Capitolul II.

MATHIAS VAN GUITT.

A doua zi, 26 iunie, un zgomot binecunoscut de glasuri m-a deşteptat încă din zori. M-am sculat numaidecât. Căpitanul Hod şi ordonanţa sa Fox tăifăsuiau în gura mare în sufrageria Casei cu aburi. M-am dus îndată după ei.

În aceeaşi clipă, Banks ieşea din camera lui şi căpitanul i s-a adresat cu vocea sa răsunătoare:

Ei bine, prietene Banks, i-a spus el, iată că până la urmă am izbutit! Şi, de astă dată, definitiv. Nu mai este vorba să facem o haltă de câteva ore, ci să şedem aici câteva luni de zile.

Da, dragul meu Hod, i-a răspuns inginerul, şi-ţi vei putea organiza vânătorile după cum îţi va fi voia. Şuieratul Gigantului de Oţel n-are să te mai cheme înapoi în tabără.

Tu auzi, Fox?

Da, domnule căpitan, i-a răspuns ordonanţa.

Cerul să mă ajute, a strigat Hod, însă n-am să plec din acest sanitarium, numit Steam House, până când nu-l voi fi doborât pe al cincizecilea! Al cincizecilea, Fox! Parcă îmi trece mie prin gând că pe acela am să-l dibuiesc cu foarte mare greutate!

Tot o să-l dibuiţi până la urmă, i-a răspuns ordonanţa.

De unde-ţi vin ideile astea, căpitane Hod? l-am întrebat eu.

Oh, Maucler, este o presimţire… o presimţire de vânător!

Aşadar, a întrebat Banks, chiar începând de astăzi veţi părăsi tabăra şi veţi porni în campanie?

Chiar de astăzi, i-a răspuns căpitanul Hod. Vom începe mai întâi cu o recunoaştere a terenului, aşa încât să explorăm zona inferioară, coborând până la pădurile din Tarryani. Numai să nu-şi fi părăsit tigrii reşedinţa!

Ai putea să crezi asemenea lucru?

Ei, cu ghinionul meu…!

Ghinion în Himalaya! i-a răspuns inginerul Banks. Să fie oare cu putinţă?

În sfârşit, vom vedea! Dumneata ne însoţeşti, Maucler? m-a întrebat căpitanul Hod întorcându-se spre mine.

Da, desigur.

Dar dumneata, Banks?

Şi eu, i-a răspuns inginerul, ba cred că şi Munro ţi se va alătura, tot astfel ca şi mine… ca amator!

Oh, a exclamat căpitanul Hod, ca amatori, fie! însă ca nişte amatori bine înarmaţi! Nici vorbă să ieşim la plimbare cu bastonul în mână! Iată un lucru care ar umili fiarele sălbatice din Tarryani!

— De acord! i-a răspuns inginerul.

— Aşa încât, vezi, Fox, a reluat căpitanul adresându-se ordonanţei sale, de data asta să nu mai faci nici o greşeală! Ne aflăm doar în ţara tigrilor! Patru carabine Enfield pentru colonel, Banks, Maucler şi cu mine, două puşti cu gloanţe explozive pentru tine şi pentru Gumi.

— Fiţi pe pace, domnule căpitan, i-a răspuns Fox. Vânatul n-are să aibă de ce se plânge!

Ziua aceea avea să fie deci consacrată recunoaşterii pădurii Tarryani, care acoperă partea de sub sanitarium. Aşadar, pe la ora unsprezece, după micul dejun, sir Edward Munro, Banks, Hod, Fox, Gumi şi cu mine, bine înarmaţi cu toţii, am coborât pe şoseaua ce duce spre câmpie, după ce ne îngrijisem să-i lăsăm în tabără pe cei doi câini, cu care n-aveam ce face în acea expediţie.

Sergentul Mac Neil rămăsese la Steam House împreună cu Storr, Kaluth şi cu bucătarul, ca să isprăvească lucrările de instalare a taberei. După o călătorie de două luni, Gigantul de Oţel avea nevoie să fie cercetat şi curăţit, atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară, şi pus în stare de funcţionare. Era o operaţiune de lungă durată, migăloasă şi gingaşă, care avea să le dea mult de lucru „cornacilor” săi obişnuiţi, fochistul şi mecanicul.

