Capitolul XXXII.

ÎNTOARCEREA LA FORWARD.

Vântul se potoli pe la ora şase dimineaţa şi, suflând brusc spre nord, alungă norii de pe cer; termometrul arătă treizeci şi trei de grade sub zero*. Primele licăriri ale crepusculului argintau orizontul acesta pe care aveau să-l poleiască peste câteva zile.

Hatteras se apropie de cei doi însoţitori ai săi care erau abătuţi, şi cu un glas blând şi trist, le spuse:

— Prieteni dragi, mai mult de şaizeci de mile ne despart de punctul semnalat de sir Edward Belcher. Nu mai avem decât alimentele strict necesare înapoierii pe vas. A merge mai departe, însemnează să ne expunem la o moarte sigură, fără nici un folos pentru nimeni. Ne vom întoarce pe unde am venit.

— Asta-i o hotărâre bună, Hatteras, răspunse doctorul; te-aş fi urmat până unde ţi-ar fi plăcut să ne duci; dar sănătatea noastră slăbeşte din zi în zi; abia mai putem păşi; aprob în întregime planul acesta de întoarcere.

— E şi părerea dumitale, Bell? întrebă Hatteras.

— Da, căpitane, răspunse dulgherul.

— Ei bine, spuse iar Hatteras, vom face un popas de două zile. Nu-i prea mult. Sania are nevoie de reparaţii importante. Mă gândesc, deci, că trebuie să ne construim o casă de zăpadă în care să ne putem reface forţele.

O dată luată această hotărâre, cei trei oameni se puseră pe treabă cu ardoare; Bell luă măsurile necesare ca să asigure trăinicia construcţiei şi, în curând, un loc de refugiu destul de bun se ridică pe fundul albiei de torent unde făcuseră ultima haltă.

Hatteras făcuse, desigur, un uriaş efort de voinţă ca să-şi întrerupă călătoria. Atâtea greutăţi, atâta oboseală irosite zadarnic. O călătorie inutilă, plătită cu moartea unui om! Să te întorci la bord fără o bucată de cărbune! Ce avea să se întâmple cu echipajul? Ce avea să facă acesta, instigat de Richard Shandon? Dar Hatteras nu putea să mai lupte.

Şi atunci, toată grija lui se îndreptă asupra pregătirilor de întoarcere; sania fu reparată; încărcătura ei se micşorase serios, de altfel, şi nu cântărea nici două sute de livre. Au fost cârpite hainele uzate, rupte, îmbibate de zăpadă şi întărite de ger; mocasini şi snow-shoes noi înlocuiră pe cei vechi, scoşi din uz.

Aceste treburi le ocupară ziua de 29 şi dimineaţa zilei de 30; de altfel, cei trei călători se odihneau cât puteau mai bine şi-şi refăceau puterile pentru viitor.

În timpul acestor treizeci şi şase de ore petrecute în casa de zăpadă şi pe gheţurile din albia torentului, doctorul îl observase pe Duk, ale cărui purtări ciudate nu i se păreau normale; animalul se învârtea necontenit, făcând o mie de ocoluri neprevăzute care păreau să aibă un centru comun; acesta era un fel de ridicătură, de umflătură a solului produsă de diferite straturi de gheaţă suprapuse; Duk, dând ocol acestui punct, lătra încet, bătând din coadă cu nerăbdare, privind la stăpânul lui şi părând că-l întreabă ceva.

Doctorul, după ce se gândi mai mult, puse neliniştea câinelui pe seama prezenţei cadavrului lui Simpson, pe care tovarăşii lui nu avuseseră încă timp să-l îngroape.

Hotărî deci să se ocupe de această ceremonie tristă chiar în ziua aceea, trebuiau să plece a doua zi dimineaţa, odată cu zorile.

Bell şi doctorul se înarmară cu hârleţe şi se îndreptară spre albia torentului; ridicătura semnalată de Duk oferea un loc favorabil pentru aşezarea cadavrului; trebuia îngropat adânc, pentru a-l feri de ghearele urşilor.

Doctorul şi Bell începură prin a scoate stratul de zăpadă moale de deasupra, apoi atacară gheaţa întărită; la a treia lovitură de hârleţ, doctorul întâlni un corp tare care se sparse; scoase bucăţile şi recunoscu resturile unei sticle.

La rândul lui, Bell descoperea un sac învârtoşat, în care se găseau firimituri de biscuiţi perfect conservaţi.

— Hm! făcu doctorul.

— Ce poate să însemne asta? întrebă Bell, întrerupându-şi lucrul.

Doctorul îl chemă pe Hatteras, care veni imediat.

