Capitolul II

COLONELUL MUNRO.

Ei bine, dragul meu Maucler, m-a întrebat inginerul Banks, nu ne spui nimic despre călătoria dumitale? S-ar putea zice că nici n-ai părăsit încă Parisul! Cum ţi se pare India?

India? am răspuns eu. Păi, ca să pot vorbi cu oarecare temei, era nevoie ca măcar s-o fi putut vedea.

Bine, a reluat inginerul, n-ai traversat dumneata peninsula de la Bombay la Calcutta şi orb să fi fost…

Nu sunt eu orb, dragul meu Banks, însă în cursul traversării acesteia eram orbit…

Orbit?

Da. Orbit de fum, de vapori, de praf şi, mai mult decât atât, de iuţeala transportului. N-aş vrea să vorbesc de rău căile ferate, întrucât dumneata eşti de meserie constructor de drumuri de fier, dragul meu Banks, dar să te zăvorăşti în compartimentul unui vagon, neavând drept câmp vizual decât geamul unei portiere, să mergi zi şi noapte cu o viteză medie de zece mile pe oră, când trecând peste viaducte, în tovărăşia acvilelor şi a vulturilor bărboşi, când prin tuneluri, întovărăşit de şoareci de pădure sau de şobolani, să nu te opreşti decât în gări care seamănă toate leit, să nu vezi – trecând pe lângă oraşe – decât exteriorul zidurilor sau vârfurile minaretelor, să-ţi petreci tot timpul în acest vacarm neîncetat de mugete de locomotivă, şuierături de cazan de aburi, scrâşnet de şine şi vaier de frâne, asta înseamnă oare să călătoreşti?

— Bine zis! a strigat căpitanul Hod. Răspundeţi la toate acestea, dacă puteţi, domnule Banks. Dumneavoastră ce credeţi, domnule colonel?

Colonelul căruia i se adresase acum căpitanul Hod a înclinat puţin capul şi s-a mulţumit să spună:

Aş fi curios să ştiu ce răspuns va fi în stare să-i dea Banks domnului Maucler, oaspetele nostru.

Nu mă simt câtuşi de puţin în încurcătură, a exclamat inginerul, şi mărturisesc că Maucler are dreptate în toate privinţele.

Atunci, a strigat căpitanul Hod, dacă aşa stau lucrurile, pentru ce mai construiţi dumneavoastră căi ferate?

Spre a vă îngădui, căpitane, să ajungeţi în şaizeci de ore de la Calcutta la Bombay atunci când sunteţi grăbit.

Eu nu sunt niciodată grăbit!

Ei bine, atunci luaţi-o pe Great Trunk Road10, a răspuns inginerul. Luaţi-o, domnule Hod, şi mergeţi pe jos!

Tocmai asta şi am de gând să fac!

Când?

Atunci când domnul colonel se va învoi să mă urmeze într-o drăgălaşă promenadă de vreo opt-nouă sute de mile de-a curmezişul peninsulei.

Colonelul s-a mulţumit să zâmbească şi a căzut din nou într-una din acele lungi reverii din care cei mai buni prieteni ai săi, printre alţii inginerul Banks şi căpitanul Hod, izbuteau să-l scoată cu atâta trudă.

Sosisem în India de o lună de zile şi întrucât luasem trenul companiei Great Indian Peninsular care leagă Bombayul de Calcutta, trecând prin Allahabad, nu ştiam absolut nimic despre peninsula indiană.

Însă intenţia mea era să străbat mai întâi partea sa septentrională, dincolo de fluviul Gange, să vizitez marile oraşe, să studiez principalele monumente şi să dedic acestei explorări tot timpul trebuincios pentru ca ea să fie completă.

Îl cunoscusem pe inginerul Banks la Paris. De câţiva ani încoace ne lega o prietenie pe care o intimitate mai strânsă nu putea decât s-o sporească. Îi făgăduisem să vin să-l văd la Calcutta de îndată ce avea să devină iar liber după ce isprăvea porţiunea de cale ferată dintre Sind Punjab şi Delhi, cu construcţia căreia fusese însărcinat. Or, lucrările tocmai fuseseră terminate. Banks avea dreptul la un concediu de odihnă de mai multe luni şi eu venisem să-i cer să se odihnească ostenindu-se să străbată India. Se înţelege de la sine că el a acceptat propunerea mea cu entuziasm! Astfel încât urma s-o pornim peste câteva săptămâni, de îndată ce anotimpul avea să devină prielnic.