La ora unsprezece plecasem din sanitarium şi, câteva minute mai târziu, după primul cot al şoselei, Steam House se pierdea îndărătul unei perdele groase de arbori.

Ploaia încetase. Împinşi de un vânt răcoros dinspre nord-est, norii, mai în neorânduială acum, gonind prin părţile de sus ale atmosferei, erau mânaţi cu iuţeală. Cerul era cenuşiu, temperatura numai bună pentru cei porniţi la plimbare; lipseau însă acele jocuri de umbre şi lumini care-ţi farmecă privirile în pădurile mari.

Pe un drum drept n-am fi avut nevoie decât de douăzeci şi cinci sau treizeci de minute ca să coborâm două mii de metri, însă şerpuirile şoselei, care îmblânzeau astfel povârnişurile, ne-au făcut calea mai lungă. Am mers deci nu mai puţin de o oră şi jumătate ca să ajungem în partea de sus a pădurilor Tarryani, la cinci-şase sute de picioare deasupra câmpiei. Am umblat pe drum plini de voie bună. „Atenţie, ne-a spus căpitanul Hod. Intrăm în domeniul tigrilor, leilor, panterelor, gheparzilor şi altor animale binecuvântate ale regiunii himalayene! Este bine să distrugi fiarele sălbatice, dar e şi mai bine să nu te distrugă ele pe tine! Deci, să nu ne depărtăm unii de alţii şi să fim cu multă băgare de seamă!”

O asemenea povaţă din gura unui vânător temerar era de o valoare deosebită. Astfel încât fiecare dintre noi am ţinut seama de ea. Ne-am încărcat puştile şi carabinele, le-am controlat cocoşul, le-am pus suportul cremenii în poziţia de siguranţă. Eram gata pregătiţi pentru orice fel de întâmplare.

Voi mai adăuga că trebuia să ne păzim nu numai de carnivore, ci şi de şerpi, cei mai periculoşi dintre ei găsindu-se tocmai prin pădurile Indiei. Belonga – şerpii verzi, şerpii-bici şi mulţi alţii sunt extrem de veninoşi. An de an, numărul persoanelor care mor de pe urma muşcăturilor acestor reptile este de cinci-şase ori mai mare decât acela al animalelor domestice sau al oamenilor care pier sfâşiaţi de fiarele sălbatice.

Aşadar, în regiunea Tarryani, cea mai severă prudenţă înseamnă să fii atent în toate părţile, să te uiţi bine pe unde calci şi pe ce-ţi sprijini mâna, să pândeşti cu urechile ciulite cel mai mic zgomot care se aude prin iarbă sau se răspândeşte prin tufişuri.

La douăsprezece şi jumătate intrasem sub umbrarul copacilor falnici, grupaţi în marginea pădurii. Rămurişul lor înalt se desfăşura deasupra câtorva alei late, pe care ar fi trecut cu uşurinţă Gigantul de Oţel, urmat de trenul pe care-l căra de obicei. Într-adevăr, partea aceasta a pădurii era de multă vreme amenajată pentru cărăuşia cu lemne, pe care o fac muntenii. Asta se vedea după făgaşurile de roţi proaspăt săpate în huma moale.

Aleile principale mergeau în acelaşi sens cu lanţul de munţi şi, străbătând pădurile din Tarryani în lung, legau între ele luminişurile făcute ici şi colo de toporul tăietorilor de lemne; însă, de o parte şi de cealaltă, nu porneau din ele decât poteci înguste, care se pierdeau în codrii de nepătruns.

Am urmat deci şi noi aleile, mai curând ca nişte geometri decât ca vânători, astfel încât să le recunoaştem direcţia generală. Nici un urlet nu tulbura tăcerea pădurii. Cu toate acestea, urme late, proaspăt întipărite pe pământ, dovedeau că marile carnivore nu plecaseră din Tarryani.

Pe neaşteptate, în clipa în care dădeam cotul unei alei, aruncată spre dreapta de piciorul unui contrafort, o exclamaţie a căpitanului Hod, care mergea înaintea noastră, ne-a făcut să ne oprim locului.