Duk lătra puternic şi cu labele încerca să scobească stratul gros de gheaţă.

— Oare vom fi pus mâna pe un depozit de provizii? întrebă doctorul.

— Se poate, răspunse Bell.

— Continuaţi, spuse Hatteras.

Au mai fost scoase de acolo câteva rămăşiţe de alimente şi o ladă de pemmican, plină pe sfert.

— Dacă e vreo ascunzătoare, spuse Hatteras, cu siguranţă, că urşii au vizitat-o înaintea noastră. Vedeţi, aceste provizii nu sunt neatinse.

— Mă tem şi eu, răspunse doctorul, căci…

Nu-şi termină fraza; un strigăt al lui Bell îl întrerupse. Acesta din urmă, dând la o parte un bloc destul de greu, le arăta un picior ţeapăn şi îngheţat care ieşea printre crăpăturile gheţurilor.

— Un cadavru! exclamă doctorul.

— Nu-i o ascunzătoare, răspunse Hatteras; e un mormânt.

Cadavrul scos afară era al unui marinar de vreo treizeci de ani, perfect conservat; purta îmbrăcămintea navigatorilor arctici; doctorul nu putu să precizeze data morţii.

Dar, după acest cadavru, Bell mai descoperi un al doilea, cel al unui bărbat de cincizeci de ani, purtând încă pe figura lui urmele suferinţelor care-i provocaseră moartea.

— Nu sunt trupuri îngropate! exclamă doctorul. Aceşti nenorociţi au fost surprinşi de moarte aşa cum îi găsim noi acum!

— Aveţi dreptate, domnule Clawbonny, răspunse Bell.

— Continuaţi! continuaţi! îi îndemnă Hatteras.

Bell de-abia mai îndrăznea. Cine ar fi putut spune că dâmbul acesta de gheaţă ascundea în el cadavre omeneşti?

— Oamenii aceştia au fost victimele unui accident asemănător celui care era să ni se întâmple şi nouă, spuse doctorul; casa lor de zăpadă s-a prăbuşit. Să vedem dacă vreunul dintre ei mai respiră!

Locul fu repede curăţat şi Bell aduse la suprafaţă un al treilea corp, al unui om de patruzeci de ani, care nu avea înfăţişarea cadaverică a celorlalţi; doctorul se aplecă asupra lui şi i se păru că mai surprinde câteva semne de viaţă.

— Trăieşte! trăieşte! exclamă el.

Ajutat de Bell, transportă corpul în căsuţa de zăpadă, în timp de Hatteras, nemişcat, privea locuinţa prăbuşită.

Doctorul îl dezbrăcă complet pe nenorocitul dezgropat; nu găsi pe corpul lui nici o urmă de rană; împreună cu Bell îl fricţionă cu putere cu câlţi îmbibaţi în spirt şi simţi cum încet, încet revenea la viaţă; dar nefericitul era într-o stare de apatie absolută şi complet lipsit de grai; limba îi era lipită de cerul gurii, ca şi cum ar fi fost îngheţată. Doctorul îl căută prin buzunarele hainelor. Erau goale. Deci, nici un document. îl lăsă pe Bell să continue cu frecţiile şi se întoarse spre Hatteras.

Acesta, coborând în gropile din casa de zăpadă, cercetă solul cu toată atenţia şi reveni ţinând în mână un fragment de plic pe jumătate ars. Se mai puteau citi aceste cuvinte:

tamont

orpoise w-York

— Altamont! exclamă doctorul, de pe vasul Porpoise din New-York!

— Un american! făcu Hatteras, tresărind.

— Îl voi salva, spuse doctorul, garantez, şi vom afla secretul acestei înfricoşătoare taine.

Se întoarse lângă corpul lui Altamont, în timp ce Hatteras rămase pe gânduri. Datorită îngrijirilor sale, doctorul reuşi să-i redea viaţa nenorocitului, dar nu şi simţurile; nu vedea, nu auzea, nu vorbea, dar, în fine, trăia!

A doua zi dimineaţă, Hatteras îi spuse doctorului:

— Trebuie, totuşi, să plecăm.

— Să plecăm, Hatteras! Sania nu-i prea încărcată; vom transporta cu ea pe acest nenorocit şi-l vom duce la vapor.

— Faceţi aşa, spuse Hatteras. Dar mai întâi să îngropăm cadavrele. Cei doi marinari necunoscuţi fură aşezaţi din nou sub dărâmăturile casei de zăpadă; cadavrul lui Simpson îl puseră în locul trupului lui Altamont.

Cei trei călători îi dădură un ultim salut tovarăşului lor şi, la şapte dimineaţa, îşi reluară drumul spre vas.

