Capitolul I.

INVENTARUL DOCTORULUI.

Era îndrăzneţ planul pe care-l avusese căpitanul Hatteras, de a se ridica până în nord şi de a-i rezerva Angliei, patria sa, gloria descoperirii polului boreal al lumii. Viteazul marinar făcuse pentru aceasta tot ce era omeneşte posibil. După ce luptase timp de nouă luni împotriva curenţilor, împotriva furtunilor, după ce sfărâmase munţii de gheaţă şi despicase banchizele, după ce luptase cu gerurile unei ierni cum nu se mai pomenise în regiunile hiperboreene, după ce repetase în cursul expediţiei lucrările înaintaşilor săi, după ce controlase şi refăcuse, ca să spunem aşa, istoria descoperirilor polare, după ce-şi mânase bricul său, Forward, dincolo de mările cunoscute, în sfârşit, după ce-şi îndeplinise sarcina pe jumătate, îşi văzu dintr-o dată marile lui planuri nimicite! Trădarea, sau mai curând descurajarea echipajului istovit, datorită încercărilor prin care trecuse, nebunia criminală a câtorva instigatori îl lăsaseră într-o situaţie înspăimântătoare: din optsprezece oameni îmbarcaţi la bordul bricului, mai rămăseseră patru, părăsiţi, fără mijloace de trai, fără vas, la peste două mii cinci sute mile depărtare de ţara lor.

Explozia lui Forward, care sărise în aer sub ochii lor, le răpea şi ultimele mijloace de existenţă.

Totuşi, curajul lui Hatteras, nu slăbi în faţa acestei teribile catastrofe. Tovarăşii care rămăseseră erau cei mai buni din echipajul lui, oameni plini de eroism. Făcuse apel la energia, la ştiinţa doctorului Clawbonny, la devotamentul lui Johnson şi al lui Bell, la propria sa credinţă în acţiunea pe care o întreprinsese, îndrăzni să vorbească despre speranţă, chiar, în această situaţie disperată; vitejii lui tovarăşi l-au înţeles şi trecutul unor oameni atât de hotărâţi era o garanţie a curajului lor în viitor.

Doctorul, după energicele vorbe ale căpitanului, a vrut să-şi dea seama exact de situaţie, şi, părăsindu-şi tovarăşii opriţi la cinci sute de paşi de vas, se îndreptă spre teatrul catastrofei.

Din Forward, vasul acesta construit cu atâta grijă, din bricul atât de scump, nu mai rămăsese nimic; gheţuri învălmăşite, resturi informe, înnegrite, arse, bare de fier răsucite, bucăţi de cablu care mai ardeau ca nişte prislugă* de artilerie, şi, în depărtare, câteva rotocoale de fum târându-se ici-colo, pe deasupra ice-field-ului erau mărturii ale violenţei acestei explozii. Tunul de pe teugă, zvârlit la o distanţă de mai multe prăjini, zăcea pe un bloc de gheaţă care semăna cu un afet. Solul era presărat cu tot felul de resturi, pe o rază de aproape două sute de metri; chila bricului zăcea sub o grămadă de gheţuri; aisbergurile, în parte topite de căldura incendiului, îşi redobândiseră iar tăria lor de granit.

Doctorul începu atunci să se gândească la cabina lui devastată, la colecţiile pierdute, la preţioasele sale instrumente făcute bucăţi, la cărţile lui rupte, făcute scrum. Atâtea bogăţii nimicite! Privea cu ochii umeziţi acest uriaş dezastru, gândindu-se nu la viitor, ci la această ireparabilă nenorocire care-l lovea atât de cumplit.

În curând se apropie de el Johnson; figura bătrânului marinar purta urmele ultimelor sale suferinţe; trebuise să lupte împotriva tovarăşilor săi revoltaţi, apărând vasul ce-i fusese dat în pază.

Doctorul îi întinse o mână pe care şeful de echipaj o strânse cu tristeţe.

— Ce ne vom face, prietene? întrebă doctorul.

— Cine poate şti dinainte? răspunse Johnson.

— Înainte de toate, continuă doctorul, să nu ne lăsăm pradă disperării şi să fim bărbaţi!

— Da, domnule Clawbonny, răspunse bătrânul marinar, aveţi dreptate; în momente de mare nenorocire, trebuiesc luate mari hotărâri; suntem într-o situaţie păcătoasă; să ne gândim cum să ieşim din ea.

— Bietul vas! suspină doctorul; mă legasem sufleteşte de el; îl iubeam cum îţi iubeşti căminul, casa în care ai trăit toată viaţa, şi n-au rămas din el decât resturi de nerecunoscut!

— Cine ar crede, domnule Clawbonny, că am fi putut îndrăgi atât această îmbinare de bârne şi de scânduri!

