Capitolul XXXI.

MOARTEA LUI SIMPSON.

Şi-au continuat călătoria; mintea fiecăruia din ei era plină de idei noi şi neaşteptate, căci o întâlnire în aceste ţinuturi boreale este evenimentul cel mai grav care se poate produce. Hatteras îşi încrunta sprâncenele, neliniştit.

„Porpoise! se întreba el. Ce-i cu vasul acesta? Şi ce caută el atât de aproape de pol?”

La gândul acesta îl trecură căldurile, în ciuda temperaturii scăzute. Doctorul şi Bell nu se gândeau decât la două rezultate pe care le putea avea găsirea acestui document: să-şi salveze semenii, sau să fie ei salvaţi de aceştia.

Dar greutăţile, piedicile, oboseala reveniră curând şi trebuiră să se gândească numai la propria lor situaţie, atât de periculoasă în momentul acela.

Starea lui Simpson se înrăutăţea; nu se putea ca simptomele unei morţi apropiate să nu fi fost recunoscute de doctor. Acesta nu-l putea ajuta cu nimic; el însuşi suferea crunt de o oftalmie dureroasă, care l-ar fi dus la orbire dacă nu se păzea.

Crepusculul lumina pe atunci suficient, iar lumina reflectată de zăpadă ardea ochii; era greu să te aperi de această reflectare, căci sticlele ochelarilor, acoperindu-se de o crustă de gheaţă, deveneau opace şi împiedicau vederea. Or, trebuiau să fie atenţi la cele mai mici accidente de teren şi să le semnaleze de cât mai de departe cu putinţă; erau, deci, forţaţi să sfideze pericolele oftalmiei; totuşi, doctorul şi Bell, acoperindu-şi ochii, îşi lăsau pe rând, fiecăruia dintre ei, grija de a conduce sania.

Aceasta aluneca anevoios pe tălpicile sale uzate; devenea din ce în ce mai greu de tras; dificultăţile terenului nu se micşorau; se aflau într-un ţinut de natură vulcanică, înconjurat şi presărat de creste ascuţite; călătorii trebuiră, încetul cu încetul, să urce la o înălţime de o mie cinci sute de picioare ca să treacă de creştetul munţilor. Temperatura era acolo mai aspră; rafalele şi vârtejurile se dezlănţuiau cu o violenţă fără pereche şi era jalnic spectacolul oferit de nefericiţii care se târau pe culmile pustiite…

Îi cuprinsese şi boala provocată de albeaţa zăpezii; strălucirea aceasta uniformă îţi făcea silă, te îmbăta, îţi dădea ameţeli; pământul părea că dispare şi că nu oferă nici un punct fix pe această pânză uriaşă; sentimentul pe care-l încercai semăna cu cel pe care ţi-l dă ruliul când puntea vasului fuge de sub picioarele marinarului; călătorii nu se puteau obişnui cu această impresie şi permanenţa acestei senzaţii îi ameţea. Membrele le erau toropite, mintea somnoroasă şi adesea umblau ca nişte oameni aproape adormiţi; atunci câte o zdruncinătură, o ciocnire neaşteptată, o cădere chiar îi scotea din inerţie, care îi cuprindea însă din nou după câteva minute.

La 25 ianuarie, începură să coboare nişte pante abrupte; oboseala lor crescu şi mai mult pe aceste povârnişuri îngheţate; un pas greşit, destul de greu de evitat, putea să-i facă să se prăvălească în prăpăstiile adânci, şi acolo ar fi fost pierduţi, fără nici un mijloc de scăpare.

Spre seară, o furtună, de o tărie nemaipomenită mătură creştetele munţilor, acoperite de zăpadă; nu se putea rezista la violenţa uraganului; trebuia să te culci la pământ; dar temperatura fiind foarte scăzută, riscai să degeri instantaneu.

Bell, ajutat de Hatteras, construi cu multă caznă o casă de zăpadă, în care nenorociţii îşi găsiră un adăpost; acolo au mâncat un pic de pemmican şi au băut puţin ceai cald; nu mai rămăseseră decât patru galoni de spirt; or, era necesar să te foloseşti de el ca să-ţi potoleşti setea, căci nu trebuie să se creadă că zăpada poate fi consumată în forma ei naturală; eşti silit s-o topeşti.