După sosirea mea la Calcutta, în luna martie a anului l867, Banks îmi făcuse cunoştinţă cu unul dintre vitejii săi camarazi, căpitanul Hod; apoi, el mă prezentase prietenului său, colonelul Munro, la care venisem acum împreună ca să ne petrecem seara.

Colonelul, pe atunci în vârstă de patruzeci şi şapte de ani, locuia într-o casă ceva mai izolată din cartierul european şi, prin urmare, departe de forfota ce caracterizează acest oraş comercial şi acest oraş negru11 care, în realitate, alcătuiesc laolaltă capitala Indiei. Cartierul european a fost denumit uneori Oraşul palatelor şi, într-adevăr, palatele nu lipsesc câtuşi de puţin, dacă totuşi asemenea denumire se potriveşte cu nişte locuinţe care n-au luat de la palate decât porticurile, coloanele şi terasele. Calcutta este locul de întâlnire al tuturor stilurilor arhitectonice pe care gustul englezesc le pune în general la contribuţie în toate oraşele sale din cele două Lumi.

În ceea ce priveşte locuinţa colonelului, aceasta era bungalowul în toată simplitatea sa – o clădire înălţată pe o fundaţie de cărămidă, formată numai din parter şi învelită de un acoperiş în formă de piramidă. O verandă, sau geamlâc, susţinută de coloane uşoare, înconjura toată casa. Pe laturi, bucătăriile, magaziile şi alte acareturi alcătuiau două aripi. Totul se afla în mijlocul unei grădini cu copaci frumoşi, înconjurată de un zid scund.

Casa colonelului arăta ca aceea a unui om care trăieşte în belşug. Avea numeroşi servitori, după cum este obiceiul în familiile anglo-indiene din peninsulă. Mobilier, obiecte, amenajări interioare şi exterioare, totul era, bineînţeles, orânduit cu severitate. Se simţea însă că lipsise o mână de femeie atunci când fuseseră făcute toate aceste amenajări.

Cât despre dirijarea personalului său de serviciu şi conducerea întregii case, colonelul se lăsa cu totul în grija unuia dintre foşiii săi tovarăşi de arme, un scoţian, un conductor din armata regală, sergentul Mac Neil, împreună cu care îşi făcuse toate campaniile din India, unul din acei oameni cu inima de aur care parcă bate în pieptul lor numai pentru aceia cărora li s-au devotat.

Mac Neil era un bărbat în vârstă de patruzeci şi cinci de ani, viguros, bine clădit, purtând barbă ca orişice scoţian de la munte. Prin întreaga lui atitudine, prin fizionomie, ca şi prin costumul său tradiţional, el rămăsese un highlander12 cu trup şi suflet, cu toate că părăsise serviciul militar în acelaşi timp cu colonelul Munro. Amândoi se pensionaseră încă din l860. Însă, în loc să se întoarcă în glen13-urile ţării lor, în mijlocul vechilor clanuri strămoşeşti, amândoi rămăseseră în India şi trăiau la Calcutta într-un soi de singurătate şi de retragere pe care se cere să le explicăm numaidecât.

Înainte de a mă prezenta colonelului Munro, Banks nu-mi făcuse decât o singură recomandare: „Să nu faci nici cea mai mică aluzie la răscoala şipailor şi, mai cu seamă, să nu pronunţi niciodată numele lui Nana Sahib!”

Colonelul Edward Munro făcea parte dintr-o veche familie scoţiană; străbunii săi se remarcaseră în istoria Regatului Unit. Număra printre strămoşi pe acel sir Hector Munro care comandase armata din Bengal în l760. Tocmai el înăbuşise o răscoală pe care, peste un secol, şipaii aveau s-o reînceapă pe seama lor. Maiorul Munro reprimase revolta cu o necruţătoare energie: într-o singură zi nu şovăise să ordone legarea la gura tunurilor a douăzeci şi şapte de rebeli – supliciu înspăimântător, reînnoit adesea în cursul insurecţiei din l857, al cărui groaznic inventator fusese poate însuşi bunicul colonelului.

