Capitolul II.

PRIMELE CUVINTE ALE LUI ALTAMONT.

Către ora opt seara, cerul se eliberă timp de câteva minute de ceţurile sale amestecate cu ninsoare; constelaţiile străluceau viu într-o atmosferă şi mai rece.

Hatteras profită de această schimbare ca să măsoare înălţimea câtorva stele. Ieşi fără să spună o vorbă, luând cu sine instrumentele. Voia să stabilească poziţia şi să afle dacă ice-field-ul nu se mai abătuse din drum. După o jumătate de oră se întoarse, se culcă într-un colţ al casei şi rămase cufundat într-o adâncă nemişcare, care nu părea să fie aceea a somnului.

A doua zi, zăpada se porni să cadă iar, din belşug; doctorul trebui să se felicite de a fi început căutările încă din ajun, căci un întins covor alb acoperi în curând câmpul de gheaţă şi orice urmă a exploziei dispăru sub un giulgiu gros de trei picioare.

În timpul acestei zile n-a fost chip de pus piciorul afară; din fericire, locuinţa era confortabilă, sau li se părea astfel acestor călători istoviţi. Mica sobă funcţiona bine, afară de unele cazuri când rafale violente împingeau fumul înapoi, în interior; la căldura ei se făceau ceaiuri şi cafele fierbinţi, a căror influenţă e atât de miraculoasă pe asemenea geruri.

Naufragiaţii, căci cu adevărat puteau fi numiţi astfel, simţeau o tihnă cu care nu mai erau de multă vreme obişnuiţi; de aceea nu se gândeau decât la acest prezent, la această binefăcătoare căldură, la acest răgaz de moment, uitând şi sfidând aproape viitorul care-i ameninţa cu o moarte atât de apropiată!

Americanul suferea mai puţin şi încet, încet, revenea la viaţă; deschidea ochii, dar încă nu vorbea; buzele lui purtau semnele scorbutului şi nu puteau să scoată un sunet; totuşi el înţelegea şi fu pus în curent cu situaţia. Dădu din cap în semn de mulţumire; se vedea salvat de îngroparea sub zăpadă, iar doctorul avu înţelepciunea de a nu-i aduce la cunoştinţă pentru cât de puţină vreme îi fusese amânată moartea, căci, de fapt, în cincisprezece zile, în maximum trei săptămâni, alimentele aveau să lipsească de tot.

Spre prânz. Hatteras ieşi din nemişcarea sa; se apropie de doctor, de Johnson şi de Bell.

— Prieteni, le spuse el, vom lua împreună o hotărâre definitivă cu privire la ce ne rămâne de făcut. Mai înainte, l-aş ruga pe Johnson să-mi spună în ce împrejurări a fost săvârşit actul acesta de trădare care ne duce la pieire.

— La ce bun s-o ştii? răspunse doctorul: faptul e sigur, nu trebuie să te mai gândeşti la acest lucru.

— Ba, dimpotrivă, mă gândesc mereu la el, răspunse Hatteras. Dar, după povestirea lui Johnson, nu mă voi mai gândi.

— Iată, aşadar, ceea ce s-a întâmplat, răspunse şeful de echipaj. Am făcut totul ca să împiedic această crimă…

— Sunt sigur de asta, Johnson, şi aş mai adăuga că şefii răsculaţilor coceau de mult ideea de-a ajunge aici.

— E şi părerea mea, spuse doctorul.

— E şi a mea, reluă Johnson, căci aproape imediat după plecarea dumitale. căpitane, chiar de a doua zi, Shandon, întărâtat împotriva dumitale, Shandon, care devenise periculos şi, de altfel, susţinut de ceilalţi, luă comanda vasului; am vrut să mă împotrivesc, dar zadarnic. De atunci, fiecare făcu după cheful său: Shandon îi lăsa de capul lor; voia să arate echipajului că vremea trudei şi a lipsurilor trecuse. De aceea nu se mai făcu nici un fel de economie; se făcea foc mare în sobă; ardeau din lemnăria bricului. Proviziile fură lăsate la discreţia oamenilor, băuturile de asemenea şi vă las să vă închipuiţi ce abuz au putut face oamenii lipsiţi atâta vreme de băuturi spirtoase. Aşa a fost de la 7 până la 15 ianuarie.

