Capitolul I
S-A PUS UN PREMIU PE CAPUL UNUI OM
Se oferă un premiu de 2 000 de lire sterline persoanei care-l va preda viu sau mort, pe unul dintre conducătorii răscoalei şipailor, a cărui prezenţă a fost semnalată în guvernământul Bombay, nababul Dandu-Pant, care este mai bine cunoscut populaţiei sub numele de…
Acesta este scurtul comunicat pe care locuitorii din Aurangabad îl puteau citi în seara zilei de 6 martie l867.
Ultimul nume – un nume detestat de unii şi admirat în ascuns de alţii – lipsea din înştiinţarea care fusese de curând afişată pe zidul împrejmuitor al unui bungalow năruit, aflat pe malul râului Dudna.
Numele lipsea, întrucât colţul de jos al afişului unde era tipărit cu litere groase fusese smuls de mâna unui fachir pe care nimeni nu-l putuse zări pe malul apei, atunci pustiu. Odată cu acel nume, dispăruse şi numele guvernatorului general al guvernământului Bombay, care semna înştiinţarea alături de viceregele Indiilor.
Ce scop urmărise oare fachirul? Sfâşiind afişul, spera el oare că răzvrătitul de la l857 poate scăpa de urmările sentinţei pronunţate împotriva persoanei sale?
Ar fi fost o adevărată nebunie din partea lui.
Într-adevăr, alte afişe, răspândite din belşug, se lăfăiau pe zidurile caselor, palatelor, moscheilor şi hotelurilor din Aurangabad. În plus, un crainic străbătea străzile oraşului citind cu glas tare hotărârea guvernatorului. Chiar şi locuitorii celor mai mărunte târguşoare din ţinut ştiau de pe acum că o adevărată avere era făgăduită aceluia care îl va preda autorităţilor pe Dandu-Pant. Numele său, zadarnic smuls de pe afiş, avea să străbată în mai puţin de douăsprezece ore întreg cuprinsul guvernământului. Dacă ştirile erau exacte, dacă nababul întradevăr îşi căutase scăparea prin părţile acestea ale Hindustanului, fără doar şi poate că avea să cadă cât de curând în mâinile unor oameni foarte interesaţi să-l captureze.
Cărui simţământ îi dăduse, aşadar, ascultare fachirul atunci când se apucase să rupă în bucăţi un comunicat tipărit în mai multe mii de exemplare?
Fără îndoială unui simţământ de mânie, ba poate şi vreunui gând plin de dispreţ. Oricum, după ce ridicase din umeri, el s-a înfundat în cartierul cel mai populat şi mai sărăcăcios al oraşului.
Se numeşte Dekkan porţiunea aceea întinsă a peninsulei indiene, cuprinsă între munţii Ghaţii occidentali şi Ghaţii golfului Bengal. Este numele care se dă în general părţii meridionale a Indiei, situată dincoace de fluviul Gange. Dekkanul, care în limba sanscrită înseamnă sud, cuprinde un număr oarecare de ţinuturi aflate în guvernămintele Bombay şi Madras. Unul dintre cele mai de vază este ţinutul Aurangabad, al cărui oraş de reşedinţă a fost odinioară însăşi capitala întregului Dekkan.
În secolul al XVII-lea, celebrul împărat mogul Aurangzeb şi-a transportat curtea în acest oraş, care era cunoscut în primele timpuri ale istoriei Hindustanului sub numele de Kirkhi. El număra pe atunci o sută de mii de locuitori. Sub dominaţia englezilor, care îl administrează în numele Nizamului de Hyderabad, nu are mai mult de cincizeci de mii. Cu toate acestea este unul dintre oraşele cele mai sănătoase din întreaga peninsulă, cruţat până acum de înspăimântătoarea holeră asiatică şi pe care nu-l bântuie niciodată epidemiile de friguri, atât de primejdioase în India.