În timpul răscoalei şipailor, colonelul Munro comanda regimentul 93 scoţian de infanterie din armata regală britanică. A făcut aproape toată campania sub ordinele lui sir James Outram, unul dintre eroii acestui război. Împreună cu el, colonelul Munro a luptat deci la Kanpur; tot astfel, a luat parte la a doua campanie a lui Colin Campbell în India, ca şi la asediul oraşului Lucknow, şi nu l-a părăsit pe acest ilustru soldat decât atunci când Outram fusese numit, la Calcutta, membru al Consiliului Indiei.

În anul l858, colonelul sir Edward Munro era cavaler în rang de comandant al ordinului Steaua Indiei „The Star of India (K. C. S. I.)”. Fusese făcut baronet şi soţia sa ar fi purtat titlul de lady Munro14 dacă, la 27 iunie l857, nefericita n-ar fi pierit la Kanpur, în timpul masacrului făptuit, după cum se spunea, din porunca lui Nana Sahib.

Lady Munro – prietenii colonelului n-o numeau niciodată altfel – fusese adorată de soţul ei. Nu avea decât douăzeci şi şapte de ani atunci când a dispărut. împreună cu celelalte două sute de victime ale cumplitelor evenimente. Mistress Orr şi Miss Jackson, salvate ca prin minune după cucerirea oraşului Lucknow, supravieţuiseră soţului şi tatălui lor. Lady Munro, în schimb, n-a mai putut fi redată soţului ei. Rămăşiţele sale, amestecate cu acelea ale numeroaselor victime în puţul din Kanpur, n-au putut fi regăsite şi înmormântate creştineşte.

Desperat, sir Edward Munro n-a mai fost stăpânit de atunci decât de o idee, una singură, aceea de a-l regăsi pe Nana Sahib pe care guvernul englez îl pusese pretutindeni sub urmărire şi de a-şi potoli dorinţa de răzbunare. El s-a pensionat spre a putea acţiona mai nestingherit. Sergentul Mac Neil l-a urmat pas cu pas, peste tot pe unde a umblat şi în toate încercările întreprinse. Aceşti doi bărbaţi, însufleţiţi de acelaşi gând şi având acelaşi ţel, s-au avântat pe toate pistele, au scos la iveală toate urmele, însă nu s-au dovedit mai norocoşi decât poliţia anglo-indiană. Nana Sahib a scăpat de urmărirea lor. După trei ani de strădanii zadarnice, colonelul şi sergentul au fost nevoiţi să-şi întrerupă vremelnic cercetările. Dealtfel, pe atunci, zvonul morţii lui Nana Sahib se răspândise în întreaga Indie şi, de astă dată, părea într-atâta de adevărat, încât nu mai existau temeiuri de a-l pune la îndoială.

Sir Edward Munro şi Mac Neil s-au întors deci la Calcutta, unde s-au stabilit în bungalowul acesta izolat. Aici, nemaicitind cărţi sau ziare care i-ar fi putut reaminti de sângeroasele vremuri ale insurecţiei şi nemaipărăsindu-şi niciodată locuinţa, colonelul trăia ca un om a cărui viaţă este lipsită de orice ţel. Totuşi, amintirea soţiei sale îi rămânea veşnic vie. S-ar fi părut că trecerea timpului nu are nici o înrâurire asupra lui şi că nu-i poate alina mâhnirea.

Se cuvine să adăugăm că ştirea reapariţiei lui Nana Sahib în guvernământul Bombay – ştire care se răspândise de câteva zile încoace – părea că încă nu ajunsese la urechile colonelului. Şi acest lucru era o adevărată fericire, căci altminteri el ar fi părăsit de îndată bungalowul.

Iată ce mi-a împărtăşit Banks înainte de a mă prezenta în această locuinţă din care bucuria fusese izgonită pentru totdeauna. Iată de ce trebuia evitată cea mai mică aluzie la răscoala şipailor şi la conducătorul ei, Nana Sahib.

Numai doi prieteni erau nelipsiţi din casa colonelului: inginerul Banks şi căpitanul Hod.

