Capitolul XXVI.

ÎNTOARCEREA ÎN SUD.

După trei ore de la acest tragic deznodământ al aventurilor căpitanului Hatteras, Clawbonny, Altamont şi cei doi marinari se găseau adunaţi în grota de la poalele vulcanului.

Acolo, Clawbonny fu rugat să-şi dea părerea despre cele ce trebuiau să facă

— Dragi prieteni, spuse el, nu putem să ne prelungim şederea pe Insula Reginei; marea e liberă în faţa noastră; avem provizii în cantitate suficientă: trebuie să plecăm şi să ajungem în cea mai mare grabă la Fort-Providence, unde vom ierna până la vara viitoare.

— E şi părerea mea, răspunse Altamont, vântul e favorabil şi chiar de mâine vom porni iar pe mare.

Ziua trecu într-o adâncă tristeţe. Nebunia căpitanului era ca un semn rău ori de câte ori Johnson, Bell, Altamont se gândeau la întoarcere, se speriau ei înşişi de starea de nepăsare în care se aflau, se îngrozeau de dezgustul ce-i cuprinsese. Le lipsea firea întreprinzătoare a lui Hatteras.

Totuşi, în timpul acesta, ca nişte oameni energici ce erau, se pregătiră să lupte din nou împotriva elementelor naturii şi chiar împotriva propriei lor voinţe, dacă vreodată ar fi simţit că voinţa le slăbeşte.

A doua zi, sâmbătă, 13 iulie, echipamentul de tabără fu îmbarcat şi totul fu gata de plecare.

Dar înainte e a părăsi această stâncă, pentru a nu o mai revedea niciodată, doctorul, respectând dorinţele lui Hatteras, dispuse să ridice un cairn chiar în punctul unde căpitanul a tras la malul insulei; acest cairn a fost construit din blocuri mari, suprapuse în aşa fel, încât să formeze o construcţie perfect vizibilă, un reper, dacă totuşi neprevăzutele schimbări provocate de erupţie l-ar cruţa. Pe una din pietrele laterale Bell gravă cu daltă această simplă inscripţie:

JOHN HATTERAS.

Copia documentului a fost depusă în interiorul cairnului într-un cilindru de tablă perfect închis, şi mărturia marii descoperiri rămase astfel părăsită pe aceste stânci pustii.

Apoi cei patru oameni şi căpitanul – un biet trup fără suflet – şi credinciosul său Duk, trist şi plângător, se îmbarcară pentru călătoria din întoarcere. Era ora zece dimineaţa. Din pânza cortului au făcut o velă nouă. Baleniera, alunecând cu vântul de pupa părăsi Insula Reginei, iar seara, doctorul, ridicat în picioare pe bancheta sa, trimise un ultim salut Muntelui Hatteras, ale cărui flăcări străluceau la orizont.

Traversarea a fost foarte rapidă; marea, peste tot liberă, le-a îngăduit o navigaţie uşoară şi părea cu adevărat mai lesne să fugi de pol decât să te apropii de el.

Dar Hatteras nu era în stare să mai înţeleagă ceea ce se întâmplă în jurul lui; rămânea întins în baleniera, mut, cu privirea stinsă, cu braţele încrucişate pe piept, cu Duk culcat la picioare. În zadar i se adresa doctorul. Hatteras nu-l auzea.

Timpul de patruzeci şi opt de ore, vântul a fost favorabil şi marea destul de liniştită. Clawbonny şi tovarăşii săi se lăsau în voia brizei de nord.

La 15 iulie, recunoscură Altamont-Harbour, spre sud; dar cum oceanul polar era degajat de-a lungul întregii coaste, în loc să traverseze cu sania ţinutul Noii Americi, hotărâră să-l ocolească şi să ajungă pe mare la golful Victoria.

Drumul era mai rapid şi mai uşor. Într-adevăr, distanţa, pe care călătorii o străbătuseră cu sania în cinsprezece zile, o parcurseră, navigând, doar în opt zile şi, după ce urmară şerpuirile unei coaste dantelate de numeroase fiorduri, a căror configuraţie o fixară, sosiră luni seara, la 23 iulie, în golful Victoria.

Baleniera fu ancorată puternic de ţărm şi fiecare se repezi spre Fort-Providence. Dar ce dezastru! Casa doctorului, magaziile, depozitul de pulbere, fortificaţiile, totul se transformase în apă sub acţiunea razelor solare, iar proviziile fuseseră prădate de animalele carnivore.

Trist şi dezamăgitor spectacol.