Doi dintre câinii atelajului fiind morţi, Duk veni singur să se ofere ca să tragă sania şi o făcu cu conştiinciozitatea şi hotărârea unui câine groenlandez.

Timp de douăzeci de zile, de la 31 ianuarie la 19 februarie, întoarcerea se desfăşură cu aproape aceleaşi peripeţii ca şi la ducere. Numai că în această lună, februarie, cea mai friguroasă din tot timpul iernii, gheaţa oferi peste tot o suprafaţă rezistentă; călătorii suferiră teribil de frig, dar nu din cauza vârtejurilor şi a vântului.

Soarele reapăru pentru prima oară de la 31 ianuarie; în fiecare zi stătea tot mai mult deasupra orizontului. Bell şi doctorul erau la capătul puterilor, aproape orbi şi pe jumătate betegi; dulgherul nu mai putea să meargă fără cârje.

Altamont mai trăia, dar într-o stare de totală insensibilitate; uneori îşi pierdeau speranţa cu privire la el, dar îngrijirile pricepute îl readuceau la viaţă. Şi totuşi, bravul doctor ar fi avut mare nevoie să-şi îngrijească propria lui sănătate care se şubrezea din cauza ostenelii.

Hatteras se gândea la Forward, la bricul lui. În ce stare avea să-l mai găsească? Ce s-o fi întâmplat la bord? A putut Johnson să-i reziste lui Shandon şi alor săi? Gerul a fost cumplit. Au ars oare nefericitul vas? Catargele, carena, au fost oare cruţate?

Gândindu-se la toate acestea, Hatteras o luase înainte, ca şi cum ar fi vrut să-l vadă Forward de departe.

La 24 februarie, dimineaţa, se opri brusc. La trei sute de paşi în faţa lui, apăruse o lumină roşiatică, pe deasupra căreia se legăna o uriaşă coloană de fum negru care se pierdea în ceţurile cenuşii ale cerului!

— Priviţi fumul acela! strigă el. Inima-i bătea să se spargă.

— Priviţi! acolo! fumul acela! le spuse el celor doi însoţitori care-l ajunseseră din urmă. Vasul meu arde!

— Dar mai suntem încă la mai mult de trei mile depărtare de el, îi răspunse Bell. Nu poate fi Forward.

— Ba da, răspunse doctorul, el este! Se produce un fenomen de miraj care-l face să pară mai aproape de noi.

— Să fugim! strigă Hatteras, luând-o înaintea celorlalţi.

Aceştia, lăsând sania în grija lui Duk, porniră repede pe urmele căpitanului.

După o oră, ajungeau în faţa vasului. Era un spectacol înfiorător. Bricul ardea în mijlocul gheţurilor care se topeau în jurul lui; flăcările îi învăluiau coca, şi briza din sud aducea la urechile lui Hatteras trosniturile teribile.

La cinci sute de paşi, un om ridica braţele cu disperare; rămăsese acolo, neputincios în faţa acestui incendiu, care îl făcea pe Forward să se nimicească în propriile lui flăcări.

Omul acesta singur era bătrânul Johnson.

Hatteras alergă spre el.

— Vasul meu! vasul meu! strigă el cu voce gâtuită.

— Dumneata, căpitane?! răspunse Johnson. Dumneata?! Opreşte-te! Nici un pas mai departe.

— Ce înseamnă asta? întrebă Hatteras cu un teribil accent de ameninţare.

— Mizerabilii! răspunse Johnson. Au plecat de patruzeci şi opt de ore, după ce au incendiat vasul.

— Blestem! strigă Hatteras.

Atunci se produse o explozie formidabilă; pământul se cutremură; aisbergurile se surpară pe câmpul de gheaţă; o coloană de fum se încolăci printre nori, iar Forward, sărind în aer, sub presiunea pulberii aprinse, se pierdu într-un abis de foc.

Doctorul şi Bell sosiseră în clipa aceea lângă Hatteras. Acesta, prăbuşit de durere, se ridică dintr-o dată.

— Prieteni, rosti el cu glas puternic, laşii au fugit! Cei puternici vor reuşi! Johnson, Bell, voi aveţi curajul; doctore, dumneata ai ştiinţa; eu am credinţa! PoIul Nord e acolo! La treabă deci, la treabă!

Însoţitorii lui Hatteras se simţiră renăscuţi la auzul acestor vorbe pline de bărbăţie.

Şi totuşi, situaţia celor patru oameni şi a muribundului era groaznică; părăsiţi, fără nici un fel de mijloace, pierduţi, singuri, la optzeci de grade latitudine în adâncul regiunilor polare!

Sfârşitul părţii întâi.