După cum am spus, Banks tocmai isprăvise lucrările cu care fusese însărcinat de către societatea de căi ferate Great Indian Peninsular. Era un bărbat de patruzeci şi cinci de ani, aflat în toată vigoarea vârstei. El trebuia să ia parte activă la construirea lui Madras railway15, menit să lege Marea Arabiei cu golful Bengal; după cât se pare, însă, lucrările nu puteau începe mai curând de un an de zile. Aşadar, el se odihnea la Calcutta, ocupându-se în răstimp cu diferite proiecte de construcţii mecanice, întrucât avea o minte activă şi fecundă, aflată neîncetat în căutarea unei noi invenţii. În afara îndeletnicirilor sale, el îşi consacra tot restul timpului liber colonelului, de care îl lega o prietenie veche de douăzeci de ani. Astfel, mai toate serile şi le petrecea pe veranda bungalowului, în tovărăşia lui sir Edward Munro şi a căpitanului Hod, care tocmai obţinuse un concediu de zece luni.

Hod aparţinea escadronului I de carabinieri şi luase parte la campania din l857-l858, mai întâi sub comanda lui sir Colin Campbell în Aud şi Rohilkhande, apoi sub ordinele lui sir H. Rose în India centrală, campanie care s-a încheiat cu cucerirea oraşului Gwalior.

Căpitanul Hod, crescut la şcoala aspră a Indiei, unul dintre cei mai distinşi membri ai clubului din Madras, cu părul şi barba de un blond-roşcat, nu avea mai mult de treizeci de ani. Cu toate că făcea parte din armata regală, l-ai fi putut lua drept ofiţer al armatei native16, într-atâta se „indianizase” în timpul şederii sale în peninsulă. N-ar fi semănat mai mult a hindus nici dacă s-ar fi născut prin partea locului. Fapt este că India i se părea a fi un pământ al făgăduinţei, singurul ţinut în care un bărbat poate şi trebuie să trăiască. Într-adevăr, el găsea aici mijloacele de a-şi satisface toate plăcerile. Fire de ostaş, prilejurile de a se lupta se reînnoiau neîncetat. Vânător desăvârşit, nu se găsea el în ţara în care natura pare să fi strâns laolaltă toate fiarele sălbatice ale creaţiei şi tot vânatul cu blană şi cu pene din cele două Lumi? Alpinist cutezător, n-avea oare la îndemână impunătorul lanţ muntos al Tibetului, care numără cele mai semeţe piscuri de pe glob? Călător plin de îndrăzneală, cine îl împiedica să pună piciorul acolo unde nu mai călcase nimeni înaintea lui, în acele regiuni inaccesibile de la graniţa himalayană? Amator pătimaş de hipism, îi lipseau cumva în India terenurile de curse, acele hipodromuri care valorau în ochii săi la fel de mult ca şi cele de la Marche şi Epsom? Chiar şi în această privinţă Banks şi el se aflau într-o desăvârşită dezbinare. Inginerul, în calitatea sa de „mecanic” pur-sânge, prea puţin se sinchisea de isprăvile hipice ale cailor Gladiator şi Fiica aerului.

Într-o zi, când căpitanul Hod îl tot hărţuia cu astfel de lucruri, Banks i-a răspuns că, după părerea lui, cursele n-ar fi într-adevăr interesante decât cu o singură condiţie.

— Şi care anume? l-a întrebat Hod.

— Dacă ar fi bine stabilit, i-a răspuns Banks cu toată seriozitatea, ca ultimul sosit dintre jochei să fie împuşcat pe loc la potou.

— Ar fi o idee, a replicat foarte serios Hod.

Şi el ar fi fost într-adevăr omul în stare să înfrunte personal un asemenea risc!

Aceştia erau cei doi convivi, nelipsiţi din bungalowul lui sir Edward Munro. Colonelului îi făcea plăcere să-i audă discutând despre tot felul de lucruri şi veşnicele lor dispute îi aduceau uneori un soi de surâs pe buze.

O dorinţă comună a celor doi oameni de treabă era aceea de a-l atrage pe colonel în vreo călătorie care să-l abată de la gândurile triste. În mai multe rânduri îi propuseseră să plece în nordul peninsulei, să meargă să-şi petreacă acolo câteva luni prin împrejurimile acelor aşa-numite sanitarium, unde societatea anglo-indiană bogată se refugiază cu plăcere în anotimpul marilor călduri. Colonelul îl refuzase însă întotdeauna.