La vreo douăzeci de paşi, în colţul unei poieni mărginite de pandanuşi înalţi, se ridica o construcţie cu o formă cel puţin ciudată. Nu era casă: n-avea nici coş şi nici ferestre. Nici cabană de vânător nu era: nu avea nici ferestruici şi nici ambrazuri prin care să se poată trage. Ai fi spus mai curând că-i un mormânt hindus rătăcit în adâncurile pădurii.

Închipuiţi-vă într-adevăr un soi de cub lung, alcătuit din trunchiuri alăturate vertical, înfipte solid în pământ, unite în partea de sus cu o legătură groasă din crengi. Drept acoperiş, alte trunchiuri aşezate transversal, fixate solid în găuri făcute în capetele trunchiurilor verticale. Era foarte limpede că acela care meşterise construcţia voise s-o facă foarte rezistentă pe toate cele cinci laturi ale sale. Măsura vreo şase picioare înălţime, douăsprezece lungime şi zece picioare lăţime. Nici urmă de deschizătură, cel puţin dacă ea n-o fi fost acoperită pe latura dinainte de o bârnă groasă, al cărei capăt rotunjit depăşea puţin în înălţime întreaga construcţie.

Deasupra acoperişului se ridicau nişte prăjini flexibile, aşezate ciudat şi legate între ele. De capătul unei pârghii orizontale, care susţinea această armătură, spânzura un laţ sau mai degrabă o buclă, formată dintr-o împletitură groasă de liane.

Eh, dar ce-i asta? am strigat eu.

Asta, mi-a răspuns Banks după ce s-a uitat bine, asta este pur şi simplu o cursă de şoareci, însă vă las, prieteni, să ghiciţi pentru ce fel de şoareci este ea făcută!

O capcană pentru tigri? a strigat căpitanul Hod.

Da, a răspuns Banks, o capcană pentru tigri, închisă cu bârna aceea pe care o ţinea ridicată în sus bucla din liane împletite, deoarece bascula dinăuntru a fost atinsă de un animal oarecare.

Văd pentru prima oară într-o pădure din India o asemenea capcană, a spus Hod. Într-adevăr, o cursă de şoareci! Iată un lucru nedemn de un vânător!

Sau de un tigru! a adăugat Fox.

Neîndoielnic, a răspuns Banks, însă dacă este vorba să distrugi aceste animale feroce şi nu să le vânezi de plăcere, cea mai bună capcană este aceea care prinde cât mai multe. Or, cea de faţă mi se pare destul de dibaci întocmită spre a atrage şi a opri pe loc fiarele sălbatice, oricât de neîncrezătoare şi de viguroase ar fi ele!

Aş mai adăuga, a spus atunci colonelul Munro, că, întrucât bascula care ţinea ridicată uşa capcanei nu se mai află în echilibru, se prea poate ca vreun animal să fi picat în cursă.

Vom afla noi, a strigat căpitanul Hod, şi dacă şoarecele n-a murit…

Căpitanul, însoţindu-şi vorbele cu gesturi pe potrivă, a făcut să-i ţăcăne cocoşul carabinei. Toată lumea a făcut la fel, fiind gata să tragă la nevoie.

Desigur, nimeni nu putea pune la îndoială faptul că această construcţie era o capcană de felul acelora care se întâlnesc frecvent prin pădurile Malaysiei. Însă, chiar dacă nu fusese ridicată de un hindus, ea întrunea toate condiţiile care fac din asemenea maşinării de distrugere nişte lucruri foarte practice: sunt din cale afară de sensibile şi rezistă la orice.

După ce am isprăvit cu pregătirile, căpitanul Hod, Fox şi Gumi s-au apropiat de capcană, vrând mai întâi să-i dea ocol. Printre trunchiurile aşezate vertical nu era nici o crăpătură care să le îngăduie să privească înăuntru.

Au ascultat atunci cu atenţie. Nu se auzea nici cel mai mic zgomot care să trădeze prezenţa vreunei fiinţe vii în cubul acela de lemn, la fel de mut ca şi un mormânt.

Căpitanul Hod şi tovarăşii săi s-au întors în partea din faţă a capcanei. Ei s-au încredinţat că bârna mobilă lunecase prin cele două uluce late, săpate vertical. Era deci de ajuns ca s-o ridice, spre a pătrunde înăuntru.

