Capitolul XXVII.

ÎNCHEIERE.

La ce bun să ne oprim prea mult asupra suferinţelor care s-au abătut întruna asupra supravieţuitorilor expediţiei? Nici chiar ei n-au mai putut să găsească în memoria lor amintirea amănunţită a celor opt zile care s-au scurs după oribila descoperire a resturilor echipajului.

Totuşi, la 9 septembrie, printr-un miraculos efort de energie, se găsiră la capul Horsburg, la capătul Devonului septentrional.

Mureau de foame; nu mâncaseră de patruzeci şi opt de ore, şi ultimul lor prânz l-au pregătit din carnea ultimului lor câine eschimos. Bell nu mai putea să-şi continue drumul, iar bătrânul Johnson simţea că moare.

Erau pe ţărmul mării Baffin, în partea îngheţată, adică pe drumul spre Europa. La trei mile de coastă, valurile mării libere se spărgeau cu zgomot de muchiile ascuţite ale câmpului de gheaţă.

Trebuiau să aştepte trecerea îndoielnică a vreunei baleniere şi cine ştie câte zile mai putea să dureze!…

Dar Cerul se îndură de aceşti nenorociţi căci, a doua zi, Altamont zări desluşit o velă la orizont. Se ştie câte nelinişti însoţesc asemenea apariţii de vase, câte temeri de a nu suferi o dezamăgire! Vasul când pare că se apropie, când pare că se îndepărtează. Ceea ce dă loc la o alternare îngrozitoare de speranţă şi de disperare şi, prea adesea, în momentul în care naufragiaţii se cred salvaţi, vela întrezărită se îndepărtează şi dispare în zare.

Doctorul şi tovarăşii săi au trecut prin toate aceste chinuri; ajunseră la limita vestică a câmpului de gheaţă, mai mult împingându-se unul pe altul, şi vedeau cum, încet, încet, dispare acest vas, fără să le fi observat prezenţa. Îl strigau, dar în zadar!

Iscusitul spirit al doctorului, care-l slujise întotdeauna atât de bine, avu atunci o ultimă inspiraţie.

Un sloi, luat de curent, tocmai se ciocni de ice-field.

— Sloiul acesta! făcu el, arătându-l cu mâna. Ceilalţi nu l-au înţeles.

— Să ne îmbarcăm! Să ne îmbarcăm! strigă el. Atunci se luminară cu toţii.

— Ah! domnule Clawbonny, domnule Clawbonny! repeta Johnson, strângându-i mâinile doctorului.

Bell, ajutat de Altamont, alergă la sanie, aduse de acolo una din tălpicile ei, o înfipse în blocul de gheaţă ca pe un catarg şi o fixă cu funii; cortul fu sfâşiat ca să se facă din el, de bine, de rău, o velă. Vântul era favorabil; nenorociţii se repeziră pe şubreda plută şi porniră în larg.

După două ore de eforturi nemaipomenite, ultimii oameni de pe Forward erau culeşi la bordul lui Hans Christian, un vas danez de pescuit balene, care se îndrepta spre strâmtoarea Davis.

Căpitanul primi plin de omenie aceste spectre care nu mai aveau înfăţişare omenească; la vederea suferinţelor lor, le înţelese povestea; le acordă cele mai atente îngrijiri şi reuşi să le salveze viaţa.

După zece zile, Clawbonny, Johnson, Bell, Altamont şi căpitanul Hatteras debarcară la Korsoeur, în Seeland, în Danemarca; un vas cu vapori îi duse la Kiel; de acolo, prin Altona şi Hamburg – la Londra, unde sosiră la 13 ale aceleiaşi luni, de-abia revenindu-şi din lungile încercări prin care trecuseră.

Prima grijă a doctorului a fost să ceară Societăţii regale de Geografie din Londra favoarea de a-i face o comunicare; a fost admis să participe la şedinţa din 15 iulie.

Putem să ne închipuim uimirea acestei savante adunări şi uralele ei entuziaste după lectura documentului lui Hatteras.

