Capitolul I

BRICUL FORWARD

„Mâine, odată cu refluxul, bricul Forward – căpitan K. Z., secund Richard Shandon – va pleca din New Prince’s Docks spre o destinaţie necunoscută.”

Iată ce s-a putut citi în Liverpool Herald din 5 aprilie 1860.

Plecarea unui bric este un eveniment de mică importanţă pentru portul cel mai comercial din Anglia. Cine l-ar lua în seamă în mijlocul vapoarelor de toate tonajele şi de toate naţionalităţile pe care docuri întinse pe două leghe cu greu le pot cuprinde?

Totuşi, la 6 aprilie, încă de dimineaţă, o mulţime considerabilă umplea cheiurile de la New Prince’s Docks; nenumăraţi membri ai corporaţiei marinarilor din oraş păreau să-şi fi dat acolo întâlnire. Muncitorii de la danele din jur îşi părăsiseră lucrul, comercianţii, tejghelele lor întunecoase, negustorii, magazinele lor pustii. Omnibuzele multicolore, care merg de-a lungul zidului exterior al docurilor, îşi goleau în fiecare minut încărcătura lor de curioşi; oraşul părea că nu mai are decât o singură preocupare: să asiste la plecarea bricului Forward.

Forward era un bric de o sută şaptezeci de tone, prevăzut cu o elice şi cu o maşină cu vapori de o sută douăzeci de cai putere. Ar fi putut fi uşor confundat cu alte bricuri din port. Dar, dacă pentru privirile publicului nu avea nimic deosebit, cunoscătorii remarcau la el anumite particularităţi asupra cărora un marinar nu se poate înşela.

De aceea, la bordul lui Nautilus, ancorat nu departe, un grup de marinari făcea mii de presupuneri cu privire la destinaţia lui Forward.

— Ce zici, spunea unul, despre felul cum sunt aşezate catargele? totuşi, nu e ceva obişnuit ca navele cu vapori să fie atât de îmbelşugat înzestrate cu vele.

— Se vede, răspunse un submaistru cu o faţă mare, roşie, că bastimentul acesta se bizuie mai mult pe catargele sale decât pe maşini şi, dacă s-a dat atâta amploare velelor superioare, e fără îndoială pentru că la cele inferioare vântul nu va ajunge. Astfel, pentru mine nu încape îndoială că Forward este destinat mărilor arctice sau antarctice, acolo unde munţii de gheaţă maschează vântul, mai mult decât îi convine unui vas solid şi cumsecade.

— Probabil că ai dreptate, maistre Cornhill, continuă un al treilea marinar. Ai observat şi etrava, cum cade drept în mare?

— Mai pune la socoteală, maistre Cornhill, că etrava are un tăiş de oţel turnat, ascuţit ca o lamă şi în stare să taie în două o corabie cu trei punţi, dacă Forward, în plină viteză, ar ciocni-o într-un bord.

— Desigur, răspunse un pilot de pe Mersey, căci bricul acesta goneşte uşor cu paisprezece noduri, cu elicea pe care o are. Era o minune să-l vezi tăind apa, când se făceau probele. Vă rog să mă credeţi, e o navă de rasă…

— Nici când navighează cu vele nu se lasă mai prejos, reluă maistrul Cornhill; ţine drumul drept şi numai cu cârma de mână. Vedeţi dumneavoastră, vasul acesta va gusta din mările polare, să nu-mi spuneţi mie pe nume dacă n-o fi aşa! Şi luaţi aminte încă un amănunt! Aţi observat gaura din punte prin care trece axul cârmei?

— De văzut, am văzut, răspunseră cei care stăteau de vorbă cu maistrul Cornhill, dar ce dovedeşte asta?

— Asta dovedeşte, băieţi, răspunse maistrul cu o satisfacţie amestecată cu dispreţ, că voi nu ştiţi nici să vedeţi, nici să gândiţi; aceasta dovedeşte că au vrut să lase joc liber axului cârmei, ca să poată fi cu uşurinţă ridicată ori lăsată la apă. Sau nu ştiţi că în mijlocul gheţurilor această manevră se repetă des?

— Straşnic judecat! exclamară marinarii de pe Nautilus.

— Şi, de altfel, reluă unul dintre ei, încărcătura acestui bric confirmă părerea maistrului Cornhill. O ştiu de la Clifton, care a avut curaj să se îmbarce. Forward duce cu el alimente pentru cinci sau şase ani şi cărbuni în cantitatea corespunzătoare. Cărbuni şi alimente, asta-i toată încărcătura lui, plus un maldăr de haine de lână şi din piele de focă.