— Dar cu baleniera ce s-a întâmplat? întrebă din nou doctorul, rotindu-şi privirile, nici ea n-a scăpat de distrugere?

— Ba da, domnule Clawbonny, Shandon şi ai săi, care ne-au părăsit, au luat-o cu ei.

— Şi piroga?

— Sfărâmată în mii de bucăţi! Priviţi aceste câteva foi de tinichea, calde încă, asta-i tot ce a rămas din ea.

— Aşadar, nu mai avem decât halket-boat-ul?

— Da, datorită ideii pe care aţi avut-o de a-l lua în călătoria dumneavoastră.

— E puţin, spuse doctorul.

— Mizerabilii trădători care au fugit! exclamă Johnson. Fie ca Cerul să-i pedepsească aşa cum merită!

— Johnson, răspunse doctorul cu blândeţe, nu trebuie să uităm că suferinţa i-a pus la grele încercări! Numai cei mai buni pot să rămână buni în nenorocire, acolo unde cei slabi sunt doborâţi. Să-i plângem pe tovarăşii noştri pentru nefericirea lor şi să nu-i blestemăm!

După aceste vorbe, doctorul rămase tăcut timp de câteva clipe şi-şi plimbă privirile neliniştite asupra ţinutului.

— Ce s-a întâmplat cu sania? întrebă Johnson.

— A rămas la o milă îndărătul nostru.

— În paza lui Simpson?

— Nu, prietene, bietul Simpson, a căzut din pricina istovirii.

— A murit! exclamă şeful echipajului.

— A murit, răspunse doctorul.

— Nefericitul! spuse Johnson, şi cine ştie, totuşi, dacă n-ar trebui să-l invidiem pentru soarta lui!

— Dar, în schimbul unui mort pe care l-am lăsat acolo, continuă doctorul, aducem cu noi un muribund.

— Un muribund?

— Da! Căpitanul Altamont!

Doctorul îi povesti în câteva cuvinte şefului de echipaj cum l-au întâlnit.

— Un american! făcu Johnson, dus pe gânduri.

— Da, totul ne face să credem că omul acesta e cetăţean al Statelor Unite. Dar ce e cu vasul acesta Porpoise, eşuat în mod evident, şi ce căuta prin ţinuturile acestea?

— Au venit să piară aici, răspunse Johnson; îşi târa echipajul la moarte, ca toţi acei pe care îndrăzneala lor îi mână sub cerul acestor ţinuturi! Dar, cel puţin, domnule Clawbonny, scopul călătoriei voastre a fost atins?

— Zăcământul acela de cărbuni? întrebă doctorul.

— Da! răspunse Johnson.

Doctorul clătină din cap cu tristeţe.

— Nimic? întrebă bătrânul marinar.

— Nimic! Alimentele ne-au lipsit, oboseala drumului ne-a zdrobit! N-am atins nici măcar ţărmul semnalat de Edward Belcher!

— Aşadar, repetă bătrânul marinar, nu aţi găsit combustibil?

— Nu!

— Nici alimente?

— Nu!

— Şi nici vapor cu care să ajungem înapoi în Anglia!

Doctorul şi Johnson tăcură. Îţi trebuia mare curaj ca să priveşti în faţă această situaţie îngrozitoare.

— În sfârşit, spuse şeful de echipaj, cel puţin situaţia noastră e limpede! Ştim la ce să ne aşteptăm! Dar să ne ocupăm de ceea ce e mai urgent; temperatura e glacială; trebuie să construim o casă de zăpadă.

— Da, răspunse doctorul, cu ajutorul lui Bell ne va fi uşor; apoi vom merge să căutăm sania, îl vom aduce cu noi pe american şi ne vom sfătui cu Hatteras.

— Bietul căpitan! făcu Johnson, care mai găsea puterea să se uite pe sine. Trebuie să sufere mult!

Doctorul şi şeful de echipaj se înapoiară la tovarăşii lor.

Hatteras stătea în picioare, nemişcat, cu braţele încrucişate, cum îi era obiceiul, mut şi privind în zare, spre viitor. Figura lui îşi recăpătase fermitatea, obişnuită. La ce se gândea acest om extraordinar? Era preocupat de situaţia disperată în care se afla sau de planurile lui nimicite? Se gândea să se întoarcă, în cele din urmă, de vreme ce oamenii, elementele naturii, totul conspira împotriva încercării sale?

Nimeni n-ar fi putut să-i afle gândurile ascunse. Credinciosul Duk rămânea alături de el, sfidând o temperatură de treizeci şi două de grade sub zero*.

Bell, întins pe gheaţă, nu făcea nici o mişcare; părea neînsufleţit; asta putea să-l coste viaţa; risca să degere cu totul.