Navigatorii îşi terminaseră aproape proviziile şi se bizuiseră că şi le vor reface la Fort-Providence. Imposibilitatea de a-şi petrece acolo iarna deveni evidentă. Ca oameni obişnuiţi să ia repede o hotărâre, deciseră să ajungă la marea Baffin pe drumul cel mai scurt.

— N-avem altă soluţie, spuse doctorul, marea Baffin e la nici şase sute de mile; atâta timp cât nu ne va lipsi apa, vom putea naviga cu baleniera ca să ajungem la strâmtoarea Jones şi de acolo la aşezările daneze.

— Da, răspunse Altamont, să adunăm ce ne-a mai rămas din provizii şi să plecăm.

Căutând bine, găsiră câteva lăzi de pemmican, risipite ici şi colo, şi două butoiaşe de carne conservată, care scăpaseră de distrugere. Într-un cuvânt, aveau provizii pentru şase săptămâni şi praf de puşcă în cantităţi suficiente. Toate astea au fost adunate în grabă; au profitat de ziua aceasta ca să-şi călăfătuiască baleniera, s-o pună din nou în bună stare şi a doua zi, 24 iulie, luară iarăşi drumul mării.

Uscatul la latitudinea de 83° se înclina spre răsărit. Era posibil să întâlnească acele ţinuturi, cunoscute sub numele de ţinuturile Grinnel, Ellesmere şi Lincoln septentrional, care formează linia de coastă a mării Baffin. Se putea, deci, considera ca un lucru sigur că strâmtoarea Jones se deschidea către mările interioare, ca şi strâmtoarea Lancastre.

Baleniera naviga de atunci fără mari greutăţi; ea evita cu uşurinţă gheţurile plutitoare. Doctorul, prevăzând posibilitatea unor întârzieri, le reduse tovarăşilor săi raţia la jumătate; dar, în fond, aceştia nu se oboseau prea tare şi se simţeau sănătoşi.

De altfel, nu se întâmplă să nu tragă şi câte un foc de armă; vânară raţe, gâşte şi garii care le furnizau o alimentaţie proaspătă şi sănătoasă. Cât despre rezerva lor de lichid, o refăceau uşor datorită blocurilor de gheaţă din apă dulce care le ieşeau în cale, căci aveau mereu grijă să nu se depărteze de coaste, baleniera neîngăduindu-le să se avânte în largul mării.

În această perioadă a anului, termometrul se menţinea aproape în mod constant deasupra punctului de îngheţ; după ce vremea fusese adesea ploioasă, începu să ningă şi să se întunece; soarele cobora spre orizont, iar discul lui se lăsa ciuntit din zi în zi mai mult. La 30 iulie, călătorii încetară pentru prima oară să-l mai vadă, adică avură o noapte de câteva minute.

Totuşi, baleniera înainta în bune condiţiuni şi adesea parcurgeau şaizeci şi cinci de mile în douăzeci şi patru de ore; nu se opreau nici un moment; ştiau câte ar fi avut de îndurat, câte piedici ar fi întâmpinat dacă ar fi trebuit să ia calea uscatului, iar aceste şenale strâmte aveau să devină în curând o singură întindere; ici-colo, se şi formaseră gheţuri noi. La latitudinile înalte, iarna vine brusc după vară; nu există nici primăvară, nici toamnă; anotimpurile intermediare lipsesc. Trebuiau, deci, să se grăbească.

La 31 iulie, cerul fiind limpede, după apusul soarelui zăriră primele stele în constelaţiile zenitului. Începând din ziua aceea domni o ceaţă permanentă care îngreuna considerabil navigaţia.

Doctorul, văzând cum se înmulţesc semnele iernii, deveni foarte îngrijorat; ştia prin câte greutăţi a trecut John Ross ca să ajungă la marea Baffin, după ce-şi părăsise vasul; lăsând o încercare să treacă printre gheţuri, acest marinar îndrăzneţ fu silit să se înapoieze la vasul lui şi să ierneze a patra oară; dar cel puţin avea un adăpost pentru vremea rea, provizii şi combustibil.

Dacă li s-ar fi întâmplat supravieţuitorilor lui Forward o asemenea nenorocire, dacă ar fi fost siliţi să se oprească sau să se întoarcă, erau pierduţi; doctorul nu spuse nimic tovarăşilor săi despre neliniştile sale, dar îi grăbi să meargă cât mai departe spre est.

În sfârşit, la 15 august, după treizeci de zile de navigaţie destul de rapidă, după ce luptaseră timp de patruzeci şi opt de ore împotriva gheţurilor care se adunau prin şenale, după ce-şi riscaseră de o sută de ori şubreda lor baleniera, navigatorii se văzură opriţi cu totul, fără să poată merge mai departe; marea era îngheţată din toate părţile, iar termometrul nu mai arăta în medie decât cincisprezece grade deasupra lui zero*.