Nu se aude nici cel mai mic zgomot, a spus căpitanul Hod, care-şi lipise urechea de uşă, nici măcar o răsuflare! Cursa de şoareci este goală!

N-are importanţă, trebuie să fim prevăzători, a răspuns colonelul Munro. Şi s-a dus să se aşeze pe un trunchi de copac, în stânga luminişului. M-am dus şi eu lângă el.

Haide, Gumi, l-a îndemnat căpitanul Hod.

Gumi, vioi, bine făcut în ciuda faptului că era scund, sprinten ca o maimuţă, mlădios ca un leopard, un adevărat clovn hindus, a înţeles îndată ce dorea căpitanul. Îndemânarea sa îl menise din capul locului şi în chip firesc pentru serviciul pe care acesta îl aştepta din partea lui. Dintr-un salt se şi suise pe acoperişul capcanei şi, întinzând mâna, atinsese într-o clipă una dintre prăjinile ce alcătuiau armătura superioară. Apoi, a lunecat în lungul pârghiei orizontale până la inelul de liane, îndoind-o până la capătul bârnei care închidea intrarea capcanei.

El a trecut apoi inelul pe după un ieşind aflat în capătul bârnei. Nu mai era nevoie decât să facă o mişcare de basculare, apăsând pe capătul celălalt al pârghiei.

Însă a trebuit atunci să cheme în ajutor forţele unite ale micii noastre trupe. Colonelul Munro, Banks, Fox şi cu mine ne-am dus deci îndărătul capcanei, spre a face această mişcare.

Gumi rămăsese călare pe armătură, ca să degajeze pârghia în cazul când vreun obstacol oarecare i-ar fi împiedicat funcţionarea.

Prieteni, ne-a strigat căpitanul Hod, dacă este nevoie să vin şi eu cu voi, eu vin, dar, dacă vă puteţi lipsi de mine, prefer să rămân în faţa capcanei. Cel puţin, dacă iese un tigru, va fi salutat în trecere cu un glonte!

Şi acela va fi socotit drept al patruzeci şi doilea? l-am întrebat eu pe căpitan.

De ce nu? a răspuns Hod. Dacă va fi doborât de împuşcătura mea, măcar va muri în libertate.

Să nu vindem pielea ursului… până când nu-l vom vedea doborât! i-a replicat inginerul.

Mai cu seamă când ursul s-ar putea prea bine să fie un tigru! a adăugat colonelul Munro.

Bârna era grea şi nu luneca uşor prin uluce. Am izbutit totuşi s-o urnim din loc. S-a legănat o clipă, apoi a rămas suspendată, la nici două palme deasupra pământului.

Căpitanul Hod, aplecat înainte, cu carabina lipită de falcă, se căznea să vadă dacă nu cumva vreo labă uriaşă sau vreun bot gâfâitor îşi va face apariţia prin deschizătura capcanei. Nu se ivea însă nimic.

Încă o sforţare, prieteni! a strigat Banks.

Şi, datorită lui Gumi care zgâlţâise de câteva ori partea dindărăt a pârghiei, bârna a început să urce, puţin câte puţin. În curând, deschizătura se făcuse de ajuns de încăpătoare spre a îngădui chiar şi trecerea unui animal de talie mare.

Nu se arăta nici un fel de animal.

Era însă cu putinţă, la urma urmelor, ca, din cauza zgomotului făcut în jurul capcanei, prizonierul să se fi retras în partea cea mai îndepărtată a închisorii sale. Poate că nu aştepta decât clipa cea mai favorabilă ca să se năpustească dintr-un salt, să răstoarne pe oricine nu l-ar fi lăsat să fugă, apoi să se piardă în adâncul pădurii.

Era o situaţie destul de palpitantă.

L-am văzut atunci pe căpitanul Hod făcând câţiva paşi înainte, cu degetul pe trăgaciul carabinei şi umblând în aşa fel încât să poată străpunge cu privirea până în fundul capcanei.

Acum bârna era ridicată cu totul şi lumina intra în voie prin deschizătură.

În clipa aceea s-a auzit un zgomot uşor între pereţii cuştii, apoi un sforăit surd sau mai curând un căscat formidabil, care mi s-a părut foarte suspect.

De bună seamă că acolo se găsea un animal care dormea şi pe care noi îl trezisem pe neaşteptate.