Johnson îl scutură cu putere, îl frecă cu zăpadă şi reuşi, nu fără trudă, să-l scoată din starea de toropeală.

— Hai, Bell, curaj! îi spuse el. Nu te lăsa doborât. Scoală-te, avem de discutat despre situaţia în care ne aflăm şi ne trebuie un adăpost! Ai uitat, oare, cum se face o casă de zăpadă? Hai, vino să mă ajuţi, Bell! Iată un aisberg care nici nu doreşte altceva decât să se lase scobit! La treabă! Asta ne va reda ceea ce nu trebuie să ne lipsească aici: curaj şi înţelegere!

Bell, revenindu-şi puţin la auzul acestor vorbe, se lăsă condus de bătrânul marinar.

— În timpul acesta, spuse el, domnul Clawbonny îşi va lua sarcina de a merge până la locul unde se află sania şi o va aduce aici cu câinii.

— Sunt gata să plec, răspunse doctorul; într-o oră voi fi înapoi.

— Îl însoţeşti dumneata, căpitane? mai spuse Johnson, îndreptându-se spre Hatteras.

Acesta, deşi cufundat în gândurile lui, auzise propunerea şefului de echipaj, căci îi răspunse cu glas blând:

— Nu, prietene, dacă doctorul binevoieşte să-şi ia această sarcină… Trebuie luată o hotărâre înainte de sfârşitul zilei şi simt nevoia să rămân singur ca să reflectez. Duceţi-vă şi faceţi tot ce veţi crede de cuviinţă pentru prezent. Eu mă gândesc la viitor.

Johnson se întoarse la doctor.

— E ciudat, îi spuse acestuia, căpitanul pare să fi uitat de orice mânie. Niciodată glasul lui nu mi s-a părut atât de binevoitor…

— Asta-i bine, răspunse doctorul, şi-a recăpătat sângele rece. Crede-mă, Johnson, omul acesta este în stare să ne salveze!

Spunând aceste vorbe, doctorul îşi strânse gluga, cât putu mai bine şi, în mână cu bastonul său cu vârf de fier, o luă pe urmele săniei, prin ceaţa pe care luna o făcea aproape luminoasă.

Johnson şi Bell se puseră imediat pe treabă; bătrânul marinar îl stimula cu vorbele sale pe dulgher, care lucra tăcut; nu era nimic de construit ci numai de scobit un bloc mare; gheaţa, foarte tare, făcea dificilă folosirea cuţitului, dar, în schimb, tăria ei asigura rezistenţa locuinţei; în curând, Johnson şi Bell putură lucra la adăpost, în groapa lor, aruncând afară ceea ce tăiau din masa compactă.

Hatteras făcea din când în când câţiva paşi şi se oprea brusc; era evident că nu voia să ajungă la locul unde se aflase nenorocitul lui bric.

Aşa cum făgăduise, doctorul se întoarse curând; îl aducea cu dânsul pe Altamont, întins, pe sanie şi învelit în pânza cortului; câinii groenlandezi, slăbiţi, istoviţi, flămânzi, de-abia mai trăgeau şi-şi rodeau curelele; era timpul ca întregul grup, oameni şi animale, să se hrănească şi să se odihnească.

În timp ce casa era scobită tot mai adânc, doctorul, scotocind în dreapta şi în stânga, avu fericirea să găsească o sobiţă pe care explozia aproape că o cruţase şi al cărei burlan strâmbat putu fi îndreptat cu uşurinţă; doctorul o aduse cu un aer victorios. După trei ore, adăpostul de gheaţă era bun de locuit; soba a fost instalată şi umplută cu aşchii de lemn; focul începu în curând să trosnească răspândind o căldură binefăcătoare.

Americanul a fost adus în locuinţă şi culcat în fundul ei, pe pături; cei patru englezi se aşezară în jurul focului. Ultimele provizii de pe sanie, câţiva biscuiţi şi ceaiul fierbinte, îl mai făcură să-şi vină în fire de bine, de rău. Hatteras nu vorbea şi fiecare îi respecta tăcerea. La sfârşitul acestei mese, doctorul îi făcu semn lui Johnson să-l urmeze afară.

— Acum, îi spuse el, vom face inventarul a ceea ce ne rămâne. Trebuie să ştim cu precizie de ce bunuri dispunem; ele sunt răspândite ici şi colo; trebuie să le adunăm la un loc; zăpada poate să cadă dintr-un moment în altul şi ne-ar fi cu neputinţă să regăsim, după aceea, cel mai mic fragment din epava vasului.

— Să nu pierdem, aşadar, vremea, răspunse Johnson. Alimente şi lemne, iată ce are pentru noi o importanţă imediată.