Aurangabadul a păstrat falnice vestigii din vechea sa splendoare. Palatul Marelui Mogul, înălţat pe malul drept al Dudnei, mausoleul sultanei favorite a lui Shah Jahan, părintele lui Aurangzeb, moscheea copiată după elegantul Taj Mahal din Agra, care îşi înalţă cele patru minarete în jurul unor cupole graţios rotunjite, ca şi alte monumente, clădite artistic şi bogat împodobite, atestă puterea şi măreţia celui mai ilustru dintre cuceritorii Hindustanului.
Cu toate că faţă de acea epocă îndepărtată populaţia Aurangabadului se redusese foarte mult, aşa cum am mai spus, un om se mai putea ascunde încă uşor în mijlocul unor tipuri umane atât de diferite. Adevărat ori fals, fachirul, amestecat prin acea mulţime, nu bătea la ochi câtuşi de puţin. Semenii săi mişună prin India. Împreună cu sayezii, alcătuiesc o breaslă de cerşetori religioşi care cer de pomană umblând pe jos sau călare şi ştiu s-o pretindă atunci când nu li se dă de bună voie. Ei nu dispreţuiesc nici rolul de martiri voluntari şi se bucură de mare trecere în rândurile claselor de jos ale poporului hindus.
Fachirul despre care vorbim era un om înalt de statură, având peste cinci picioare şi nouă degete englezeşti. Să tot fi avut ceva peste patruzeci de ani – un an, doi, cel mult. Figura lui amintea de frumosul tip maharat, mai cu seamă prin strălucirea ochilor săi negri cu privirea veşnic trează; dar ai fi regăsit cu mare greutate trăsăturile atât de fine ale rasei sale sub miile de ciupituri de vărsat care îi ciuruiau obrajii. Omul acesta, aflat încă în plină vigoare, părea mlădios şi zdravăn. Ca semn particular, la mâna stângă îi lipsea un deget. Cu părul vopsit în roşu, umbla pe jumătate gol, fără încălţări în picioare, cu un turban pe cap, îmbrăcat doar cu o cămaşă proastă de lână vărgată, strânsă la brâu cu o cingătoare. Pe piept îi apăreau, zugrăvite în culori vii, emblemele celor două principii – conservator şi distrugător – ale mitologiei hinduse, capul de leu al celei de a patra încarnări a lui Vişnu şi cei trei ochi şi tridentul simbolic al cumplitului Siva.
Între timp, o tulburare adevărată şi lesne de înţeles agita străzile Aurangabadului, mai cu seamă acelea în care se înghesuia populaţia cosmopolită a mahalalelor sărace. Ea forfotea acolo, primprejurul magherniţelor care-i serveau drept locuinţe. Bărbaţi, femei, copii, bătrâni, europeni sau localnici, soldaţi din regimentele regale britanice sau din regimentele băştinaşe, cerşetori de toate soiurile intrau în vorbă unul cu altul, tăiftsuiau, gesticulau, comentau comunicatul, cântăreau sorţii de a câştiga uriaşul premiu făgăduit de guvern. Spiritele n-ar fi fost mai aţâţate înaintea unei roţi de loterie, unde lozul cel mare ar fi fost de două mii de lire sterline. Se mai poate chiar adăuga că, de data aceasta, orişicine ar fi putut trage biletul câştigător: acest bilet era însuşi capul lui Dandu-Pant. Nu-i mai puţin adevărat că trebuia să fii destul de norocos ca să-l întâlneşti pe nabab şi destul de îndrăzneţ ca să pui mâna pe el.
Fachirul – neîndoielnic singurul dintre toţi cei de faţă care nu era aţâţat de nădejdea câştigării premiului – se strecura printre grupuri, se oprea uneori, trăgând cu urechea la ceea ce se vorbeşte, ca un om care-ar putea să scoată din asta un folos anume. Însă, dacă nu se amesteca defel în vorbele unora şi altora şi dacă gura îi rămânea pecetluită, văzul şi auzul nu-i stăteau de pomană.
Două mii de lire ca să-l descoperi pe nabab! striga unul, înălţându-şi spre cer mâinile lacome de câştig.