Noi mai încercasem şi până atunci să ghicim ce gândeşte colonelul în privinţa călătoriei pe care socoteam s-o facem. În acea seară, problema a fost din nou pusă pe tapet. L-am auzit pe căpitanul Hod spunând, nici mai mult nici mai puţin, decât că vrea să facă pe jos o excursie lungă prin nordul Indiei. Dacă lui Banks nu-i plăceau caii, în schimb lui Hod nu-i plăceau căile ferate. Erau amândoi la egalitate de puncte.

Calea de mijloc ar fi fost fără îndoială să fi călătorit fie cu carele, fie cu palanchinele, după pofta inimii şi la ce ore am fi dorit, lucru destul de uşor de îndeplinit pe şoselele bine trasate şi atât de bine întreţinute ale Hindustanului.

— Nici să nu-mi pomeniţi măcar de carele voastre cu boi şi nici de zebuşii voştri cocoşaţi! a strigat Banks. Fără noi aţi fi rămas tot la aceste vehicule primitive, pe care nu le mai voia nimeni în Europa încă de acum cinci sute de ani!

Ei, Banks, a ripostat căpitanul Hod, dar astea fac mai multe parale decât vagoanele voastre capitonate şi locomotivele voastre Crampton! Boi mari, albi, care merg perfect de bine la galop şi care sunt schimbaţi la staţiile de poştă din două în două leghe…

Şi care trag un soi de tartane pe patru roate, unde eşti zgâlţâit mai tare decât pescarii în bărcile lor pe o mare dezlănţuită!

Tartane mai treacă-meargă, Banks, a răspuns căpitanul Hod, însă n-avem noi care cu doi, trei sau patru cai ce s-ar putea lua la întrecere în iuţeală cu „cortegiile” voastre, vrednice într-adevăr să poarte acest nume funebru? Aş prefera simplul palanchin…

Palanchinele voastre, căpitane Hod, adevărate coşciuge, lungi de şase picioare şi late de patru, în care stai lungit întocmai ca un cadavru!

Fie, Banks, însă fără zdruncinături, fără zgâlţâituri; poţi să citeşti, poţi să scrii şi poţi să dormi în tihnă, fără a mai fi trezit la fiecare staţie de poştă! Cu un palanchin purtat de patru sau şase gamali17 bengalezi poţi face chiar patru mile şi jumătate18 pe oră şi barem nu eşti în primejdie – ca în expresurile voastre necruţătoare – să ajungi înainte de a fi pornit… în cazul când ajungi la destinaţie!

Fără îndoială, am spus eu atunci, cel mai bine ar fi să-ţi poţi căra casa cu tine!

Melcule! a strigat Banks.

Prietene, i-am răspuns, un melc care să-şi poată părăsi cochilia şi să intre din nou în ea când pofteşte poate că n-ar fi câtuşi de puţin de plâns. Să călătoreşti în casa ta, o casă rulantă, acesta va fi probabil ultimul cuvânt al progresului în materie de călătorii!

Poate că da, a intervenit atunci colonelul Munro; să te deplasezi rămânând în mijlocul home-ului tău, transportând cu tine întreaga locuinţă şi toate amintirile din care este ea alcătuită, să-ţi schimbi treptat orizontul, să-ţi modifici punctele de vedere, atmosfera, climatul fără a-ţi schimba în vreun fel propria viaţă… da… poate că da!

S-a isprăvit cu bungalowurile hărăzite călătorilor, a răspuns căpitanul Hod, acolo unde confortul lasă întotdeauna de dorit şi în care nu poţi şedea fără o autorizaţie eliberată de administraţia locală!

— Gata cu hanurile dezgustătoare, în care eşti de-a dreptul jupuit în toate modurile, atât moral cât şi fizic! am observat eu, nu fără oarecare dreptate.

Căruţa saltimbancilor, a strigat căpitanul Hod, însă o căruţă modernizată. Ce vis! Să te opreşti când vrei, s-o porneşti iarăşi la drum când ai chef, să mergi la pas dacă-ţi place hoinăreala, să pleci în galop de îndată ce ai dori-o, să duci cu tine nu numai dormitorul, ci şi salonul, sufrageria, fumoarul şi, mai cu seamă, bucătăria şi bucătarul, iată progresul, prietene Banks! Iată ceva de o sută de ori superior căilor ferate! Mai îndrăzneşte să mă contrazici, inginer afurisit ce eşti, îndrăzneşte!