— Ei bine, spuse maistrul Cornhill, nu mai încape îndoială, dar, în fine, prietene, de vreme ce-l cunoşti pe Clifton, nu ţi-a spus nimic despre destinaţia lui?

— Nu mi-a putut spune nimic; nu ştie nici el. Echipajul a fost angajat în aceste condiţii. Încotro merge? Nu va şti decât când va ajunge.

— Mai ales, răspunse un neîncrezător, dacă se duc la dracu’, după cum se pare.

— Dar şi ce leafă! reluă amicul lui Clifton însufleţindu-se. Ce leafă grozavă! De cinci ori mai mare decât leafa obişnuită! Păi, fără asta, Richard Shandon n-ar fi găsit pe nimeni care să se angajeze în asemenea condiţii! Un bastiment cu o formă ciudată care pleacă nu se ştie în ce direcţie şi care nu pare c-ar dori prea mult să se şi înapoieze. În ce mă priveşte, asta nu mi-ar fi convenit deloc.

— Ţi-ar fi convenit sau nu, i-o reteză maistrul Cornhill, tot n-ai fi putut niciodată să faci parte din echipajul lui Forward.

— Şi de ce, mă rog?

— Pentru că nu îndeplineşti condiţiile cerute. Mi s-a spus că oamenii căsătoriţi au fost excluşi. Or, tu, faci parte din această mare categorie. Deci, n-ai de ce să te încrunţi, ceea ce, de altfel, ar fi din partea ta un adevărat tur de forţă.

Marinarul interpelat astfel râse împreună cu camarazii lui, dovedind cât de îndreptăţită era gluma maistrului Cornhill.

— Până şi numele acestui bastiment, urmă Cornhill, satisfăcut de sine, este teribil de îndrăzneţ. Forward*! Forward până unde? Fără să mai pui la socoteală că nici pe căpitanul acestui bric nu-l cunoaşte nimeni!

— Ba da e cunoscut, răspunse un tânăr marinar cu o figură destul de naivă.

— Cum! E cunoscut?!

— Fără îndoială!

— Mă puştiule, spuse Cornhill, eşti cumva gata să crezi că Shandon ar fi căpitanul lui Forward?

— Dar, răspunse tânărul marinar…

— Află, dar, că Shandon este comander-ul*, nimic altceva; e un marinar brav şi îndrăzneţ, un comandant de baleniere, care şi-a dovedit aptitudinile, un camarad de nădejde, foarte capabil să comande, dar, în fine, nu el e cel care comandă; s-avem iertare, dar nu e mai căpitan ca tine sau ca mine! Cât despre cel ce va fi stăpân după Dumnezeu la bord, nici el nu-l cunoaşte încă. Când va sosi momentul, va apare adevăratul căpitan, nu se ştie cum şi de pe care ţărm al celor două lumi, căci Richard Shandon n-a spus şi n-a avut dezlegare să spună către care punct al globului îşi va îndrepta bastimentul.

— Totuşi, maistre Cornhill, interveni iar tânărul marinar, vă asigur că s-a prezentat cineva la bord, cineva anunţat în scrisoarea prin care locul de secund i-a fost oferit domnului Shandon!

— Cum! ripostă Cornhill, încruntând sprincenele, vrei să susţii că Forward are un căpitan la bord?

— Păi, da, maistre Cornhill.

— Mie-mi spui tu asta?

— Desigur, deoarece o ştiu de la Johnson, şeful echipajului.

— De la maistrul Johnson?

— Desigur mi-a spus-o chiar mie!

— Ţi-a spus asta Johnson?

— Nu numai că mi-a spus-o, dar mi l-a şi arătat pe căpitan.

— Ţi l-a arătat! exclamă Cornhill, uluit.

— Mi l-a arătat.

— Şi l-ai văzut tu?

— Văzut, cu proprii mei ochi.

— Şi cine e?

— E un câine.

— Un câine cu patru labe?

— Da.

Mare a fost uluirea printre marinarii de pe Nautilus. În orice împrejurare, ei ar fi izbucnit în râs. Un câine, căpitan al unui bric de o sută şaptezeci de tone! Să te prăpădeşti de râs, nu alta! Dar, zău aşa, Forward era un bastiment atât de ieşit din comun, încât trebuia să te gândeşti bine înainte de a râde sau de a nega. De altfel, nici chiar maistrul Cornhill nu râdea.

— Şi zici că Johnson ţi l-a arătat pe căpitanul ăsta atât de ciudat, pe câinele ăsta? continuă el adresându-se tânărului marinar. Şi tu l-ai văzut?