Nu ca să-l descoperi, răspundea altul, ci ca să-l prinzi, ceea ce este cu totul altceva!
Într-adevăr, nu-i el omul care să se lase prins, fără să se apere cu curaj!
Dar nu se zicea mai deunăzi că a murit de friguri prin junglele Nepalului?
Nimic din toate astea nu-i adevărat! Vicleanul Dandu-Pant a vrut să se creadă că-i mort, ca să poată trăi mai în siguranţă!
Ba chiar se zvonea că a fost îngropat în mijlocul taberei lui de la graniţă!
O falsă înmormântare, ca să tragă lumea pe sfoară!
Când a auzit susţinându-se acest din urmă fapt într-un mod care nu îngăduia nici cea mai mică îndoială, fachirul nici n-a clipit. I s-a încreţit totuşi fruntea atunci când un hindus – unul dintre cei mai aţâţaţi din grupul în care se vârâse – a dat următoarele amănunte, nişte amănunte prea precise spre a nu fi fost şi adevărate:
Un lucru este sigur, spunea hindusul şi anume acela că, în l859, nababul se retrăsese împreună cu fratele său Balao Rao şi cu fostul rajah din Gonda, Debi-Bux-Singh, într-o tabără la poalele unuia din munţii Nepalului. Acolo, fiind urmăriţi îndeaproape de trupele engleze, cei trei s-au hotărât să treacă peste graniţa indo-chineză. Însă, înainte de a trece frontiera, nababul şi cei doi însoţitori ai săi, ca să se poată răspândi şi mai bine zvonul morţii lor, s-au apucat să-şi facă singuri funeraliile; atâta doar că nu şi-au înmormântat decât câte un deget de la mâna stângă, pe care şi-l tăiaseră în timpul ceremoniei.
Şi dumneata de unde ştii toate astea? l-a întrebat unul dintre ascultători pe hindusul care vorbea cu atâta siguranţă.
Am fost de faţă la funeralii, a răspuns hindusul. Soldaţii lui Dandu-Pant mă făcuseră prizonier şi n-am putut să fug decât după şase luni.
În timp ce hindusul vorbea într-un mod atât de categoric, fachirul nu-l slăbea din ochi. O flacără îi strălucea în priviri. Îşi ascunsese prevăzător mâna mutilată sub zdreanţa de lână care-i acoperea pieptul. Asculta şi tăcea mâlc, însă buzele îi fremătau, dezvelindu-i dinţii ascuţiţi.
Aşadar, îl cunoşti pe nabab? l-a întrebat cineva pe fostul prizonier al lui Dandu-Pant.
Da, a răspuns hindusul.
Şi l-ai recunoaşte fără şovăire dacă întâmplarea te-ar pune faţă-n faţă cu el?
La fel de bine ca şi cum m-aş recunoaşte pe mine însumi.
Atunci ai ceva sorţi de câştig în privinţa premiului de două mii de lire! a spus unul dintre interlocutori, care se vedea bine că-şi ascunde cu greu pizma.
Poate… a răspuns hindusul, dacă o fi adevărat că nababul a avut nesocotinţa să se aventureze până în guvernământul Bombay, lucru care mie mi se pare de-a dreptul de necrezut!
Şi ce-ar fi venit el să facă aici?
Neîndoielnic să încerce să provoace o nouă răzmeriţă, a spus unul dintre oamenii din grup, dacă nu printre şipai, barem în rândul populaţiilor de la şes, de prin centrul provinciei.
Întrucât guvernul afirmă că prezenţa lui a fost semnalată în ţinut, a reluat unul dintre interlocutori – care făcea parte din acea categorie de oameni care gândesc că autorităţile nu se pot înşela niciodată – înseamnă că guvernul este bine informat în această privinţă.
Aşa o fi, a răspuns hindusul. Deie Brahma ca Dandu-Pant să se ivească în calea mea şi m-am îmbogăţit!
Fachirul s-a dat câţiva paşi îndărăt, dar nu l-a scăpat din ochi pe fostul prizonier al nababului.