Căpitanul Hod s-a apropiat mai tare şi a luat la ţintă cu carabina sa o masă pe care o văzuse foindu-se în penumbră.

Deodată înăuntru s-a produs o mişcare. A răsunat un strigăt de groază, urmat numaidecât de aceste cuvinte, pronunţate în cea mai curată limbă engleză:

Nu trageţi, pentru numele lui Dumnezeu! Nu trageţi! Şi un bărbat a dat buzna afară din capcană.

Am fost cuprinşi de o uimire atât de mare, încât, scăpând din mâini armătura, bârna a căzut cu un zgomot înfundat dinaintea deschizăturii, pe care a astupat-o din nou.

În acest timp, personajul atât de neaşteptat, care îşi făcuse apariţia, înainta spre căpitanul Hod a cărui carabină îi ţintea pieptul şi, pe un ton destul de pretenţios, însoţit de un gest plin de emfază, i-a spus:

Binevoiţi, vă rog, a înălţa arma, domnule. Nu aveţi câtuşi de puţin de-a face cu un tigru de Tarryani!

După o scurtă şovăire, căpitanul Hod şi-a mutat carabina într-o poziţie mai puţin ameninţătoare.

Cu cine avem cinstea să stăm de vorbă? a întrebat Banks, mergând în întâmpinarea acestui personaj.

Cu naturalistul Mathias Van Guitt, furnizor dc pahiderme, tardigrade, plantigrade, proboscidieni, carnivore şi alte mamifere, pentru casa Charles Rice din Londra şi casa Hagenbeck din Hamburg!

Apoi, indicându-ne pe toţi cu un gest circular:

Domnii?

Colonelul Munro şi tovarăşii săi de călătorie, i-a răspuns Banks, arătându-ne pe rând cu mâna.

În promenadă prin pădurile Himalayei, a reluat furnizorul de animale. Pe legea mea, încântătoare excursie! Omagiile mele, domnilor, omagiile mele!

Cine era originalul cu care aveam de-a face? Nu puteam crede oare că se smintise în timp ce stătuse închis în capcana pentru tigri? Să fi fost nebun, sau plin de bun-simţ? În sfârşit, din ce categorie de bimani făcea parte individul nostru?

Aveam să aflăm şi, mai târziu, urma să învăţăm să-l cunoaştem mai îndeaproape pe acest personaj ciudat care spunea despre sine că este naturalist, ceea ce într-adevăr şi fusese. Dumnealui, Mathias Van Guitt, furnizor de animale pentru menajerii, era un bărbat cu ochelari, în vârstă de cincizeci de ani. Faţa lui spânatică, ochii săi clipind des, nasul în vânt, mişcarea neîncetată a întregii lui persoane, gesturile din cale afară de expresive corespunzătoare fiecăreia din frazele care ieşeau din gura lui mare, toate acestea făceau din el tipul foarte cunoscut al vechiului comediant de provincie. Cine nu s-a întâlnit, oriunde pe faţa pământului, cu unul dintre acei foşti actori a căror existenţă, mărginită în întregime la orizontul unei rampe şi al unei perdele din fundul scenei, s-a scurs între „uşa spre curte” şi „uşa spre grădină” din decorul unui teatru de melodramă? Vorbăreţi neobosiţi, gesticulând întruna şi în chip supărător, înfumuraţi, plini de ifose, ei îşi ţin capul sus şi dat mult pe spate, un cap prea sec la bătrâneţe ca să fi fost cu adevărat plin în anii maturităţii. Cu siguranţă, acest Mathias Van Guitt amintea întrucâtva de un asemenea actor bătrân.

Am auzit uneori povestindu-se anecdota aceea hazlie în legătură cu un biet cântăreţ care credea că trebuie să-şi sublinieze printr-un gest special fiecare dintre cuvintele rolului.

Astfel, în opera Masaniello, în timp ce cânta cât îl ţinea gura:

Dacă dintr-un pescar napolitan…

braţul său drept, întins către sală, se mişca febril, de parcă ar fi ţinut în capătul undiţei o ştiucă după ce înghiţise cârligul. Apoi, continuând:

Cerul voia să facă un monarh, una dintre mâini i se înălţa către zenit spre a arăta cerul, cealaltă, trasând un cerc în jurul capului înălţat cu mândrie, închipuia o coroană regală.

