Capitolul I

ÎN SANITARIUM

„Incomensurabilii creaţiei!” – acea splendidă expresie de care s-a slujit mineralogul Hauy spre a caracteriza Anzii americani n-ar fi oare mai potrivită dacă am folosi-o pentru ansamblul lanţului Himalaya, pe care omul nu este încă în stare să-l măsoare cu precizie matematică?

Un atare simţământ încerc în faţa priveliştei acestei regiuni incomparabile, în mijlocul căreia colonelul Munro, căpitanul Hod, Banks şi cu mine am venit să ne stabilim pentru câteva săptămâni.

„Nu numai că munţii aceştia sunt incomensurabili, ne-a spus inginerul, dar piscurile lor trebuie socotite într-adevăr inaccesibile, întrucât organismul uman nu poate să funcţioneze la asemenea înălţimi, unde aerul nu mai este îndeajuns de dens spre a face faţă nevoilor respiraţiei”.

O barieră de roci primitive – granit, gnais şi micaşist – lungă de două mii cinci sute de kilometri, care se înalţă între meridianele de şaptezeci şi două şi de nouăzeci şi cinci de grade longitudine estică, acoperind două provincii, Agra şi Calcutta, două regate, Bhutanul şi Nepalul; un lanţ a cărui înălţime medie, superioară cu o treime vârfului Mont-Blanc, cuprinde trei zone distincte: prima, înaltă de cinci mii de picioare, mai temperată decât câmpia din josul ei, dând o recoltă de grâu în timpul iernii şi o recoltă de orez în timpul verii; a doua, între cinci şi nouă mii de picioare, unde zăpada se topeşte odată cu venirea primăverii; a treia între nouă mii şi douăzeci şi cinci de mii de picioare, acoperită de gheţuri groase care sfidează razele soarelur chiar, şi în sezonul cald. Această umflătură a globului e străbătută de unsprezece trecători, dintre care unele găuresc muntele la douăzeci de mii de picioare altitudine şi care, ameninţate neîncetat de avalanşe, surpate de torenţi, nu-ţi îngăduie, să treci din India în Tibet decât înfruntând nişte greutăţi nemaipomenite; deasupra acestei creste, când rotunjită în largi cupole, când netedă ca Masa de la Capul Bunei Speranţe49, şapte sau opt piscuri ascuţite, unele dintre ele vulcanice, domină izvoarele Gogrei, Jumnei şi ale Gangelui: Dukia şi Kanchenjanga, care se înalţă la peste şapte mii de metri, Dhiodunga la opt mii, Dhaulagiri la opt mii cinci sute, Chomo Lhari la opt mii şapte sute, muntele Everest, înălţându-şi la nouă mii de metri piscul, din creştetul căruia ochiul unui observator ar străbate o circumferinţă egală cu aceea a întregii Franţe; în sfârşit, o îngrămădire de munţi pe care Alpii, puşi deasupra Alpilor, Pirineii deasupra Anzilor nu i-ar depăşi în scara altitudinilor terestre – aceasta este înălţarea colosală a scoarţei, pe ale cărei ultime culmi piciorul celor mai îndrăzneţi alpinişti nu va păşi poate nicicând, cunoscută sub numele de Himalaya.

Primele trepte ale acestor propilee50 sunt puternic împădurite. Se mai găsesc aici reprezentanţi ai bogatei familii a palmierilor care, într-o zonă superioară, vor ceda locul unor păduri întinse de stejari, chiparoşi şi de pini, unor desişuri îmbelşugate de bambuşi şi de plante erbacee.

Banks, care ne-a dat toate amănuntele de mai sus, ne mai spune că, dacă limita inferioară a zăpezilor coboară pe povârnişul hindus până la patru mii de metri, ea urcă până la şase mii pe versantul tibetan, din cauză că vaporii, aduşi de vânturile sudului, sunt opriţi de uriaşa barieră muntoasă. De aceea, în cealaltă parte, satele au putut fi întemeiate până la o altitudine de cincisprezece mii de picioare, în mijlocul câmpurilor de orz şi a unor pajişti măreţe. Dacă i-ai crede pe indigeni, ar fi de ajuns o singură noapte pentru ca aceste păşuni să se acopere cu iarbă bună de cosit.

În zona mijlocie, lumea înaripatelor este reprezentată de păuni, potârnichi, fazani, dropii şi prepeliţe. Capre se găsesc din belşug, oile mişună. În zona înaltă nu mai întâlneşti decât mistreţul, cămila, pisica sălbatică, iar vulturul planează singuratic deasupra rarelor vegetale, care nu mai sunt decât umilele eşantioane ale florei arctice.