Se lăsase noaptea, era întuneric beznă şi cu toate acestea animaţia de pe străzile Aurangabadului nu scădea câtuşi de puţin. Scornelile pe seama nababului ajunseseră acum şi mai numeroase. Aici se spunea că fusese văzut chiar în oraş, dincolo că şi apucase să ajungă departe. Se mai afirma că o ştafetă, trimisă în nordul provinciei, venea să-i aducă guvernatorului ştirea arestării lui Dandu-Pant. La ora nouă seara, oamenii cei mai bine informaţi susţineau că el fusese întemniţat în închisoarea oraşului laolaltă cu câţiva thugi care vegetau acolo de mai bine de treizeci de ani şi că avea să fie spânzurat mâine în zori fără alte formalităţi, întocmai ca şi Tantia-Topi, fostul lui tovarăş de revoltă, atârnat în ştreang în piaţa din Sipri. Însă, pe la ora zece, a apărut o altă veste contradictorie: s-a răspândit zvonul că prizonierul izbutise să evadeze aproape numaidecât, ceea ce le mai dădu ceva speranţe acelora pe care îi îmbia atât de mult premiul de două mii de lire sterline.
În realitate, toate aceste pălăvrăgeli erau false. Cei mai bine informaţi nu ştiau mai multe decât aceia care erau mai puţin sau de-a dreptul prost informaţi. Capul nababului preţuia mai departe cât premiul oferit, căci nu fusese încă prins.
Totuşi hindusul, prin faptul că-l cunoştea personal pe Dandu-Pant, era în stare mai mult decât oricare altul să câştige premiul. Puţini oameni şi mai cu seamă puţini locuitori ai guvernământului Bombay avuseseră prilejul să-l întâlnească pe conducătorul marii insurecţii. Dacă, după cum se spunea, el trecuse din nou graniţa indo-chineză, dacă vreo pricină anume – planuri de insurecţie sau altele – l-ar fi îndemnat să părăsească locul de negăsit al refugiului său, a cărui taină era încă necunoscută poliţiei anglo-indiene, numai ţinuturile Dekkanului mai puteau să-i asigure cale liberă şi o oarecare siguranţă.
Se vede că guvernatorul aflase de apariţia lui în acea provincie şi că, de îndată, se pusese un preţ pe capul lui.
Se cuvine să observăm totuşi că la Aurangabad oamenii din clasele înalte, magistraţii, ofiţerii, funcţionarii se cam îndoiau de adevărul informaţiilor culese de către guvernator. Prea se mai răspândise de atâtea ori zvonul că Dandu-Pant, cel cu neputinţă de a fi prins, fusese văzut, ba chiar şi arestat! Atât de multe ştiri false circulaseră pe seama lui, încât luase naştere un soi de legendă asupra însuşirii nababului de a se afla în mai multe locuri deodată şi a îndemânării sale de a dejuca planurile celor mai destoinici agenţi de poliţie; dar în rândurile mulţimii nu se îndoia nimeni că ştirea n-ar fi fost adevărată.
Printre cei mai puţin neîncrezători se afla, fireşte, fostul prizonier al nababului. Acest nenorocit de hindus, amăgit de momeala premiului, nu mai visa decât s-o pornească în căutarea lui şi socotea că succesul îi este ca şi asigurat. Planul său era foarte simplu. Îşi băgase în cap ca, încă de a doua zi, să-şi ofere serviciile guvernatorului; apoi, după ce urma să afle exact ceea ce se ştie despre Dandu-Pant, adică pe ce se bizuiau informaţiile cuprinse în înştiinţare, avea de gând să se ducă la locul unde fusese semnalat nababul.
Pe la orele unsprezece noaptea, după ce ascultase atâtea felurite vorbe, care tot amestecându-i-se în minte îi întăreau hotărârea de a-şi urma planul, hindusul s-a gândit în sfârşit să se ducă să se odihnească şi el puţin. Nu avea drept locuinţă decât o barcă legată la unul dintre malurile râului Dudna şi s-a îndreptat în acea direcţie, visător, cu ochii pe jumătate închişi.