— Aşadar, spuse Hatteras cu o voce gravă, Shandon a fost acela care a împins echipajul la răscoală?

— Da, căpitane.

— Să nu mai vorbim niciodată despre el. Continuă, Johnson.

— Era prin 24 sau 25 ianuarie, când au pus la cale planul de părăsire a vasului. Au hotărât să ajungă la coasta occidentală a mării Baffin; de acolo, cu baleniera, trebuiau să meargă în căutarea vânătorilor de balene, sau chiar să ajungă la aşezările groenlandeze de pe coasta orientală. Aveau provizii din belşug; bolnavii, stimulaţi de speranţa întoarcerii, se simţeau mai bine. Începură, aşadar, pregătirile de plecare; fu construită o sanie, bună de transportat alimentele, combustibilul şi balenieră; oamenii trebuiau să se înhame la ea. Aceasta dură până la 15 februarie. Speram mereu să te văd venind, căpitane, şi, în acelaşi timp, mă temeam de prezenţa dumitale aici; n-ai fi obţinut nimic de la echipaj, care mai curând v-ar fi masacrat pe toţi decât să rămână la bord. Erau parcă cuprinşi de nebunia libertăţii. I-am luat pe rând, pe toţi tovarăşii mei; le vorbeam, îi îndemnam, am vrut să-i fac să înţeleagă pericolele unei asemenea expediţii şi, în acelaşi timp, ce laşitate însemna părăsirea vasului. N-am reuşit să obţin nimic, nici chiar de la cei mai buni! Plecarea a fost stabilită pentru 22 februarie. Shandon era nerăbdător. Au îngrămădit pe sanie şi în balenieră atâtea provizii şi băuturi câte încăpeau; au luat o încărcătură însemnată de lemne – peretele tribordului fusese dărâmat până la linia de plutire. În sfârşit, ultima zi a fost o zi de orgie; au chefuit, au distrus şi, în toiul beţiei lor, Pen şi încă vreo doi, trei au dat foc vasului. M-am bătut cu ei, m-am luptat, m-au trântit, m-au lovit, apoi mizerabilii aceştia, în frunte cu Shandon, au luat-o spre est şi au dispărut din faţa mea! Am rămas singur; ce puteam să fac împotriva acestui incendiu care cuprindea întregul vas? Copca era astupată de gheaţă, n-aveam nici o picătură de apă. Timp de două zile Forward se zvârcoli în flăcări, iar restul îl ştiţi.

După terminarea povestirii, se aşternu o tăcere destul de lungă în casa de gheaţă; tabloul sumbru al incendierii vasului, pierderea bricului atât de preţios li se înfăţişă marinarilor într-un mod viu; se simţiră în prezenţa imposibilului; iar imposibilul era întoarcerea în Anglia. Nu îndrăzneau să se privească în faţă, de teamă să nu surprindă pe figura vreunuia dintre ei urmele disperării. Se auzea numai respiraţia gâfâitoare a americanului.

În sfârşit, Hatteras luă cuvântul.

— Johnson, spuse el, îţi mulţumesc; ai făcut totul ca să-mi salvezi vasul; dar singur nu puteai să rezişti. Încă o dată îţi mulţumesc şi să nu mai vorbim despre această catastrofă. Să ne unim sforţările pentru salvarea comună. Suntem aici patru tovarăşi, patru prieteni, iar viaţa unuia e la fel de valoroasă ca şi a celuilalt. Aşadar, fiecare să-şi spună părerea despre ceea ce e bine să facem.

— Întreabă-ne, Hatteras, răspunse doctorul; noi îţi suntem cu toţii devotaţi, vorbele noastre vor izvorî din inimă. Dar, mai întâi, dumneata ai vreo idee.

— Singur n-aş putea s-o am, răspunse Hatteras cu amărăciune. Părerea mea ar putea să pară doar interesată. Vreau, aşadar, să cunosc mai înainte părerile voastre.