Hei, hei, prietene Hod, a răspuns Banks, aş fi cu totul şi cu totul de părerea dumitale dacă…

Dacă? a întrebat căpitanul Hod dând din cap.

Dacă, în zborul dumitale spre progres, nu te-ai fi oprit pe neaşteptate la mijlocul drumului.

Există deci şi altceva mai bun de făcut?

Judecă şi dumneata. Găseşti casa rulantă mult superioară vagonului, chiar şi vagonului-salon, până şi sleeping-car19 -ului de railway. Ai dreptate, căpitane, şi asta dacă ai timp de pierdut, dacă faci o călătorie de plăcere şi nu una de afaceri. Cred că suntem cu toţii de acord în această privinţă?

Cu toţii, am răspuns eu.

Colonelul Munro a înclinat din cap în semn de încuviinţare.

Aşadar, ne-am înţeles, a reluat Banks. Bine. Merg mai departe. V-aţi adresat, să zicem, unui carosier care este totodată şi arhitect şi el v-a construit casa rulantă. Iat-o deci, bine alcătuită, bine împărţită, răspunzând pretenţiilor unui iubitor al confortului. Nu este nici prea înaltă, ceea ce îi va îngădui să nu se răstoarne, nu este nici prea lată, aşa încât poate trece pe tot felul de drumuri; are suspensiile ingenios întocmite spre a avea mersul uşor şi lin. Perfect, perfect! Să presupunem că ea a fost fabricată pentru prietenul nostru, domnul colonel. El ne-a oferit şi nouă găzduire. Vom merge, dacă doriţi, să vizităm ţinuturile septentrionale ale Indiei – ca melcii, dar ca nişte melci care n-au coada ţintuită inseparabil de cochilie. Totul este gata. N-am uitat să luăm nimic… nici măcar bucătarul şi bucătăria atât de scumpe inimii căpitanului. Ziua plecării a sosit, s-o pornim la drum! All right! însă de cine va fi trasă casa dumitale rulantă, preabunul meu prieten?

— De cine? a strigat căpitanul Hod. Păi, de catâri, măgari, cai, boi…

Cu duzinile? a întrebat Banks.

De elefanţi, a ripostat căpitanul Hod, de elefanţi! Iată într-adevăr ceva care va fi totodată falnic şi impunător. O casă trasă de un atelaj de elefanţi bine dresaţi, cu o înfăţişare mândră, rupând-o la fugă, galopând întocmai ca şoimanii cei mai frumoşi din lume!

Ar fi minunat, domnule căpitan!

Un echipaj de rajah în campanie, domnule inginer!

Da, dar… \par        Dar, ce? Mai este încă un „dar”? a strigat căpitanul Hod.

Da, şi încă unul mare de tot!

Ah, şi inginerii ăştia! Nu sunt buni decât să vadă greutăţi în îndeplinirea orişicărui lucru!

Şi să le învingă, atunci când ele pot fi învinse, i-a răspuns Banks.

Ei, bine, învinge-le!

Le înving eu, şi iată cum. Dragul meu Munro, dintre toate „motoarele” astea de care a vorbit căpitanul, unul merge, altul târăşte, celălalt trage, dar nu-i chip ca vreunul să nu obosească; ăsta-i îndărătnic, ăla se încăpăţânează, dar toate mănâncă. Or, de îndată ce pajiştile ajung cât de cât să lipsească, întrucât nu poţi trage după tine cinci sute de acri de păşune, atelajul se opreşte istovit, cade, moare de foame, casa rulantă nu mai merge pe roate şi rămâne la fel de nemişcată ca şi bungalowul în care discutăm noi acum. Urmează, aşadar, că sus-zisa casă nu va fi cu adevărat practică decât în ziua în care va fi o casă cu aburi.

Care va alerga pe şine! a strigat căpitanul, ridicând din umeri.

Ba nu, pe roate, i-a răspuns inginerul, şi trasă de un soi de locomotivă rutieră perfecţionată.

Bravo, a strigat căpitanul, bravo! Din moment ce casa dumitale nu va mai aluneca pe un railway şi se va putea îndrepta încotro o pofti, fără a urma imperioasa dumitale linie de fier, merg şi eu.