Fără să fi avut el habar, fachirul nu-l scăpase din ochi; se ţinea mereu îndărătul lui, făcând în aşa fel încât să nu-i atragă atenţia. Şi nu-l urmărea decât din umbră.
Către marginea acelui cartier foarte populat al Aurangabadului, străzile erau la această oră mai puţin animate. Strada principală se sfârşea în mijlocul unor terenuri virane, mărginite de unul dintre malurile Dudnei. Ele alcătuiau parcă un soi de pustietate la capătul oraşului. Câţiva trecători întârziaţi îl mai străbăteau încă, dar în grabă, şi intrau din nou în zonele mai frecventate. În curând s-a auzit zgomotul ultimilor paşi, însă hindusul nici n-a băgat de seamă că numai el singur mai merge de-a lungul malului.
Fachirul îl urmărea mai departe şi alegea părţile cele mai întunecate ale terenului, fie la adăpostul copacilor, fie aproape atingând zidurile mohorâte ale locuinţelor năruite, risipite ici şi colo.
Nu degeaba umbla el cu atâta băgare de seamă. Tocmai răsărise luna şi arunca palide luciri în atmosferă. Hindusul ar fi putut deci să vadă că era spionat, ba chiar urmărit îndeaproape. Ar fi fost însă cu neputinţă ca urechea lui să prindă zvonul paşilor fachirului. Acela, în picioarele goale, mai curând luneca decât mergea. Nici cel mai mic zgomot nu-i dădea de gol umbletul.
În felul acesta s-au scurs cinci minute. Hindusul se întorcea – am putea spune, fără voia lui – spre barca mizerabilă în care avea obiceiul să-şi petreacă nopţile. Direcţia pe care o urma nu se putea explica altfel. Mergea ca un om obişnuit să umble în fiecare seară prin aceste pustietăţi; era pe de-a-ntregul cufundat în tot felul de gânduri legate de demersul pe care socotea să-l facă a doua zi pe lângă guvernator. Speranţa că are să se poată răzbuna pe nabab, care nu se purtase deloc blând cu prizonierii săi, adăugată poftei nesăţioase de a câştiga premiul făgăduit, făceau din el un om orb şi surd totodată.
Aşa se face că n-avea câtuşi de puţin cunoştinţă de primejdia care-l pândea datorită cuvintelor sale nechibzuite.
Hindusul nu l-a auzit pe fachir apropiindu-se pe nesimţite de el.
Însă, pe neaşteptate, un om s-a năpustit asupra lui ca un tigru, ţinând un fulger în mână. Era o rază de lună care sclipea pe lama unui pumnal malaez.
Trupul hindusului, izbit în piept, a căzut greoi la pământ.
Însă, cu toate că lovitura fusese dată de o mână sigură, nefericitul încă nu murise. De pe buze, odată cu un şuvoi de sânge, i s-au desprins câteva cuvinte articulate numai pe jumătate.
Ucigaşul s-a aplecat spre pământ, şi-a înşfăcat victima, a ridicat-o spre el şi ţinându-şi faţa în dreptul razelor lunii, a întrebat-o:
Mă recunoşti?
El este, a şoptit hindusul.
Şi temutul nume al fachirului urma să-i fie cuvântul de pe urmă, dacă o sufocare bruscă nu l-ar fi făcut să-şi dea sufletul.
O clipă mai târziu, trupul hindusului dispărea în curentul Dudnei, care n-avea să-l mai dea niciodată la iveală.
Fachirul a aşteptat până când s-a potolit clipocitul apei. Atunci, întorcându-se pe acelaşi drum, a străbătut iarăşi terenurile virane, apoi cartierele ale căror străzi începuseră să se golească de lume şi, cu paşi zoriţi, s-a îndreptat către una dintre porţile oraşului.