Atâta doar că aici n-avea ce să-l ispitească pe căpitanul Hod. Pentru ce ar mai fi venit acest Nemrod în regiunea himalayană, dacă n-ar fi fost vorba decât să-şi urmeze îndeletnicirea de vânător de animale domestice? Însă, din fericire pentru el, n-aveau să lipsească marile carnivore demne de carabina sa Enfield şi de gloanţele ei explozive.

Într-adevăr, la poalele primelor povârnişuri ale lanţului de munţi, se întinde o zonă mai joasă, pe care hinduşii o numesc „cingătoarea lui Tarryani”. Este o câmpie lungă şi înclinată, lată de şapte sau opt kilometri, umedă, călduroasă, cu o vegetaţie întunecată, acoperită de păduri, în care fiarele sălbatice îşi caută adăpost cu dragă inimă. Tabăra noastră nu domina decât cu o mie cinci sute de metri acest paradis al vânătorului îndrăgostit de emoţiile puternice ale luptei. Era deci uşor de coborât în rezervaţia aceea de vânătoare, care n-avea nevoie de nici un fel de pază.

Aşa încât, părea cu neputinţă ca Hod să nu viziteze mai cu plăcere treptele de jos ale Himalayei decât zonele sale superioare. Cu toate acestea, acolo, chiar şi după părerea celui mai umorist dintre călătorii vestiţi, Victor Jacquemont, mai rămân încă de făcut importante descoperiri geografice.

Deci, cunoştinţele noastre privind acest uriaş lanţ de munţi sunt foarte incomplete? l-am întrebat eu pe Banks.

Foarte incomplete, mi-a răspuns inginerul. Himalaya este parcă un soi de mică planetă, care s-a alipit globului nostru şi continuă să-şi păstreze tainele.

A fost totuşi străbătută, am obiectat eu, ba chiar scotocită, pe cât a fost cu putinţă.

Oh, lumea n-a dus lipsă de călători himalayeni! mi-a răspuns Banks. Fraţii Gerard de Webb, ofiţerii Kirpatrik şi Fraser, Hogdson, Herbert, Lloyd, Hooker, Cunningham, Strabing, Skinner, Johnson, Moorcroft, Thomson Griffith, Vigne, Hugel, misionarii Hue şi Gabet, şi, mai de curând, fraţii Schlagintweit, colonelul Wangh, locotenenţii Reuillier şi Montgomery, ca urmare a unor lucrări remarcabile, au făcut cunoscută, într-o mare măsură, dispoziţia orografică a acestei ridicături a scoarţei pământului. Totuşi, prieteni, mai rămân de îndeplinit multe deziderate. Înălţimea exactă a principalelor piscuri a dat loc la nenumărate rectificări. Astfel, altădată, Dhaulagiri era socotit regele întregului lanţ; apoi, după noi măsurători, el a fost nevoit să cedeze locul Kanchenjangăi, care ar părea să fie detronată acum de către vârful Everest. Până una-alta, acesta din urmă îşi biruie toţi rivalii. Totuşi, după spusa chinezilor, Kunlunul51 – la care, ce-i drept, metodele precise ale geometrilor europeni n-au fost încă aplicate – ar depăşi puţin piscul Everest, deci n-ar mai trebui să căutăm în Himalaya punctul cel mai înalt de pe glob. Însă, în realitate, asemenea măsurători nu vor putea fi socotite matematice decât în ziua în care ele vor fi obţinute barometric şi cu toate precauţiile cerute de asemenea mod de determinare directă. Şi cum să le obţii fără a căra cu tine un barometru până în vârful extrem al acelor piscuri aproape inaccesibile? Or, iată un lucru care nu s-a putut face încă.

Se va face, i-a replicat căpitanul Hod, după cum se vor face, într-o bună zi, călătorii la Polul Sud şi la Polul Nord!

Bineînţeles!

Călătoria până în străfundurile oceanelor!

Fără nici o îndoială!

Călătoria în centrul Pământului!

Bravo, Hod!

Aşa cum se va face orişice pe lume! am adăugat eu.

Chiar şi o călătorie în fiecare dintre planetele sistemului nostru solar, a răspuns căpitanul Hod, pe care nimic nu-l mai putea opri.