Călătoria aceasta, unică în felul ei, fără precedent în analele istoriei, rezuma toate descoperirile anterioare făcute în regiunile circumpolare; lega între ele expediţiile lui Parry, Ross, Franklin, Mac Clure; completa între meridianul o sută şi meridianul o sută cincisprezece harta ţinuturilor hiperboreene şi se termina la Polul Nord, acel punct al globului, neatins până atunci.

Niciodată, nu, niciodată vreo noutate mai senzaţională n-a făcut atâta vâlvă în Anglia uluită!

Englezii sunt pasionaţi de aceste mari evenimente geografice; ei s-au simţit mişcaţi şi mândri, de la lord până la cockney*, de la prince-merchant* până la muncitorul din docuri.

Ştirea marii descoperiri se răspândi prin toate firele telefonice ale Marii Britanii cu iuţeala fulgerului; ziarele înscriseseră numele lui Hatteras în fruntea coloanelor lor ca pe cel al unui martir, iar Anglia fremăta de orgoliu.

Doctorul şi tovarăşii săi au fost sărbătoriţi şi au fost prezentaţi graţioasei sale maiestăţi de către marele lord-cancelar, în audienţă solemnă.

Guvernul a confirmat numele de Insula Reginei dat stâncii de la Polul Nord, Muntele Hatteras cu care a fost botezat vulcanul şi Altamont-Harbour, dat portului din Noua Americă.

Altamont nu s-a mai despărţit de tovarăşii săi de suferinţă şi de glorie, care i-au devenit prieteni; îi urmă pe doctor, pe Bell şi pe Johnson la Liverpool, care-i aclamă la întoarcerea lor, după ce-i crezuse atâta vreme morţi şi îngropaţi în gheţurile veşnice.

Dar această glorie doctorul Clawbonny o atribuia fără încetare celui care o merita cel mai mult dintre toţi. În relatarea călătoriei sale intitulată: „The English at the North Pole”, publicată în anul următor prin grija Societăţii regale de geografie, el făcu din John Hatteras egalul celor mai mari călători, emulul acelor oameni curajoşi care se sacrifică cu totul pentru progresul ştiinţei.

În timpul acesta, trista victimă a unei pasiuni sublime trăia liniştită în casa de sănătate din Sten-Cottage, lângă Liverpool, unde îl instalase chiar prietenul său, doctorul. Nebunia lui era blândă, dar nu rostea nici un cuvânt, nu mai înţelegea nimic, iar darul vorbirii părea să i se fi dus odată cu mintea. Un singur sentiment îl mai lega de lumea exterioară: prietenia sa pentru Duk, de care n-au vrut să-l despartă.

Boala aceasta, numită „nebunia polară”, îşi urma, deci, cursul şi nu prezenta nici un simptom special când, într-o zi, doctorul Clawbonny, care-l vizita pe bietul său bolnav, a fost izbit de înfăţişarea lui.

De câtva timp, căpitanul Hatteras, urmat de credinciosul său câine, care-l privea cu ochii săi blânzi şi trişti, se plimba, în fiecare zi, ore întregi, dar plimbarea lui se tăcea în mod invariabil într-un sens anumit şi în direcţia unei anumite alei din Sten-Cottage. Odată ajuns la capătul aleii, căpitanul se întorcea de-a-ndărătelea. Dacă-l oprea cineva, el arăta cu degetul un punct fix pe cer. Dacă voia cineva să-l oblige să se întoarcă, se enerva, iar Duk, împărtăşindu-i mânia, lătra furios.

Doctorul observă cu atenţie mania aceasta atât de bizară şi înţelese în curând motivul ciudatei lui încăpăţânări; ghici de ce plimbarea se făcea mereu în aceeaşi direcţie şi, ca să spunem aşa, sub influenţa unei forţe magnetice.

Căpitanul John Hatteras mergea neclintit spre nord.

SFÂRŞIT