Nesupus sentinţelor soartei.

Tot corpul rezista cu violenţă unei împingeri care tindea să-l arunce îndărăt.

El zicea, călăuzindu-şi luntrea…

Şi atunci, braţele amândouă, duse cu vioiciune de la stânga spre dreapta şi de la dreapta spre stânga, de parcă ar fi mânuit vâsla, mărturiseau îndemânarea cu care ştia el să conducă o barcă.

Ei bine, asemenea comportări, cunoscute cântăreţului despre care vorbeam, găseai şi la furnizorul Mathias Van Guitt. În limbajul său, nu folosea decât cuvinte înadins căutate şi se vede treaba că era foarte stânjenitor pentru interlocutori, care nu puteau să se ţină în afara razei gesturilor sale.

După cum aveam să aflăm mai târziu chiar din propria-i gură, Mathias Van Guitt fusese profesor de Istorie naturală la Muzeul din Rotterdam, însă profesoratul nu-i prea izbutise. Cu siguranţă că omul acesta demn oferea adesea prilejul să se râdă de el, şi dacă elevii se îmbulzeau la catedra lui, ei veneau aici ca să se distreze, nu ca să înveţe. În cele din urmă, împrejurările l-au făcut ca, sătul de a mai profesa fără succes zoologia teoretică, să vină în India spre a face zoologie practică. Soiul ăsta de negoţ îi reuşea mai bine, aşa încât a ajuns furnizorul, recunoscut ca atare, al acelor case importante din Hamburg şi Londra, de la care îşi făceau rost de animale mai toate menajeriile publice şi particulare din cele două Lumi.

Şi dacă în clipa de faţă Mathias Van Guitt se găsea în Tarryani. Îl adusese aici o însemnată comandă de fiare sălbatice. Într-adevăr, tabăra lui nu se afla la mai mult de două mile de capcana din care noi tocmai îl scosesem.

Dar de ce se găsea înăuntru? Banks i-a pus de la bun început această întrebare şi iată ce ne-a răspuns el, într-un limbaj susţinut de o mare varietate de gesturi.

— Lucrurile s-au petrecut ieri. Soarele îşi împlinise semicercul rotaţiei sale diurne. M-am gândit atunci să merg să vizitez una dintre capcanele pentru tigri, înălţată cu mâinile mele. Mi-am părăsit deci kraalul, pe care veţi binevoi să-l onoraţi cu vizita dumneavoastră, domnilor, şi am ajuns în acest luminiş. Eram singur; personalul meu de serviciu se îndeletnicea cu lucrări urgente şi nu voisem să-l deranjez. Era, desigur, o imprudenţă. De îndată ce m-am aflat în faţa capcanei, am constatat mai întâi că trapa, alcătuită din bârna mobilă, este ridicată. De unde am conchis, nu lipsit de oarecare logică, faptul că nici o fiară sălbatică nu se lăsase prinsă. Cu toate acestea, am dorit să verific dacă momeala se mai afla la locul ei şi dacă buna funcţionare a basculei era asigurată. Tocmai de aceea, printr-o îndemânatică mişcare de reptaţie, m-am strecurat prin deschizătura îngustă.

Mâna lui Mathias Van Guitt indica, printr-o ondulare elegantă, mişcarea unui şarpe care se strecoară printre ierburile înalte.

— Atunci când am ajuns în fundul capcanei, a reluat furnizorul de animale, am examinat ciozvârta de capră, ale cărei emanaţii urmau să atragă pe locuitorii acestei părţi a pădurii. Momeala era intactă. Mă pregăteam să mă retrag, când o izbitură involuntară cu mâna a făcut bascula să joace; armătura s-a destins, trapa a căzut la loc şi m-am găsit prins în propria mea capcană, fără vreun mijloc de-a mai putea ieşi.

Ajuns aici, Mathias Van Guitt s-a oprit o clipă, spre a ne face să pricepem întreaga gravitate a situaţiei în care se aflase.