— Aşa cum vă văd, cu voia dumneavoastră.

— Ei bine, ce crezi despre asta? îl întrebară marinarii pe Cornhill.

— Nu cred nimic, răspunse acesta din urmă cu bruscheţe, nu cred nimic, decât că Forward e un vas al diavolului sau al unor nebuni de băgat la Bedlam*!

Marinarii continuară să privească în tăcere la Forward, ale cărui pregătiri de plecare se apropiau de sfârşit; şi printre ei nu s-a găsit niciunul care să pretindă că şeful de echipaj Johnson şi-ar fi bătut joc de tânărul marinar.

Povestea cu câinele ajunsese să facă ocolul oraşului şi, în mulţimea aceea de curioşi, erau mulţi care-l căutau cu privirea pe acest captain-dog, foarte dispuşi să-l creadă vreun animal supranatural.

De altfel, de câteva luni încoace, Forward atrăgea atenţia publică; caracteristicile mai speciale în construcţia vasului, misterul care-l învăluia, incognito-ul păstrat de căpitanul lui, modul în care Richard Shandon primise propunerea de a angaja construcţia şi a conduce armarea vasului, grija cu care s-a procedat la alcătuirea echipajului, destinaţia necunoscută, de-abia bănuită de câţiva, totul contribuia ca să-i dea acestui bric o înfăţişare mai mult decât stranie.

Şi-apoi, pentru un gânditor, un visător, un filosof, nimic nu-i mai emoţionant decât un bastiment gata de plecare; imaginea îl însoţeşte bucuros în luptele lui cu marea, în bătăliile purtate cu vântul, în această cursă aventuroasă care nu se sfârşeşte întotdeauna într-un port şi în timpul căreia orice incident neobişnuit face ca vasul să se prezinte sub o înfăţişare fantastică până şi spiritelor refractare la fantezie.

Aşa şi cu Forward. Şi dacă privitorul obişnuit n-a putut să facă observaţiile savante ale maistrului Cornhill, zvonurile adunate timp de trei luni fură suficiente ca să întreţină cancanurile din Liverpool.

Bricul intrase în şantier la Birkenhead, o adevărată mahala a oraşului, situată pe malul stâng al Mersey-ului şi legată de port printr-un du-te-vino neîncetat de bărci cu motor.

Constructorul, Scott&Co, unul din cei mai pricepuţi din Anglia, primise de la Shandon un deviz şi un plan amănunţit, în care tonajul, dimensiunile, gabaritul bricului erau indicate cu cea mai mare grijă. Se ghicea în acest proiect perspicacitatea unui marinar desăvârşit. Shandon având fonduri foarte însemnate la dispoziţia sa, lucrările începură şi, urmând recomandarea necunoscutului proprietar, înaintau repede.

Bricul a fost atât de solid construit, încât să reziste la orice încercare; era desigur menit să facă faţă unor presiuni enorme, căci bordajul lui din lemn de teck, un fel de stejar de India, remarcabil prin duritatea lui, a fost în plus legat cu puternice armături de fier. În lumea marinarilor se punea chiar întrebarea de ce coca unui vas, construit cu o asemenea rezistenţă, nu era făcută din tablă de fier, ca aceea a altor vase cu vapori. La asta se răspundea că misteriosul inginer avea motivele sale ca să procedeze aşa.

Încet, încet, bricul capătă contur pe şantier, şi calităţile lui, în ce priveşte forţa şi fineţea, izbiră pe specialişti. Aşa cum observaseră marinarii de pe Nautilus, etrava făcea un unghi drept cu chila vasului; ea era prevăzută nu cu un pinten, ci cu un tăiş de oţel turnat în atelierele lui R. Hawthon din Newcastle. Prova aceasta metalică, strălucind în soare, îi dădea bricului un aer special, dar nu neapărat militar. Totuşi, la extremitatea provei a fost instalat un tun de calibrul 16, montat pe un pivot, care putea fi uşor manevrat în toate direcţiile; mai trebuie să adăugăm atât despre tun, cât şi despre etravă că, în ciuda aparenţelor, n-aveau nimic războinic în ele.

La 5 februarie 1860, ciudatul vas a fost lansat în prezenţa unui uriaş număr de spectatori şi lansarea lui la apă reuşi perfect.

Dar dacă bricul nu era un vas de război, nici bastiment comercial, nici iaht de plăcere – căci nu se fac plimbări cu provizii în cală pe timp de şase ani – atunci ce putea să fie?