De altfel, peste tot, la nord şi est, era uşor de recunoscut apropierea unei coaste, după pietricelele plate şi rotunjite pe care valurile le şlefuiesc pe ţărm. De asemenea se întâlnea tot mai des gheaţa de apă dulce.

Altamont luă relevmentele cu o precizie riguroasă şi stabili că se aflau la 77° 15' latitudine şi 85°2' longitudine.

— Aşadar, spuse doctorul, iată poziţia noastră exactă; am atins Lincoln-ul septentrional, chiar la capul Eden; intrăm în strâmtoarea Jones; cu ceva mai mult noroc, am fi găsit-o liberă până la Marea Baffin. Dar nu trebuie să ne plângem. Dacă bietul meu Hatteras ar fi întâlnit de la început o mare atât de uşor de străbătut, ar fi ajuns repede la pol. Tovarăşii lui nu l-ar fi părăsit, iar el nu şi-ar fi pierdut minţile din cauza atâtor frământări.

— Atunci, spuse Altamont, n-avem de luat decât o singură hotărâre: să părăsim baleniera şi să ajungem cu sania pe coasta orientală a ţinutului Lincoln.

— Bine, răspunse doctorul, să părăsim baleniera şi să luăm sania, dar, în loc să traversăm Lincoln-ul, propun să traversăm pe gheaţă strâmtoarea Jones şi să ajungem la Devonul septentrional.

— Şi de ce? întrebă Altamont.

— Pentru că, cu cât ne vom apropia de strâmtoarea Lancastre, cu atât vom avea şanse mai mari de a întâlni acolo vânători de balene.

— Aveţi dreptate, doctore, dar mă tem că gheţurile nu s-au unit încă îndeajuns de bine pentru a ne oferi o trecere lesnicioasă.

— Vom încerca, răspunse Clawbonny.

Baleniera fu descărcată; Bell şi Johnson montară din nou sania; toate piesele erau în stare bună; a doua zi fură înhămaţi câinii şi o luară de-a lungul coastei ca să ajungă la ice-field.

Reîncepu călătoria – de atâtea ori descrisă – obositoare şi înceată. Altamont avusese dreptate să nu se încreadă în starea gheţii; nu putură să traverseze strâmtoarea Jones şi trebuiră să meargă pe coasta Lincoln.

La 21 august, călătorii, tăind drumul de-a curmezişul, sosiră la intrarea în Strâmtoarea Gheţarului; acolo se aventurară pe ice-field şi, a doua zi, ajunseră la insula Coburg, pe care o străbătură în mai puţin de două zile pe vreme de viscol.

Atunci putură să ia din nou drumul mai uşor al câmpurilor de gheaţă şi în fine, la 24 august, puseră piciorul pe Devonul septentrional.

— Acum, spuse doctorul, nu ne mai rămâne decât să străbatem acest ţinut ş să ajungem la capul Warender, la intrarea în strâmtoarea Lancastre.

Dar vremea deveni îngrozitoare şi se făcu foarte frig; rafalele, vârtejurile de zăpadă îşi reluară violenţa din timpul iernii; călătorii se simţeau ajunşi la capătul puterilor. Proviziile le erau pe sfârşite şi fiecare trebui să-şi reducă raţia la o treime, ca să păstreze pentru câini o hrană proporţională cu munca lor.

Natura solului contribuia mult la oboseala călătoriei; acest ţinut al Devonului septentrional era foarte accidentat, trebuiră să străbată munţii Trauter prin nişte chei de netrecut, luptând împotriva tuturor elementelor naturii dezlănţuite.

Sania, oamenii şi câinii erau cât pe-aci să rămână acolo şi, nu o dată, deznădejdea puse stăpânire pe micul grup atât de călit, totuşi, şi atât de obişnuit cu truda unei expediţii polare. Dar, fără să-şi dea seama, aceşti bieţi oameni erau uzaţi atât din punct de vedere fizic, cât şi moral; nu se pot suporta, fără să resimţi urmările, optsprezece luni de eforturi permanente şi o succesiune enervantă de speranţe şi descurajări. De altfel, trebuie să remarcăm că mersul către ţintă se face cu un avânt, cu o convingere şi o încredere care lipsesc la întoarcere. Aşa că nenorociţii de-abia se mai târau; se poate spune că umblau din obişnuinţă, împinşi de un rest de energie vitală, aproape independentă de voinţa lor.