Însă această poartă fusese închisă chiar în clipa în care ajungea în faţa ei. Câţiva soldaţi din armata regală ocupaseră postul care păzea intrarea. Fachirul nu mai putea să părăsească Aurangabadul, aşa cum avusese de gând.
„Trebuie totuşi să ies de aici şi chiar în noaptea asta… altminteri n-am să mai ies niciodată”, a şoptit el.
A făcut deci calea întoarsă, a urmat traseul rondului de noapte pe dinăuntrul zidurilor şi, două sute de paşi mai departe, s-a căţărat pe taluz, în aşa fel încât să ajungă pe coama meterezului.
Muchea de sus a zidului domina în exterior, la vreo cincizeci de picioare, nivelul şanţului, săpat între escarpă şi contraescarpă. Era un zid perpendicular, lipsit de armături ieşite în afară şi de asperităţi în stare să ofere vreun punct de sprijin. Părea absolut cu neputinţă ca un om să se poată lăsa să alunece pe suprafaţa lui. O frânghie i-ar fi îngăduit fără îndoială să încerce să coboare, însă brâul care încingea mijlocul fachirului nu măsura decât vreo câteva picioare şi nu i-ar fi dat voie să ajungă până la baza taluzului.
Fachirul a stat o clipă locului, s-a uitat de jur împrejur şi s-a gândit cam ce ar avea de făcut.
Lângă creasta meterezului se rotunjeau câteva bolţi întunecate de verdeaţă, formate de frunzişul arborilor înalţi care înconjoară Aurangabadul ca un cadru vegetal. Din aceste bolţi se înălţau ramuri lungi, mlădioase şi rezistente, de care s-ar fi putut probabil folosi spre a ajunge – nu fără mari primejdii însă – în fundul şanţului.
Fachirul, de îndată ce i-a venit ideea, n-a mai stat mult pe gânduri. A pătruns pe sub una dintre acele bolţi şi a reapărut curând în afara zidului, suspendat de o ramură lungă, care se îndoia puţin câte puţin sub greutatea corpului său.
După ce ramura s-a curbat îndeajuns spre a atinge muchea de sus a zidului, fachirul s-a lăsat să alunece încet, de parcă ar fi ţinut în mâini o frânghie cu noduri. A izbutit astfel să coboare până la jumătatea escarpei; însă mai avea de străbătut încă vreo treizeci de picioare până la pământ, unde trebuia să ajungă neapărat ca să poată fugi.
Se bălăbănea deci acolo, atârnat de capătul crengii, căutând cu vârfurile picioarelor vreo crăpătură cât de mică, în stare să-i dea un punct de sprijin.
Deodată, mai multe fulgere au brăzdat întunericul nopţii. Au răsunat împuşcături. Fugarul fusese zărit de soldaţii de gardă. Ei trăseseră asupra lui, dar fără să-l atingă. Cu toate acestea, un glonte a izbit ramura de care era atârnat fachirul la două degete deasupra capului său, şi i-a făcut o crestătură.
După douăzeci de secunde creanga s-a rupt şi fachirul a căzut în şanţ… Oricare altul ar fi murit dintr-asta; el era însă viu şi nevătămat.
Pentru fugarul nostru n-a mai fost decât o joacă de copil să urce taluzul contraescarpei, în mijlocul unei ploi de gloanţe care iarăşi nu l-au atins, şi să dispară în noapte.
Două mile mai departe, el trecea pe lângă cantonamentul trupelor engleze, încartiruite în afara Aurangabadului.
A mai făcut vreo două sute de paşi şi s-a oprit; s-a întors apoi şi şi-a îndreptat mâna mutilată spre oraş, în timp ce din gură îi ieşeau următoarele cuvinte: „Nenorocire acelora care vor cădea iarăşi în puterea lui Dandu-Pant. Englezilor, n-aţi isprăvit voi cu Nana Sahib!”
Nana Sahib! Acest nume de războinic, cel mai temut dintre acelea cărora răscoala de la l857 le făcuse faimă, nababul venea încă odată să-l arunce ca pe o supremă sfidare cuceritorilor Indiei.