— Bine, atunci să căutăm fiecare în partea sa în aşa fel încât să parcurgem tot terenul în raza exploziei; să începem cu centrul şi apoi vom ajunge la circumferinţă. Cei doi tovarăşi se duseră imediat la patul de gheaţă pe care-l ocupase Forward; fiecare căută cu atenţie, la lumina nesigură a lunii, resturile vasului. A fost o adevărată vânătoare. Doctorul o făcu cu pasiunea, ca să nu zicem cu plăcerea, unui vânător, iar inima-i bătea cu putere când descoperea vreo ladă aproape neatinsă; dar cele mai multe erau goale, iar resturile lor risipite pe câmpul de gheaţă.

Violenţa exploziei fusese deosebit de mare. Cea mai mare parte din obiecte erau praf şi pulbere. Piesele mari ale maşinii zăceau ici şi colo, răsucite sau sparte; braţele rupte ale elicei, aruncate la douăzeci de prăjini departe de vas, pătrunseseră adânc în zăpada întărită; cilindrii strâmbaţi fuseseră smulşi din buloane, coşul, crăpat în toată lungimea lui şi de care încă mai spânzurau capete de lanţuri, apărea pe jumătate strivit sub greutatea unui bloc de gheaţă uriaş; cuiele, cârligele, velele de la catargul mare, fierăria cârmei, foile căptuşelii vasului, tot metalul bricului se risipise până departe – adevărate grămezi de fier vechi.

Dar fierul acesta, care ar fi îmbogăţit un trib de eschimoşi, nu era de nici un folos în actualele împrejurări; ceea ce trebuiau să caute înainte de toate erau alimentele, iar doctorul făcea puţine descoperiri de acest fel.

„Aşa nu merge, îşi spunea el; în mod evident, cambuza, aşezată lângă magazia de pulbere, trebuie să fi fost în întregime distrusă de explozie; ceea ce n-a ars trebuie să fi fost tăcut fărâme. E grav, şi, dacă Johnson n-are mai mare noroc la vânat decât mine, nu prea văd ce o să ne facem.”

Totuşi, lărgindu-şi cercul căutărilor, doctorul reuşi să mai culeagă câteva resturi de pemmican, vreo cincisprezece livre, şi patru sticle de gresie care, aruncate departe, pe o zăpadă încă moale, scăpaseră de la distrugere şi conţineau cinci-şase litri de rachiu.

Ceva mai încolo, ridică de jos două pachete de sămânţă de cochelaria; erau tocmai bune să compenseze pierderea sucului de lămâie, atât de eficace pentru combaterea scorbutului.

După două ore, doctorul şi Johnson se întâlniră. Îşi comunicară reciproc descoperirile; erau, din nefericire, puţin importante în ceea ce priveşte alimentele; de-abia adunaseră câteva bucăţi de carne sărată, vreo cincizeci de livre de pemmican, trei saci de biscuiţi, o mică rezervă de ciocolată, rachiu şi cam vreo două livre de cafea culeasă de pe gheaţă, bob cu bob. Nici pături, nici hamace, nici îmbrăcăminte n-au mai putut fi găsite; cu siguranţă că fuseseră mistuite de foc.

În total, doctorul şi şeful de echipaj adunară alimente pentru trei săptămâni, calculate la minimum necesar; era puţin pentru refacerea unor oameni vlăguiţi. Astfel, în urma împrejurărilor dezastruoase, după ce le lipsea cărbunele, Hatteras se vedea ameninţat de lipsa alimentelor.

Cât despre combustibilul furnizat de epavele vasului – bucăţi din catargele sale şi din carenă – puteau să dureze cam trei săptămâni; dar doctorul, înainte de a-l folosi la încălzirea casei de gheaţă, dori să afle de la Johnson dacă din aceste resturi informe nu s-ar putea construi un vas mic, sau cel puţin o barcă.

— Nu, domnule Clawbonny, îi răspunse şeful de echipaj, nici să nu vă gândiţi la aşa ceva; nu există nici o bucată de lemn întreagă care să poată fi folosită: toate acestea nu sunt bune decât să ne încălzim câteva zile, şi apoi…

— Apoi? întrebă doctorul.

— Ce o vrea Dumnezeu! răspunse bravul marinar.

Odată inventarul terminat, doctorul şi Johnson se înapoiară ca să ia sania, înhămară la ea, cu chiu, cu vai, bieţii câini obosiţi, se întoarseră la locul exploziei, încărcară aceste atât de rare, dar atât de preţioase resturi şi le aduseră lângă casa de gheaţă; apoi, pe jumătate îngheţaţi, se aşezară lângă tovarăşii lor de suferinţă.