Nu, căpitane, i-am răspuns eu. Omul, simplu locuitor al Pământului, nu va putea să-i depăşească graniţele! Însă, deoarece tot se află ţintuit de scoarţa lui, poate să-i pătrundă toate tainele!

Poate că o şi datorează! a reluat Banks. Tot ceea ce se află în limita posibilului trebuie să fie şi va fi îndeplinit! Apoi, atunci când omul nu va mai avea nimic de aflat despre globul pe care-l locuieşte…

Va dispărea odată cu sferoidul care nu va mai păstra nici un fel de mistere pentru el, a răspuns căpitanul Hod.

Ba nu, a replicat Banks, se va bucura de pe urma lui ca un adevărat stăpân şi va obţine astfel un profit mai mare. Însă, prietene Hod, pentru că ne aflăm în ţinuturile himalayene, ţi-aş indica să faci, ca şi alţii, o descoperire ciudată, care cu siguranţă că te va interesa.

— Despre ce este vorba, dragă Banks?

— În însemnările sale de călătorie, misionarul Hue vorbeşte despre un copac neobişnuit, numit în Tibet arborele cu zece mii de imagini. După o legendă hindusă, Tong Kabac, reformatorul religiei budiste, ar fi fost prefăcut în copac, la câteva mii de ani după ce trăiseră această aventură Filemon, Baucis şi Dafne, ciudate fiinţe vegetale ale florei mitologice. Părul lui Tong Kabac s-ar fi transformat în frunzişul arborelui sfânt şi, pe frunzele acelea, misionarul afirmă că a văzut – a văzut cu ochii lui – litere tibetane, alcătuite distinct din liniile nervurilor.

— Un copac care produce litere tipărite! am strigat eu.

— Şi pe care se pot citi cugetări ale moralei celei mai pure! a răspuns inginerul.

— Merită osteneala să verificăm, am adăugat eu râzând.

— Atunci, verificaţi, prieteni, mi-a răspuns Banks. Dacă se găsesc arbori din aceştia în partea meridională a Tibetului, neapărat că s-or găsi şi în zona superioară, pe versantul sudic al Himalayei. Aşadar, în timpul excursiilor voastre, căutaţi acel… cum să-i spun?… acel copac „aforistic”.

Nu, pe legea mea! a răspuns căpitanul Hod. Mă aflu aici ca să vânez şi n-am nimic de câştigat de pe urma meseriei de alpinist!

Bine, prietene Hod! a reluat Banks, un căţărător curajos ca dumneata să nu facă nici o ascensiune în acest lanţ muntos?

Niciodată! a strigat căpitanul.

De ce?

Am renunţat la ascensiuni!

De când?

Din ziua în care, după ce-mi primejduisem viaţa de douăzeci de ori, a răspuns căpitanul Hod, am izbutit să ating vârful Vrigel în regatul Bhutan. Se spunea că niciodată un picior de fiinţă omenească n-a călcat pe creştetul acestui pisc. Aveam şi eu cu ce mă mândri! În sfârşit, după o mie de primejdii, ajung în vârf şi ce văd? Următoarele cuvinte, săpate într-o stâncă: „Durand, dentist, strada Caumartin l4, Paris”! De atunci nu mă mai caţăr pe munţi.

Un adevărat viteaz, căpitanul! Trebuie totuşi să mărturisesc că, povestindu-ne pătărania lui, Hod făcea o strâmbătură atât de comică, încât ar fi fost cu neputinţă să nu râzi din toată inima!

V-am vorbit în mai multe rânduri despre acele sanitarium ale peninsulei. Asemenea staţiuni climaterice, aflate la munte, sunt foarte frecventate vara de către rentierii, funcţionarii şi comercianţii din India, pe care îi mistuie canicula de la şes.

În primul rând se cuvine să numesc Simla, situată la treizeci şi unu de grade latitudine nordică şi ceva mai spre apus de meridianul de şaptezeci şi cinci de grade longitudine estică. Este parcă un colţişor din Elveţia, cu torenţii, pârâiaşele şi vilele sale plăcut aşezate la umbra cedrilor şi a pinilor, la peste două mii de metri deasupra nivelului mării.

După Simla aş cita Darjeeling, cu casele lui albe, dominate de piscul Kanchenjanga, la cinci sute de kilometri nord de Calcutta şi la două mii trei sute de metri altitudine, în apropierea meridianului de optzeci şi şase de grade longitudine estică şi la o latitudine nordică de douăzeci şi şapte de grade, o poziţie încântătoare în cel mai frumos ţinut din lume.

