altceva… Ah! Iubita mea insectă!

— O să ne spuneţi odată, domnule Benedict, ce fel de muscă mai e şi asta? izbucni Dick Sand cu nerăbdare.

— Musca aceasta, răspunse entomologul, musca aceasta pe care o ţin între degete, musca aceasta… este o muscă ţeţe! Dipterul acesta faimos face cinste unui întreg ţinut, şi până acum nu s-a găsit niciodată o muscă ţeţe în America!

Dick Sand nu îndrăzni să-l întrebe pe vărul Benedict care este singura parte a lumii unde se găseşte înfricoşătoarea muscă ţeţe.

Curând după această întâmplare, tovarăşii elevului-marinar se adânciră din nou în somnul întrerupt. Dick Sand însă nu mai închise ochii toată noaptea, cu toată oboseala care îl copleşea.