Abia la 30 august ieşiră, în fine, din haosul acesta de munţi, despre care descrierea zonelor joase nu poate să ofere nici o idee, dar ieşiră de acolo stâlciţi şi pe jumătate îngheţaţi. Doctorul nu mai reuşea să-şi îmbărbăteze tovarăşii şi chiar el se simţea sfârşit.

Munţii Trauter se terminau într-o câmpie plină de ridicături de teren şi gropi, rămasă astfel de pe vremea când s-a ridicat muntele.

Acolo trebuiră să facă neapărat un popas de câteva zile; călătorii nu mai puteau să facă un pas; doi dintre câinii înhămaţi la sanie muriseră istoviţi.

Aşadar, s-au adăpostit îndărătul unui bloc de gheaţă, pe un frig de două grade sub zero*; nimeni nu avu curajul să întindă cortul.

Proviziile se reduseră foarte mult şi cu toată zgârcenia maximă cu care se distribuiau raţiile, nu puteau să ajungă pentru mai mult de opt zile; vânatul era rar şi se refugiase, pentru timpul iernii, într-un climat mai puţin aspru. Moartea prin foame se ridica, deci, ameninţătoare, în faţa victimelor ei, sfârşite de oboseală.

Altamont, care dădea dovadă de un mare devotament şi de o adevărată abnegaţie, profită de puţinele puteri care-i mai rămăseseră şi hotărî să procure, vânând, ceva hrană pentru tovarăşii săi.

Îşi luă puşca, îl strigă pe Duk şi se înfundă în câmpiile din nord; doctorul, Johnson şi Bell îl priviră îndepărtându-se, aproape cu indiferenţă. Timp de o oră, nu auziră nici măcar o dată detunătura puştii sale şi-l văzură întorcându-se fără să fi tras măcar un foc; dar americanul venea alergând ca un om îngrozit.

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă doctorul.

— Acolo! Sub zăpadă! răspunse Altamont, cu o spaimă în glas, arătând către un punct al orizontului.

— Ce e?

— Un grup întreg de oameni!…

— Vii?

— Morţi… îngheţaţi… şi chiar…

Americanul nu îndrăzni să-şi termine gândul, dar figura lui exprima o groază de nedescris.

Doctorul, Johnson, Bell, reînsufleţiţi de această întâmplare, găsiră puterea de a se ridica şi se târâră pe urmele lui Altamont, către acea parte a câmpiei pe care dânsul o arătase cu mina. Sosiră în curând într-un spaţiu înghesuit în fundul unei albii adânci şi acolo, ce spectacol li se înfăţişă privirilor! Cadavre ţepene, pe jumătate îngropate sub linţoliul alb. Ieşeau ici şi colo de sub stratul de zăpadă; aici un braţ, dincolo un picior, mai departe mâini încleştate, capete ce-şi păstrau încă fizionomia lor ameninţătoare şi disperată!

Doctorul se apropie, apoi se dădu înapoi palid, cu faţa răvăşită, în timp ce Duk lătra cu o spaimă sinistră.

— Groaznic! groaznic! exclamă el.

— Ce e? întrebă şeful de echipaj.

— Nu i-ai recunoscut? întrebă doctorul cu glas schimbat.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Priveşte!

Această albie fusese cândva teatrul unei ultime lupte a oamenilor împotriva climei, a disperării, chiar împotriva foamei, căci, după anumite resturi înspăimântătoare, au înţeles că nenorociţii s-au hrănit cu cadavre omeneşti, poate chiar din trupuri ce mai respirau încă şi, printre ei, doctorul îi recunoscu pe Shandon, pe Pen, jalnicul echipaj al lui Forward; nefericiţii aceştia îşi pierduseră puterile, alimentele le lipseau; baleniera lor fusese probabil strivită de avalanşe sau zvârlită într-o prăpastie, aşa că nu putuseră să profite de marea liberă; se mai poate presupune, de asemenea, că s-au rătăcit în mijlocul acestor pământuri necunoscute. De altfel, nişte oameni plecaţi cu gânduri mişeleşti nu puteau fi multă vreme legaţi între ei prin acea unitate care-ţi permite să înfăptuieşti fapte mari; un conducător de răufăcători dispune de o putere îndoielnică. Şi, fără îndoială, Shandon fusese repede depăşit de evenimente.

Oricum ar fi, echipajul a trecut cu siguranţă prin mii de chinuri, mii de momente de disperare, ca să ajungă la această catastrofă înfiorătoare; dar secretul mizeriilor îndurate a rămas îngropat, odată cu ei, pentru totdeauna, în zăpezile polului.

— Să fugim, să fugim! strigă doctorul.

Şi-şi trase tovarăşii departe de locul acestui dezastru.

Groaza le redase pentru moment energia. Porniră iar la drum.