— Căpitane, spuse Johnson, înainte de a ne pronunţa în împrejurări atât de grave, aş avea să-ţi pun o întrebare importantă.

— Vorbeşte, Johnson.

— Ai fost ieri ca să calculezi poziţia noastră; ei bine, căpitane, câmpul de gheaţă a mai plutit în derivă sau se găseşte în acelaşi loc?

— Nu s-a mişcat, răspunse Hatteras. Am găsit ca şi înainte de plecarea noastră, că se află la optzeci de grade şi cincisprezece minute latitudine şi nouăzeci şi şapte de grade şi treizeci şi cinci de minute longitudine.

— Şi la ce distanţă de cea mai apropiată mare – spre vest – ne aflăm? întrebă Johnson.

— Cam la şase sute de mile, răspunse Hatteras.

— Şi marea aceasta e?…

— Strâmtoarea Smith.

— Aceeaşi pe care n-am putut s-o străbatem în aprilie trecut?

— Chiar aceea.

— Bine, căpitane, situaţia noastră ne e limpede acum şi putem lua o hotărâre în cunoştinţă de cauză.

— Vorbiţi, deci, spuse Hatteras, care îşi sprijini iar capul în mâini. Putea în felul acesta să-şi asculte tovarăşii, fără să-i privească.

— Ei, Bell, spuse doctorul, după părerea dumitale, care e cea mai bună cale de urmat?

— Nu-i nevoie să te gândeşti prea mult, răspunse dulgherul, trebuie să ne întoarcem, fie spre sud, fie spre est, fără să pierdem nici o zi, nici un ceas, ca să ajungem la coasta cea mai apropiată… chiar de-ar trebui ca această călătorie să dureze două luni.

— N-avem alimente decât pentru trei săptămâni răspunse Hatteras, fără să ridice capul.

— Atunci, răspunse Johnson, trebuie să facem acest traseu în trei săptămâni, de vreme ce acolo e singura noastră şansă de salvare; chiar de-ar fi necesar, apropiindu-ne de coastă, să mergem de-a buşilea, trebuie să pornim şi să ajungem acolo în douăzeci şi cinci de zile.

— Partea aceasta a continentului boreal nu e cunoscută, răspunse Hatteras. Putem întâlni obstacole, munţi, gheţari, care ne vor bara complet drumul.

— Nu văd în asta un motiv suficient de puternic ca să nu încercăm călătoria, spuse doctorul. Vom suferi, şi încă mult, e evident; va trebui să ne restrângem la hrana strict necesară, afară de cazul când norocul ne va surâde la vânătoare…

— Nu mai avem decât o jumătate de livră de praf de puşcă, răspunse Hatteras.

— Ei, domnule Hatteras, interveni doctorul, îmi dau seama de întreaga justeţe a obiecţiilor dumitale şi nu mă leg într-o speranţă deşartă. Dar cred că-ţi citesc gândurile: ai vreun plan aplicabil?

— Nu, răspunse căpitanul, după câteva clipe de şovăire.

— Nu te îndoi de curajul nostru, continuă doctorul; suntem gata să te urmăm până la capăt, o ştii prea bine. Dar nu trebuie oare în clipa aceasta să părăsim orice speranţă de a ajunge până la pol? Trădarea ţi-a distrus planurile; ai putut lupta împotriva piedicilor naturale şi să le înlături, dar nu împotriva perfidiei şi a slăbiciunii oamenilor. Ai făcut tot ceea ce era omeneşte posibil şi ai fi reuşit, sunt sigur de asta! Dar, în situaţia actuală, nu eşti oare silit să-ţi amâni planurile şi, pentru a le relua într-o zi, nu vei căuta să ajungi iar în Anglia?

— Ce zici, domnule căpitan? îl întrebă Johnson pe Hatteras, care rămase multă vreme fără să răspundă.

În sfârşit, căpitanul îşi înălţă capul şi întrebă cu glas silit:

— Credeţi, aşadar, că veţi atinge cu siguranţă ţărmul strâmtorii, aşa obosiţi cum sunteţi şi aproape lipsiţi de hrană?