Un vas destinat căutării lui Erebus şi Terror, şi a lui sir John Franklin?

Nici asta, căci în 1859, cu un an înainte, comandantul Mac Clintock se întorsese din mările arctice, aducând dovada sigură a dispariţiei acestei nenorocite expediţii.

Forward voia, aşadar, să încerce şi el faimoasa trecere din nord-vest? La ce bun? Căpitanul Mac Clure o găsise în 1853, iar locotenentul său, Creswell, a fost primul care a avut cinstea să ocolească continentul american de la strâmtoarea Behring la strâmtoarea Davis.

Totuşi, era sigur, neîndoielnic pentru specialişti, că Forward se pregătea să înfrunte regiunea gheţarilor. Va înainta el spre pol, mai departe decât balenierul Wedell, mai departe decât căpitanul James Ross? Dar la ce bun şi în ce scop?

După cum se vede, deşi câmpul presupunerilor era extrem de restrâns, imaginaţia mai găsea loc să se piardă în ele.

A doua zi, după ce bricul fu lansat la apă, sosi maşina expediată de atelierul lui R. Hawthorn din Newcastle.

Maşina cu vapori de o sută douăzeci de cai putere, cu cilindri oscilanţi, ocupa puţin loc; forţa ei era disproporţionată pentru un vas de o sută şaptezeci de tone, atât de bine înzestrat cu vele şi care mergea deosebit de uşor. Probele făcute nu lăsau nici o îndoială în această privinţă şi însuşi şeful echipajului, Johnson, crezu de cuviinţă să-şi exprime astfel părerea către prietenul lui, Clifton:

— Deşi Forward se foloseşte în acelaşi timp de vele şi de elice, va ajunge mai repede cu velele.

Prietenul său Clifton nu înţelese nimic din această propoziţiune, dar credea că totul e posibil din partea unui vas comandat de un câine.

După instalarea maşinii cu vapori la bord, începu arimajul* proviziilor, ceea ce nu era puţin lucru, căci vasul ducea cu el alimente pentru şase ani. Acestea constau din carne sărată şi uscată, peşte afumat, biscuiţi şi făină; munţi de cafea şi de ceai fură aruncaţi în magaziile de provizii în avalanşe enorme. Richard Shandon conducea lucrările de aranjare a acestei preţioase încărcături, ca un om care se pricepe la asemenea treburi; toate erau puse în ordine, etichetate, numerotate cu un calm perfect; a fost îmbarcată şi o foarte mare provizie din preparatul indian numit „pemmican”* şi care cuprinde într-un volum mic multe elemente nutritive.

Acest fel de alimente nu lăsa nici o îndoială despre durata croazierei, dar un om cu spirit de observaţie înţelegea de la prima ochire că Forward avea să navigheze în mările polare, văzând butoaiele cu lime-juice*, pastilele de calciu, pachetele de muştar, seminţele de măcriş şi de lingurea, într-un cuvânt abundenţa acestor puternice antiscorbutice, a căror influenţă e atât de necesară în navigaţia australă şi boreală. Shandon primise, desigur, indicaţia de a se îngriji în mod deosebit de această parte a încărcăturii, căci se preocupă mult de ea, nu mai puţin decât de farmacia de voiaj.

Dacă armele de la bord nu erau în număr prea mare, ceea ce putea să liniştească firile timide, magazia de pulbere era plină-ochi, amănunt care putea să-i sperie pe unii. Singurul tun din extremitatea din faţă a corăbiei nu putea să aibă pretenţia să absoarbă întreagă această provizie. Asta dădea de gândit. Mai erau şi nişte fierăstraie gigantice, precum şi unelte puternice, ca pârghii, baroase, fierăstraie de mână, topoare enorme etc., fără a mai pune la socoteală o apreciabilă cantitate de blasting-cylinders* a căror explozie ar fi fost suficientă ca să facă să sară în aer vama din Liverpool. Toate acestea erau ciudate, dacă nu înfricoşătoare, fără să mai vorbim despre rachete, semnale, artificii şi felinare de mii de feluri.

Numeroşii spectatori de pe cheiurile de la New Prince’s Docks mai admirau şi o lungă balenieră din lemn de mahon, o pirogă de tablă învelită în gutapercă şi un anumit număr de halkettboats, un fel de mantale de cauciuc care puteau fi transformate în bărci, suflându-se în căptuşeala lor. Fiecare se simţea din ce în ce mai intrigat, şi chiar emoţionat, căci, odată cu refluxul, Forward avea să plece în curând spre misterioasa lui destinaţie.