În ţările temperate, unde frigul abia coboară sub punctul de îngheţare, zăpada nu poate face rău. Dar dincolo de cercul polar, e cu totul altfel; ea ajunge la o temperatură atât de scăzută, încât nu poţi s-o apuci cu mâna, tot aşa cum nu poţi apuca o bucată de fier încins, deşi zăpada e destul de rea conducătoare de căldură; există, aşadar, între ea şi stomac o asemenea diferenţă de temperatură, încât consumarea ei produce o adevărată sufocare. Eschimoşii preferă să îndure chinurile cele mai mari, decât să-şi potolească setea cu această zăpadă, care nu poate înlocui în nici un fel apa şi sporeşte setea în loc s-o potolească. Aşadar, călătorii nu puteau să şi-o potolească pe a lor, decât cu condiţia de a topi zăpada la flacăra spirtului.

La ora trei dimineaţa, în plină furtună, doctorul intră în cartul de veghe; stătea sprijinit într-un colţ al casei, când un vaiet jalnic al lui Simpson îi atrase atenţia; se ridică spre a-i da îngrijirile necesare, dar, ridicându-se, se izbi puternic cu capul de bolta de gheaţă: fără să dea prea mare atenţie acestui incident, se aplecă asupra lui Simpson şi se puse să-i fricţioneze picioarele umflate şi vinete; după un sfert de oră de tratament voi să se ridice, dar se izbi cu capul a doua oară, deşi de data aceasta era în genunchi.

— lată un lucru ciudat, îşi spuse el.

Îşi duse mâna deasupra capului; bolta se lăsase în mod simţitor.

— Dumnezeule! strigă el. Alarmă, prieteni!

La strigătele lui, Hatteras şi Bell se ridicară cu repeziciune şi se loviră şi ei; se aflau într-o beznă adâncă.

— Suntem pe cale de a fi zdrobiţi! spuse doctorul. Afară! afară!

Şi toţi trei, trăgându-l pe Simpson prin deschizătură, părăsiră acest adăpost periculos; era şi timpul, căci blocurile de gheaţă, prost legate între ele, se prăbuşiră cu un zgomot năprasnic.

Nefericiţii se treziră atunci fără adăpost în mijlocul furtunii, supuşi unui ger nemaipomenit. Hatteras se grăbi să instaleze cortul; nu l-au putut ţine în picioare împotriva violenţei uraganului şi au trebuit să se adăpostească sub cutele pânzei, care fu acoperită în curând de un strat gros de zăpadă; dar cel puţin această zăpadă, împiedicând radierea căldurii în afară, îi apără pe călători de a îngheţa de vii.

Rafalele nu încetară înainte de a doua zi; înhămând câinii hrăniţi insuficient, Bell observă că trei dintre ei începuseră să-şi roadă curelele de piele; doi dintre ei păreau foarte bolnavi şi nu puteau să meargă prea departe.

Totuşi caravana îşi continuă mersul, aşa cum putu; mai rămâneau de parcurs şaizeci de mile ca să ajungă la punctul indicat.

La 26, Bell, care mergea înainte, îşi chemă deodată însoţitorii. Aceştia alergară într-acolo şi dânsul le arătă, cu un aer uluit, o puşcă sprijinită de un bloc de gheaţă.

— O puşcă! exclamă doctorul.

Hatteras o luă în mână; era în bună stare şi încărcată.

— Oamenii de pe Porpoise trebuie să fie pe aproape, spuse doctorul. Hatteras, examinând arma, observă că era de origine americană; mâinile i se crispară pe ţeava îngheţată a puştii.

— La drum! la drum! spuse el cu glas surd.

Continuară să coboare pantele munţilor. Simpson părea că nu mai simte nimic; nu se plângea; era lipsit de puteri.

Furtuna nu se mai oprea; sania mergea tot mai încet; înaintau câteva mile în douăzeci şi patru de ore şi, în ciuda celei mai severe economii, alimentele scădeau simţitor. Dar, atâta vreme cât mai aveau peste cantitatea necesară întoarcerii, Hatteras mergea înainte.

La 27, au găsit aproape îngropat în zăpadă un sextant, apoi o ploscă; aceasta conţinea rachiu, sau, mai bine zis, o bucată de gheaţă, în centrul căreia se refugiase tot alcoolul acestei băuturi, sub chipul unui bulgăre de zăpadă; nu mai folosea la nimic.