Însă, i-am atras eu atenţia lui Banks, dacă măgarii, catârii, caii, boii şi elefanţii mănâncă, o maşină mănâncă şi ea şi, în lipsa combustibilului, se va opri în drum.

Un cal-vapor, mi-a răspuns Banks, dezvoltă aceeaşi forţă ca şi trei sau patru cai în carne şi oase şi această forţă poate fi sporită şi mai mult. Un cal-vapor nici nu oboseşte, nici nu se îmbolnăveşte vreodată. Pe orice vreme, la toate latitudinile, pe soare, pe ploaie sau pe zăpadă, el merge mereu şi nu se istoveşte niciodată. Nici măcar nu are a se înfricoşa de atacul fiarelor sălbatice, nici de muşcătura şerpilor, nici de înţepăturile tăunilor şi ale altor insecte de temut. N-are nevoie nici de bâta boarului, nici de biciul vizitiului. Nu este silit să se odihnească, se lipseşte de somn. Calul-vapor ieşit din mâna omului este, dat fiind scopul în care a fost creat cât şi faptul că nu se aşteaptă ca într-o bună zi să fie pus în frigare, superior tuturor animalelor de tracţiune pe care Providenţa le-a pus la dispoziţia umanităţii. Un strop de ulei sau de grăsime, un pic de cărbune sau de lemn, asta-i tot ce consumă. Or, ştiţi, prieteni, că pădurile nu lipsesc în peninsula indiană şi că lemnele se află la îndemâna orişicui!

— Bine zis! a strigat căpitanul Hod. Ura pentru calul-vapor! Văd de pe acum casa rulantă a inginerului Banks trasă pe şoselele Indiei, pătrunzând în jungle, înfundându-se prin păduri, aventurându-se până lângă bârlogul leilor, tigrilor, urşilor, panterelor, gheparzilor, şi noi, la adăpostul pereţilor săi, oferindu-ne hecatombe de fiare sălbatice, care să umple de ciudă pe toţi vânătorii alde Nemrod, Anderson, Gerard, Pertuiset, Chassaing din lume! Ah, Banks, îmi lasă gura apă şi mă faci să-mi pară tare rău că nu m-am născut peste vreo cincizeci de ani de-acum înainte!

Şi pentru care motiv, domnule căpitan?

Pentru că, peste cincizeci de ani, visul dumitale va fi împlinit şi trăsura cu vapori va fi făcută.

Dar ea este făcută, a răspuns cu simplitate inginerul.

Este făcută? Şi este făcută de dumneata, poate?

Da, de mine şi, la drept vorbind, nu m-aş teme, în privinţa ei, decât de un singur lucru: să nu-ţi depăşească visurile…

La drum, Banks, la drum! a strigat căpitanul Hod, sărind în picioare de parcă ar fi fost lovit de o descărcare electrică. Era gata de plecare.

Inginerul l-a potolit printr-un gest; apoi, cu o voce mai gravă şi adresându-se lui sir Edward Munro a spus:

Edward, dacă-ţi pun o casă rulantă la dispoziţie şi dacă peste o lună de zile, atunci când vremea are să fie favorabilă, vin şi-ţi zic: „Iată-ţi camera care se va deplasa şi va merge oriunde vei voi să te duci, iată-ţi prietenii – Maucler, căpitanul Hod şi cu mine – care nu-ţi cerem altceva decât să te însoţim într-o excursie prin nordul Indiei”, ai să-mi răspunzi tu: „Să pornim, Banks, să pornim şi fie ca Dumnezeul călătorilor să ne apere”?

Da, prieteni, a răspuns colonelul după o clipă de gândire. Banks, îţi pun la dispoziţie toţi banii trebuincioşi, ţine-te numai de făgăduială! Adu-ne această ideală casă cu aburi care să depăşească visurile lui Hod, şi vom traversa împreună întreaga Indie!

Ura, ura, ura! a strigat căpitanul Hod, şi nenorocire fiarelor sălbatice de la frontierele Nepalului!

În aceeaşi clipă, sergentul Mac Neil, atras de uralele căpitanului Hod, s-a ivit în pragul încăperii.

Mac Neil, i-a spus colonelul Munro, plecăm peste o lună de zile în nordul Indiei. Mergi cu noi în călătorie?

Neapărat, domnule colonel, de vreme ce mergeţi şi dumneavoastră! a răspuns sergentul Mac Neil.