— Nu, răspunse doctorul, dar e sigur că nu va veni coasta spre noi, trebuie să mergem noi s-o căutăm. Poate că vom găsi la sud triburi de eschimoşi cu care vom putea uşor să intrăm în contact.

— De altfel, reluă Johnson, nu s-ar putea să întâlnim în strâmtoare vreun bastiment silit să ierneze?

— Şi, la nevoie, răspunse doctorul, de vreme ce strâmtoarea e îngheţată, n-am putea, traversând-o, să atingem coasta occidentală a Groenlandei, şi de acolo, fie din ţinutul Prudhoe, fie de la capul York, să ajungem la vreo aşezare daneză? În sfârşit, Hatteras, nimic din toate astea nu se găseşte pe acest câmp de gheaţă! Drumul Angliei e acolo, spre sud, şi nu aici spre nord!

— Da, spuse Bell, domnul Clawbonny are dreptate, trebuie să plecăm, şi să plecăm imediat. Prea am uitat de ţara noastră şi de cei ce ne sunt dragi!

— E şi părerea dumitale, Johnson? întrebă încă o dată Hatteras.

— Da, căpitane.

— Şi a dumneavoastră, doctore?

— Da, Hatteras.

Hatteras continuă să tacă; fără voia sa, pe chip i se oglindea tot zbuciumul lui sufletesc. De hotărârea pe care avea s-o ia depindea soarta expediţiei pe care o visase în decursul întregii sale vieţi; dacă se-ntorcea, se termina pentru totdeauna cu planurile sale îndrăzneţe; nu mai putea să spere că va putea să facă o a patra încercare de acest fel.

Doctorul, văzându-l pe căpitan că tace, luă iar cuvântul:

— Aş mai adăuga, Hatteras, spuse el, că nu trebuie să pierdem nici o clipă; trebuie să încărcăm sania cu toate proviziile noastre şi să luăm cu noi cât mai multă lemnărie. Un drum de şase sute de mile, în asemenea condiţii, e lung, sunt de acord, dar nu imposibil de parcurs; noi putem, sau, mai curând, ar trebui să străbatem douăzeci de mile pe zi, ceea ce într-o lună ne-ar permite să atingem ţărmul, adică pe la douăzeci şi cinci martie…

— Dar, spuse Hatteras, nu s-ar mai putea aştepta câteva zile?

— Ce speri dumneata? întrebă Johnson.

— Ce ştiu eu? Cine poate să prevadă viitorul? Câteva zile încă! De altfel, ar fi exact atât cât vă trebuie ca să vă refaceţi puterile sleite! N-aţi putea efectua nici două etape şi aţi cădea de oboseală, fără o casă de zăpadă în care să vă adăpostiţi.

— Dar aici ne aşteaptă o moarte îngrozitoare! strigă Bell.

— Dragi prieteni, continuă Hatteras cu o voce aproape rugătoare. Vă pierdeţi speranţa înainte de vreme. Dacă v-aş propune să căutaţi spre nord drumul salvării, aţi refuza să-l urmaţi. Şi totuşi, nu există oare lângă pol triburi de eschimoşi, ca şi în strâmtoarea Smith? Marea aceasta liberă, a cărei existenţă e totuşi sigură, trebuie să scalde continente întregi. Natura e logică în tot ceea ce face. Ei bine, trebuie să credem că vegetaţia începe iar să domnească acolo unde încetează marile geruri. Nu cumva ne aşteaptă la nord un pământ al făgăduinţei, de care vreţi să fugiţi fără întoarcere?

Hatteras se însufleţea în timp ce vorbea; imaginaţia lui înflăcărată evoca tablourile încântătoare ale acestor ţinuturi, a căror existenţă e atât de nesigură.

— Încă o zi, repetă el, încă o dată!

Doctorul Clawbonny, cu firea sa aventuroasă şi cu mintea lui înfierbântată, simţea cum încetul cu încetul se lasă cucerit; era pe cale să cedeze; dar Johnson, mai înţelept şi mai rece, îl readuse la realitate şi la datorie.