În mod vizibil, Hatteras mergea fără să vrea pe urmele unei mari catastrofe; înainta singurul drum pe care se putea merge, adunând epavele vreunui naufragiu îngrozitor. Doctorul se uita cu grijă dacă nu mai apar noi cairn-uri, dar în zadar.

Prin minte îi treceau gânduri triste; într-adevăr, dacă i-ar fi descoperit pe aceşti nenorociţi, cu ce putea să le fie de folos? El şi tovarăşii săi începeau să ducă lipsă de toate; hainele li se rupeau, alimentele se împuţinau. S-are fi putut ca aceşti naufragiaţi să fie numeroşi şi atunci ar fi pierit cu toţii de foame. Hatteras părea înclinat să-i evite. Dar oare n-avea dreptate, el, asupra căruia apăsa răspunderea salvării echipajului său? Trebuia el, oare, aducând străini la bord, să primejduiască siguranţa tuturor?

Dar aceşti străini erau şi ei oameni, semenii lor, poate chiar compatrioţi! Oricât de slabe le erau şansele de salvare, trebuia oare să le fie răpite? Doctorul dori să cunoască părerea lui Bell în această privinţă. Bell nu răspunse. Propriile lui suferinţe îi împietreau inima. Clawbonny nu îndrăzni să-l întrebe pe Hatteras; se lasă deci în voia providenţei.

La 17 ianuarie, către seară, Simpson părea să fi atins ultima limită; membrele lui ajunseseră ţepene şi îngheţate; respiraţia gâfâitoare, care forma o ceaţă în jurul capului său, tresăririle convulsive anunţau ultimul lui ceas. Expresia feţei sale era înfricoşătoare, disperată, cu priviri de mânie neputincioasă adresate căpitanului. Era în ele o întreagă acuzaţie, un şir de mustrări mute, dar pline de înţeles, poate chiar meritate!

Hatteras nu se apropia de muribund. Îl evita, fugea de el, mai tăcut, mai concentrat, mai închis în sine ca oricând!

Noaptea următoare fu îngrozitoare; furtuna fu de două ori mai puternică; de trei ori cortul fu smuls şi drift-ul de zăpadă se abătu asupra acestor oameni loviţi de soartă, orbindu-i, îngheţându-i, sfârtecându-le trupurile cu săgeţi ascuţite smulse din gheţurile înconjurătoare. Câinii urlau jalnic. Simpson rămânea pradă acestei crunte temperaturi. Bell reuşi să aşeze din nou nenorocitul lor adăpost de pânză care, dacă nu-i apăra de ger, îi apăra cel puţin de zăpadă. Dar o rafală mai puternică îl smulse pentru a patra oară şi-l târî în vârtejul ei, în toiul unor înspăimântătoare şuierături.

— Ah! e prea mare suferinţa! exclamă Bell.

— Curaj! curaj! răspunse doctorul, agăţându-se de el ca să nu fie rostogolit în râpe.

Simpson horcăia. Brusc, cu un ultim efort, se ridică pe jumătate, întinse pumnul strâns spre Hatteras, care se uita la el cu o privire fixă, scoase un ţipăt sfâşietor şi căzu mort în mijlocul ameninţării sale nerostite.

— Mort! exclamă doctorul.

— Mort! repetă Bell.

Hatteras, care se îndreptă spre cadavru, se dădu înapoi din cauza violenţei vântului.

Era, aşadar, primul om din acest echipaj care cădea lovit de climatul acesta ucigător, primul care nu se va mai întoarce niciodată în port, primul care să plătească cu viaţa, după suferinţe nemăsurate, încăpăţânarea de neclintit a căpitanului. Mortul îl acuzase de asasinat; dar Hatteras nu-şi plecă fruntea sub greutatea acestei învinuiri. Totuşi, o lacrimă i se rostogoli de sub pleoapă şi îngheţă pe faţa lui palidă.

Doctorul şi Bell îl priviră cu un fel de spaimă. Proptit în bastonul lui lung, stând drept, în mijlocul rafalelor demente, sinistru în nemişcarea lui înfricoşătoare, părea că este duhul acestor regiuni hiperboreene.

Rămase în picioare, fără să se clintească, până la primele licăriri ale crepusculului, îndrăzneţ, îndărătnic, de neîmblânzit şi părând să desfidă furtuna care mugea în jurul lui.