— Cu toate acestea, domnilor, a reluat el, n-am să vă ascund faptul că luam în considerare întâmplarea, în primul rând sub latura ei comică. Eram întemniţat, fie! Nu se găsea nici un fel de temnicer care să-mi deschidă uşa închisorii, de acord! Mă gândeam însă că pe oamenii mei, văzând că nu mă mai întorc în kraal, îi va nelinişti absenţa mea îndelungată şi că vor întreprinde căutări, care, mai curând sau mai târziu, vor fi încununate de succes. Nu era decât o chestiune de timp.

Căci, ce poţi face într-o vizuină, decât să visezi, a spus un fabulist francez. Am visat deci şi s-au scurs ore întregi fără ca situaţia mea să se fi modificat. La căderea serii, s-a făcut resimţită foamea. Mi-am imaginat că n-aveam altceva mai bun de făcut decât s-o înşel dormind. M-am resemnat, aşadar, ca un filosof şi am adormit profund. Noaptea a fost liniştită, în mijlocul marilor tăceri ale pădurii. Nimic nu mi-a tulburat somnul şi poate că aş mai fi dormit încă, dacă nu m-ar fi deşteptat un zgomot insolit. Trapa capcanei se înălţa, lumina zilei pătrundea în valuri în colţişorul meu întunecos, nu-mi mai rămânea decât să mă năpustesc afară! Dar ce tulburare m-a cuprins când am văzut instrumentul morţii îndreptat spre pieptul meu! Încă o clipă şi aş fi fost împuşcat! Ora eliberării mele ar fi fost şi ultima oră a vieţii!… Însă domnul căpitan a binevoit să recunoască în mine o creatură de specia domniei-sale… şi nu-mi mai rămâne decât să vă mulţumesc, domnilor, pentru că m-aţi redat libertăţii!

Aceasta a fost istorisirea furnizorului de animale. Trebuie să vă mărturisesc că numai cu greu am izbutit să ne stăpânim zâmbetele pricinuite de tonul şi de gesturile lui.

Aşadar, domnule, l-a întrebat Banks, v-aţi stabilit tabăra prin porţiunea aceasta a ţinutului Tarryani?

Da, domnule, i-a răspuns Mathias Van Guitt. După cum am avut plăcerea să vă aduc la cunoştinţă, kraalul meu nu se află la mai mult de două mile de aici, şi, dacă veţi binevoi să-l onoraţi cu prezenţa, eu aş fi fericit să vă primesc în el.

Vom veni cu siguranţă, domnule Van Guitt, să vă facem o vizită! a spus colonelul Munro.

Noi suntem vânători, a adăugat căpitanul Hod, şi felul cum este instalat un kraal are să ne intereseze.

Vânători, a strigat Mathias Van Guitt, vânători!

Şi nu şi-a putut împiedica fizionomia să exprime faptul că avea o stimă foarte moderată pentru fiii lui Nemrod.

Fără îndoială că dumneavoastră vânaţi fiarele sălbatice… spre a le ucide? a reluat el, adresându-se căpitanului.

Numai spre a le ucide, i-a răspuns Hod.

Iar eu, numai spre a le prinde! i-a replicat furnizorul, luând o atitudine plină de mândrie.

Ei bine, domnule Van Guitt, n-o să ne facem concurenţă! a ripostat căpitanul Hod.

Furnizorul de animale a clătinat din cap. Totuşi, calitatea noastră de vânători nu l-a făcut să-şi retragă invitaţia.

Când veţi dori, poftiţi, domnilor! a spus el, înclinându-se cu graţie.

Însă, în aceeaşi clipă, s-au auzit prin pădure mai multe glasuri şi vreo jumătate de duzină de hinduşi s-au ivit la cotitura aleii celei mari care se desfăşura în partea cealaltă a luminişului.

Ah, iată-i pe oamenii mei, a spus Mathias Van Guitt. Apoi, întorcându-se spre noi, ducând un deget la gură şi ţuguindu-şi un pic buzele, a adăugat:

Nici un cuvânt despre aventura mea! Nu trebuie ca personalul kraalului să ştie că m-am lăsat prins în capcană ca un vulgar animal! Aceasta ar putea slăbi prestigiul pe care întotdeauna trebuie să-l păstrez în ochii lor!

Un semn de încuviinţare din partea noastră l-a liniştit pe furnizorul de animale.