— Hei, Bell, spuse el, la sanie!

— Haidem! răspunse Bell.

Cei doi marinari se îndreptară spre ieşirea casei de zăpadă.

— O, Johnson, şi dumneata! exclamă Hatteras. Plecaţi, eu voi rămâne! Voi rămâne!

— Căpitane! spuse Johnson, oprindu-se fără voia lui.

— Voi rămâne, vă spun! Plecaţi! Părăsiţi-mă ca şi ceilalţi! Plecaţi… Vino, Duk, vom rămâne amândoi.

Bravul câine se aşeză lângă stăpânul lui, lătrând. Johnson se uită la doctor. Acesta nu ştia ce să facă; cea mai bună soluţie ar fi fost să-l liniştească pe Hatteras şi să sacrifice o zi pentru ideile lui. Doctorul era pe cale să se hotărască la aceasta, când simţi că cineva îi atinge braţul.

Se întoarse. Americanul tocmai ieşise de sub pături şi se târa spre el; se ridică apoi în genunchi şi dintre buzele lui bolnave ieşiră sunete nearticulate.

Doctorul, mirat, aproape îngrozit, îl privea în tăcere. Hatteras se apropie de american şi-l cercetă cu atenţie. Încerca să surprindă nişte vorbe pe care nenorocitul nu le putea pronunţa. În sfârşit, după cinci minute de efort, acesta lăsă să se audă cuvântul Porpoise.

— Porpoise! exclamă căpitanul.

Americanul făcu un semn afirmativ.

— În mările astea? întrebă Hatteras, simţind cum îi zvâcneşte inima în piept.

Bolnavul făcu acelaşi semn.

— Spre nord?

— Da! făcu nefericitul.

— Şi cunoşti poziţia în care se află?

— Da!

— Exactă?

— Da! mai spuse Altamont.

Se tăcu un moment de tăcere. Spectatorii acestei scene neprevăzute erau cu sufletul la gură.

— Ascultă cu atenţie, îi spuse, în sfârşit, Hatteras bolnavului; trebuie să cunoaştem poziţia acestui vas! Eu am să număr gradele cu glas tare iar dumneata mă vei opri cu un semn.

Americanul încuviinţă din cap.

— Să vedem, spuse Hatteras, acum e vorba de grade de longitudine. O sută cinci? Nu. O sută şase? O sută şapte? O sută opt? E chiar spre vest?

— Da, făcu americanul.

— Să continuăm. O sută nouă? O sută zece? O sută douăsprezece? O sută paisprezece? O sută şaisprezece? O sută optsprezece? O sută douăzeci?…

— Da, răspunse Altamont.

— O sută douăzeci de grade de longitudine? făcu Hatteras.

— Şi câte minute? Număr…

Hatteras începu cu numărul unu. La numărul cincisprezece, Altamont îi făcu semn să se oprească.

— Bine! spuse Hatteras. Să trecem la latitudine. Mă auzi? Optzeci? Optzeci şi unu? Optzeci şi doi? Optzeci şi trei?

Americanul îl opri cu un deget.

— Bine! Şi minutele? Cinci? Zece? Cincisprezece? Douăzeci? Douăzeci şi cinci? Treizeci? Treizeci şi cinci?

Altamont făcu din nou semn, zâmbind uşor.

— Aşadar, reluă Hatteras cu o voce gravă, Porpoise se află la o sută douăzeci de grade şi cincisprezece minute longitudine şi optzeci şi trei de grade şi treizeci şi cinci de minute latitudine?

— Da! spuse pentru ultima oară americanul, prăbuşindu-se nemişcat în braţele doctorului.

Efortul acesta îl zdrobise.

— Dragi prieteni, exclamă Hatteras, vedeţi bine că salvarea e la nord. Vom fi salvaţi!

Dar, după aceste prime vorbe pline de bucurie, Hatteras, lovit brusc de o idee îngrozitoare, se schimbă la faţă şi-şi simţi inima muşcată de şarpele geloziei.

Un altul, un american, îl depăşise cu trei grade, pe drumul spre pol! De ce? Cu ce scop?