Au mai fost întemeiate şi alte asemenea sanitarium, în diferite puncte ale lanţului himalayan.

Şi acum, la staţiunile sănătoase şi răcoroase pe care climatul arzător al Indiei le face de-a dreptul indispensabile, trebuie să mai adăugăm şi Steam House. Atâta doar că aceasta este numai a noastră.

Ea oferă tot confortul, ca în cele mai luxoase locuinţe din întreaga peninsulă. Vom găsi aici, într-o zonă minunată, pe lângă cerinţele vieţii moderne, tihna pe care zadarnic am căuta-o la Simla sau la Darjeeling, unde dai de nenumăraţi anglo-indieni.

Locul a fost ales cu chibzuinţă. Şoseaua, care serveşte partea inferioară a muntelui, se bifurcă aici, legând între ele câteva târguşoare risipite spre răsărit şi spre apus. Cel mai apropiat dintre aceste sătucuri se află la cinci mile de Steam House. Este locuit de un neam de munteni primitori, crescători de oi şi capre, cultivatorii unor lanuri bogate de grâu şi de orz.

Mulţumită muncii pline de râvnă a personalului nostru sub conducerea lui Banks, a fost nevoie de numai câteva ore pentru a organiza o tabără, în care aveam să ne petrecem vremea cinci sau şase săptămâni de zile.

Unul dintre contraforturi, desprins din acele ciudate lanţuri secundare de munţi care proptesc uriaşa osatură a Himalayei, ne-a pus la dispoziţie un podiş puţin încreţit, lung de vreo milă şi lat de o jumătate de milă. Covorul de verdeaţă care îl acoperă este ca o mochetă de iarbă tunsă scurt, deasă, pluşată s-ar putea spune, şi presărată cu violete. Tufe de rododendroni arborescenţi de înălţimea unor stejari mici, ronduri naturale de camelii alcătuiesc vreo sută de ciucuri ce produc o impresie fermecătoare. Natura n-a avut nevoie de lucrători din Ispahan sau Smirna ca să fabrice acest covor din lână vegetală de prima calitate. Câteva mii de seminţe aduse de vântul dinspre sud într-un teren roditor, un pic de apă şi un strop de soare au fost de ajuns ca să-i alcătuiască ţesătura plăcută la pipăit şi care nu se toceşte.

Pe podişul nostru cresc vreo douăsprezece pâlcuri de copaci măreţi. S-ar putea spune că s-au răzleţit, ca nişte partizani, din uriaşa armată a pădurii care acoperă flancurile contraforturilor, urcând şi pe lanţurile de munţi învecinate, până la o înălţime de şase sute de metri. Cedri, stejari, pandanuşi cu frunzele lungi, fagi, arţari erau amestecaţi cu bananieri, bambuşi, magnolii, roşcovi şi smochini japonezi. Unii dintre aceşti giganţi îşi întindeau ultimele crengi la mai bine de o sută de picioare deasupra solului. Ai fi zis că fuseseră plantaţi aici dinadins, spre a umbri cine ştie ce locuinţă forestieră. Sosită la ţanc, Steam House a venit să întregească priveliştea înconjurătoare. Acoperişurile rotunjite ale celor două pagode se potriveau de minune cu tot rămurişul acela variat – crengi ţepene sau flexibile, frunze mici şi gingaşe ca aripile fluturilor, ori lungi şi late ca nişte pagaie polineziene. Casa cu aburi a dispărut sub o îngrămădire de verdeaţă şi de flori. Nimic nu dă în vileag o casă mobilă; aici nu se mai află decât o locuinţă sedentară, fixată în pământ, făcută spre a nu se mai clinti din loc.

Îndărăt, un torent, căruia îi poţi urmări firul argintat până la mai multe mii de picioare înălţime, curge în dreapta peisajului pe latura contrafortului şi se aruncă într-un bazin natural umbrit de un grup de copaci frumoşi. Din bazin, prisosul scapă într-un pârâiaş, aleargă de-a curmezişul pajiştii şi sfârşeşte într-o cascadă zgomotoasă care-şi aruncă apa într-o prăpastie adâncă de nu-i poţi vedea fundul.

Iată cum a fost aşezată Casa cu aburi, pentru a face cât mai lesnicioasă viaţa noastră comună şi spre cea mai desăvârşită încântare a ochilor.

Dacă te îndrepţi către creasta care mărgineşte podişul dinainte, vezi că el se înalţă deasupra altor culmi, mai scunde, ale temeliilor Himalayei, care coboară în trepte gigantice până la şes. Distanţa este îndeajuns de mare spre a-ţi îngădui să poţi îmbrăţişa întregul ansamblu cu privirea.