Stăpâne, a spus atunci unul dintre hinduşi, a cărui figură inteligentă şi impasibilă mi-a atras îndată atenţia, stăpâne, vă căutăm de mai bine de un ceas, fără să avem…

Eram împreună cu aceşti domni, care binevoiesc să mă însoţească până în kraal, i-a răspuns Van Guitt. Însă, mai înainte de a părăsi luminişul, se cuvine să punem iar capcana în stare de funcţionare.

La porunca furnizorului s-au apucat deci să ridice din nou trapa.

În acest timp, Mathias Van Guitt ne-a poftit să vizităm interiorul capcanei. Căpitanul Hod s-a strecurat pe urmele lui, iar eu l-am urmat.

Locul era puţin cam strâmt pentru gesturile largi ale gazdei noastre, care se comporta aici de parcă s-ar fi aflat într-un salon.

Felicitările mele, a spus căpitanul Hod, după ce a cercetat maşinăria. Este foarte bine imaginată.

Să nu vă îndoiţi de asta, domnule căpitan, i-a răspuns Mathias Van Guitt. Acest gen de capcană este infinit preferabil vechilor gropi garnisite cu ţăruşi din lemn tare, cât şi copacilor flexibili, îndoiţi în formă de arcuri şi menţinuţi în poziţie de laţ. În primul caz, animalul îşi sfârtecă pântecele; în al doilea, este ştrangulat. Evident, acest lucru are prea puţină importanţă atunci când nu este vorba decât de a distruge fiarele sălbatice! Însă aceluia care vă vorbeşte, ele îi trebuie vii, intacte, fără nici o deteriorare!

Fără îndoială, a ripostat căpitanul Hod, noi nu folosim aceleaşi metode!

Poate că a mea este cea bună! a replicat furnizorul de animale. Dacă am întreba fiarele sălbatice…

Eu nu le întreb! a răspuns căpitanul.

Hotărât lucru, căpitanului Hod şi lui Mathias Van Guitt nu prea le era dat să se înţeleagă.

Dar, l-am întrebat eu pe furnizor, atunci când animalele au căzut în capcană, cum faceţi ca să le scoateţi de acolo?

O cuşcă rulantă este adusă până lângă trapă, mi-a răspuns Mathias Van Guitt, prizonierii se năpustesc înăuntru din proprie iniţiativă şi nu mai am altceva de făcut decât să-i transport în kraal, în pasul lent şi liniştit al bivolilor mei domestici.

Nici nu sfârşise bine fraza, că în luminiş s-au auzit nişte strigăte. Prima noastră mişcare, a căpitanului Hod şi a mea, a fost aceea de a da buzna afară din capcană. Oare ce se întâmplase?

Un şarpe-bici, din soiul cel mai primejdios, tocmai fusese rupt în două de băţul pe care-l ţinea în mână un hindus şi acest lucru se petrecuse chiar în clipa în care veninoasa reptilă se năpustea asupra colonelului.

Hindusul era acela pe care-l remarcasem mai înainte. Intervenţia lui rapidă îl salvase pe sir Edward Munro, care ar fi murit pe loc, după cum ne-a fost dat să vedem numaidecât.

Într-adevăr, strigătele pe care le auzisem erau scoase de unul dintre servitorii kraalului, care se zvârcolea pe jos, cuprins de ultimele spasme ale agoniei.

Printr-o groaznică nenorocire, capul şarpelui, retezat cu totul, îi sărise în piept, colţii se fixaseră acolo şi nefericitul, îmbibat de o otravă care pătrunde cu uşurinţă în corp, îşi dădu sufletul în mai puţin de un minut, fără să mai fi fost cu putinţă să i se dea ajutor.

În prima clipă am rămas încremeniţi de acest spectacol înspăimântător, apoi ne-am năpustit spre colonelul Munro.

Tu n-ai fost atins? l-a întrebat Banks, prinzându-l iute de mână.

Nu, Banks, linişteşte-te, i-a răspuns sir Edward Munro.

Pe urmă, ridicându-se în picioare şi mergând spre hindusul căruia îi datora viaţa, i-a spus:

Mulţumesc, prietene.

Printr-un gest, hindusul i-a dat de înţeles că nu-i datoreşte nici un fel de mulţumire pentru asta.

Cum te numeşti? l-a întrebat colonelul Munro.

Kalagani, i-a răspuns hindusul.