În dreapta, prima dintre casele trenului este aşezată oblic, astfel încât din verandă ca şi prin ferestrele laterale ale salonului, sufrageriei şi ale cabinelor de pe partea stângă să poţi privi orizontul dinspre miazăzi. Cedri falnici par că planează deasupra lui şi se desprind ca nişte viguroase siluete negre pe fondul îndepărtat al marelui lanţ muntos, acoperit cu zăpezi veşnice.

În stânga, cea de a doua casă stă parcă rezemată cu spatele de coasta unei uriaşe stânci de granit, aurită de lumina soarelui. Stânca aceasta, atât prin forma ei ciudată, cât şi datorită culorii sale calde, îţi aduce aminte de acele gigantice plum-pudding din piatră, despre care vorbeşte domnul Russel-Killough în istorisirea călătoriei sale prin India meridională. Nu vezi decât o latură a locuinţei, cea rezervată sergentului Mac Neil şi tovarăşilor săi din rândul personalului de serviciu. Aşezată la douăzeci de paşi de locuinţa principală, ea este parcă anexa unei pagode mai însemnate. La marginea acoperişului care o încununează, scapă un firicel de fum albăstrui, ieşit din laboratorul culinar al domnului Parazard. Mai spre stânga, un pâlc de copaci abia răzleţiţi din pădure urcă pe brâna dinspre apus şi alcătuieşte planul lateral al peisajului.

În fund, între cele două locuinţe, se înalţă un mastodont gigantic. Este Gigantul de Oţel. A fost adăpostit sub o boltă de pandanuşi mândri. Cu trompa-i ridicată, ai spune că „paşte” ramurile cele mai de sus. Atâta doar că stă nemişcat. Se odihneşte, cu toate că n-are nevoie de odihnă. Acum, paznic neclintit al Casei cu aburi, aidoma unui enorm animal antediluvian, el apără intrarea dinspre capătul drumului pe care a remorcat întregul nostru cătun mobil.

În schimb, oricât de colosal ne-ar fi elefantul, dacă nu-l desprinzi cu gândul de lanţul muntos ce se înalţă la şase mii de metri deasupra podişului, el n-ar părea să mai aibă nimic din gigantul acela artificial cu care mâinile lui Banks au îmbogăţit fauna indiană.

— O muscă pe faţada unei catedrale, spune Hod, puţin înciudat.

Şi este cum nu se poate mai adevărat. Îndărătul lui se află un bloc de granit din care ai putea ciopli cu uşurinţă o mie de elefanţi de aceeaşi mărime cu al nostru, iar blocul însuşi nu este decât o simplă treaptă, una din cele o sută, ale acestei scări uriaşe care urcă până pe creasta lanţului de munţi şi pe care Dhaulagiri o domină cu piscul său ascuţit.

Uneori parcă vezi cum cerul tabloului nostru se lasă în jos. Pentru o clipă dispar nu numai piscurile semeţe, ci şi creasta lanţului. Straturi groase de vapori străbat zona mijlocie a Himalayei şi-i învăluie în ceaţă partea de sus. Priveliştea se micşorează şi, printr-un efect de optică, ai spune atunci că locuinţele, copacii, culmile învecinate şi însăşi Steam House îşi recapătă mărimea lor adevărată.

Se mai întâmplă ca norii, împinşi din spate de anumite vânturi umede la o înălţime şi mai mică, să se desfăşoare dedesubtul podişului. Ochiul nu mai vede atunci decât o mare vălurită de nori albi, iar soarele dă naştere la suprafaţa lor unor uimitoare jocuri de lumină. Orizontul a dispărut, atât deasupra cât şi dedesubt, iar noi parcă am fi fost transportaţi în cine ştie ce regiune aeriană, dincolo de marginile Pământului.

Însă vântul îşi schimbă direcţia, o boare dinspre nord, dând năvală prin spărturile lanţului muntos, vine să măture toată ceaţa aceea, marea de aburi se condensează aproape numaidecât, spre sud câmpia urcă din nou către orizont, contururile sublime ale Himalayei se profilează iarăşi pe cerul limpezit de nori, cadrul tabloului îşi regăseşte mărimea normală, iar privirea, căreia nimic nu-i mai stă în cale, desluşeşte toate amănuntele unei vederi panoramice al cărei orizont se întinde pe o distanţă de şaizeci de mile.